Modalităţi de investigaţie în proza de analiză

psihologică (Pădurea spânzuraţilor de Liviu

Rebreanu)
Alte articole de Revista Limba
Constantin ŞCHIOPU Română
Constantin ŞCHIOPU Nr. 10, anul XV, 2005
Pentru tipar

Pentru a-i ajuta pe elevi să se orienteze în universul labirintic al unei specii literare atât de
complexe cum este romanul, profesorul trebuie să aplice în cadrul lecţiilor de literatură mai
multe concepte operaţionale, apte să reflecte atitudinile creatoare esenţiale ale romancierilor şi
anumite modalităţi romaneşti. Unul dintre aceste concepte este acela de roman de analiză sau
roman psihologic.
Garabet Ibrăileanu, în studiul său Creaţie şi analiză, menţiona că, după modul de prezentare a
personajelor, există două tipuri de roman: de creaţie şi de analiză. Criticul sublinia că analiza,
spre deosebire de creaţie, dă naştere unor tipuri vii, acestea caracterizându-se prin fapte, cuvinte,
prin reacţii exterioare.
Considerat de unii exegeţi „disecţie a inimii şi sufletului personajelor sale” (Léon Bopp), de alţii
– „subtilă transcriere a intimităţii umane, a conştiinţei, interiorităţii” (R. M. Albéres), ori
„roman al pasiunii” (A. Thibaudet), romanul de analiză psihologică, după cum lesne se observă
chiar din definiţiile propuse, are ca obiect de investigaţie artistică omul psihologic.
Propunându-şi să interpreteze cu elevii acest tip de roman, profesorul va avea grijă să explice
conceptul de „analiză psihologică”, definit de majoritatea exegeţilor în domeniu ca modalitate
de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii
lui interioare. Aşadar, pătrunderea în semnificaţiile ascunse ale prozei de analiză este posibilă,
în primul rând, prin relevarea modalităţilor de investigaţie psihologică utilizate de scriitorul
respectiv. Elevii vor putea descoperi mai uşor diversitatea acestora, rolul lor în prezentarea
lumii interioare, a conştiinţei personajului, dacă, în prealabil, la etapa introductivă, vor participa
la rezolvarea următorului test:
Selectaţi din enumeraţia de mai jos şi încercuiţi modalităţile de analiză psihologică:
– dialogul,
– monologul interior,
– relatarea la persoana a treia,
– introspecţia,
– obsesiile personajului,
– raportarea comportamentului la anumite întâmplări exterioare,
– concordanţa dintre stările sufleteşti ale personajului şi cele ale naturii,
– afluxul de gânduri ale personajului.
Utilizat ca procedeu de lucru, testul urmăreşte, de asemenea, activizarea unor cunoştinţe de
teorie literară (proză psihologică), explicitarea unor noţiuni cum ar fi, de pildă, introspecţia,
monologul interior etc.
După confruntarea rezultatelor individuale (ori de grup) ale elevilor profesorul îi va antrena într-
un şir de activităţi vizând înţelegerea operei din perspectiva temei anunţate. Un prim pas îl va
constitui descoperirea şi analiza fragmentelor în care autorul a recurs la introspecţie.
Ca formă a autoanalizei, introspecţia presupune investigarea de către personaje a propriilor
dedaluri sufleteşti, fără ca autorul să intervină în text enunţând observaţiile sale asupra eroilor.
Drept urmare, şi întâmplările sunt trecute prin conştiinţa personajelor. Întrucât aceleaşi
întâmplări sunt oglindite în mod simultan în mai multe conştiinţe subiective, acest lucru va
duce, în mod firesc, la subminarea treptată a poziţiei scriitorului omniscient. Personajele devin
reflectori ai întâmplărilor, fiecare reflectare în conştiinţă a evenimentelor alcătuind o versiune
proprie, care se suprapune parţial peste celelalte. Mutarea conflictului din exterior în interior
face ca opera să pară fără acţiune. Diferită prin natura sa, introspecţia poate fi realizată la
diverse niveluri – de observare-constatare, de reflecţie, de dezbatere. În dependenţă de acest fapt
se constituie şi un anumit tip de personaj – personajul care observă, personajul reflexiv,
personajul cu spirit analitic.
Ţinând cont de natura şi rolul introspecţiei ca procedeu de investigaţie psihologică, elevii vor
analiza fragmentele selectate din perspectiva următoarelor sarcini: să stabilească dacă
întâmplarea este trecută prin conştiinţa personajului ori e relatată de altcineva; să precizeze la ce
nivel se realizează introspecţia (personajul constată, reflectează ori dezbate); să releve natura
personajului, având în vedere nivelul de realizare a introspecţiei.
Menţionăm că analiza fragmentelor selectate se va încheia cu formularea următoarelor
concluzii: introspecţia este o modalitate prin care personajul îşi sondează stările sufleteşti până
la nuanţe infinitezimale; exprimă efortul unei conştiinţe de a ordona lumea conform structurii
sale interioare (lumea e văzută din interiorul personajului); tipul de personaj constituit depinde
în mare măsură de nivelul de realizare a introspecţiei.

O altă modalitate de sondaj psihologic, ale cărei particularităţi şi importanţă vor fi cercetate de
elevi în continuare, este monologul interior.
Ca procedeu al creaţiei literare, monologul interior, după o definiţie a romancierului Edouard
Dujardin, este „acel discurs neauzit şi nespus prin care un personaj îşi exprimă cele mai intime
gânduri, acelea care sunt mai aproape de inconştient, anterior oricărei organizări logice, adică în
starea lor originară, prin intermediul unor fraze, reduse la minimum sintactic, astfel încât să dea
impresia că reproduce gândurile chiar aşa cum vin ele în minte”.
Cât priveşte romanele de analiză psihologică ale scriitorilor români, s-a afirmat (Gheorghe
Lăzărescu) că monologul interior este folosit deseori cu intermitenţe, adecvat momentelor în
care, în gândirea unui personaj, înlănţuirea logică a gândurilor face loc asociaţiilor libere. În
Drumul ascuns de H. Papadat-Bengescu, Coca-Aimée o priveşte pe mama bolnavă şi prin
minte îi trec gânduri în legătură cu succesul ei în faţa lui Walter şi cu atracţia exercitată de Lică.
În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de C. Petrescu, paralel cu dialogul
dintre Ştefan Gheorghidiu şi colonel, sunt exprimate fără discriminare toate gândurile care vin
în mintea protagonistului în mod spontan, provocate de cuvântul „Grigoriade”. Meditând asupra
condiţiei sale de condamnat la moarte, asupra faptului că locotenentul Klapka ar putea fi pricina
prăbuşirii sale, Apostol Bologa, din Pădurea spânzuraţilor, îşi aminteşte deodată de Ilona şi,
fericit, cu privirile strălucitoare, şopteşte în neştire: Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără
sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri.
Analizând mai multe fragmente de monolog interior, elevii trebuie să rezolve următoarele
obiective:
• să deosebească monologul interior de alte forme de monolog cum ar fi discursul, declaraţia,
confesiunea, nararea orală a unei întâmplări;
• să comenteze stilul „gâfâit”, eliptic al unui monolog interior;
• să raporteze asociaţiile de cuvinte, de orice natură, ca manifestare a subconştientului
personajului, la stările trăite;
• să identifice mărcile gramaticale şi stilistice ale monologului interior (stil direct, verbe
„dicendi”, adverbe interogative şi de întărire, interogaţii, exclamaţii, interjecţii, semne de
punctuaţie).
Fişa de lucru poate arăta în felul următor:
Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta /… / Erau mii, poate milioane şi se
scurgeau într-o singură clipire, şi reveneau în momentul imediat următor, neîncetat,
neobosite… Şi el răscolea prin ele ca într-un joc bizar şi, privindu-le, murmura:
„O secundă mai puternică decât o viaţă de om…”
Peste câteva clipe i se păru că a greşit şi adăugă clătinând din cap:
„Viaţa omului nu e în afară, ci înăuntru, în suflet. Ce-i afară e indiferent… nu există… numai
sufletul există. Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi fost restul… restul”.
Prin geam văzu, în ogradă, doi soldaţi, care treceau ţinându-se de mână. Atunci îşi schimbă
firul gândului urmând:
„Şi totuşi restul hotărăşte soarta sufletului meu… Şi restul depinde de alt rest… Pretutindeni
dependenţă… Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă se mândreşte cu independenţa cea
mai perfectă!... Numai Dumnezeu…”

Sarcini:
1. Determinaţi dacă monologul din fragmentul propus se realizează ca:
– discurs;
– declaraţie;
– confesiune;
– narare orală a unei întâmplări;
– monolog interior.
2. Argumentaţi că monologulul:
– subiectivează acţiunea (personajul, vorbind cu sine însuşi, îşi exprimă propriul punct de
vedere);
– contribuie la exprimarea unor frământări interioare, a unor stări trăite de personaj.
3. Extrageţi indicii gramaticali şi stilistici specifici monologului interior.

Referindu-se la Pădurea spânzuraţilor, criticul literar Gheorghe Lăzărescu sublinia:

„Convertirea pozitivistului şi omului datoriei care era Apostol Bologa la cultul iubirii, al
«inimii», este urmărită de romancier printr-o savantă orchestrare a obsesiilor”. Esenţială pentru
Apostol Bologa este imaginea luminii, care, obsedantă, are de fiecare dată o putere
supranaturală asupra lui: Lumina, suspină Bologa. Ispiteşte, mereu ispiteşte lumina! Parcă toate
tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe!. Obiect predilect de observaţie a
romancierilor analişti, obsesiile constau în idei, cuvinte, imagini, ce se impun minţii subiectului
în mod independent de voinţa sa şi în opoziţie cu ea.
Privită din acest punct de vedere, analiza fragmentelor în care sunt prezente obsesiile va urmări
să scoată în evidenţă nu numai reacţiile produse de impulsurile subconştiente ale personajului,
ci şi drumul acestor impulsuri, de la izvorul lor, de la cauze până la actul pe care îl provoacă.
Fragmentele de mai jos, semnificative sub acest aspect, pot fi propuse elevilor pentru analiză,
având ca punct de pornire sarcinile ce le însoţesc:
a) Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară
îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom,
întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:
– Lumina!... Lumina!
b) Peste drum crucea din turnul bisericii strălucea cu fulgerări de aur. Ochii lui Apostol se
încăpăţânau să înfrunte razele ce izvorau din trupul crucii, parcă lumina lor orbitoare şi
triumfătoare ar fi încercat să-l sfideze şi să-l dojenească tocmai în momentele când creierii lui
se frământau cu necredinţa fiinţei, care i-a frânt în două viaţa.

Sarcini:
1. Identificaţi în fragmente contextele în care apare cuvântul „lumină”.
2. Cum explicaţi atracţia spre lumină a lui Apostol Bologa?
3. Definiţi stările sufleteşti ale personajului provocate de imaginea luminii.

Învălmăşelile de gânduri ale protagonistului contribuie în egală măsură la realizarea fişei lui
psihologice, motiv pentru care ele nu vor rămâne în afara demersului interpretativ. Analiza
fragmentului selectat, în care personajul este surprins într-o avalanşă de gânduri eliptice, rostite
pe jumătate, îi va ajuta pe elevi să înţeleagă importanţa acestei modalităţi de investigaţie
psihologică:
– Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să scriu mamei şi uite colo, hârtia
neîncepută... n-am fost în stare... din pricina... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi
fi... după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grije de logodnica mea... să aibă mare grijă... Căci
ele, amândouă, mi-au sădit în inimă iubirea... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa... şi
credinţa călăuzitoare... şi... şi...

Sarcini:
1. Scrieţi în locul punctelor de suspensie cuvintele nerostite de personaj.
2. Care este motivul că Apostol Bologa se bâlbâie?
3. Comentaţi valoarea stilistică a punctelor de suspensie, raportându-le la:
– gândurile personajului;
– motivul ce declanşează învălmăşelile lui de gânduri;
– stările trăite.

Printre procedeele de sondaj psihologic se numără şi armonizarea naturii cu zbuciumul dramatic

din conştiinţa personajului. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece,
în care câmpia este neagră, arborii sunt desfrunziţi, iar ploaia, vântul, întunericul constituie
manifestări ale naturii, se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale personajului. Decis să
dezerteze şi să treacă la români, Apostol Bologa, în momentul părăsirii frontului, este confuz,
debusolat, neliniştit, mirat, stări sugerate în mod deosebit de felul în care este descris peisajul:
Afară coborâse întunericul. Jur-împrejur, de după dealurile negre, se înălţaseră nouri leneşi,
iar din pădure o ceaţă lăptoasă îşi întinsese peste Făget pânzele prin care de-abia licăreau
stelele în creştetul încă senin al cerului. Ferestrele casei erau galbene şi găleata fântânii plutea
în ceaţă ca pe apă.
Apostol închise bine uşa. Întunericul de afară i se păru atât de amar, că se înfricoşă. Merse
spre poartă, ajunse în uliţă şi porni spre sat. Casele îl priveau cu ochi galbeni, miraţi. Drumul
mijea ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte (...) Întâlni câteva siluete
negre şi două căruţe venind de pe front, la pas, cu răniţi...
Concluziile de rigoare privind rolul procedeului expus în prezentarea stării interioare a
personajului se vor contura în urma analizei câtorva fragmente, de tipul celui propus, elevii
soluţionând următoarele sarcini:
• identificarea termenilor care contribuie la descrierea naturii, raportându-i la un anumit câmp
semantic;
• definirea stărilor trăite de personaj;
• comentarea relaţiei „întunericul de afară – întunericul sufletesc” etc.
În ideea de a oferi profesorilor anumite sugestii metodice vizând studierea mijloacelor de
investigaţie psihologică, subliniem că prin diverse exerciţii (de comparare, de reconstituire, cu
caracter de problemă etc.) şi procedee de lucru, elevii vor fi puşi de fiecare dată în situaţia de a
releva şi a argumenta importanţa şi trăsăturile lor caracteristice.