Perpetuum mobile

Perpetuum mobile cu bile

În accepția modernă, un perpetuum

mobile este un dispozitiv care își menține
o mișcare ciclică permanentă încălcând
legile de conservare acceptate, sau
încălcând ireversibilitatea fenomenelor
din natură, ireversibilitate de asemenea
acceptată.

Se discută despre următoarele tipuri de

perpetuum mobile:

Perpetuum mobile de speța întâi, care

inițial viza violarea primului principiu al
termodinamicii. Actual în această
categorie intră toate dispozitivele care
violează principiul conservării energiei,
indiferent în ce formă.
Perpetuum mobile de speța a doua,
care inițial viza violarea celui de al
doilea principiu al termodinamicii.
Actual în această categorie intră toate
 dispozitivele care violează
comportarea statistică a materiei la
nivel molecular.
Perpetuum mobile de speța a treia,
concept de dată recentă. În această
categorie intră dispozitivele care, deși
nu schimbă energie cu exteriorul (sunt
sisteme izolate), violează
ireversibilitatea fenomenelor.

Istoric

Roata cu ciocane a lui Villard de Honnecourt.

Istoricul mașinilor cu mișcare perpetuă
se confundă cu istoria fizicii. Încercările
de a realiza o astfel de mașină au dus la
dezvoltarea cunoștințelor științifice.

În jurul anului 500 î.Hr. filozoful grec

Anaxagora afirmă că din nimic nu se
obține nimic, și nimic nu poate fi
anihilat.
În jurul anului 1100 astronomul și
matematicianul indian Bhāskara II
descrie un perpetuum mobile format
dintr-o roata cu spițe umplute cu
mercur.
În anul 1235 meșterul francez Villard
de Honnecourt descrie un perpetuum
mobile format dintr-o roată
dezechilibrată, cu șapte ciocane
articulate.
În 1269 Pierre de Maricourt (Petrus
Peregrinus) descrie un perpetuum
mobile care se baza pe acțiunea unui
magnet natural.
În jurul anului 1480 italianul Francisco
di Giorgio descrie câteva mecanisme
hidraulice cu circuit închis al apei.
În 1480 Leonardo da Vinci face câteva
schițe despre roata dezechilibrată și
șurubul de apă al lui Arhimede. În jurul
anului 1490 Leonardo da Vinci explică
momentele forțelor la o roată cu
greutăți și demonstrează
imposibilitatea mișcării spontane a
unei astfel de roți.
În 1562 iezuitul german Johannes
Taisnierus (Johann Tausner) descrie
un perpetuum mobile format dintr-o
rampă, un magnet și o bilă de fier.
În 1586 olandezul Simon Stevin
demonstrează imposibilitatea
funcționării unui perpetuum mobile
bazat pe planuri înclinate.
În 1640 matematicianul René
Descartes afirmă că „în natură, suma
cantităților tuturor tipurilor de materie
și a vitezelor lor este constantă”.
Confuzia dintre energie și putere
conduce la dispute.
În 1645 A. Martin inventează un ceas
hidraulic acționat prin capilaritate.
În 1648 englezul John Wilkins explică
de ce nu funcționează mașina lui
Taisnierus.
În 1660 matematicianul, fizicianul și
astronomul olandez Christian Huygens
stabilește legile conservării
momentului cinetic al corpurilor în
rotație.
În 1685 Robert Boyle descrie un
perpetuum mobile chimic. Se
presupune că ar fi observat o reacție
chimică oscilantă.
În 1685 Denis Papin propune un
perpetuum mobile care violează
echilibrul lichidelor în tuburi
comunicante.
În 1686 Gottfried Wilhelm Leibniz
relevă erorile lui Descartes și definește
energia potențială drept produsul forței
și a înălțimii.
În 1712 Johann Ernst Elias Bessler, zis
Orffyreus prezintă în Germania prima
sa mașină cu mișcare continuă.
Primește bani pentru a construi alte
mașini și scrie o carte, Perpetuum
Mobile Triumphans. Descrierea mașinii
îi este trimisă lui Isaac Newton, care
însă nu răspunde. Frauda este
descoperită în 1727.
În 1742 Johann Bernoulli senior
descrie un mecanism bazat pe
osmoza dintre două lichide.
În 1750 Pierre Jaquet Droz
construiește un ceas cu un mecanism
cu lamă bimetalică acționată de
variațiile de temperatură ale mediului
ambiant.
În 1751 Louis Antoine LePlat
construiește un ceas tras de un
mecanism acționat de vânt.
În 1763 Andrew Doswill construiește
un dispozitiv cu un rotor de fier care se
rotește într-un câmp magnetic
staționar.
În 1775 la sugestia lui Pierre Simon
Laplace, Academia Franceză de Științe
publică în analele sale un text care
începe cu: Construcția unei mașini cu
mișcare perpetuă este absolut
imposibilă. De atunci, Academia refuză
examinarea oricărui dispozitiv care se
pretinde a fi un perpetuum mobile.
În 1775 englezul Coxe construiește un
ceas acționat de recipiente cu mercur
deplasat de presiunea barometrică.
În 1815 un oarecare Ramis în München
prezintă un dispozitiv electrostatic cu
mișcare perpetuă, acționat de fapt de
pile galvanice Zamboni.
În 1827 William Congreve, ofițer,
savant și ceasornicar propune un
perpetuum mobile acționat prin
capilaritatea unor bureți scufundați
într-un lichid.
În jurul anului 1815 elvețianul David
Robert Geiser construiește un ceas
perpetuu, frauda fiind descoperită
după moartea sa.
În 1843 James Prescott Joule
determină echivalentul mecanic al
caloriei și a altor forme de energie.
În 1848 Hermann von Helmholtz
formulează principiul conservării
energiei.
În jurul anului 1880 Ludwig Boltzmann
interpretează căldura drept un
fenomen mecanic, care poate fi
descris prin metode statistice.
În 1872 John Worell Keely prezintă un
dispozitiv oscilant care ar scoate
energie din eter. După moartea sa, în
1898 se descoperă că dispozitivul era
acționat cu aer comprimat.
În 1880 James Clerk Maxwell descrie
experimentul mental al Demonului
Maxwellian.
În 1880 Rudolf Clausius formulează
primele două legi ale termodinamicii în
forma cunoscută astăzi.
În jurul anului 1900 biroul de patente
german refuză cca. 320 de cereri de
brevete pentru mașini cu mișcare
perpetuă.
În 1903 John William Strutt, (Lord
Rayleigh) construiește un ceas cu
radiu, a cărei funcționare a fost
explicată doar prin teoria relativității a
lui Albert Einstein.
În 1910 Walther Nernst formulează a
treia lege a termodinamicii, lege
reformulată ulterior de Max Planck.
În 1955 rusul Belousov descoperă o
reacție chimică oscilantă, care pare a
contrazice principiul al doilea al
 termodinamicii. Cercetările sunt
continuate în 1968 de Jabotinski.
În 1995 Aldo Costa depune o cerere de
brevet pentru o roată cu mișcare
perpetuă gravitațională, obținută prin
„unificarea mecanicilor clasică și
cuantică”.
În 2003 Mihail Smeretcianski obține un
brevet francez pentru o mașină de tip
perpetuum mobile, bazată pe
flotabilitate.

Tipuri de perpetuum mobile

În accepție termodinamică se discută
doar despre perpetuum mobile de speța
întâi și a doua, corespunzător
echivalenței dintre lucru mecanic și
căldură. În sens larg, expresia este
folosită la toate dispozitivele cu mișcare
perpetuă, indiferent de formele de
energie (electrică, magnetică etc.) care
intervin. Definitorii sunt legea conservării
energiei și problema ireversibilității.
Unele dispozitive își obțin mișcarea din
surse de energie neconvențională,
„ecologice”, însă, deși apar ca noi surse
de mișcare, evident, nu sunt niște
perpetuum mobile.

Perpetuum mobile de speța

întâi

Un perpetuum mobile de speța întâi este

un sistem fizico-chimic care ar funcționa
ciclic și ar efectua, într-un număr de
cicluri complete, lucru mecanic, fără a
primi din exterior energie sub formă de
lucru mecanic sau căldură.
Imposibilitatea de a realiza un astfel de
sistem este o consecință a primului
principiu al termodinamicii. Din acesta
rezultă imposibilitatea realizării, atât a
acestui perpetuum mobile, cât și a
reciprocului său, adică a unui sistem care
să funcționeze ciclic și să primească,
într-un număr de cicluri complete, lucru
mecanic, fără să cedeze în exterior
energie sub formă de lucru mecanic sau
căldură.

Perpetuum mobile de speța a

doua

Un perpetuum mobile de speța a doua

este un sistem fizico-chimic care ar
funcționa ciclic și ar efectua, într-un
număr de cicluri complete, lucru
mecanic, schimbând căldură cu o
singură sursă de căldură, sursa fiind un
sistem fizico-chimic de temperatură
uniformă. Imposibilitatea de a realiza un
astfel de sistem este o consecință a celui
de al doilea principiu al termodinamicii.
Problema demonului lui Maxwell este
până azi un obiect de discuție.

Perpetuum mobile de speța a

treia
Expresia perpetuum mobile de speța a
treia este de dată recentă, nu este legată
de termodinamică și se referă la sisteme
fizico-chimice izolate care, odată puse în
mișcare, deoarece nu schimbă energie
cu mediul ambiant și nu-și schimbă
forma energiilor din sistem (în jargon
tehnic sunt lipsite de pierderi) își
păstrează mișcarea pe timp nelimitat.
Imposibilitatea de a realiza un astfel de
sistem derivă din ireversibilitatea
fenomenelor.

Exemple de perpetuum
mobile
Perpetuum mobile care nu
funcționează

Acestea sunt dispozitive care nu

funcționează, iar explicația de ce nu
funcționează a fost dată.
Roata dezechilibrată. Se presupunea
că masele dintr-o parte a roții (bile pe
tije, bile libere, ciocane, mercur etc.)
pot dezechilibra roata, care se va roti,
producând lucru mecanic. Echilibrul
forțelor și al momentelor unei astfel de
roți (figura alăturată) a fost demonstrat
de Leonardo da Vinci. Situația este
comună tuturor roților mecanice
„magice”.
Roata lui Orffyreus. Roata lui Orffyreus
este, după cum a fost desenată de
Johann Bessler (figura de alături, sus)
un volant care odată pus în mișcare se
învârte fără oprire. Secretul este
descoperit în 1727, când servitoarea sa
dezvăluie cum impulsiona ea mașina
(figura de alături, jos), impuls suficient
pentru menținerea roții în rotație câteva
zile.
Planuri înclinate. Simon Stevin a
conceput un perpetuum mobile în care
a presupus că cele patru bile de pe o
pantă a planului vor trage cele două
bile de pe cealaltă pantă, rezultând o
mișcare continuă. Nefuncționarea
dispozitivului a dus la descoperirea
echilibrului forțelor pe un plan înclinat.
Problema (și explicația nefuncționării)
este similară la toate dispozitivele
gravitaționale pe bază de lanțuri cu
diferite lungimi și poziții.
Șurub hidraulic. Șurubul hidraulic al lui
Arhimede, aplicat la o mașinărie din
jurul anului 1660. În aplicația din
imaginea alăturată se intenționa ca apa
ridicată de un șurub Arhimede în partea
de sus a instalației să fie folosită la
acționarea unei roți hidraulice. Această
roată acționa, printr-un angrenaj,
șurubul hidraulic și o piatră de tocilă.
Autorul schiței presupunea că debitul
de apă era suficient nu numai pentru
acționarea roții hidraulice, ci și pentru
răcirea pietrei de tocilă. Randamentele
roții și a șurubului hidraulic, datorită
frecărilor și neetanșeităților, nu permit
funcționarea perpetuă a instalației.
Curea care plutește. Corpurile galbene
sunt corpuri flotante, care sunt împinse
în sus în ramura cu lichid de forța
arhimedică, acționând roțile.
Introducerea corpurilor în partea de jos
necesită însă o forță care echilibrează
exact flotabilitatea. Frecările și
neetanșeitățile opresc mișcarea.
Roată plutitoare. Autorul propunerii
presupunea că roata, fiind
confecționată din lemn, în apă plutește.
Deci sfertul de roată imersat este
împins de forța arhimedică în sus,
acționând roata. În realitate, forța
arhimedică este rezultanta presiunii
lichidului asupra părții imersate a
obiectului, rezultantă care la această
construcție este zero. ca urmare, roata
nu se mișcă. Situația este comună
tuturor roților imersate în două sau mai
multe fluide cu densități diferite.
Cupa lui Boyle. Ideea se baza pe
capilaritate. Lichidul trebuia să aibă o
tensiune superficială mai mică decât
forța de adeziune la pereți (de exemplu
apă în vas de sticlă), ceea ce duce la
ridicarea lichidului în tubul capilar C.
Acesta readuce lichidul în vas,
realizând o mișcare perpetuă.
Dispozitivul nu fucționează deoarece
forțele capilare rețin lichidul în tubul
capilar, nu-l eliberează în vas. Tubul
capilar poate fi înlocuit cu corpuri
poroase (fitile, bureți), cu același
rezultat și motiv de nefuncționare.
Dispozitivul lui Maricourt. Acest
dispozitiv a fost propus tocmai în
scopul studierii proprietăților
magneților. A este un magnet care
atrage bila B în sus pe planul înclinat
M. Cînd ajunge sus, bila cade prin
orificiul C pe panta în formă de arc de
cicloidă N, unde gravitația o
accelerează spre D, unde se întoarce
pe rampa M și mișcarea continuă.
Dispozitivul nu funcționează deoarece
forțele magnetică și gravitațională se
echilibrează într-un punct de pe traseu
(punct situat de fapt pe cicloidă), iar
frecarea oprește mișcarea în acel
punct.
Grup motor-generator electrice. Acest
sistem se presupune că ar funcționa în
modul următor: motorul electric
antrenează prin transmisia mecanică
generatorul electric, care produce
curent, care alimentează motorul
electric, obținându-se mișcarea
perpetuă. Sistemul nu funcționează
deoarece atât motorul, cât și
generatorul doar transformă o formă
de energie (cea mecanică, respectiv
cea electrică) în alta, transformare care
nu poate genera nimic în plus, ba chiar
pierderile limitează randamentul
transformărilor. Ca urmare, odată
consumată energia impulsului inițial,
sistemul se oprește.

Pseudo perpetuum mobile

Acestea sunt sisteme care aparent
funcționează, iar explicația de ce
funcționează și ce fel de surse de energie
folosesc, uneori mascate, a fost dată.

Mișcarea electronilor în jurul

nucleului. Acest fenomen se petrece la
scară submoleculară, scară la care
statistica aplicată fenomenelor
moleculare nu se aplică. Fenomenele
de la această scară se abat de la
mecanica clasică și sunt explicate de
mecanica cuantică.
Mișcarea planetelor. Pierderile
energetice ale fenomenului sunt foarte
mici, astfel că la scara temporală a
vieții unui om mișcarea pare
neîncetinită. La scară temporală a
universului mișcarea planetelor se
modifică foarte mult. Conform legii a
doua a termodinamicii mișcările
planetelor (ca și orice altă mișcare) se
vor opri când entropia va atinge
maximul, rezultând „moartea termică a
universului”. În aceste considerații se
omite că legea a doua a
termodinamicii se referă la sisteme
finite, la scara accesibilă în momentul
de față omului, sisteme ale căror limite
sunt în contact cu „mediul ambiant”,
noțiuni care-și pierd sensul la scara
universului.
Pasărea care bea apă.

Pasărea care bea apă. Dispozitivul

execută o mișcare oscilantă, pasărea
muindu-și periodic ciocul in apă. Este
un motor termic clasic, mai exact un
motor Stirling, la care agentul termic
este un lichid foarte volatil. Folosește
două surse de căldură: drept sursă
caldă folosește atmosferă, iar drept
sursă rece o cantitate de apă
înmagazinată în structura poroasă a
capului, apă care preia căldură prin
evaporare. Fără o cantitate de apă care
trebuie furnizată în stare lichidă și iese
din sistem sub formă de vapori
dispozitivul nu funcționează. Desigur,
aceste surse se găsesc în natură din
abundență (aerul și apa mărilor), însă
realizarea practică a unui asemenea
dispozitiv este neeconomică datorită
proprietăților fizice ale substanțelor,
mai precis, conductivitatea termică a
agentului termic, care limitează viteza
de evaporare.
Ceasul care se trage singur. Astfel de
dispozitive sunt mașini termice
acționate de variațiile de temperatură
sau presiune (ceasul Atmos) ale
mediului ambiant. Pentru a funcționa,
drept a doua sursă servește
dispozitivul propriu-zis, masele căruia
trebuind să fie în dezechilibru
termodinamic cu mediul ambiant.
Dacă parametrii de stare ai mediului
rămân constanți dispozitivul se
oprește.
Pompele de căldură. O pompă de
căldură apare a avea o eficiență mult
supraunitară (de câteva ori). Aici este
vorba de o neînțelegere de termeni,
prin „eficiența” unei pompe de căldură
se înțelege raportul dintre cantitatea
de căldură vehiculată de pompă (nu
generată) și lucrul mecanic consumat
pentru această vehiculare. Evident, în
cadrul bilanțului energetic pompa preia
această căldură de la sursa rece, de
obicei mediul ambiant și o transmite
sursei calde, având nevoie pentru asta
de un consum de lucru mecanic, căci,
conform principului al doilea al
termodinamicii căldura nu trece de la
sine de la sursa rece la sursa caldă
(însă trecerea poate fi forțată
consumând lucru mecanic).
Radiometrul Crookes. Este format
dintr-o morișcă foarte ușoară, care are
frecări în lagare foarte mici, plasată
într-un balon de sticlă vidat parțial.
Paletele sunt pe o față negre, iar pe
cealaltă albe sau lustruite. Dispozitivul,
expus la o radiație luminoasă sau
infraroșie începe să se învârtă.
Explicația este că paletele îndreptate
cu partea neagră spre sursa radiantă
se încălzesc mai mult de la radiație,
cedează căldura moleculelor de gaz
care mai sunt în balon și asupra lor
apare o reacțiune mai mare decât
asupra paletelor opuse, ca urmare
morișca se mișcă. Din punct de vedere
termodinamic este un motor cu două
surse de căldură, paletele negre și
mediul ambiant. Acest radiometru a
fost construit de William Crookes în
1873.
Un dispozitiv electomagnetic
oarecare, privind prin prisma legilor
termodinamicii. Un motor electric
cedează mediului și lucru mecanic, și
 căldură, aparent încălcând primul
principiu al termodinamicii. Evident,
aici este vorba de consumul echivalent
al unei alte forme de energie (energia
electrică), dispozitivul conformându-se
legii conservării energiei.

Dispozitive cu mișcare
perpetuă neexplicată

Acestea sunt dispozitive care

funcționează, aparent sfidând legile
cunoscute ale fizicii. Un exemplu sunt
curențiii electrici în circuite
supraconductibile. Acest fenomen este
încadrat ca perpetuum mobile de speța a
treia și cercetările sunt în curs, fiind
implicate fenomenele cuantice.
Dispozitive controversate

Pila lui Nicolae Vasilescu-Karpen

Generatorul N-1 Homopolar al lui De
Palma
Roata gravitațională a lui Aldo Costa
Motorul cu magneți al lui Perendev
Dispozitivul cu flotabilitate variabilă al
lui Smeretcianski

Brevete de invenții
Brevetele de invenții asigură protecția
ideii tehnice, a proprietății intelectuale.
Oficiile de brevete ale unor țări, cum este
Germania, cer ca aceste idei să fie și
realizabile practic. Ca urmare, având în
vedere avizul negativ al comunității
științifice, ele nu acceptă cererile de
brevete pentru dispozitive care se
declară a fi perpetuum mobile. Oficiile
altor țări lasă în responsabilitatea
autorului realizarea practică, considerând
că nu este cazul să decidă ele dacă o
invenție este realizabilă sau nu. Sigur că
daca o idee nu este realizabilă, ea nu
poate fi realizată nici de cei ce nu dețin
brevetul, deci nu poate exista litigiu. Dacă
este relizabilă, protecția funcționează,
ceea ce și este scopul brevetului.

Bibliografie
 Răduleț, R. și colab. Lexiconul Tehnic
Român, Editura Tehnică, București,
1957-1966.
Perelman, Ia. I. – Zanimatelnaia fizika,
Ed. a 17-a, Ed. Nauka, Moscova, 1965.

Legături externe
en Hans-Peter's Mathematick

Technick Algorithmick Linguistick

Omnium Gatherum
en Muzeul of Dispozitivelor

nefuncționale
en Istoria perpetuum mobilelor de

Donald Simanek
en Colecție de dispozitive de tip

Bhaskara
 en Roata Bessler

en Pagina mișcării perpetue de Kevin

Kilty
en Câteva dispozitive propuse

BREVETE DE INVENȚIE - Întrebări

frecvente , Oficiul de Stat pentru
Invenții și Mărci

Vezi și
Energie
Mașină termică
Termodinamică
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Perpetuum_mobile&oldid=10980489

Ultima modificare efectuată acum …

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,

exceptând cazurile în care se specifică altfel.