Sunteți pe pagina 1din 3

Puterea cuvâtului

Sora Maria Mirabela,Anul I,


Multilingvism şi Identitate în context european

Am ales următoarele cuvinte: mămăligă, clop, mărţişor, pluguşor şi ţuică, deoarece


consider că pot defini cu uşurinţă tradiţiile şi obiceiurile poporului român.
Mămăliga este unul dintre preparatele culinare tradiţionale ale României. Este de ştiut
faptul că foarte des românilor li se atribuie apelativul “ mămăligar “ şi de multe ori când
întrebăm străinii ce preparate culinare ale românilor cunosc, cei mai mulţi dintre ei
răspund: mămăligă, mititei şi sarmale.
Acest preparat culinar îl mai întâlnim şi în Europa în special în bucătăriile din Italia ,
Germania, Elveţia, Austria dar şi în bucătăriile din Moldova, Slovenia, Ungaria şi
Ucraina. Cum şi istoria ne spune, mămăligă o regăsim şi în ţări mai îndepărtate precum
Mexic, Argentina şi Uruguay, mai exact ţările din aşa-zisa Lume Nouă deoarece
porumbul a fost acolo, timp de mii de ani, cereală de baza , iar prepararea de terciuri este
un lucru comun pe care îl întâlnim în aproape toate culturile lumii.
În cultura noastră mămăligă este asociată deseori cu sărăcia şi cu lipsa resurselor
necesare gătitului . Este considerată şi mâncare a ţăranilor şi în cultura noastră este des
folosită ca înlocuitor al pâinii sau ca aliment de bază în perioadele de vară. Motivul
pentru care mămăliga este atât de cunoscută şi renumită în cultura noastră este faptul că
otomanii puneau bir numai pe grâu şi porumbul urma să devină alternativa cea mai
folositoare şi hrănitoare pentru acele timpuri1.
În zilele noastre mămăliga este consumată în toate părţile ţării şi de către toate
categoriile sociale, bogaţi sau săraci. O întâlnim chiar şi în restaurante faimoase ca şi unul
dintre alimentele tradiţionale şi de bază , specifice culturii noastre. Conform “
Dicţionarului explicativ al Limbii Române”, “ mămăliga poate fi şi un epitet depreciativ
dat unui om lipsit de energie şi de iniţiativă.”2 Un alt cuvânt specific culturii şi
obiceiurilor noastre este clopul. Acesta este un accesoriu tradiţional românesc , făcând
parte din alcătuirea costumelor tradiţionale. Acestea din urmă ne caracterizează pe noi ca
şi civilizaţie şi ţară. Clopul este specific costumelor tradiţionale din partea
Maramureşului. Potrivit zicalei Omul gospodar se cunoaşte după pălărie , aşa şi în
Maramureş se spune că potrivit tradiţiei cu cât clopul este mai împodobit , cu atât cel care
îl poartă este mai harnic.
Clopul este un articol vestimentar care poate arăta şi bunăstarea familiei din care vine
feciorul care îl poartă. Clopurile pot avea trei, cinci sau chiar şapte rânduri de pene.
Potrivit unor studii “ clopul cu păun este o podoabă ce se purta doar în câteva sate din
jurul localităţii Salva, unde e atestat pentru prima oară la începutul secolului XX. Înainte
de Primul Război Mondial era cunoscut doar în satele Salva şi Mocod. Acum , acesta a
devenit un simbol.”3

1
Vlahuţă, Alexandru, Din trecutul nostru, pag. 55;
2
DEX, Academia Romana, Bucuresti;
3
Bodiu , Aurel, Golban Maria, Portul traditional din Bistrita Nasaud, pag. 44-50;
Putem observa că acest clop cu până de păun este de nelipsit din costumaţia
ansamblurilor folclorice şi că frumuseţea lui poate inspira chiar şi lumea modei.
Alte două cuvinte pe care le consider specifice culturii şi tradiţiilor noastre sunt:
mărţişorul şi pluguşorul. Mărţişorul este o sărbătoare foarte dragă poporului român.
Acesta este considerat un simbol al primăverii şi al învierii naturii, al revenirii la viaţă
după o iarnă grea. În cultură noastră întâlnim numeroase mituri ale mărţişorului precum :
mitul Voinicului care a eliberat Soarele, lupta Primăverii cu Iarna şi Fratele şi Sora
Hanului.4
Această sărbătoare a apărut a apărut încă de pe vremea Imperiului Român şi este
sărbătorita în prima zi de primăvară, mai exact în prima zi a lunii Martie. Sărbătoarea
Mărţişorului este o sărbătoare specifică poporului român şi o mai întâlnim şi în alte
culturi precum cea a bulgarilor, macedonenilor şi în culturile din zona Balcanilor.
Pluguşorul este un obicei specific românilor însă se desfăşoară iarna. Acest obicei este
practicat în jurul Anului Nou. Este un obicei agrar , o colindă care are că subiect munca
pe care ţăranii o depun pentru obţinerea pâinii.
Acest obicei se recită din seară Ajunului Anului Nou până în dimineaţă Anului Nou. Mai
demult acest obicei îl practică numai bărbaţii în puterea vârstei însă în zilele noastre este
practicat şi de copii sau de adolescenţi. Pluguşorul este unul dintre obiceiurile specifice
românilor alături de Sorcova, Steaua, Colindul şi Capra. Aceste obiceiuri au loc iarna în
jurul Sărbătorilor.
Tradiţia spune ca, pentru spor, plugul trebuie sa fie frumos impodobit, colindatorii
fiind inhamaţi la pluguri, precum caii si imbracati in costume populare mostenite din
generatie in generatie. Plugusorul vorbeste despre aratul pamantului cu 12 boi, despre
semanatul graului, seceratul si macinatul lui. Tinerii mai mari pocnesc din bice ca sa
alunge anul vechi si isi acompaniaza cantecul cu clinchete de clopotei, sunetul buhaiului
si al talangilor pentru a intampina cum se cuvine venirea noului an, care se doreste a fi
mai roditor si mai imbelsugat. Colindatorii merg pe la fiecare casa a satului deoarece,
potrivit spuselor batranilor, o casa necolindata poate fi cuprinsa de ghinion pentru intreg
anul care vine.
Se pare că “Pluguşorul” se leagă de tradiţia “pornirii plugului”, care a existat şi în alte
state europene. La noi, era vorba de o sărbătoare de primăvară când sătenii ieşeau toţi
odată cu plugurile, iar gospodinele “sfinţeau” plugurile pentru ca recoltele să fie bogate,
care, odată cu sărbătorirea Anului Nou pe data de 1 ianuarie, va fi transformată într-un
ritual efectuat mai ales de adulţi, când se trăgea o prima brazdă prin gospodăria celui
colindat.

O altă concepţie vehiculată referitor la tradiţia Plugusorului la români este ca aceştia au


“împrumutat” de la popoarele vecine mai ales de la ucrainieni, bulgari şi bieloruşi tradiţia
“urării colacului” în textul “Plugusorului”. Faptul că românii nu s-au limitat numai la
descrierea “istoriei” colacului, ci au introdus treptat noi elemente, cum ar fi, de exemplu,
etape ale muncilor agricole, portretul plugarului, felicitări la adresa gospodarului, elogiul
ce i se aduce acestuia sau mulţumirea pentru darul primit de către colindători,
demonstrează faptul că “Pluguşorul” românesc are o identitate proprie.
În anumite zone din ţară această tradiţie este cunoscută sub diverse denumiri: a umblă cu
“plugul”, cu “Pluguşorul cel Mic”, cu “Plugurelul/Pluguleţul”, cu “Plugării”, cu “Uratul”,
4
Balnisteanu , Otilia, Martisorul “funia timpului”, Ziarul Lumina, martie 2002;
cu “Hăitul” şi izolat în unele zone cu “Aratul”. Denumirile acestui obicei sunt derivate fie
de la obiectul ritual în jurul căruia se derulează acesta (plugul sau buhaiul), fie de la rolul
ce îl îndeplinea în cadrul unei comunităţi (urarea).

Un ultim cuvânt pe care îl consider reprezentativ şi definitoriu pentru cultură românească


este ţuică. Românii sunt renumiţi pentru această băutură alcoolică . această băutură se
remarcă în primul rând prin naturaleţea ei şi prin faptul că este obţinută din cele mai bune
fructeşi plante. Reţetele acestei băuturi diferă de la o regiune la altă. Există unele
povestirii destul de haioase care astesta faptul că ţuică are o tărie remarcabilă. Povestea
austriecilor care s-au bătut singuri de la ţuică ţigănească.

În concluzie , prin tot ceea ce am demonstrat şi am definit în acest eseu , consider că


aceste cuvinte sunt definitorii pentru poporul nostru şi ne caracterizează pe noi ca si
cultură dar şi ca civilizaţie.

Bibliografie:
1. Academia Romana, Dictionarul explicativ al limbii romane, Editura
Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2012;
2. Balnisteanu , Otilia, Martisorul “funia timpului”, Ziarul Lumina, martie
2002;
3. Barlea, Petre, Gheorghe, Multilingvism şi Interculturalitate, Editura “ Grai
şi Suflet” , Bucureşti, 2010;
4. Bodiu , Aurel, Golban Maria, Portul traditional din Bistrita Nasaud,
Editura Eikon, Bucuresti,2012;
5. Vlahuţă, Alexandru, Din trecutul nostru, Editura Litera
Internaţional,Bucureşti, 2001.