Sunteți pe pagina 1din 8

Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la su et ale Stareţului Sampson (3) – Milostenia adevăratăși despătimirea

theodosie.ro

Continuare la partea 1 și 2.

ă timirea theodosie.ro Continuare la partea 1 ș i 2 . MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)

MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)

Cui ar trebui să e date milosteniile și cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem proba oamenii cine are și cine nu are într-adevăr nevoie?

E foarte greu să-i probezi. Noi avem știinţã deja de o regulă: a nu da celor ce cerșesc pe treptele bisericii. În vremea noastră toţi acești oameni își cheltuie banii ca să-și cumpere băutură, tutun, pastile etc. Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi. Vieţile lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai ușor mod de a trăi și au devenit de netămăduit. Un astfel de om nu simte nici frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-și răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar știm că sunt mulţi cerșetori care au conturi în bancăși sunt foarte sănătoși. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i vom da nimic, nu-i așa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi de a-l ajutat să se scufunde în păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede că am crezut pe cerșetor și i-am dat o rublă, așa-i? Și cerșetorul ia rubla aia și cumpără niște vin sau se duce și o pune în contul său de la bancă. Drept aceea, suntem preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav. Aceștia sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaș, care-ţi cere cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos și așteaptă, dar nu este nimeni care să i- l dea. Suntem vinovaţi de a nu căutat pe acești oameni și să purtat grijă de ei.

Dar este și altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu bani și material, ci și într-un alt fel oarecare?

Bineînţeles că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau putem să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care avem nevoie noi înșine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjăși dă cârja ta. Apoi mergi acasă fără cârja ta.

Ţi-am spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov și cum a spus unui cerșetor: „Așteaptă o clipă să trec colţul și-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a mers după colţ, și-a scos reverenda și apoi și-a scos ultima sa și singura cămașã și a adus-o cerșetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Și a rămas doar cu reverenda pe pielea goală. În nal n-a rămas cu nici o haină pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei sale și apoi a dat, de asemenea, și bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa plângea că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru moartea ei. Era o persoană di cilăși-l mustra totdeauna. În simplitatea inimii lui, a început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea Ta cea iubitoare asupra mea, scapă-mă de soţia mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta Împărtășanie și a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o și a mers cu ea întru veselie.

Ei bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era imposibil la drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi, icoane. Avea o așa dragoste! „Ei bine, cum să nu-l mângâi, să nu-i aduc bucurie”, spunea.

Părintele Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia Teologică din Kazan. Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu el în biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au băgat în închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule separate și apoi s-au hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună aproape un an. Nu știau că eram prieteni și nimeni nu le-a spus că ne cunoșteam de mult timp și că eram de un gând. Apoi ne-au despărţit oricum. Am rămas singur și el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar nu pentru mult timp. L-au eliberat în aparenţã din supravegherea lor ca să-l poată prinde din nou. Era un predicator remarcabil și un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un psiholog și a vindecat demonizaţi și bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau șase ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne, strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”. Cântau oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să mai cântăm o dată?”

Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, și m-au luat și pe mine, așijderea. Înţelegi, era un om uimitor. Și în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerșetorilor, nu le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea și-i hrănea. „Vino oricând și-ţi vom da ceai și supă de varză ori borșși pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa sa era plină de cerșetori. Cerșetorii își petreceau noaptea în casa lui și venea câteodată poliţia. Erau scandaluri fără sfârșit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotogra a lui unui demonizat, demonul se va scutura.

Numai la fotogra e?

Da, de la o fotogra e, de la fotogra a lui. Vestitul Kononov, Protoiereul Kononov. A slujit în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc – Olga. A fost exilat la Borisoglebsk, unde eram și eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de doisprezece ori. Dar nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată în politicăși nu se angaja niciodată în discuţii anti-sovietice. Era un om foarte înţelept, sensibil. Era, cum se spune, „Păstorul cel bun”. Știa Evangheliile pe de rost, din scoarţã în scoarţã. Știi despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii Karamazov. A analizat valoarea Fraţilor Karamazov și a Stareţului Zosima din punctul de vedere creștin. Pentru aceasta și-a primit doctoratul.

LUPTA CU PĂCATUL

Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele și cu patimile noastre?

Ia-ţi păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl numesc S nţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moșteni împărăţia lui Dumnezeu. Și ce va dacă avem vreo câteva sau și mai multe? Suntem copleșiţi, așa-i? Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă a ta, nărav sau păcat și mergi de lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin aceasta și cu toate celelalte păcate ale tale și în nal le vei clari ca. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu crezi că poţi să lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă: „dacă ai o pocăinţã sincerăși o umilinţã sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te ajute. De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi în faţa celor apropiaţi ai tăi și, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul te va scăpa repede de acest păcat și patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar și înaintea celor apropiaţi și a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia, ci la așa fel de păcate ca trândăvia, lenea, mânia, un temperament înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de sine, toate cele pe care trebuie să le dezrădăcinăm fără greșeală.

Ce trebuie să fac – cum să u slobozit de patima care dă război împotriva mea? N-am nici o putere să lupt cu ea și asta mă duce la disperare.

Dacă ai pocăinţã sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut și fără greș, într-un mod de neînţeles pentru cel ce se pocăiește, Își va trimite harul Său să te ajute și vei ajunge să urăști acea patimă. Tu însuţi nu-ţi vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că Domnul cere sinceritate, tărie și perseverenţã. E ușor pentru noi, călugări și preoţi, să vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea și primirea S ntei Împărtășanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător pentru ele și ne rugăm la Liturghie ca să m vindecaţi, curăţiţi și eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa noastră, nu-i așa? Și tăria, statornicia și umilinţa, toate sunt din credinţã.

Neglijând aceasta și sperând să facem faţã cumva [păcatului] înseamnă o ușurătate de minte de neiertat. Și, desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o credinţã ne-ortodoxă, așa-zicând vagă. Trebuie să te lipsești pe tine însuţi de slavă, să te necinstești, dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârșit păcatul și nu doar numele păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din partea harului și păcatul este șters din inimile noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el. Acesta este indiciul că păcatul a fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim doar părere de rău că am păcătuit și că n-am ajuns încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că păcatul a fost iertat.

Ar nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia asupra tuturor faptelor mele greșite, a păcatelor și a păcătoșeniei în cuvânt și fapte și să mă mustre?

Nu poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea ajutor. Trebuie să-ţi amintești cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că trebuie să te mustre în

timp ce el însuși își pierde mântuirea. Nu pentru că va ispitit să păcătuiască în același

fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să e rănit de părerea de sine, care este în principiu

mândrie sau ar putea deveni vanitos. Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea însărcinare, nu contează cât de mult îl iubești. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în

felul acesta: du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi] și spune: „Părinte, arată-

mi către care din fraţii bătrâni m-aș putea adresa pentru ajutor spre a slobozit de

patima asta și asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.

Harul lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi, care

să nu poată tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în măsura credinţei

ecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat pentru un „spital”, care se numește mănăstire, așa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse. Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea sinelui – nu!!! – ci pocăinţã!!!

Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi despre desăvârșirea duhovnicească.

În general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârși cineva este foarte îndrăzneaţã. Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi? Arată că este un

om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată alarma că n-ar trebui nici să gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult să-l spună tare.

CONȘTIINŢA

Trebuie să înţelegem că unealta pe care o numim conștiinţã este o unealtă deosebit de delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un ceas de damă. N-ai să tai lemne cu un ceas de damă, nu-i așa? S-ar opri, așa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, așa-i? Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conștiinţa noastră. Cea mai nă greșeală se re ectă în conștiinţa noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este pricina pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei sau a conștiinţei noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe noi înșine, nu-i așa? Știm că se întâmplă așa ceva. Ne forţãm să păcătuim, ne obligăm pe noi înșine, vorbim cu noi înșine înăuntrul ei. Și, deși voinţa și glasul nostru interior – ceea ce numim noi conștiinţã – se împotrivește, totuși o facem. Ce viaţã minunată ar fost dacă oamenii ar înţeles și ar băgat în seamă conștiinţa lor! N-ar fost nevoie de poliţie, judecători sau închisori – de nimic. Oamenii ar avut grijă unii de alţii, nu-i așa? S-ar temut de păcat, va să zică de a batjocori pe Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.

Au conștiinţã chiar și oamenii necredincioși?

Cu siguranţã. Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naștere. La necredincioși, oricum, este foarte slabăși crudă (necoaptă). Dar conștiinţa, luminată de Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de S ntele Taine, este foarte simţitoare, delicatăși subtilă. Și, pe măsură ce ne curăţim conștiinţa noastră prin pocăinţã și prin taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot mai sensibilă. De aceea S nţii plăcuţi lui Dumnezeu erau așa de uimitor de sensibili în privinţa dragostei și a păcatului. Asta va să zică desăvârșire.

Părinte, dacă conștiinţa unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu putinţã să o curăţească?

Cu siguranţã. Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina pocăinţei, nu doar mergând la preot și mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să postească vreo câteva săptămâni, să citeascăși canoanele de pocăinţã sau către Iisus – asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse lacrimi pentru păcatul său și să ceară ajutor așa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l săvârșește din nou, trebuie să meargă la preot și să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei] va ajunge să se sălășluiască în om și păcatul sau năravul se va face în cele din urmă uitat cu totul de la sine și nu va mai repetat.

ÎNFRÂNAREA

Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile noastre, ci este cel mai adesea trecut cu vederea sau ţinut în mod formal?

Din cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii mântuirii cuiva și veșnicia devine din ce în ce mai puţin văzută în ecare din noi.

Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.

Înfrânarea.

Postul nu trebuie neglijat?

Imposibil. Imposibil! Este cu totul neavenit! Știm ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi. Sunt neînstare de a-și părăsi păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de înfrânare nu poate adusă înaintea lui Dumnezeu. Orice spovedanie, orice faptă de pocăinţã este legată fără drept de apel de înfrânare. Imaginează-ţi pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare și apoi te vei sili pe tine să te pocăiești. Va ieși ceva din aceasta? Nu va ieși nimic din ea. Vei cădea în păcat pentru că demonii te vor înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De ce ai nevoie să faci asta? Ia o gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te, odihnește-te!” Pentru că demonii nu vor să te pocăiești și te supui lor datorită milei de sine.

Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã? De vreme ce un om se hotărăște să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea, să postească, aude din toate părţile: Du-te de te odihnește, postești prea mult, păstrează-ţi sănătatea, ai nevoie, peste toate, de putere șamd.

Asta pentru că-și zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la punct”. E vorba de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.

Și din această pricină nu poate face faţã îndemnului.

Ei, desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă, ajută- mă!” Omul începe cu rugăciunea, așa-i? Cerșește ajutor și oroare de păcat. Această oroare și pocăinţã, această cerșire: „Iartă-măși ajută-mă!” sau „dăruiește-mi-o!” va întoarce pe orice criminal pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care nu-și puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără plăcerea lor de căpătâi. Dar, ind rănite de conștiinţã și având, până la urmă, credinţã, au venit la mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la început să vină la mine, dar pe parcurs s-au obișnuit cu mine și au început să vină foarte des și după un an sau mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Și își aduceau aminte de ea doar cu o cumplită oroare și lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre

aceste persoane este acum călugăriţã, și încă o călugăriţã puternică. Eu am tuns-o – este o călugăriţã minunată. Și nimeni n-ar putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a fost. Se întâmplă așa pentru că pocăinţa nu doar tămăduiește oameni, ci-i și înnoiește. Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te întorci vreodată de la păcat. Asta e o sugestie drăcească.

Am avut un cleptoman. Nu se putea abţine și fura. Dar prin pocăinţã a devenit un om curat. A înapoiat tot ceea ce furase și s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate pocăi cineva sincer, așa-i? Prin hotărâre, neabatere și nădejde. Dumnezeu îl va ierta. Acum este un om fericit, un om încântător. Nu-și amintește niciodată ce a fost pentru că oroarea l-a vindecat de frica că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în care a început să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea lui. Ei bine, bineînţeles că s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice vreme din zi și din noapte. Și, bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă ponegrească, dar mi se supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se ruga, apoi întorcea tot ceea ce furase.

Îndelungarea vine din neabaterea lacrimilor și a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din plânsul pentru păcat. Când vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de inimă, când inima plânge și nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea emotivăși nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de asemenea, din ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este numai apă ceea ce numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită de mândrie, atunci începe să verse lacrimi adevărate și apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de cineva pentru care nu erau su ciente patru batiste pe durata Liturghiei.

Am cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată, s nţită avea. Și cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie sfântăși să plângă pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie. Aparţinea în întregime oamenilor. Dar a trăit până la adânci bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb ind, avea darul străvederii. Deși orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume și putea să le citească gândurile. Când se termina Liturghia, se așeza pe un scaun. Preotul slujitor stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau crucii și apoi se întorceau spre el și spunea ceva ecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz, ori o bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi; biserica nu se închidea până ce nu termina vlădica. Liturghia se termina pe la 11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până ce șirul acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el. Asta e puterea harului Duhului Sfânt.

Părinte, care-i era numele lui?

Sera m. Odihnește aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se a ă Lavra Sfânta Treime a Sf. Serghie].

Este îngropat în Lavră?

Nu, în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta și ciocănea foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia Voastră, iertaţi-mă, am întârziat puţin. Iertaţi-mă că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obișnuia să spună Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-și seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a murit pe neașteptate, Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O așa dragoste! A murit cu o moarte neașteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul diocezan și secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui. Ei bine, nu poţi decât să te minunezi de cum se umilea pe sine însuși acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui asemenea om, da. Aceasta este o caracteristică a s nţeniei. Știa prin Duhul Sfânt toate jocurile murdare pe care i le făcea acest vechi protoprezbiter. Dar așa-l dojenea: „Ei bine, de ce ai făcut asta, Părinte Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci așa din nou!” Și nimic mai mult.