Biletul 12

1. Istoriografia Păcii de la Paris

Majoritatea lucrărilor scrise pe acest subiect spun că nu există pace în afara războiului
(Margaret Mcmillan). Prin urmare , nu putem discuta despre o pace , fără analiza
istoriografiei războiului. Pe aceast subiect , s-au scris de- a lungul timpului 50000 titluri
despre război; din 1983 şi până în 1998, 1100 cărţi în franceză, 100 doar in 1998. Se
consemnează istorie diplomatică, instituţională şi militară ,mai puţin socială şi
economică, până în anii 70 , cât și memorializarea războiului din anii 80.

Istoriografia tratează două perspective : durata lungă și durata scurtă. Durata lungă
evidențiază politicile internaționale de echilibrare, real-politic și noul imperialism .(
politica Reich-ului – anexari 1864/71, Danemarca, Austria, Franta; politica de aliante
Bismark – stabilizarea aliantelor la sf. sec. 19), iar durata scurtă face referire la ineficiența
diplomației de a menține un echilibru al balanței de putere (criza din iulie ). Totodată , se
dezbat subiecte precum : rolul armatelor nationale , Politica ultimatum-urilor ,
nerespectarea neutralitatii –Conventia Pacii Haga 1907 , de la criza locala la cea regionala,
respectiv mondială.

Prima vârstă istoriografică este marcată de generația păcii. Este prezentat un război trăit ,
trecut prin viziunea noilor idei politice internționale . Odată ce s-a stabilit că vinovații sunt
cei învinși , Germania reîncepe “Campania inocenței “ și este pornită propaganda, cât timp
nu i se oferă dreptul la replică .

Pe de altă parte , învingătorii continuă studiul originilor războiului pentru a continua pacea
, făcând apel la memoriile participanților , la istorii instutuționale și biografice prin
interpretări convenționale (buni/răi, moderați/răzbunatori ). În același timp , politizarea
câmpului istoric prin folosirea Conferinței pentru susținerea anumitor valori politice și a
naționalismul ( de la pacea cartagineză ,la ‘’peacemakers” , cărțile colorate și mesajul
propagandistic).

Odată cu a doua vârstă istoriografică a anilor ’50-’60, se observă fenomenul de revizuire

și lărgire a perspectivelor . Spre exemplu, se scrie despre diplomația conferinței, despre
impactul revoluției bolșevice și despre problemele internaționale ale principalilor
decidenți (ex:Arno Mayer, Politics and Diplomacy of Peacemaking, perspectivă de stânga,
 în care: dreapta condamnată pentru egoism, atitudine vindicativă, intransigenţe :francezii
doreau să pedepsească)

A treia generație a istoriografiei , o generație neagră, marcată de sindromul Vietnam (Paul

Fussell, The Great War and Modern Memory (1975) – cum au înțeles soldații războiul ).

A patra generație din anii ’80 ,generația transnațională ce prezintă un război global, dar și
stimularea democratizării în Europa și în restul lumii. Apar preocupări pentru viața
urbană, pentru comunități locale, pentru marginali, pentru mișcări de populație, refugiați
etc. O istorie totală,.cu includerea formelor de comemorare.

Si totusi ,există ceva comun diverselor interpretari : Noua ordine mondială, securitatea
internațională gestionată pe baza principiilor autodeterminării și securității colective (a
mecanismelor Societății Națiunilor : arbitraj, parlamentarism, prevenirea războaielor,
dezarmare, internaționalism.

2. Triangulații în perioada destinderii :

Detente – Destinderea , un concept folosit pentru a marca detensionarea în termeni ideologici

a unui conflict.Totodată , nu înseamnă încetarea conflictului , ci continuarea lui prin alte
mijloace , neantagonice.

Conceptul de destindere marchează :

 Redefinirea conflictelor periferice

 Spirala relațiilor bi și multilaterale . Conflictul presupune niste faze : conflict –detene-
reapropiere-entente/înțelegere – alianță
 Negocieri sau rezolvarea conflictelor pe canale de interpuși
 Convorbiri pentru limitarea armelor nucleare
 Renunțarea la riposta masivă ,în favoarea celei flexibile
 Neproliferarea nucleară
  Linia roșie și efectele strategice ( în 1972 se semnează doua tratate ( Viena și Helsinki
) cu privirea la interzicerea amplasării de rachete , dar și actualizarea acordului din
1963 privind înființarea unei linii fierbinți între Washington și Moscova

Crizele sunt generate acum nu de marile puteri , ci de clienții marilor puteri. Încă de la
delimitarea ideologico-militară a celor doua ( blocul de vest se unește dpdv militar în Nato,
blocul de este în Pactul de la Varșovia) cele doua mari puteri încearcă să atragă de partea lor
state , ajungând până în lumea a treia. Între timp , China a devenit cea de a treia putere
nucleară în lume , formându-se astfel relații multilaterale și o triangiulație globală. China se
aliază cu URSS și schimbă metoda sistemului bipolar al războiului rece. Centrul de greutate
se mută între cele două în timpul destinderii , SUA fiind atentă să formeze alianțe cu statele
democratice .

Această relație triunghiulară Sua – Urss- China , a pregătit o serie de realizări importante
precum : sfârșitul războiului din Vietnam , un acrod ce garanta accesul în Berlinul divizat ,o
reducere drastică a influenței sovietice în Orientul Mijlociu , precum și Conferința pentru
securitate în Europa .

De asemenea , existența triangulațiilor în vest precum Sua – Urss- Franța , prezintă

destinderea precum o nouă formă a diplomației europene . Generalul de Gaulle a încercat
negocieri cu Moscova , promovând o politică de destindere , înțelegere și cooperare . Se
observa dorința de autonomie , Franța devenea stat ce poseda arme nucleare , în 1966 de
Gaulle a retras chiar Franța din Nato , sub pretextul că Sua si Uk nu îi acordă egalitate . De
Gaulle dorea ca Germania de Vest să se desprindă de Washington , urmând direcția indicată
de Franța , către sovietici. Situația s-a soldat fără un succes , generalul supraestimând puterea
externă a acestei dimplomații , iar Republica Federală nefiind dispusă să se opună forțelor
americane .

Relația triunghiulară Urss –Uk – Germania , marcată de momentul 1969 când Brandt devine
lider al Germaniei de Vest și prezintă teza de cotitură prin care , cât timp Germania nu se
poate sprijini de Occident , va încerca unificarea prin apropierea Germaniei de lumea
comunistă . Astfel , va îndemna spre recunoașterea satelitului est –german , spre acceptarea
graniței cu Polonia (Linia de la Oder-Neisse) și să îmbunătățească relațiile cu Uniunea
Sovietică . Brandt pune astfel administrația Nixon în fața Ostpolitik .
Putem aduce în discuție și triangulația Urss- Cehoslovacia –România . Când în 1968 armata
sovietică invadează Cehoslovacia pentru că aceasta a trecut printr-un proces de liberalizare și
susținea că are dreptul să se retragă din Pactul de la Varșovia. La acel moment , Republica
Socialistă România s-a opus acestei invazii și a criticat dur decizia de a controla politica
internă a statului .