CURPINS

Argumentul .......................................................................................................2
Cap. I Generalități ............................................................................................3
I.1Definiție, istoric .................................................................................3
I.2Avantaje și dezavantaje ......................................................................6
I.3Clasificarea comprimatelor ................................................................7
Cap. II Formularea comprimatelor .................................................................10
II.1Substanțe medicamentoase .............................................................10
II.2Substanțe auxiliare – excipienți ......................................................11
II.3Alte substanțe auxiliare ..................................................................27
Cap. III Prepararea comprimatelor .................................................................31
III.1Comprimarea directă .....................................................................31
III.2Comprimarea prin intermediul granulării .....................................32
Cap. IV Comprimarea ....................................................................................38
IV.1Mașini de comprimat ....................................................................39
IV.2Comprimate de uz special .............................................................41
Cap. V Comprimate efervescente ...................................................................42
V.1Comprimate efervescente pentru inhalații, gargarisme ..................43
V.2Caractere, control, conservare ........................................................43
Cap. VI Exemple de comprimate antiparkinsoniene ......................................46
Concluzii ........................................................................................................53
Bibliografie .....................................................................................................55
Anexe

1
 ARGUMENTUL

Comprimatele reprezintă forma farmaceutică cea mai utilizată în

prezent.
Sunt o formă ușor de administrat, ușor de preparat – fiind preparate
industrial și în totalitate mecanic - și cu un preț de cost scăzut. În F.R. X
figurează o monografie de generalități și 46 de monografii de comprimate.
Comprimatele se folosesc atât pentru uz intern cât și pentru uz extern.
Cu toate aceste argumente există și comprimate cu un proces tehnologic
pretențios cum ar fi comprimatele efervescente. Acest lucru m-a atras în mod
deosebit, astfel am reușit să adun material bibliografic care mă ajută să pot
prelucra această temă.
Modul de preparare al lor necesită spațiu special amenajat, cu o
umiditate ce nu trebuie să depășească 20 – 25%.
Prepararea se face prin două metode: granularea umedă separată a
componentelor și granularea umedă în totalitate.
Datorită acidității, ponsoanele sunt acoperite cu un strat de plastic
pentru a nu se deteriora.
Modul de administrare este foarte comod deoarece fiecare comprimat
se dizolvă în apă, după care se administrează. În aceste comprimate se pot
pune aromatizanți, coloranți și edulcoranți, ceea ce le face mai plăcute
ochiului și gustului. În general marea majoritate a acestor comprimate
efervescente sunt folosite de medicina infantilă.
La sfârșitul acestei lucrări am dat o serie de exemple tipizate ce se
găsesc în farmacii.

2
 CAPITOLUL I

GENERALITĂȚI

I.1Definiție, istoric

Definiție: comprimatele sunt forme farmaceutice solide ce conțin una

sau mai multe substanțe active; se obțin prin comprimarea unui volum
constant de substanțe active asociate sau nu cu substanțe auxiliare.
Comprimatele sunt denumite şi Compressi sau Tabulattae. Sunt
preparate farmaceutice solide, care conţin doze unitare din una sau mai multe
substanţe active asociate sau nu cu substanţe auxiliare, destinate administrării
pe cale orală. FR X face următoarea adnotare: în afară de comprimatele
administrate pe cale orală sunt şi comprimate administrate pe alte căi: calea
vaginală, implante sau inhalaţii, necesitând condiţii speciale de formulare,
preparare şi prezentare. Condiţiile de calitate ale acestora fiind prezentate în
normele de calitate respective.
Prin comprimate se înţeleg toate preparatele farmaceutice solide, în
formă de discuri sau alte forme, obţinute prin comprimarea substanţelor active
singure sau asociate cu substanţe auxiliare, conţinând doze unitare de
medicament.
Denumirea de comprimate provine de la operaţia de comprimare, în
timp ce denumirea de tabletă, de la cuvântul tabuleta, care înseamnă plăcuţă,
deci de la forma lor. Comprimatele sunt o formă relativ recentă. Obţinerea lor
a fost posibilă datorită unei prese inventate în 1843 de Brockedon, alcătuită
dintr-o matriţă, două ponsoane şi o pâlnie de alimentare, presa care a stat la
baza primelor maşini automate. Ulterior, prepararea comprimatelor s-a extins

3
foarte mult, în prezent, ele reprezentând 50% din totalul formelor
farmaceutice datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă.
Dezvoltarea acestei forme are loc după introducerea tehnicilor de
presare a pulberilor. W. Brochedon în anul 1843, concepe pentru prima dată o
presă de comprimare; ulterior J. A. Ferran în anul 1847, J. P. Remington în
anul 1875, Rosenthal în anul 1873 şi J. Dunton în anul 1876 obţin patente
pentru prese de tabletare.
Comprimatele sunt oficializate pentru prima dată în Farmacopeea
Britanică în anul 1885. Apar în Farmacopeea Americană în anul 1916, în
Farmacopeea Franceză în anul 1937.
Farmacopeea Română oficializează comprimatele in ediţia V din anul
1943, în care figurează pentru prima dată patru monografii, şi o monografie
de generalităţi, în ediţia VII, 16 monografii, în ediţia VIII 21 monografii, iar
însumând şi monografiile apărute în suplimentele I, II şi III numărul lor
ajunge la 50. în Farmacopeea Română, ediţia X figurează o monografie de
generalităţi şi 46 monografii de comprimate.
Grija pentru ocrotirea sănătăţii populaţiei a devenit o problemă
naţională. Unităţile farmaceutice, industria medicamentoasă, au o grijă
permanentă în aprovizionarea cu medicamente a populaţiei, în perfecţionarea
metodelor de preparare a formeloor farmaceutice, sigure, eficace, acceptabile
şi cu o prezentare comercială ireproşabilă. Tehnologia farmaceutică a evoluat
în timp, ea se ocupă cu: formularea, prepararea şi controlul precum şi
condiţionarea formelor farmaceutice.
Conceperea unui produs nou este un proces laborios, care durează 8 –
10 ani. Calitatea unui medicament poate fi definită ca fiind suma factorilor
care contribuie la siguranţa, eficacitatea şi acceptabilitatea produsului. S-a
constatat ca din 7500 de substanţe sintetizate sau izolate, una singură devine
medicament. Din punct de vedere farmaceutic trebuie să se asigure stabilitatea
produsului, omogenitatea, disponibilitatea biologică optimă, efecte secundare
4
minime, comoditatea de administrare pentru bolnavi. Drogul sau substanţa
activă trebuie să atingă ţinta urmărită, să fie eficace în cantitate cât mai mică
şi să aibă efect farmacologic.
Răspunsul terapeutic depinde de forma farmaceutică, precum şi de alţi
factori legaţi de individ cum ar fi: vârsta, sexul, starea patologică, motilitatea
intestinală pentru preparatele de uz intern. O formulare riguroasă şi o
preparare judicioasă poate ameliora toleranţa faţă de un medicament şi
diminuarea efectelor secundare nedorite.
În faza studierii din punct de vedere biofarmaceutic a unui medicament
se fac numeroase teste in vitro, unde se urmăresc anumiţi factori cum ar fi:
viteza de dizolvare care determină viteza de absorbţie.
Se cunoaşte că viteza de dizolvare este proporţională cu suprafaţa
acesteia în contact cu mediul de dizolvare. Creşterea activităţii terapeutice
este direct proporţională cu logaritmul suprafeţei specifice a particulelor unor
astfel de substanţe. Astfel, unele preparate sub formă de comprimate
administrate nu aveau efectul aşteptat decât după ce au fost pulverizate.
Un factor care duce la mărirea sau micşorarea vitezei de absorbţie este
şi excipientul folosit. Astfel, la preparatele dermatologice excipienţii
determină gradul de penetrare al substanţelor active, iar la preparatele de uz
intern determină vitaza de absorbţie şi locul de absorbţie: mucoasa gastrică
sau intestinală.

I.2Avantaje și dezavantaje

Comprimatele prezintă următoarele avantaje:

a) în această formă farmaceutică pot fi prelucrate majoritatea substanţelor
active solide, moi sau lichide – în anumite limite;
b) realizarea unei corecte a substanţelor active pe fiecare comprimat;
5
c) precesul de producţie fiind mecanizat, deci ca urmare a productivităţii
crescute, comprimatele au un preţ de cost scăzut;
d) substanţele active din comprimate au o stabilitate mai mare faţă de
substanţele active din soluţii, suspensii şi pulberi, datorită dimensiunii reduse,
realizându-se o suprafaţă de contact mai mică cu agenţii externi, precum şi
posibilităţii acoperirii comprimatelor cu învelişuri protectoare;
e) gustul şi mirosul neplăcut al unor componente este mai puţin perceput,
datorită volumului mic al comprimatelor, iar prin acoperire gustul şi mirosul
sunt înlăturate;
f) sunt uşor acceptate de bolnavi, deci un mod convenabil de administrare;
g) prin acoperirea comprimatelor, pe lângă protejarea substanţelor active şi
mascarea gustului şi mirosului neplăcut, se poate dirija eliberarea substanţelor
active în stomac sau intestin;
h) se pot realiza diverse doze ale aceleiaşi substanţe active, există posibilitatea
unei dozări exacte şi rapide;
i) pot fi asociate substanţe incompatibile, prin prelucrarea lor în granulate
separate, care se amestecă apoi, sau prin realizarea de comprimate cu mai
multe straturi;
j) substanţele active pot fi cedate diferit, în funcţie de formulare şi anume:
cedare instantanee din comprimate efervescente sau din comprimate dizolvate
în apă înainte de administrare, cedare imediată din comprimatele ce se înghit
(15 min – 1 oră), cedare întârziată din comprimatele acoperite cu învelişuri
gastrorezistente (enterosolubile), cedare susţinută sau prelungită din care
substanţele active sunt cedate treptat;
k) datorită volumului mic şi rezistenţei lor, sunt uşor de manipulat la
condiţionare, transport, depozitare şi eliberare;
l) permit imprimarea denumirii şi fracţionarea dozei prin diferite crestături pe
suprafaţă.
Comprimatele prezintă şi unele dezavantaje:
6
 - unii bolnavi înghit foarte greu, fiind contraindicate copiilor, care se pot
sufoca;
- dezagregarea poate fi întârziată, deci nu se asigură efectul terapeutic
optim, biodisponibilitatea fiind mai mică;
- deoarece comprimatele se realizează industrial, formularea şi
prepararea este dificilă, necesitând studii îndelungate;
- excipienţii pot influenţa calitatea comprimatelor, stabilitatea lor fizică,
chimică, biologică şi biodisponibilitatea;
- probele de control sunt dificile şi trebuiesc făcute în toate fazele de
lucru, precum şi pe preparatul final;
- testele de stabilitate sunt mai greoaie ca la preparatele lichide;
- unele substanţe sunt prelucrate greu în comprimate: delicvescente,
volatile sau lichide peste anumite limite.

I.3Clasificarea comprimatelor

Există mai multe criterii după care se pot clasifica comprimatele:

1)după numărul substanţelor active:
a) comprimate simple (cu o singură substanţă activă);
b) comprimate compuse (cu două sau mai multe substanţe active);
2)după solubilitatea în apă a substanţelor active:
a) comprimate cu substanţe solubile;
b) comprimate cu substanţe insolubile;
3)după calea de administrare:
a) comprimate pentru uz intern;
b) comprimate pentru uz extern;
4)după modul de întrebuinţare:
a) comprimate per oral (compressi per orales) care se administrează pe
cale bucală, iar absorbţia se face în tractul gastro-intestinal: comprimate per
7
orale care se înghit sau se dizolvă în apă şi care au timpul de dezagregare
conform normelor FR (acestea se prepară cu sau fără excipienţi şi pot avea
forme rotunde, cilindrice, ovale etc.); comprimate de mestecat – acestea sunt
mai dulci şi aromatizate, se sfărâmă în gură sau se topesc, apoi se înghit, au
diametrul puţin mai mare decât tabletele obişnuite; comprimate cu acţiune
prelungită – conţin principii active care sunt rapid eliberate sau sunt eliberate
treptat; comprimate efervescente (compressi effervescentes) – care produc
efervescenţă datorită compoziţiei lor, asocierea unei baze cu un acid, ceea ce
duce la dezagregarea comprimatului în apă;
b) comprimate orale (compressi orales) cu acţiune locală în cavitatea
bucală şi care pot fi: comprimate sublinguale care se dizolvă sub limbă,
acţionează rapid, dar dezagregarea este lentă, 20 – 60 minute, pentru a asigura
o absorbţie gradată; comprimate bucale care conţin substanţe cu acţine locală
sau generală, iar absorbţia se face prin mucoasă bucală, au dezagregare lentă
şi au formă plată;
c) comprimate pentru uz parenteral: comprimate hipodermice cu o
greutate cuprinsă între 0,1 şi 0,6g, sunt solubile şi sterile şi se folosesc la
prepararea unor soluţii injectabile;
d) comprimate pentru uz extern – includ comprimatele din care se obţin
soluţii de uz extern sau care sunt destinate administrării în diferite organe sau
cavităţi: comprimate pentru soluţii de uz extern (solubletae); comprimate
oftalmice – sunt foarte mici ca dimensiuni şi se dizolvă rapid pe mucoasa
oculară; comprimate vaginale – se administrează pe mucoasa vaginală unde se
dezagregă sau se dizolvă pentru irigaţii, au acţiune antiseptică; comprimate
uretrale – au forme adecvate administrării uretrale; comprimate dentare –
comprimate speciale ce conţin substanţe antiseptice, anestezice, antibiotice
fiind folosite în medicina stomatologică; comprimate pentru uz veterinar – se
prepară ca şi comprimatele obişnuite, dar au dimensiuni şi forme mult mai
mici.
8
 CAPITOLUL II

FORMULAREA COMPRIMATELOR

Comprimatele sunt constituite din substanţe active asociate de cele mai

multe ori cu substanţe auxiliare necesare în procesul tehnologic, care
îndeplinesc diferite roluri.

9
 II.1Substanțe medicamentoase

Majoritatea substanţelor medicamentoase solide pot fi transformate în

comprimate. Se comprimă mai greu şi ridică probleme deosebite substanţele
delicvescente, eflorescente, produsele volatile. De asemenea, substanţele
lichide (uleiuri volatile, tincturi, extracte fluide) pot fi condiţionate în
comprimate numai în cantităţi mici.
O serie de substanţe medicamentoase cum sunt unele pulberi vegetale
sau substanţe chimice cu structură cristalină se pot comprima direct.
Comprimatele conţin circa 80% din greutatea lor substanţe
medicamentoase, făcând excepţie cele care conţin medicamente toxice sau
puternic active.
Având în vedere faptul că numai un număr restrâns de substanțe se pot
comprima ca atare, este necesară întrebuințarea mai multor excipienți, iar
substanțele active trebuie supuse unor operații preliminare ca: granularea,
uscarea etc., înainte de a fi comprimate.
Factorii principali care determină dacă o substanță activă se poate
comprima direct sau nu sunt:
- putere de aderare a particulelor substanței;
- coeziunea particulelor.
Acești factori sunt influențați în mare măsură de forma particulelor substanței
de comprimat, de mărimea particulelor, de conținutul în apă al materialului de
comprimat.

II.2Substanțe auxiliare

Substanţele auxiliare, excipienţi sau adjuvanţi, sunt necesari pentru că

foarte puţine substanţe au proprietăţi bune la comprimare.

10
 În funcţie de rolul jucat la obţinerea comprimatelor, aceştia se clasifică
în următoarele categorii:
 excipienţi diluanţi, numiţi şi agenţi de umplere;
 excipienţi lianţi sau agenţi de legare, adezivi sau aglutinanţi;
 excipienţi dezagreganţi;
 excipienţi lubrifianţi;
 excipienti absorbanţi;
 excipienţi coloranţi;
 excipienţi aromatizanţi;
 excipienţi edulcoranţi;
 excipienţi umectanţi;
 excipienţi stabilizanţi.
Primele patru categorii sunt cu rol major în obţinerea comprimatelor,
ceilalţi fiind adjuvanţi diverşi incluşi în unele formulări. Mulţi excipienţi, pe
lângă rolul principal, pot avea şi funcţii secundare, unele benefice pentru
comprimate, altele cu efecte nedorite. Unii diluanţi favorizează desfacerea –
dezagregarea, alţii o întârzie. Cei mai eficienţi lubrifianţi fiind hidrofobi
întârzie dezagregarea comprimatelor, fiind selecţionaţi cu mare atenţie.
În general caracteristicile de compresibilitate sunt determinate de
excipienţii diluanţi şi lubrifianţi.
Proprietăţile de biodisponibilitate, de stabilitate şi calităţile de
promovare ale produsului sunt influenţate de dezagreganţi, coloranţi,
aromatizanţi, edulcoranţi, stabilizanţi, absorbanţi.
În funcţie de rolul lor în asigurarea comprimării substanţele auxiliare
pot fi: diluanţi, aglutinanţi, dezagreganţi, lubrefianţi, coloranţi, aromatizanţi,
edulcoranţi, umectanţi.

Excipienți solubili
11
 Excipienţii solubili sau diluanţi, agenţi de umplere – sunt folosiţi când
cantitatea de substanţe active este insuficientă pentru a realiza un comprimat
de mărime convenabilă. Diluanţii trebuie să fie excipienţi inerţi chimic şi
fiziologic, netoxici şi cu proprietăţi bune de comprimare şi compatibilitate,
alegerea lor făcându-se în funcţie de proprietăţile substanţei active:
 solubili sau insolubili în apă;
 puterea absorbantă;
 pH-ul imprimat materialului;
 natura substanţei active cu care se asociază.
Uneori rolul de diluant se combină şi cu altă proprietate şi anume cea
de dezagregant, aglutinant, absorbant etc. Rolul acestor substanţe este deci de
a completa masa comprimatelor la o anumită greutate. Proporţiile în care sunt
utilizaţi diluanţii pot să varieze destul de mult dependent de cantitatea
componentelor active ale formulelor.
Lactoza
Este cel mai folosit excipient diluant. Este o pulbere albă, cu gust
plăcut, usor solubilă în apă, puţin higroscopică şi cu reacţie neutră. Se
deformează uşor prin presare şi datorită ductilităţii dă comprimate
corespunzatoare, favorizând legarea materialului, deşi nu-i liant ca atare.
Dezavantaje: nu are curgere uşoară şi uniformă, deci nu are proprietăţi
de curgere corespunzatoare.
Au fost realizate sorturi de lactoză cu o curgere liberă, astfel:
- lactoza uscată prin spray, cu particule sferice, cu o curgere uşoară, folosită
ca diluant la comprimatele obţinute prin comprimare directă;
- lactoza anhidră, cu proprietăţi superioare, dând comprimate ce se
dezagregă rapid şi sunt rezistente la frecare - abraziune.
Lactoza obişnuită este lactoza hidratată cu 5% umiditate, folosită în
formulările la care comprimarea se face prin granularea umedă, celelalte

12
sorturi folosindu-se la comprimarea directă sau comprimarea prin granulare
uscată.
Lactoza este folosită ca diluant la comprimatele vaginale, influentează
favorabil ph-ul (acid) si flora vaginală.
Dezavantajele lactozei:
- poate intarzia dezagregarea comprimatelor;
- reacţia de colorare cu substanţe cu grupări amino, datorită funcţiei sale
aldehidice, reacţie favorizată de umiditate şi ph alcalin.
Amidonul
Este adesea folosit ca diluant, deşi în principiu asocierea lui la
comprimate se face pentru efectul lui dezagregant, liant precum şi pentru
proprietatea lubrefiantă.
Se foloseşte amidon de porumb, de grâu sau de cartof, dar se pot utiliza
şi alte tipuri de amidon.
Amidonurile conţin de regulă un procent de 11—14% umiditate şi au
rol de a regulariza umiditatea comprimatului şi de a-i conferi acestuia
elasticitatea necesară.
Amidonul se asociază cu lactoza. Utilizarea lactozei care este solubilă
în apă rece, alături de amidon asigură pătrunderea apei în comprimat şi deci o
dezagregare rapidă. Totodată, datorită lactozei comprimatul este mai rezistent.
Amestecul de amidon cu lactoză 7:3 serveşte la prepararea unui granulat
simplu. Aglutinarea se face cu mucilag de gelatină 4% la care se adaugă şi 2%
glicerina. Amidonul, este folosit pe scară largă ca excipient pentru
comprimate, deoarece este o substanţă albă, inertă şi puţin costisitoare.
Zaharul
Este folosit in special la:
- comprimatele de supt;
- comprimatele de mestecat.

13
 Zaharul este folosit de obicei cu lactoza. Este o substanta higroscopica,
producand dificultate la comprimarea materialului, aderand de piesele
masinii. Se dezagreaga greu, avand efect negativ la comprimatele ce se inghit,
intarziind absorbtia. Da gust dulce, placut, nu trebuie adaugat alt edulcorant.
Glucoza
Este folosită ca diluant pentru comprimate de supt, deoarece se dizolvă
lent şi are un gust plăcut. Glucoza este indicată şi pentru obţinerea unor
comprimate vaginale, are o influenţă favorabilă asupra pH-ului secreţiilor
vaginale şi asupra florei vaginale.
Manitolul
Este un diluant solubil, recomandat adesea pentru comprimatele de
supt, comprimate bucale sau de mestecat. Are o putere de îndulcire de 72%
din cea a zahărului.
Este recomandat şi pentru obţinerea comprimatelor folosite la prepararea
soluţiilor injectabile deoarece se poate realiza sterilizarea acestuia prin
căldură.
Sorbitolul
Este un izomer optic al manitolului. Spre deosebire de acesta este
higroscopic. Este utilizat pentru comprimate de supt, administrate la diabetici.
De aceea poate fi util când se asociază cu medicamente care au tendinţa să
piardă apa de cristalizare şi prin aceasta se întăresc.
Acidul boric
Este utilizat numai la prepararea comprimatelor pentru soluţii de uz
extern (comprimate vaginale şi pentru băi oculare). Este diluant solubil în apă
cu proprietăţi lubrefiante. Se pretează la comprimarea directă fără adaos de
alţi agenţi ajutători.
Clorura de sodiu
Este solubilă în apă, se utilizează în special pentru comprimate din care
se obţin soluţii injectabile sau soluţii ce se aplică extern. Clorura de sodiu
14
serveşte concomitent şi la izotonizarea soluţiei care se obţine din aceste
comprimate. Clorura de sodiu poate fi comprimata direct fara tratament
prealabil şi fără adaos de lubrefianţi si dezagreganţi. Un dezavantaj este
uzarea rapidă a pieselor maşinii şi în general deteriorarea ustensilelor
mecanice.

Excipienți insolubili
Celuloza microcristalină
Este cunoscută sub numele de Avicel şi se foloseşte în comprimarea
directă, în concentraţie de 5-20%. Are o curgere bună şi conferă rezistenţă
mecanică suficientă, bune proprietăţi liante şi totodată dezagregante. Se
asociază cu lubrefianţi.

Fosfatul de calciu
Este folosit ca diluant si liant in comprimarea directa, in care
substantele active ocupa mai putin de 50 % din masa totala. Este
nehigroscopic.

Excipienți aglutinanți
Excipienţii aglutinanţi sau lianţi (adezivi) se folosesc pentru a mări
coeziunea particulelor pulberii în vederea formării granulelor şi pentru a
creşte coeziunea granulelor în timpul comprimării.
Alegerea liantului se face în funcţie de compatibilitatea cu componenţii
formulei, capacitatea de legare, fără a întârzia prea mult, dezagregarea.
În granularea umedă se folosesc sub forma dispersiilor lor în apă
(mucilagii). Un bun aglutinant trebuie să fie inert, compatibil cu substanţele
medicamentoase şi să aibă proprietăţi adezive, dar au excesive pentru a nu
permite dezagregare comprimatelor.

15
In afară de lichide de granulare aplicate în granularea umedă se folosesc
aglutinanţi sub formă solidă pentru granularea uscată.

AGLUTINANŢI PENTRU GRANULAREA UMEDĂ

Aglutinanţii folosiţi pentru granularea pe cale umedă sunt: soluţii,
mucilagii, geluri etc.
Solvenţi
Apa, acetona, alcoolul, nu pot fi consideraţi lianţi, dar prin dizolvare
pot conferi amestecului proprietăţi adezive.

Zaharoza
Se poate folosi mai ales sub formă de sirop. Se prepară un sirop în
concentraţie 50—60% şi se foloseşte ca atare sau după o prealabilă diluare. Se
foloseşte pentru comprimate care trebuie să se dizolve încet.
Mai rar se foloseşte zahărul pulverizat care se amestecă cu substanţele
medicamentoase, se adaugă apa şi se granulează.
Comprimatele obţinute au rezistenţă mecanica bună dar sunt friabile.
Glucoza
Se foloseşte sub formă de soluţie apoasă 25—50% sau soluţie
hidroalcoolică.
Lactoza
Se foloseşte sub formă de soluţie când este necesar un efect liant
moderat. Dă rezultate bune în asocierea în părţi egale cu zahăr pentru
comprimate cu săruri de alcaloizi.
Sorbitol, Manitol, Levuloza
Sub formă de soluţie 70% sorbitolul are o utilizare redusă fiind
higroscopic, având capacitate liantă limitată. Manitolul şi levuloza se
recomandă pentru comprimate destinate diabeticilor.
Gelatina
16
 Este un liant eficace. Se foloseşte ca soluţie apoasă 5, 10, 20% sau
soluţie hidroalcoolică de gelatină. Prepararea mucilagului se face uşor, iar
rezistenţa mecanică pe care o conferă comprimatelor este bună fără a întârzia
dezagregarea în timp.
Amidon
Sub formă de mucilag, amidonul este utilizat adesea ca agent
aglutinant. Este un liant puternic şi are avantajul că nu influenţează negativ
dezagregarea.
Amidonurile de diferite provenienţe (grâu, cartof, orez) se deosebesc
microscopic şi prin temperatura necesară hidratării.
Amidonul de porumb se transformă în cocă la 80°C, cel de cartof ia
64°C, cel de grâu la 77°C, cel de orez la 81°C. Amidonul de cartof dă la
hidratare un gel limpede transparent.
Amidonul solubil
Este preparat prin hidroliză parţială a amidonului de cartof cu o soluţie
de acid clorhidric, la 30°C, şi uscare. Microscopic nu se deosebeşte de
amidonul de cartof, nu este solubil în apă rece, încălzit la fierbere 1-2 minute
dă o soluţie coloidala care este folosita ca aglutinant in concentratie de 10 %
fiind superior în multe cazuri gelatinei.
Tot pentru aglutinare se foloseşte gelul de Carbopol 934 10%, mucilag
de metilceluloză 4%, gel de hidroxietilceluloza 4%, gel de
carboximetilceluloză sodică 6%, mucilag de alginat de sodiu 1-2%, mucilag
de polivinilpirolidonă 5%, mucilag de alcool polivinilic 5% etc.

AGLUTINANŢI PENTRU GRANULARE USCATĂ

Granularea uscată cu ajutorul brichetării sau comprimării precum şi
comprimarea directă poate fi favorizată de prezenţa în amestec a unor
excipienţi diluanţi care ajută şi la aglutinare ca: lactoză, zaharoză, carbonat de
calciu, fosfat di- şi tricalcic.
17
 Polietilenglicolii
Se utilizează ca agenţi aglutinanţi PEG-ul 4000 şi 6000 în comprimarea
directă. Se adaugă în proporţie de 15-20% sub formă de soluţie sau pulbere
fină. PEG 6000 - influenţează defavorabil dezagregarea şi duritatea
comprimatelor, iar PEG 4000 - în proporţie de 20% dă rezultate bune la
fabricarea comprimatelor prin granulare uscată.
Polietilenglicolii măresc timpul de dezagregare a comprimatelor cu
acţiune prelungită.
Celuloza microcristalină — Avicel. Aglutinant corespunzător pentru
granulare uscată.
S-au obţinut comprimate corespunzătoare cu gel de hidroxid de
aluminiu la care s-a adăugat 25% Avicel.
Acid stearic. Parafină. Unt de cacao
Sunt aglutinanţi utilizaţi mai ales pentru comprimate de supt.

Excipienți dezagreganți
Sunt substanţe sau amestecuri de substanţe care determină sau uşurează
dezagregarea comprimatelor la introducerea lor în apă sau în contact cu sucul
gastric. Dezagreganţii se adaugă amestecului de pulberi înainte de
comprimare (intergranular) sau în ambele faze. Pentru resorbţia
medicamentelor din comprimate o condiţie importantă o reprezintă desfacerea
comprimatului in paarticule fine in timp corespunzător. Timpul de
dezagregare a unui comprimat depinde de compoziţia şi duritatea rezultată în
urma aplicării forţei de compresie.
La comprimatele cu substanţe hidrofobe şi insolubile, dezagregarea
constă în desfacerea în granule sau în pulberea iniţială. Timpul de dezagregare
(durata maximă oficializată) pentru comprimate este de 15 minute, iar pentru
drajeuri este de o oră.

18
 Există o serie de cazuri speciale în care această durată este prelungită,
în vederea obţinerii unei acţiuni de durată sau fiind necesară absorbţia prin
mucoasă a comprimatelor sublinguale. După viteza de dezagregare sunt:
- excipienţi dezagregând rapizi (amidon, metilceluloza şi derivaţi) care produc
dezagregarea comprimatului până la 1-10 minute;
- excipienţi dezagregând mijlocii, care contribuie la desfacerea comprimatelor
într-o oră (alginaţi de sodiu, calciu, gelatină, agar, bentonită);
- excipienţi cu efect retard (antidezagreganţi) care prelungesc timpul de
dezagregare peste 1 oră (Carbopol 934, 940, 945, Polietilen-glicoli 4000,
6000).
Amidonul
Este substanţa dezagregantă cel mai frecvent utilizată. Adăugarea
amidonului se face în proporţie de 5-20% din masa comprimatului, în
granulatul gata prelucrat alături de lubrefianţi.
Pentru grăbirea dezagregării se recomandă ca din cantitatea totală de
amidon să se adauge 25-50% intragranular, iar restul de 50-70% să se adauge
intergranular.
Ca dezagregant amidonul are o capacitate slabă de umflare şi gelificare
faţă de alte substanţe.
Cantitatea amidonului întrebuinţat ca dezagregant are însemnătate în
privinţa timpului de dezagregare. Concentraţii mari de amidon pot reduce
timpul de dezagregare, dar scad rezistenţa mecanică a comprimatului.
Carboximetilceluloza sodică
Se utilizează ca dezagregant în concentraţii de 2-3%, adăugată sub
formă de pulbere în masa amestecului de comprimat.
Acidul alginic
Acidul alginic şi alginatul de calciu sunt substanţe insolubile care se
îmbibă cu apa şi măresc volumul, determinând dezagregarea comprimatelor în

19
particule fine. Pentru a mări viteza de îmbibare se recomandă asocierea
acestuia cu aerosil sau cu carboximetilceluloza sodică.
Glucoza
Ca dezagregant aceasta trebuie adăugată în proporţii mari deoarece nu
prezintă o modificare substanţială a volumului de îmbibare. Concentraţia de
10% este suficientă, dar dă comprimate cu aspect murdar.
Formaldehid caseina
Ca agent dezagregant se foloseşte produsul preparat din lapte precipitat
cu formaldehidă şi acid citric.
Agar-agarul
Are o utilizare limitată ca dezagregant deoarece comprimatele devin
mate şi au o nuanţă spre cenuşiu. Se folosesc în concentraţie de 3-5%.
Amestecuri efervescente
Sunt utilizate Ia prepararea comprimatelor efervescente pentru
limonade, când substanţele active trebuie să fie solubile, pentru ca soluţia
efervescentă realizată să fie limpede. Se folosesc amestecuri efervescente şi la
comprimatele cu durată mare de dezagregare.
Substanţe tensioactive
Acţionează direct favorizând desfacerea comprimatelor. Aceste
substanţe sunt utile în cazul unor formule cu componente hidrofobe, deoarece
favorizând pătrunderea apei în comprimat. Componentele hidrofobe pot fi atât
substanţe active, cât şi o serie de substanţe ajutătoare, cum sunt mai ales
lubrefianţii. Se folosesc laurilsulfat de sodiu, polisorbaţi, stearat de
trietanolamina, dioctilsulfosuccinat de sodiu şi altele.
Modul de încorporare a substanţelor tensioactive poate fi diferit. Acesta
se poate adăuga direct în lichidul cu care se face granularea sub formă de
soluţie alcoolică peste amidonul prezent ca dezagregant, după care amestecul
se usucă sau se atomizează. Ultima metodă pare să dea rezultatele cele mai

20
bune. O asociere de 10% amidon şi 0,2% substanţe tensioactive asigură o
dezagregare rapidă chiar în formule în care sunt incluse substanţe hidrofobe.

Excipienți lubrefianți
Prin lubrefianţi se înţeleg acele substanţe care adăugate granulatelor
asigură umplerea regulată şi uniformă a matriţei în timpul comprimării, evită
aderarea şi lipirea materialului de ponsoane şi matriţă şi asigură evacuarea
comprimatelor. In toate cazurile arc loc o micşorare a forţelor de frecare, fapt
pentru care unii îi denumesc agenţi antifricţionali. Lubrefierea constă din
interpunerea unor mici cantităţi de substanţe adecvate între două suprafeţe
care se freacă, în scopul reducerii frecării 1a interfeţe.
Lubrefianţii sunt adjuvanţi preţioşi care uşurează şi fac posibilă
operaţia de comprimare. Lubrefianţii formează la suprafaţa granulelor un film
uniform care diminuează frecarea. In general adaosul de lubrefianţi furnizează
comprimate cu aspect mai elegant, cu suprafeţe mai netede şi asigură o
imprimare mai netă pe comprimat a unor inscripţii sau reliefuri.
Lubrefianţii trebuie să acţioneze asupra frecării a două corpuri în
contact (frecare şi alunecare) prin formarea unui strat fin între suprafeţele care
se freacă. Frecarea care intervine în procesul de comprimare poate fi:
- frecarea dintre particulele amestecului în timpul fazei de comprimare;
- frecarea dintre particule şi suprafaţa metalică a matriţei;
- frecarea dintre suprafeţele comprimatelor şi pereţii matriţei în timpul
expulzării acestuia.
Frecarea interparticulară depinde de structura cristalelor, duritatea şi
rezistenţa mecanică a granulelor, forma acestora.
Excipienţii lubrefianţi au efect antagonist faţă de aglutinanţi, fiindcă
micşorează puterea de adeziune a granulelor, acţionează negativ asupra
dezagregării.
Munzel şi Kagi clasifică lubrefianţii în două categorii:
21
- agenţi de curgere, care ameliorează alunecarea materialului de imprimat;
- agenţi antiadezivi care evită aderarea materialului de matriţă şi ponsoane
favorizând eliminarea din matriţă.
După Strickland lubrefianţii pot fi clasificaţi după rolul lor:
- lubrefianţi propriu-zişi, care diminua frecarea suprafeţei laterale a
comprimatului de matriţă şi favorizează eliminarea comprimatelor;
- lubrefianţi glisanţi, care îmbunătăţesc curgerea granulatului în matriţă şi
permit o umplere unitară a acesteia;
- lubrefianţi antiaderenţi sau antiadezivi, care micşorează lipirea materialului
de comprimate, de ponsoane şi matriţă.
O acţiune avantajoasă se poate obţine folosind asocierea dintre un
lubrefiant propriu-zis, un adeziv şi un glisant cum este de exemplu, amestecul
de stearat de magneziu, amidon şi talc.
Cantitatea de lubrefiant care trebuie folosită variază cu tipul de
lubrefiant şi substanţele medicamentoase cu care se lucrează. In general se
folosesc cantităţi mici, de 1%, proporţie ce poate creşte până la 5% .
Prezenţa lubrefianţilor în cantitate mare poate să determine mărimea
timpului de dezagregare, deoarece lubrefianţii au proprietăţi hidrofobe.
Curgerea depinde de umiditatea materialului, deoarece particulele cu
umiditate sporită prezintă forţe de adeziune mai mari, mai ales în prezenţa
agenţilor aglutinanţi care se folosesc obişnuit la granulare. De aceea alegerea
agentului de curgere, în proporţie corespunzătoare trebuie să se facă în funcţie
de factorii amintiţi.
Talcul
Este lubrefiantul cel mai folosit deoarece are un bun efect antiaderent şi
în parte uşurează curgerea granulatului din pâlnie. Pentru a se obţine o bună
lubrefiere cu talc este nevoie de o proporţie de 3%. Farmacopeea Română X
limitează adaosul de talc la 3%.

22
 Talcul este un lubrefiant bun, dar datorită faptului că nu este complet
indiferent din punct de vedere fiziologic putând provoca apariţia unor aşa
numite granuloame de talc,s-a propus înlocuirea lui cu alte substanţe. Acest
inconvenient este prezent la toţi silicaţii. Se utilizează amestecuri de talc,
aerosil şi stearat de magneziu în proporţie de 8:1:1.
Alte amestecuri utilizate: stearat de magneziu-talc în proporţie de 1:9;
talc siliconizat compus dintr-un amestec de emulsie de silicon aerosil şi talc în
proporţie de 2:1:7. Aceste amestecuri se pot utiliza în proporţie de 3%.
Amidonul
Este folosit adesea pentru lubrefierea comprimatelor, fiind în primul
rând o substanţă care reglează curgerea. Amidonul este de două ori mai activ
decât talcul şi polietilenglicolul 6000.
O curgere bună se realizează cu un amidon care conţine până la 5%
umiditate ceea ce impune uscarea lui. Uscarea se face cu multă atenţie pentru
a nu ajunge la modificări ireversibile ale amidonului care pot să ducă Ia
scăderea capacităţii de a influenţa curgerea. Proprietatea de glisare a
amidonului creşte cu cantitatea adăugată, în practică folosindu-se în proporţii
de până la 10% amidon, care se adaugă granulatelor uscate înainte de
comprimare. Unii autori recomandă asocierea amidonului cu 0,5% oxid de
magneziu sau 3-10% stearină.
Amidonul solubil are o acţiune de glisare mai moderată.
Acidul stearic - Stearină
Este un lubrefiant bun, folosit în proporţie de 1-2% dar prezintă
dezavantajul că măreşte timpul de dezagregare a comprimatelor. Se poate
adăuga sub formă de pulbere foarte fină sau sub forma de soluţie eterică care
se dispersează peste granule. Este recomandat pentru lubrefierea granulatelor
care conţin o cantitate mare de zahăr.
Stearatul de magneziu

23
 Este unul din lubrefianţii cei mai folosiţi. Se găseşte sub formă de
pulbere foarte fină având densitatea aparentă 0,25. Se recomandă adăugarea în
proporţie de 0,5%, cantităţi de peste 2% nefiind indicate deoarece creşte
timpul de dezagregare. Stearatul de magneziu poate provoca unele
inconveniente datorită alcalinităţii, cum este cazul comprimatelor cu acid
acetil salicilic.
În practică se folosesc şi alţi stearaţi şi săpunuri. Monostearatul de
gliceril în proporţie de 0,5% faţă de greutatea amestecului dă în anumite
cazuri rezultate bune. De asemenea se foloseşte stearatul şi alginatul de sodiu.
Uleiuri minerale
Uleiul de vaselină este un bun excipient fluid care se foloseşte în
cantităţi mici 1-2%.
Pentru a asigura o repartiţie uniformă la suprafaţa granulelor se
pulverizează peste material sub formă de soluţie eterică.
Cantitatea de ulei nu trebuie să depăşească limitele indicate deoarece
comprimatele devin neomogene putând elibera picături de ulei. Uneori nu este
suficientă lubrefierea numai cu ulei de parafină şi atunci este indicat să se
adauge o anumită proporţie de talc. Astfel un bun amestec de lubrefiant este
alcătuit din 0,5% ulei de parafină şi 3% talc.
Grăsimi. Uleiuri. Geluri
Lubrefianţii graşi dau în general rezultate bune dar adăugarea lor
necesită dizolvarea în eter, operaţie greoaie şi costisitoare. Se folosesc în
anumite cazuri speciale: unt de cacao, tristearat de gliceril, ceară de albine.
Caolinul — Bolus alba
Este un hidrosilicat de aluminiu natural, purificat prin spălare. Poate
înlocui talcul, dar este eficace numai dacă se asociază prin impregnarea cu
parafină sau stearină.
Un produs asemănător este obţinut din asocierea caolinului cu acizi şi
alcooli graşi superiori. Un alt produs asemănător caolinului este un silicat de
24
aluminiu hidratat numit Talcumin. Acţiunea lubrefiantă a acestuia creşte dacă
se adaugă 15% stearină sau parafină solidă, 20-25% stearat de calciu şi
magneziu sau stearat de aluminiu.
Siliconii
Se folosesc sub formă de uleiuri sau emulsii. Uleiurile de siliconi în
proporţie de 1-2% asigură o bună curgere a granulelor, iar dezagregarea este
aceeaşi ca la lubrefianţii uzuali.
Un avantaj important al acestor excipienţi este că prezenţa lor modifică
timpul de dezagregare. Efectul lubrefiant al siliconilor este practic nul, de
aceea trebuie să se asocieze cu un bun lubrefiant cum ar fi stearatul de
magneziu sau chiar talcul. Cel mai important avantaj al siliconilor este inerţia
chimică fiind indicat la prepararea comprimatelor în care pot să apară diverse
reacţii chimice (comprimate de acid acetilsalicilic).
Lubrefianţi solubili
Se folosesc în cazul comprimatelor solubile, cum sunt comprimatele
efervescente.
Laurilsulfat de sodiu sau cel de magneziu au bune proprietăţi de
curgere, favorizează dezagregarea, nu influenţează negativ rezistenţa
mecanica. Ei se adaugă şi la comprimatele celelalte la care se folosesc
lubrefianţi insolubili, pentru a contracara efectul hidroizolant al stearatului de
magneziu.

II.3Alte substanțe auxiliare

La prepararea comprimatelor se adaugă şi alte substanţe care

îndeplinesc diferite roluri: coloranţi, aromatizanţi, stabilizanţi, edulcoranţi,
umectanţi.

25
 Absorbanți
La prepararea comprimatelor care contin tincture, extracte fluide,
uleiuri, esente, vitamine liposolubile, produse fluide, amestecuri eutectice,
este necesara adaugarea de substante care sa absoarba umiditatea si sa asigure
amestecului caracteristicile necesare comprimarii.
Astfel de substante se folosesc si atunci cand medicamentele au
tendinta de a absorbi apa sau sunt alterabile in prezenta umiditatii.
a) Amidonul
Poate fi folosit pentru a absorbi cantitati limitate de umiditate sau de
esente. In general, cantitatile mici de lichid pot fi absorbite de amidonul
adaugat ca diluant. In acelasi scop au fost recomandate pulberi anorganice
cum sunt caolinul, fosfatul tricalcic, bentonita sau calciul.
b)Acidul silicic coloidal
Diferite produse comerciale care sunt constituite din acizi silicic
coloidal au fost folosite ca absorbanti cu rezultate dintre cele mai bune.

Coloranți
Marea majoritate a comprimatelor sunt de culoare albă sau aproape
albă, dar unele comprimate pot avea diferite culori, în funcţie de culoarea
uneia dintre componentele active.
Se poate recurge la colorarea artificială a unor anumite comprimate
pentru a atrage atenţia asupra activităţii acestora şi a evita accidentele, pentru
a indica concentraţia diferită de substanţă medicamentoasă faţă de o altă
formulă similară sau din considerente de ordin estetic sau comercial.
Coloranţii pentru uz farmaceutic trebuie să îndeplinească următoarele
caracteristici:
- să fie lipsiţi complet de toxicitate;
- să fie substanţe chimice bine definite şi pure;
- să fie solubili în apă
26
- să fie eficace în cantităţi minime posibil;
- să fie complet stabili la acţiunea luminii şi temperaturii;
- să fie indiferenţi la modificările de pH, la acţiunea oxidanţilor şi a
reducătorilor;
- să fie compatibili cu substanţele medicamentoase şi să nu împiedice
reacţiile chimice de identificare şi dozare;
- să nu aibă gust sau miros dezagreabil;
- să aibă un preţ accesibil.
Un colorant ideal care să corespundă la toate aceste cerinţe nu există.
Sunt acceptaţi pentru prepararea medicamentelor, coloranţii sunt complet
lipsiti de toxicitate.
Colorantul se încorporează de obicei sub formă de pulbere adăugată la
celelalte componente, astfel încât să se realizeze un amestec omogen care se
uniformizează şi prin cernere.
Un alt procedeu este de a dizolva colorantul în alcool sau apă, şi cu
soluţia obţinută se umectează o porţiune din amestec, după care se usucă şi se
uniformizează cu restul conţinutului. O problemă importantă o reprezintă şi
intensitatea culorii care trebuie să fie aceeaşi la toate şarjele de fabricaţie.
Trebuie avut în vedere şi fenomenul de decolorare datorat luminii,
decolorarea este dependentă de natura substanţei dar şi de intensitatea
coloraţiei, culorile mai închise fiind mai repede decolorate.

Aromatizanți
Aromatizarea este indicată pentru comprimatele care trebuiesc să se
desfacă treptat în gură sau la cele efervescente. Substanţele aromatizante se
adugă în cantităţi minime dizolvate în alcool sau eter. Uneori se folosesc
produse din comert constituite din esente absorbite stabil pe un suport
pulverulent. Aceste pulberi sunt avantajoase deoarece se înlatură adaosul de
substanţe uleioase care pot influenţa negativ stabilitatea comprimatelor şi
27
timpul de dezagregare. Îndulcitorii se folosesc, în special, pentru comprimate
de supt sau sublinguale sau pentru comprimate per orale efervescente.
Zahărul
Este îndulcitorul cel mai cunoscut, folosit şi la prepararea
comprimatelor, în special, a celor destinate să se dizlove în gură.
Prezintă unele dezavantaje care îi limitează aplicarea, cum sunt puterea
de îndulcire relativ moderată ceea ce duce la cantităţi apreciabile într-un
amestec dat, întârzierea dezagregării.
Capacitatea de îndulcire relativă a edulcoranţilor în comparatie cu
zahărul variază astfel: zaharoza 1, ciclamat de sodiu sau de calciu 30, zaharină
550, glicerină 0,5.
Zaharina
Este utilizată mai ales sub formă de sare de sodium care este uşor
solubilă. În cazuri speciale, pentru pacienţi cu regim hiposodic se foloseşte
sarea de calciu sub formă active. Prezintă avantajul că se adaugă în cantităţi
foarte mici şi poate fi administrată la diabetici. Este mai greu acceptată lăsând
o senzaţie de gust neplăcut.
Ciclamatul de sodiu
Este utilizat ca îndulcitor, având un gust plăcut şi putând fi aplicat şi la
produsele destinate diabeticilor.
Se folosesc adesea asocieri de zaharină şi ciclamat în care este
prezentă capacitatea mare de indulcire a zaharinei şi gustul plăcut al
ciclamatului.

Stabilizanți
La prepararea comprimatelor se adaugă mai rar substanţe stabilizante.
Totuşi se poate menţiona adăugarea unor substanţe tampon pentru unele
medicamente, care sunt stabile la un anumit pH, adăugarea de substanţe
absorbante pentru medicamente sensibile la umiditate. Pentru a proteja unele
28
substanţe medicamentoase de acţiunea sucului gastric se poate adăuga
carbonat, citrat sau fosfat de calciu.

CAPITOLUL III

PREPARAREA COMPRIMATELOR

Prepararea comprimatelor se face in mai multe faze:

- obtinerea pulberii, cernerea;
- amestecarea;
- granularea;
- comprimarea.
29
 III.1Comprimarea directă

Prepararea comprimatelor din substanțe cristaline care se pretează la o

comprimare directă constă în amestecarea lor cu excipienții necesari la
comprimarea amestecului cu pulberi.
Substanţele active Şi cele auxiliare trebuiesc aduse la un anumit grad de
diviziune pentru a facilita dispersarea lor şi a realiza amestecuri omogene.
Pentru a obţine amestecuri cât mai uniforme, substantele active şi
adjuvanţii trebuie să aibă dimensiuni cât mai apropiate.
În general se recomandă folosirea de pulberi cu o mărime medie a
particulelor. Dacă particulele sunt prea mari nu se realizează o amestecare
uniformă, iar pulberea prea fină se pretează mai greu la granularea pe cale
umedă.
Pulverizarea prezintă interes major şi din punct de vedere
farmacodinamic prin influenţa pe care o exercită asupra vitezei de absorbţie.
Cu cât particulele sunt mai mici, cu atât mai mare va fi suprafaţa de contact cu
lichidele din tubul digestiv şi ca urmare resorbţia va fi mai rapidă.
Materiile prime şi adjuvanţii au un grad de fineţe anumit, variabil de la
o substanţă la alta, de aceea în industria de comprimate se recurge la măcinare
dependent de formă şi duritatea iniţială a substanţelor.
Având în vedere prelucrarea cantităţilor mari de pulbere, se folosesc
mijloace de măcinare şi cernere mecanice, mori şi site de diferite tipuri.
După cernere urmează operaţia de amestecare, operaţie foarte
importantă pentru obţinerea de comprimate bine dozate şi cu aspect uniform.
Pentru amestecare se utilizează diferite tipuri de tobe mecanice. Se
recomandă folosirea de amestecătoare din oţel inoxidabil.
În general, toate componentele din amestec se adaugă de la început în
toba de amestecare. În cazul când se prelucrează componente foarte active
30
prescrise în cantităţi minime, aceste substanţe se amestecă mai întâi cu o mică
cantitate din restul pulberii, se cerne prin sită, după care se repetă operaţia cu
alte porţiuni din pulbere, apoi se adaugă restul şi se omogenizează.

III.2Comprimarea prin intermediul granulării

Operaţie premergătoare comprimării, are drept scop să transforme

amestecul pulverizat în mici aglomerate uscate de agregate asimetrice. Aceste
agregate asimetrice, denumite granulate, aderă mai uşor între ele în timpul
comprimării, curg mai uşor din pâlnie în matriţă şi asigură o umplere
uniformă a acesteia. În urma presării, granulatele suferă o anumită deformare,
aderă între ele şi uşurează astfel procesul de comprimare.
Granularea în funcţie de proprietăţile fizice şi chimice ale substanţelor
active şi auxiliare, se poate realiza prin două procedee: pe cale uscată si pe
cale umedă.
În procesul de granulare se disting două faze importante:
- faza de agregare;
- faza de dispersare.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească granulatele sunt:
- să fie destul de mobile, alunecoase;
- să aibă mărime egală și o formă sferică;
- să aibă rezistență mecanică corespunzătoare;
- să nu fie umede, dar nici prea uscate;
- să asigure comprimatelor o dezagregare ușoară.
În tehnologia preparării comprimatelor se folosesc două modalității:
- granulare pe cale uscată;
- granulare pe cale umedă.

Granularea pe cale uscată

31
 Granularea uscată, denumită şi brichetare, după comprimare sau
precomprimare, constă în comprimarea amestecului de pulberi în comprimate
mari, dure, cu diametrul mare de 2,5 cm şi cu o greutate care variază între 5 –
20 g, denumite brichete.
Pentru obţinerea brichetelor se adaugă şi un lubrifiant. Aglutinanţii nu
se adaugă decât în cazuri speciale; se mai folosesc şi lianţi solizi.
Pentru brichetare se recomandă folosirea maşinilor cu excentric cu un
singur ponson sau chiar prese hidraulice special construite, a căror presiune
depăşeşte 50 de tone.
După obţinerea brichetelor se macină în granulatoare mecanice până la
obţinerea unei pulberi groscioare, care va fi supusă apoi comprimării.
Granularea uscată se aplică la substanţele medicamentoase cu
adezivitate scazută, la substanţele cu structură cristalină, la pulberile vegetale,
ca şi la substanţele care suferă modificări în prezenţa umidităţii.
Granularea uscată prezintă avantajul că scurtează manopera nefiind
necesară operaţia de uscare ca la granularea umedă şi în plus comprimatele au
un timp de dezagregare mai scurt decât cele rezultate după granularea umedă.
Compactarea, o altă metodă de granulare uscată, foloseşte pentru
obţinerea granulatelor, prese cilindrice. Materialul pentru granulat este
transformat într-o placă compactă, care apoi este sfărâmată între două rulouri
dinţate aflate sub cilindrii de presare.

Granularea umedă
Granularea umedă cuprinde patru faze principale de lucru:
- umectarea pulberii;
- transformarea masei umede în granulate;
- uscarea granulatelor;
- uniformizarea granulatelor.
Umectarea pulberii
32
 Amestecul de pulberi este transformat mai întâi într-o pastă de
consistenţă potrivită cu ajutorul unui lichid adecvat, care, în funcţie de
proprietăţile pulberilor poate fi un solvent sau un lichid aglutinant.
Dacă comprimatele au proprietăţi adezive suficiente, se poate adauga
apă sau amestecuri de apă şi alcool sau de apă, alcool şi eter.
Umectarea cu apă se foloseşte mai rar şi trebuie să se facă numai la
suprafaţă. Prin pătrunderea intimă a solventului rezultă o masă prea umedă şi
necesită o uscare îndelungată a granulatului.
În cazul extractelor vegetale uscate şi substanţelor uşor solubile în apă,
se foloseşte alcoolul.
De cele mai multe ori se folosesc substanţe aglutinante sub formă de
soluţii coloidale sau geluri care menţin particulele de pulbere reunite în
granulate şi după înlăturarea solventului.
Soluţiile de aglutinanţi se adaugă treptat, malaxând de fiecare dată.
Amestecarea şi malaxarea se fac în tobe de amestecare cu viteze de rotaţie
mică, pentru a obţine o masă uniformă.
Transformarea masei umede în granulate
Operaţia de transformare a masei umede în granulate, care este de fapt
granularea propriu-zisă, constă în transformarea masei umede în granulate cu
ajutorul sitelor.
Granulatele se pot obţine prin presare, apăsând masa cu podul palmei
deasupra unei site. În industrie operaţia se face mecanizat cu ajutorul
granulatoarelor de diferite tipuri: oscilante, rotative şi cu ciocane.
Uscarea granulatelor
Pe masură ce se obţin granulatele se culeg în straturi subţiri pe tăvi de
lemn, metalice sau de reţea metalică şi se usucă în etuve sau uscătoare.
Uscarea granulatelor se face până la o anumită limită deoarece
îndepartarea completă a umidităţii duce la granulate sfărâmicioase. De
asemenea, uscarea este astfel condusă încât să nu se facă rapid, când
33
granulatele pierd brusc umiditatea de la exterior şi formează o crustă care
împiedică îndepartarea umidităţii de la interior. Temperatura de
uscare se alege ţinând cont de proprietăţile fizice ale substanţei active. În
general, temperatura de uscare este de 50 grade, putând merge până la 80-90
grade.
Uscarea granulatelor se poate realiza prin:
- intermediul încălzirii şi ventilării;
- uscarea în curent de aer în aparate prevazute cu sisteme de amestecare a
aparatului cu ajutorul aerului cald;
- uscarea cu raze infraroşii, metoda aplicată în cazul materialelor care au
un procent mic de umiditate;
- uscarea la vid, procedeu aplicat în cazul substanţelor sensibile la acţiunea
căldurii.
Uniformizarea granulatelor
După uscare granulatele se sfărâmă uşor şi se sortează prin cernere
pentru a elimina excesul de pulbere şi a obţine particule cât mai uniforme.
Excesul de pulbere poate determina un dozaj neuniform şi comprimate
nerezistente. O mică cantitate de pulbere este utilă pentru a asigura o umplere
uniformă a matriţei, completând spaţiile dintre granulate şi pentru a asigura
astfel comprimate de aceeaşi greutate.
Cantitatea de pulbere nu trebuie să depaşească 20% (în care intră şi
lubrifianţii şi alţi adjuvanţi).
Tipuri de granulatoare
- cu viteză redusă;
- de mare viteză;
- în pat fluidizat.
Granulatoare cu viteză redusă:

34
- granulatoare clasice: care prezintă o suprafaţă perforată sub forma unei plăci
cilindrice cu ax de rotaţie orizontal sau vertical, sau cu piston rotativ, având o
mişcare rotativă oscilantă;
- granulatorul rotativ: are un rotor care se învârteşte cu viteză mică într-un
cilindru de pânză metalică perforată pe un ax vertical;
- granulator oscilator: are patru bare rotative, dispuse în plan orizontal şi
forţează masa umedă să treacă printr-o sită. Mărimea ochiurilor sitei
determină mărimea granulelor.
Granulatoare de mare viteză
 granulator cu ciocane: realizează granulate datorită lovirii amestecului
de o serie de ciocane.
Avantajul major al amestecătoarelor-granulatoare de mare viteză este
timpul redus în efectuarea operaţiei.
Granularea prin tehnica suspensiei în aer sau pat fluidizat Se bazează
pe aglomerarea particulelor şi formarea de granulate într-o stare fluidizată
eterogenă-substanţă solidă: gaz.
Pulberea de granulat se menţine în suspensie cu un curent de aer cald
introdus prin partea inferioară a aparatului. Fluidul de pulverizat este introdus
printr-o duză peste material, urmând apoi uscarea granulatelor la 40-80°C.
Metode speciale de granulare Granularea în turbine
Amestecul de granulat sub formă de pulbere se introduce într-un
recipient închis care se roteşte cu 30 turaţii/minut, iar pulberea este
amestecată cu lichid cu ajutorul unui pistol de pulverizat, apoi se introduce
curent de aer cald până la uscarea granulatelor. Operaţia durează 30 minute.
Granulare prin intermediul atomizării
Metoda a fost propusă de Raff şi se bazează pe dispersarea unei soluţii
care conţine toate substanţele auxiliare şi active într-un dispozitiv de
atomizare.

35
 CAPITOLUL IV

COMPRIMAREA

Operaţia următoare, atât în cazul granulării umede cât şi a granulării pe

cale uscată, este comprimarea propriu-zisă, care se efectuează cu ajutorul
maşinilor de comprimat de diferite tipuri a căror principiu de funcţionare este
identic.
Maşinile de comprimat se compun din următoarele piese:
 matriţa formată dintr-o placă de oţel foarte rezistentă, în care se află
una sau mai multe deschizături cilindrice corespunzătoare diametrului
tabletelor, în care se introduce materialul de comprimat;
 două ponsoare - unul superior, altul inferior - care sunt confecţionate
din oţel inoxidabil sau materiale sintetice. Ponsoanele pot avea în relief
inscripţii sau desene care se imprimă pe comprimat;
 pâlnia de umplere-alimentare sau distribuitorul, în care se toarnă
materialul de comprimat şi care încarcă matriţa.
Unele maşini de comprimat au pâlnie mobilă şi matriţă fixă iar altele au
fixă pâlnia şi matriţa este mobilă.
După construcţia lor se întâlnesc trei tipuri principale de maşini de
comprimat:
 cu excentric - cu un singur ponson;
 rotative;

36
  mixte.
IV.1Mașini de comprimat

Mașini de comprimat cu excentric

La aceste maşini pâlnia de distribuţie este mobilă iar matriţă fixă şi
lucrează în şase timpi:
 umplerea spaţiului gol al matriţei cu material de comprimat din pâlnia
de alimentare;
 retragerea pâlniei şi menţinerea ponsonului inferior la nivelul iniţial şi
coborârea ponsonului superior;
 comprimarea materialului de către ponsonul superior acţionat de o roată
cu excentric.
În primii trei timpi ponsonul de jos stă nemişcat în poziţia inferioară.
 ridicarea ponsonului superior
 ridicarea ponsonului inferior şi împingerea comprimatului la suprafaţa
matriţei;
 împingerea comprimatului de către sabotul care susţine pâlnia
distribuitoare şi reîntoarcerea ponsonului de jos la poziţia iniţială.
Înainte de începerea operaţiunii de comprimare este necesară pregătirea
maşinii, operaţie care cuprinde trei etape:
- reglarea poziţiei la nivel a ponsonului inferior.
Ponsonul inferior are două poziţii: poziţia de nivel care este identică cu
nivelul superior al matriţei şi poziţia inferioară sau de coborâre de care va
depinde deschizătura matriţei şi greutatea comprimatului.
- punerea la punct a dozajului comprimatului. Se realizează introducând în
matriţă cantitatea de material care revine unui comprimat şi aducând ponsonul
inferior la nivelul la care materialul necomprimat ajunge la nivelul superior.

37
- reglarea consistenţei comprimatelor se realizează cu ajutorul ponsonului
superior, care produce presiunea necesară comprimării materialului.
Maşinile de tip excentric se întrebuinţează mai ales în întreprinderile
mici şi farmacii.
Mașini de comprimat de tip mixt
La aceste maşini atât matriţa cât şi pâlnia sunt mobile.
Avantajul lor este randamentul mai mare şi faptul că pâlnia nu suferă o
mişcare atât de violentă ca în cazul maşinilor cu excentric, din care cauză
granulatele nu se sfărâmă şi nu se separă în pâlnie.
Mașini de comprimat rotative
Funcţionează prin rotirea continuă şi într-un sens a unei coroane
circulare care cuprinde matriţele, ponsoanele de jos şi cele de sus. Pâlnia de
distribuţie este fixă. Are un număr de 20-25 de matriţe cu unul, două sau patru
orificii şi un număr corespunzător de ponsoane.
Maşinile rotative au un randament mare, acest tip de maşină pe lângă
randamentul mare are avantajul că funcţionează liniştit, comprimarea are loc
în mod continuu.
Dezavantajul acestor maşini constă în faptul că au o construcţie mai
greoaie.
Dificultăţi şi defecte în timpul comprimării
Cauzele defectelor care apar în urma comprimării sunt: fie modul de
funcţionare a maşinilor, fie de materialul de comprimare.
Dificultăţile care apar sunt următoarele:
- obţinerea comprimatelor sfărâmate când presiunea nu a fost suficientă sau
masa nu a avut suficient excipient aglutinant.
- aderarea granulatului de maşină când are o umiditate prea mare, existenţa
unor ponsoane cu suprafeţe de presare defectuoase, zgâriate, corodate,
ruginite, utilizarea unei presiuni prea mici.

38
- desfacerea comprimatului în straturi, în special a suprafeţei superioare:
granulatul este prea uscat, este friabil din cauza lipsei de umiditate sau
presiunea a fost prea mare sau maşina a fost montată necorespunzător.
- prezenţa marginilor comprimatului alungite, neuniforme, ori sfărâmicioase:
ponsoanele sunt prea uzate şi matriţa prea mare.
 dezagregarea necorespunzătoare a comprimatului: la folosirea unui
agent de dezagregare necorespunzător, a unei cantităţi prea mari de
aglutinat şi lubrefiant, a unei umectări reduse.

IV.2Comprimate de uz special

Alături de marea majoritate a comprimatelor care sunt destinate să se

desfacă în stomac, se prepară în mod deosebit următoarele tipuri:
- comprimatele care servesc la prepararea soluțiilor de uz intern;
- comprimatele care acționează asupra mucoasei bucale;
- comprimate vaginale;
- comprimate care se administrează parenteral prin implantare sau ca
soluții;
- comprimate efervescente;
- comprimate oftalmice.
Comprimatele efervescente pentru uz vaginal care conțin peroxid de
magneziu, degajă oxigen în mediu acid. Dacă li se adaugă agenți tensioactivi,
capătă proprietăți spumogene – laurilsulfat de sodiu.

IV.3Caractere, control, conservare

Controlul comprimatelor
1 Controlul fizic:
39
 - aspect;
- rezistență mecanică;
- variație în greutate;
- timp de dezagregare;
- testul de dizolvare.
2 Controlul chimic se referă la:
- cantitatea substanței active;
- determinarea talcului.
3 Controlul bacteriologic: comprimatele nu trebuie să fie infestate cu germeni
patogeni.
Controlul fizic
Descriere: R.F. X prevede ca necesară respectarea formei, aspectului
uniform, margini intacte, suprafață plană sau convexă, gustul, mirosul și
culoarea caracteristice substanțelor folosite.
Dezagregarea comprimatelor este transformarea acestora în particule
fine când sunt plasate într-un lichid apos.
Între timpul de dezagregare al comprimatelor și rezistența mecanică
există o dependență reciprocă. Cu cât rezistența este mai mare cu atât
dezagregarea va fi mai prelungită.
Proba de dezagregare este absolut necesară la comprimatele
administrate per os, care conțin substanțe active care nu sunt destinate
absorbției.
Dezagregarea poate fi privită ca un proces invers față de cel al
comprimării. În prima fază comprimatul se desface în particule mai mari, în
granulatele din care s-a obținut comprimatul.
Conform F.R. X comprimatele trebuie să se dezagrege în apă în cel
mult 15 minute dacă nu se prevede altfel, iar comprimatele efervescente în cel
mult 5 minute.

40
 La substanțele medicamentoase cu solubilitate redusă în apă se
efectuează testul de dizolvare.
Uniformitatea masei:
Rezistența mecanică are importanță din punct de vedere al ambalării și
transportului comprimatelor. Determinarea rezistenței se face: la rupere, la șoc
– agitare, rostogolire, rodare.

Controlul chimic se referă la:

- dozare;
- determinarea cenușii insolubile și a talcului.
Conservarea comprimatelor
Comprimatele se păstrează în ambalaje bine închise, la loc uscat și în
unele cazuri ferite de lumină. Periodic se verifică timpul de dezagregare.
Ambalarea
Comprimatele se ambalează manual sau mecanizat în tuburi de sticlă
sau metal, flacoane, borcane, foi de celofan sau material plastic, în cutii de
carton sau material plastic.
Închiderea recipientelor de sticlă sau metalice se face cu capac filetat
aplicat în interior sau exterior, dopuri de cauciuc.
Se utilizează și ambalaje singulare în folii de material plastic sau
metalice (aluminiu) prin termosudare.

41
 CAPITOLUL V

EXEMPLE DE COMPRIMATE ANTIPARKINSONIENE

CONCLUZII

Lucrarea de față cuprinde cinci capitole.

În primul capitol am tratat noțiuni generale despre comprimate cu
avantaje și dezavantaje, dar și clasificarea lor.
42
 În capitolul al II – lea am vorbit despre formularea comprimatelor, ce
conțin ele, adică substanțe active și auxiliare. Ca și substanțe auxiliare am
enumerat excipienții: diluanți, aglutinanți, dezagreganți, lubrifianți. De
asemenea am vorbit despre rolul excipienților, dar și despre alte substanțe
auxiliare cum ar fi: coloranți, aromatizanți, edulcoranți și stabilizanți.
În continuare la capitolul al III – lea am tratat prepararea
comprimatelor; metoda de preparare prin comprimare directă și comprimarea
prin intermediul granulării.
Capitolul al IV – lea cuprinde comprimarea propriu-zisă, mașini de
comprimat. La acest capitol am făcut o clasificare pentru comprimatele de uz
special în care intră și comprimatele efervescente.
Capitolul V este destinat medicamentelor tipizate din MEMO-MED.
Sunt produse destinate afecțiunilor neurologice în special parkinson.

43
 BIBLIOGRAFIE

TEHNICĂ FARMACEUTICĂ – prof univ dr D. Lupuleasa, prof univ

dr Cornelia Fica, Ed Carol Davila. Bucureşti 2005
ÎNDREPTAR PRACTIC PENTRU PREPARAREA
MEDICAMENTELOR SOLIDE – D. Lupuleasa, Ionela Belu, Oana
Mănescu, Gabriel Saramat, Ed Medicală Universitară, Craiova 2005
TEHNICĂ FARMACEUTICĂ PENTRU CADRE MEDII - Cornelia
Fica, Ed Medicală, Bucureşti 1997
TEHNICĂ FARMACEUTICĂ – V. Stănescu, Ed medicală, Bucureşti
1983
ÎNDREPTAR PRACTIC PENTRU PREPARATE
MEDICAMENTOASE, vol. I şi vol. II, D. Lupuleasa, Ionela Belu, Ed
Medicală Universitară, Craiova 2003
F.R. IX
F.R. X
MEMOMED 2012

44
ANEXE

45