CUPRINS

ARGUMENTUL ................................................................................3

CAPITOLUL 1
1.1 Introducere ...................................................................................4
1.2 Generalităţi la preparate dermatologice ....................................5
1.3 Clasificarea unguentelor ..............................................................7

CAPITOLUL 2
2.1 Bazele de unguent ........................................................................11
2.2 Hidrocarburi ................................................................................12
2.3 Compuşi cu funcţii alcoolice ........................................................14
2.4 Alcooli nesaturaţi – steroli ...........................................................16
2.5 Polialcooli – glicerol şi derivaţi ...................................................18
2.6 Polizaharide ..................................................................................19
2.7 Fazele preparării unguentelor .....................................................19
2.8 Pregătirea bazei de unguent .........................................................20
2.9 Dispersarea substanţelor active şi auxiliare ................................22
2.10Aparatura utilizată în tehnologia unguentelor ............................24
2.11Caractere şi control. Conservare ..................................................25

CAPITOLUL 3
3.1 Structura histologică a pielii ..........................................................27
3.2 Anexele pielii ...................................................................................29
3.3 Absorbţia prin piele ........................................................................30
3.4 Pitiriasis versicolor ...........................................................................33

1
CAPITOLUL 4
Preparate magistrale .............................................................................34

CAPITOLUL 5
Preparate industriale ...........................................................................39

CONCLUZII .........................................................................................40
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................42
ANEXE ...................................................................................................43

2
 ARGUMENTUL

Făcând practică în farmacie, am observat că în perioada de vară,

foarte mulţi pacienţi solicită preparate farmaceutice folosite în pitiriasis
versicolor. M-am documentat şi am ajuns la concluzia că odată cu
apariţia căldurii, pielea transpiră mai mult, schimbându-şi pH – ul, care
la un pacient predispus la afecţiuni dermatologice apar acele ciuperci
(micoze), care sunt foarte neplăcute, atât ca aspect cât şi confort.
Această situaţie m-a făcut să studiez mai aprofundat care sunt
cauzele apariţiei acestei micoze, cum se manifestă şi ce tratament poate fi
aplicat cu randament optim. Lucrarea de faţă cuprinde toate întrebările
legate de boală, dar şi răspunsuri care duc la tratarea micozelor cu
rezultat pozitiv.
Statisticile arată că numărul afecţiunile dermatologice a
cunoscut în ultimul timp o creştere apreciabilă. Cauzele acestui fenomen
nu sunt complet elucidate, dar este cert că o serie de influenţe ale
mediului sporesc riscul de îmbolnăvire.
Pentru tratamentele dermatologice terapeutica dispune de o
gamă largă de produse de uz topic: unguente, loţiuni, emulsii, adezivi,
aerosoli, pulberi etc.
În ceea ce urmează voi descrie tot ce este întrebuinţat sub formă
de unguente şi creme în dermatologie, pentru diagnosticul „pitiriasis
versicolor”.

3
CAPITOLUL 1

1.1 INTRODUCERE

Unguentele sunt preparate farmaceutice de consistenţă

semisolidă constituite din substanţe medicamentoase dispersate în
excipienţi care se aplică prin întindere pe piele sau pe mucoase.
Excipienţii sau bazele de unguent constituie o parte majoră a
preparatelor care pot influenţa eficacitatea substanţelor medicamentoase
încorporate.
Denumirea de unguent vine din cuvântul latin ungo-ungere=a
unge, adică aplicare pe piele sau mucoase a preparatului respectiv.
O altă definiţie dată acestor forme farmaceutice, consideră că
unguentele sunt geluri cu capacitate de deformare plastică în care sunt
incluse substanţe active sub formă de soluţii, suspensii sau emulsii.
Această afirmaţie se jutifică prin faptul că cele mai multe unguente
posedă caracteristici asemănă toare gelurilor din chimia coloidală, geluri
ce sunt alcătuite dintr-o fază solidă, disprsată coloidal în a doua fază
lichidă.
Literatura de specialitate semnalează multe informaţii cu
caracter fundamental privind structura de gel a unguentelor şi aspectele
practice derivate din acestea.
Unguentele sunt folosite numai pentru tratamentul afecţiunilor
dermatologice, dar şi pentru protejarea şi întreţinerea epidermului.
Preparatele destinate să apere pielea de acţiunea agresivă a unor agenţi
nocivi sunt denumite unguente de protecţie, iar cele care contribuie la
îngrijirea pielii se numesc dermo – cosmetice.

4
 O categorie aparte de preparate o formează unguentele oftalmice
care se aplică pe mucoasa oculară şi care trebuie să îndeplinească condiţii
speciale menţionate în farmacopee la capitolul „Preparate
oftalmologice”.
Deoarece în multe cazuri nu putem face diferenţa netă între
diferitele categorii de unguente, pentru că substanţele active, modul de
preparare şi de administrare este asemănător, în mod obişnuit pentru
toate categoriile de preparate la această formă farmaceutică (pomezi,
creme, paste, cerate, gelatine, hidrogeluri etc.) se foloseşte denumirea de
„unguente”.

1.2 GENERALITĂŢI LA PREPARATE DERMATOLOGICE

Preparatele aplicate pe piele reprezintă probabil cele mai vechi

forme farmaceutice. Întrebuinţarea în scop terapeutic a grăsimilor şi a
uleiurilor animale şi vegetale, reprepzintă componenta principală la
prepararea unguentelor, lucru menţionat în documentele antichităţii.
Treptat gama de produse vegetale, animale sau minerale s-a lărgit prin
utilizarea unor ceruri, gume etc. Au apărut derivate din petrol cum ar fi:
vaselina, parafina, iar la sfârşitul secolului XIX, preparatele farmaceutice
dermatologice, capătă amploare. Au fost introduse noi baze de unguent
semisintetice sau sintetice.
Formele farmaceutice de uz topic reprezintă peste 6% din
totalul preparatelor, iar dintre acestea 80% reprezintă unguente şi 15-
18% soluţii.

5
 Modul de abordare, legat de proprietăţile fizico – chimice ale
substanţelor active, precum şi problemele dermatologice, a dus la
posibilitatea de a obţine date de natură biofarmaceutică referitoare la
excipient, substanţă activă şi piele, independent una faţă de cealaltă.
Pentru preparare se alege vehiculul potrivit (pulberi, semisolide,
lichide etc.), ţinând cont în primul rând de eficienţa terapeutică a pielii.
Prin introducerea în terapie a cortizonilor, s-a urmărit şi dovedit
dirijarea efectului terapeutic, după necesităţi, prin alegerea excipienţilor
potriviţi. Vehiculul folosit nu trebuie să deranjeze funcţiile normale ale
pielii, să nu agraveze boala instalată.
Baza de unguent trebuie să fie cât mai simplă, fără asocieri de
componente cu risc de interacţiuni nedorite. Ea poate avea şi efect
terapeutic propriu.
În stadiile acute ale bolilor de piele sunt folosite loţiuni apoase, cu
acţiune calmantă şi de răcorire, care nu împiedică drenarea şi
accelerează îndepărtarea crustelor şi a diferitelor împurităţi. În faza sub-
acută se folosesc loţiunile – suspensii, iar în dermatitele subacute se
folosesc emulsiile de tip U/A.
Unguentele grase sunt utilizate mai ales pentru aplicarea
substanţelor active liposolubile. Ele formează un film gros pe piele, care
împiedică deshidratarea locală şi favorizează hidratarea stratului cornos.
În dermatitele uscate cu scoame, unde este necesară ameliorarea
elasticităţii pielii, se folosesc unguente grase.
Pastele au rolul de a absorbi exsudatele, caracteristic pulberilor
(deoarece pastele conţin pulberi dispersate în baze de unguent) şi de a
forma un film gros, datorită bazei de unguent.
Dacă avem unguente – emulsii de tip A/U, acestea au un efect
recoritor, datorat prezenţei apei, iar faza grasă va forma o peliculă pe
piele.

6
 În funcţie de structura şi funcţiile pielii se va cunoaşte
mecanismul de acţiune al medicamentelor topice.

1.3 CLASIFICAREA UNGUENTELOR

Unguentele pot fi clasificate după diferite criterii, astfel, un rol

important îl reprezintă modul şi locul unde acţionează, compoziţia,
proprietăţile fizico – chimice ale excipienţilor, gradul de dispersie al
substanţelor active, gradul de penetrare şi acţiunea terapeutică.
A – După locul de aplicare pot fi:
- unguente dermice;
- unguente aplicate pe mucoase.
B – După proprietăţile fizico – chimice ale excipienţilor:
- geluri hidrofobe (unguente grase);
- geluri emulsionate (unguente de tip emulsie);
- hidrogeluri (unguente fără grăsimi).
C – După gradul de dispersie al substanţei active:
- unguente tip soluţie;
- unguente tip suspensie;
- unguente tip emulsie;
- unguente tip mixt sau polifazice.
D – După gradul de penetrare avem:
- unguente de acoperire (epidermice);
- unguente de penetraţie (endodermice);
- unguente de resorbţie (diadermice).
E – După acţiunea terapeutică pot fi:

7
 - unguente de acoperire;
- unguente cosmetice;
- unguente antimicrobiene;
- unguente antimicotice;
- unguente antiinflamatoare.
Unguentele epidermice acţionează la suprafaţa pielii şi au o
penetraţie slabă şi produc un efect local. Ele sunt indicate în special
pentru pielea sănătoasă cu rol de a o proteja de efectele iritante ale
agenţilor externi; fiind puţin absorbite prin epidermă. Ca excipienţi
folosiţi la prepararea acestor unguente sunt preferate hidrocarburile, în
special vaselina, siliconii, bazele emulsii de tip A/U, polietilenglicolii.
Astfel de unguente sunt cele de protecţie, cosmetice şi cele cu conţinut de
mentol, camfor sau anestezice etc.
Unguente endodermice sunt preparatele care pun în libertate
medicamentul după ce a pătruns prin piele. Ele sunt absorbite în
profunzime şi mai ales pe o piele lezată, acţionează ca emoliente,
stimulente sau iritante locale. Pătrunderea lor se face de-a lungul
papilelor cornoase şi a glandelor sebacee, urmărindu-se o acţiune mai
profundă în epiderm şi derm. Din această categorie fac parte:
antiinflamatoarele, antimicoticele, antimicrobienele etc.
Unguentele diadermice sau de resorbţie sunt cele care pot
vehicula substanţele active mai profund prin tegument până la sistemul
limfatic şi sanguin din hipoderm. Ele trebuie să asigure o resorbţie
înaintată a medicamentelor; din această categorie fac parte unguentele:
antireumatice, analgezice, cu hormoni etc.
O altă clasificare a unguentelor se poate face în funcţie de
sistemul de dispersie. Ele pot fi:
- Unguente – soluţii dispersate molecular în bazele de unguent;

8
 - Unguente – suspensii, unde faza dispersată este constituită din
pulberi insolubile în excipient. Dacă cantitatea de pulbere
depăşeşte 25% faţă de greutatea totală, acestea se numesc
„paste”;
- Unguente – emulsii şi sunt constituite din două faze
nemiscibile: o fază apoasă şi una uleioasă, care pot forma
ambele tipuri de emulsii. Când depăşeşte 10% din masă,
aceste unguente se numesc creme.
O altă clasificare o face F.R. IX, în funcţie de caracteristicile
bazei de unguent folosită:
- unguente grase;
- unguente emulsii;
- unguente care pot fi spălate cu apă;
- unguente solubile în apă.
În funcţie de structura coloidală unguentele pot fi:
- unguente hidrofobe;
- unguente hidrofile.
Unguentele hidrofobe sunt alcătuite din baze grase (amestecuri
de grăsimi, uleiuri şi ceruri), ce nu pot fi spălate cu apă.
Unguentele hidrofile au proprietatea de a încorpora mari
cantităţi de apă, sunt de obicei de tip emulsii U/A, au o consistenţă moale,
mai moale decât cele hidrofobe.
Pentru a îndeplini o serie de cerinţe terapeutice, unguentele
trebuie să corespundă unor condiţii prevăzute de farmacopee şi anume:
- să nu aibă acţiune sensibilizantă asupra pielii. Este
recomandat ca aceste unguente să prezinte afinitate faţă de
grăsimile pielii, să nu astupe porii, împiedicând schimburile
normale şi să posede o afinitate pentru mantaua cutanată;

9
- să nu modifice pH-ul pielii (pH acid 4,5 – 6,5) ceea ce asigură
o anume protecţie împotriva bacteriilor. La un pH ridicat,
gradul de absorbţie este mai mare şi trebuie să se facă un
compromis între toleranţa preparatului şi eficacitatea
acestuia;
- din punct de vedere chimic, unguentele trebuie să fie
indiferente, să nu reacţioneze cu substanţele active cu care se
asociază;
- să se poată aplica uşor;
- să aibă o consistenţă moale, să nu se fluidifice decât în jurul
temperaturii de 40*C;
- densitatea preparatului trebuie să permită întinderea sau
aderarea uniformă pe piele sau mucoase;
- apa încorporată în unguente nu trebuie să cedeze la
conservare;
- trebuie să fie stabile la activitatea aerului şi luminii pe timpul
păstrării, să nu manifeste fenomene de râncezire, colorare etc.

10
CAPITOLUL 2

2.1 BAZELE DE UNGUENT

Alegerea bazei de unguent se face în funcţie de localizarea şi

stadiul afecţiunii, tipul de piele, proprietăţile fizico – chimice ale
substanţelor active.
În continuare vor fi prezentate o serie de excipienţi formaţi din
unguente sau amestecuri de excipienţi, ce formează bazele de unguent în
care sunt încorporate substanţele medicamentoase. Bazele de unguent
trebuie să îndeplinească toate condiţiile prezentate anterior pentru a
satisface cerinţele prevăzute de F.R. X.
Bazele de unguent se pot clasifica astfel:
. Baze liposolubile sau grase:
- geluri de hidrocarburi;
- lipogeluri sau baze de unguent grase de origine animală sau
vegetală;
- silicogeluri.
. Baze emulsii:
- tip A/U;
- tip U/A.
. Baze hidrosolubile.

11
 2.2 HIDROCARBURI

Dintre hidrocarburile cele mai folosite sunt: uleiul de vaselină,

vaselina şi parafina.
Ele sunt baze liposolubile, grase şi sunt utilizate pentru o serie de
avantaje:
- nu râncezesc (nu sunt sensibile la factorii atmosferici);
- sunt substanţe compatibile cu substanţele active prescrise în
unguente;
- au o consistenţă corespunzătoare sau se pot modifica din acest
punct de vedere, prin adaosuri de hidrocarburi solide sau
lichide.
Dezavantaje:
- penetrează greu prin piele;
- cedează greu substanţele active încorporate;
- astupă porii împiedicând pielea să-şi exercite activitatea
fiziologică;
- capacitatea de încorporare a apei este redusă.

Uleiul de parafină (uleiul de vaselină) este un produs lichid

constituit din hidrocarburi saturate obţinut din reziduurile de la
distilarea petrolului. Este găsit în literatura de specialitate sub denumirea
de: parafină lichidă sau paraffinum liquidum.
Nu se foloseşte ca atare ci asociat cu vaselină sau parafină solidă
pentru a regla consistenţa bazei de unguent. În cantităţi mici poate fi
folosit pentru dispersarea substanţelor solide fin pulverizate. Este stabil
şi nu râncezeşte.

12
 Din punct de vedere al acţiunii faţă de piele este asemănător cu al
vaselinei. Are punct de fierbere de 360*C.

Parafina solidă (Paraffinum) este un amestec de hidrocarburi

saturate solide obţinute din distilarea petrolului. Se prezintă ca o masă
solidă albă, onctuasă la pipăit, fără miros şi gust, cu un punct de topire 50
– 57*C. Este insolubilă în apă şi alcool, foarte puţin solubilă în alcool
absolut, uşor solubilă în eter, cloroform, uleiuri grase şi volatile.
Se amestecă cu ceara, cetaceul şi grăsimile numai după topire.
Se foloseşte în concentraţie de 2 – 5% pentru a mări consistenţa
unor baze de unguent. Astfel de baze au o structură omogenă şi nu
cristalizează după topire şi răcire. De aceea este preferată faţă de ceară.

Vaselina este folosită în dermatologie încă din anul 1887, de către

Chesebrourgh, având o pondere de folosire foarte mare. Ea este un
amestec de izoparafine ciclice cu mici cantităţi de hidracarburi aromatice
şi n-parafine solide.
Se prezintă sub formă de masă albă sau gălbuie, moale, filantă,
omogenă, grasă la pipăit, translucidă în strat subţire. Este insolubilă în
apă, alcool şi glicerină, este uşor solubilă în acetonă, benzen cloroform şi
eter. Este miscibilă cu uleiurile grase sau grăsimi în orice proporţie. Poate
încorpora 3 – 5% apă. Pentru a mări capacitatea de emulsionare a apei
se pot adăuga diverşi emulgatori, cum ar fi: lanolină, colesterol, alcool
cetilic, agenţi tensioactivi. Aceştia măresc „indicele de apă”, adică cea
mai mare cantitate de apă care poate fi menţinută de 100g de unguent, la
temperatură abişnuită.
Structura de reţea conferă vaselinei capacitatea de etalare pe
tegumente şi caracterul filant.

13
 Vaselina prezintă şi o serie de dezavantaje de care trebuie să
ţinem seama la prepararea bazelor de unguent:
- la temperaturi înalte îşi pierde vâscozitatea având un punct
de topire relativ scăzut, dar care poate fi corectat prin
adăugarea de parafină sau ceară;
- un alt dezavantaj îl reprezintă faptul că astupă porii,
favorizând indirect infecţiile şi supuraţiile, împiedicând
respiraţia prin piele ce duce la acumulări de căldură;
- gresează pielea şi se îndepărtează greu;
- nu prezintă afinităţi faţă de grasimea epidermului;
- nu încorporează apă, din acest motiv se asociază cu alţi
excipienţi;
- este incompatibilă cu gudroanele şi balsamurile.

2.3 COMPUŞI CU FUNCŢII ALCOOLICE

Această grupă cuprinde: monoalcooli, polialcooli, polizaharide,

derivaţi polivinilici, derivaţi polioxietilenici, derivaţi sulfalaţi şi ai
alcoolilor.
Monoalcooli saturaţi
Din această categorie face parte alcoolul cetilic – se găseşte sub
formă de palmitat de cetil, în stare naturală în cetaceu.
Se prezintă sub formă unor lamele albe lucioase. Are un punct de
topire de 45 – 50*C. Este solubil în solvenţi organici şi insolubil în apă.
Pentru a mări consistenţa se asociază cu alţi excipienţi. Se
comportă ca un pseudoemulgator, de aceea nu încorporează decât un
procent mic de apă.

14
 Este emolient şi stabilizant al emulsiilor. Intră în compoziţia
unguentului cetilic alături de lanolină şi vaselină.
Cetaceu – cetaceum – F.R. X – albul de balenă, spermacet.
Este o ceară cristalină purificată, provenită din cavitatea
craniană şi pericraniană a caşalotului. Conţine miristat de cetil,
trigliceride, acizi şi alcooli liberi.
Se prezintă sub formă unei mase albe, cristaline, cu structură
lamelară (foiţe translucide, sidefii, onctuoase la pipăit, cu miros
caracteristic şi gust fad).
Se pulverizează uşor în prezenţa alcoolului sau a unui ulei
vegetal. Pe baia de apă se transformă într-un lichid limpede, incolor.
Este insolubil în apă, uşor solubil în eter, cloroform, eter de
petrol, solubil în alcool de 70*.
Nu râncezeşte. Se foloseşte în amestec cu uleiuri vegetale,
vaselină, ulei de vaselină pentru a-i mări vâscozitatea şi capacitatea de
încorporare a apei.
Alcoolul stearilic este utilizat ca factor de consistenţă cu
proprietăţi asemănătoare alcoolului cetilic.
Alcoolul cetilstearilic (colesterol) este un amestec de alcool
stearilic şi alcool cetilic. Este folosit în diferite amestecuri ca agent de
emulsionare la prepararea emulgatorului cu alcool cetostearilic.
Se prezintă ca o masă albă sau lamele albe, cu aspect cristalin,
onctuos la pipăit, cu miros caracteristic. Este insolubil în apă, uşor solubil
în eter, cloroform, benzen. Are punct de topire de 56 – 60*C. Se păstrează
ferit de lumină.

15
2.4 ALCOOLI NESATURAŢI – STEROLI

Colesterolul – F.R. X – Cholesterolum este un emulgator de tip

A/U care poate fi asociat la bazele de unguent pentru a mări capacitatea
de absorbţie a apei. Se prezintă ca o pulbere albă uşor gălbuie, sau lamele
cristaline albe, cu luciu sidefos, fără miros şi fără gust.
La lumină şi căldură se colorează în galben. Este insolubil în apă,
solubil în eter şi cloroform, solubil în uleiuri vegetale (o parte colesterol la
40 părţi ulei vegetal) sau solubil în ulei de vaselină 1:150.
În bazele de unguent se foloseşte în proporţie de 1 – 5%. Are
punct de topire mare 147 – 150*C. Se păstrează ferit de lumină.
Eucerina este un amestec de vaselină cu colesterol în proporţie de
1 – 5% fără adaos de parafină, care poate încorpora prin emulsionare
până la 200% apă. Eucerina amestecată cu uleiuri vegetale îşi poate mări
capacitatea de încorporare a apei până la 320%. O bază de unguent
formată din părţi egale de apă şi eucerină hidratată, este neiritantă şi
poate încorpora cu uşurinţă substanţele medicamentoase.
Alcooli din lână – alcoholes lanae (F.R. X) se obţin din fracţiuni
nesaponificabile din lanolină ce conţin alcooli sterolici. Produsul conţine
28% steroli exprimaţi în colesterol.
Se prezintă ca o masă galbenă sau galben – brună, cu aspect
ceros, fără gust şi miros caracteristic. Conferă atât vaselinei, cât şi altor
hidrocarburi capacitatea de a emulsiona apa (ex: 1g alcool de lână topit
cu 19g vaselină şi 46ml de apă fierbinte amestecate până la răcire, dau un
amestec de unguent alb omogen).
Se păstrează în flacoane bine închise, ferite de aer şi lumină, la
loc răcoros.

16
 Lanolina se obţine prin purificarea lipidelor extrase de pe lâna
oilor.
Din punct de vedere chimic, nu este o grasime deoarece nu
conţine esteri ai glicerinei, este asemănătoare cerurilor conţinând:
- alcooli esterificaţi cu acizi graşi;
- alcooli superiori liberi, steroidici în proporţie de 95%;
- colesterol şi izocolesteroli liberi în proporţie de 3 – 4%.
Lanolina se prezintă ca o masă gălbuie, moale, cu miros specific,
solubilă în solvenţi organici, insolubili în alcool şi apă.
Pentru a-i mări capacitatea de emulsionare a apei, se asociază cu
alţi excipienţi. În farmacie se găseşte sub formă de lanolină anhidră cu un
conţinut de 25% apă.
Absorbţia prin piele este mult mai mare comparativ cu a
vaselinei, dar totuşi destul de slabă. Asociată cu vaselina sau uleiuri
vegetale dă o bază de unguent emolientă, care pătrunde uşor prin piele şi
facilitează absorbţia medicamentelor.
Datorită vâscozităţii crescute, lanolina anhidră se întinde greu pe
piele. Pentru a-i micşora vâscozitatea se asociază cu uleiuri grase sau ulei
de parafină. În felul acesta i se îmbunătăţeşte adezivitatea.
În timp lanolina, în prezenţa luminii şi a umezelii, se alterază,
datorită unor reacţii chimice de oxidare – reducere. Se foloseşte destul de
des la prepararea unguentelor – emulsii de tip A/U.

17
2.5 POLIALCOOLI – glicerolul şi derivaţi

Glicerolul ca atare nu reprezintă un excipient pentru unguente.

El intră în compoziţia unguentelor cu bază de stearaţi, a unguentului de
glicerol şi a unguentului de metilceluloză. Se folosesc şi esteri ai glicerinei
cu acizi superiori.

Macrogoli (polietilenglicoli – P.E.G.)

Sunt produşi obţinuţi prin condensarea oxidului de etilen cu apa.
Se deosebesc prin cifra care indică greutatea moleculară medie. Această
cifră se află între 200 – 6000.
Produşii până la 600 sunt lichide vâscoase incolore. Pe măsură ce
creşte greutatea moleculară peste 600, devin de consistenţă moale (ca a
vaselinei) sau solidă ca a cerurilor (cu greutăţi moleculare ce depăşesc
4000).
Se folosesc amestecuri de produse cu greutăţi moleculare diferite
pentru a obţine o consistenţă convenabilă. Se găsesc în farmacii, fabrici
de medicamente, laboratoare galenice, sub diverse denumiri: cremolane,
polidioli şi P.E.G.-uri etc.
Acestea sunt hidrosolubili, neionogeni şi indiferenţi din punct de
vedere fiziologic. Fiind hidrosolubili prezintă avantajul căse pot spăla
uşor.
Ca dezavantaj îl constituie tendinţa masei de a cristaliza, lucru ce
poate fi remediat prin adaosuri de substanţe auxiliare cu rol tensioactiv.
Bazele cu polietilenglicoli pot fi asociaţi cu alte baze de unguent.
Sunt incompatibili cu: iodul, azotatul de argint, acidul salicilic,
anestezina, taninul, fenolul, penicilina.

18
2.6 POLIZAHARIDELE

Sunt baze hidrosolubile având capacitatea de a se hidrata cu apă

şi de a forma geluri şi hidrogeluri.
Hidrogelurile pot fi organice (glicerolatul de amidon, ce conţine 7
– 8% amidon; hidrogelul de gumă de tragacanta, hidrogelul de pectină,
hidrogeluri de alginaţi, care foloseşte acidul alginic 3 – 7%, sub formă de
săruri de sodiu, potasiu şi amoniu).
Mai pot fi anorganice: hidrogelul de bentonită, hidrogelul de
veegum. Hidrogeluri semisintetice: de metilceluloză, de
carboximetilceluloză sodică. Hidrogeluri sintetice: cu alcool polivinilic, cu
carbopol şi cu polivinilpirolidonă.

2.7 FAZELE PREPARĂRII UNGUENTELOR

1. Pregătirea bazei de unguent

2. Dispersarea substanţelor active în baza de unguent
3. Ambalarea, etichetarea, expedierea

1. La prepararea bazei de unguent se utilizează formulele din

farmacopee, selecţionate după scopul terapeutic urmărit.
Când baza de unguent nu este oficinală, se prepară după formula
prescrisă, după tehnologia proprie fiecărui tip de bază de unguent. Orice
modificare (adăugare de substanţe) se adnotează pe reţetă, adică tot ce
este legat de natura şi cantitatea de excipient utilizată. Bazele de unguent

19
folosite pot fi alcătuite din unul sau mai mulţi excipienţi. Dacă baza de
unguent nu este singură (dintr-un singur excipient) atunci componentele
se topesc pe baia de apă.
2. În tehnologia de preparare a unguentelor se va recurge la
dizolvarea directă, emulsionarea în una din faze, obţinându-se emulsii de
tip A/U sau U/A; ori la suspendare. În funcţie de aceste lucruri se obţin:
unguente de tip soluţii, în care substanţa activă este dispersată molecular
în bază; unguente de tip emulsii, în care substanţa activă este încorporată
în faza în care este solubilă, rezultând unguent de tip U/A sau A/U;
unguente de tip suspensie, în care substanţa activă se suspendă; unguente
mixte ce conţin două sau mai multe tipuri de dispersii: unguente – soluţii,
unguente – emulsii, unguente – suspensii, unguente cu mai multe faze sau
unguente mixte.
3. Ambalarea unguentelor se face pentru păstrare sau expediere şi
se face în borcane de sticlă, porţelan, metal sau plastic. Pentru umplere şi
închidere se folosesc aparate automate sau manual.
Conservarea se face în recipiente bine închise, la cel mult 25*C.
La unele unguente se pot adăuga conservanţi şi antioxidanţi adecvaţi.

2.8 PREGĂTIREA BAZEI DE UNGUENT

La preparare se utilizează bazele de unguente prevăzute în

farmacopee, selecţionate după scopul terapeutic urmărit. Dacă baza de
unguent prescrisă nu este oficinală , în farmacopee, se prepară după
formula prescrisă, după o tehnologie proprie fiecărui tip de bază de

20
unguent. Pe prescripţia medicală se notează natura şi cantităţile de
excipienţi utilizaţi.

Bazele de unguent
Componentele bazelor de unguent grase, se topesc, se filtrează,
dacă este necesar şi se amestecă până la răcire. Ele conţin excipienţi solizi
şi lichizi care se topesc pe baia de apă sau se supun fuziunii sub influenţa
radiaţiilor infraroşii, simultan când excipienţii cu punct de topire mai
ridicat (ex: colesterolul), se topesc mai repede în prezenţa altor excipienţi
datorită amestecurilor eutectice formate. Excipienţii solizi se mărunţesc
prin radere pentru a scurta timpul de încălzire şi se amestecă încet fără a
se include aer în masă. Dacă amestecul prezintă impurităţi, după topire
se filtrează folosind ţesături de bumbac, tifon, lână. Amestecul se trece în
mojar încălzit şi se triturează până la răcire.
Bazele de unguent emulsii de tip A/U se prepară prin dispersarea
fazei apoase în faza grasă topită în care a fost încorporat emulgatorul şi
se amestecă până la răcire. Ambele faze trebuie să aibă aceeşi
temperatură. Se agită energic, manual sau cu dispozitive mecanice.
Bazele de unguent emulsie ulei în apă, U/A, se prepară prin
dispersarea fazei grase topite în faza apoasă în care a fost în prealabil
încorporat emulgatorul şi se amestecă până la răcire. Ambele faze trebuie
să aibă aceeaşi temperatură. Toate fazele vor fi hidratate cu soluţie
conservantă sau se vor adăuga diverşi conservanţi.
Gelurile cu polietilenglicoli se vor prepara prin topirea simultană
pe baia de apă a polietilenglicolilor lichizi cu cei solizi, se vor asocia
excipienţi graşi sau agenţi tensioactivi prevăzuţi şi dacă este cazul se pot
hidrata la rece cu apă, amestecând până la răcire.

21
 Hidrogelurile se prepară prin hidratarea la rece sau alternând
temperatura ridicată cu cea joasă, după natura macromoleculei,
utilizând agenţi umectanţi şi conservanţi adecvaţi.
Unguentele mixte alcătuite dinbaze hidrofile (hidrogeluri,
propilenglicoli, baze emulsii U/A), în asocieri cu baze grase se vor
prepara separat, topind componentele grase, amestecând la rece cu
bazele hidrofile preparate separat.
Bazele de unguente oftalmice şi nazale vor fi constituite din baze
de unguente cu proprietăţi emulsive şi se vor realiza pe cale aseptică.

2.9 DISPERSAREA SUBSTANŢELOR ACTIVE ŞI AUXILIARE

Substanţele active se dispersează în bazele de unguent în funcţie

de proprietăţile acestora şi de scopul terapeutic urmărit. În tehnica
preparării, se va recurge la dizolvarea directă, la emulsionarea în una din
faze, obţinându-se emulsii U/A sau A/U ori la suspendare. În funcţie de
această tehnologie se obţin:
- unguente de tip soluţie în care substanţa activă este dispersată
molecular în baza de unguent;
- unguente de tip emulsie în care substanţa activă este
încorporată în faza în care este solubilă, rezultând unguente
de tip U/A şi A/U;
- unguente de tip suspensie în care substanţa activă se
prelucrează prin suspendare;
- unguente mixte care conţin două sau mai multe tipuri de
dispersii: - soluţie – suspensie;
- soluţie – emulsie;

22
 - suspensie – emulsie;
- soluţie – emulsie – suspensie.

Încorporarea substanţelor active prin dizolvare

Această metodă constă în dizolvarea substanţelor liposolubile
(mentol, camfor) la rece sau la cald în baza de unguent, prin dizolvarea
substanţelor hidrosolubile în baze cu polietilenglicoli sau prin
amestecarea substanţelor miscibile (ihtiol, salicilat de sodiu) cu baze
grase sau cu amestec eutectic (fenol cu mentol), când rezultă unguente de
tip soluţie. Se va ţine seama de pericolul recristalizării substanţelor active
în baze grase dacă se depăşeşte solubilitatea lor.

Încorporarea substanţelor active prin emulsionare

Când substanţa activă este solubilă în faza lipofilă sau hidrofilă
sau este solubilă în ambele faze, se prelucrează prin dizolvarea sa în faza
în care este solubilă şi se realizează o emulsie de tip A/U sau U/A în raport
cu natura emulgatorului.
Unguentele emulsii A/U denumite şi baze de absorbţie, conţin
substanţe active dizolvate în apă sau în faza lipofibă. Dacă substanţa
activă este solubilă în apă, glicerină sau alcool sa dizolvă în cantitate
minimă de solvent, iar soluţia se dispersează în baze de unguent.
Substanţele liposolubile se vor dispersa în baze grase la cald sau
la rece, iar cele hidrosolubile în faza apoasă. Cantitatea de solvent
utilizată introdusă suplimentar se scade din baza de unguent.
Unguentele emulsii de tip U/A în care se includ cremele cu
stearaţi, ceratele, bazele cu emulgatori, complecşi şi cerurile emulgatoare
se vor prepara după normele de preparare, iar substanţele active vor fi
introduse în faza lipofibă sau hidrofilă în timpul preparării bazei.

23
 Încorporarea substanţelor active prin suspendare
Metoda suspendării se aplică substanţelor active care nu sunt
solubile în baza de unguent. Se folosesc pulberi fine sau foarte fine (sita
VIII, IX), iar pentru aplicare oftalmică, dimensiunea particulelor nu
trebuie să depăşească 50 milimicroni (F.R. X).
Mărimea particulelor se determină la microscop a unei mase de
unguent care conţine aproximativ 10mg substanţă activă suspendată,
care se intinde într-un strat subţire pe o lamă; 90% din particulele
examinate trebuie să prezinte un diametrul de cel mult 50 milimicroni.
Pentru 10% din particulele examinate se admite un diametrude
cel mult 100 milimicroni.
PH – ul unguentelor trebuie să fie cuprins intre 4,5 şi 8,5; se
determină ponteţiometric.

2.10 APARATURA UTILIZATĂ ÎN TEHNOLOGIA

UNGUENTELOR

Pentru realizarea unei pulberi fine se utilizează pentru cantităţi

mici, mojarele, porfirizatoarele, alcătuite dintr-o placă de pofir, porţelan
sau sticlă şi un pistil electric, mori coloidale şi micronizatoare.
Pentru topirea şi amestecarea excipienţilor se utilizează patentule
emailate, capsule de porţelan şi mojare, iar în industrie amestecătoare de
capacitate mare din oţel inoxidabil, prevăzute cu pereţi dubli prin care
circulă apă caldă sau vapori supraîncălziţi.
Mojarele pot fi acţionate manual sau mecanic. Mojarul cu pistil
acţionat mecanic se foloseşte pentru cantităţi mai mari de unguent.

24
Acesta este fixat pe un suport care imprimă mişcarea de rotaţie
mojarului confecţionat din porţelan. Pistilul fixat separat, execută o
mişcare de pendulare. Unguentul etalat pe suprafaţa interioară a
mojarului este readus cu un cuţit fix, ataşat peretelui interior.
Aparatele de amestecat se utilizează pentru unguentele moi sau
care prin încălzire se îmoaie uşor. Amestecătoarele sunt acţionate electric
şi pot avea diferite forme şi viteze de rotaţii.
Când amestecarea este terminată, urmează omogenizarea
folosind moara cu valţuri, mori coloidale etc. Moara cu valţuri poate
avea unu, două sau trei valţuri aşezate paralel sau orizontal. Cilindrul
central este fix şi se roteşte în jurul axului său, iar ceilalţi doi sunt mobili
şi se rotesc în sens invers.

2.11 CARACTERE ŞI CONTROL. CONSERVARE

Pentru o calitate foarte bună, unguentele trebuie să

îndeplinească anumite condiţii şi anume:
- trebuie să aibă un aspect omogen şi să prezinte culoarea şi
mirosul caracteristic componentelor;
- întinse în strat subţire pe o lamelă de microscop şi examinate
cu lupa, nu trebuie să prezinte picături şi aglomerări de
particule;
- mărimea particulelor se determină prin examinare la
microscop a unei mase de unguent care conţine aproximativ
10mg de substanţă activă suspensată, care se întinde într-un
strat subţire pe o lamă. La unguentele dermice, 90% din
particulele examinate trebuie să prezinte un diametru de cel

25
 mult 50 milimicroni, pentru 10% din particulele examinate se
admite un diametru de 100 milimicroni. Pentru unguentele
oftalmice 90% din particulele examinate trebuie să prezinte
un diametru de cel mult 25 milimicroni, pentru 10% din
particulele examinate se admite un diametru de cel mult 50
milimicroni.
Conform Farmacopeei Europene, ediţia a – III – a şi Addendum
2001, o altă probă de control pentru unguente, preluată şi de F.R. X
Supliment 2001, este reprezentată de „MĂSURAREA CONSISTENŢEI
PRIN PENETROMETRIE”. (vezi fig. 5, Anexe)
Controlul organoleptic
Acesta constă în verificarea preliminară a caracteristicilor
principale: aspect, culoare, fineţe, aderenţă.
În farmacopee, la paragraful privind aspectul unguentelor, se
menţionează întinderea acestora în strat subţire pe o lamă de microscop
şi examinarea cu lupa (4,5x), când aspectul trebuie să fie onogen, fără
aglomerări de particule.
Controlul acestora se poate efectua prin întinderea unguentului
cu o spatulă de oţel inoxidabil pe o lamă de sticlă, în strat subţire (1 – 2
mm) şi examinarea acestuia în mediu luminos pe fond obscur, sau pe fond
clar, dependent de culoare. După F.R. uguentele trebuie să aibă mirosul
componentelor, să nu aibă miros de rânced sau de mucegai.

26
CAPITOLUL 3

3.1 STRUCTURA HISTOLOGICĂ A PIELII

Pentru a cunoaşte mecanismul de acţiune al medicamentelor

topice trebuie să ţinem seama de structura şi funcţiile pielii.
Pielea este constituită din trei zone distincte suprapuse:
epidermul, dermul şi hipodermul (vezi fig. Anexe). În această structură
multistratificată se găsesc pori şi foliculi piloşi, glande sebacee şi
sudoripare.
Epidermul formează un epiteliu pavimentos constituit din cinci
straturi principale de celule:

1. Stratul cornos (stratum corneum) constituie zona superficială a

epidermului şi este alcătuit din celule cheratinizate moarte, dar încă
fixate de altele. La exterior se găseşte un strat exfoliant (stratun
disjunctum) format din câteva rânduri de celule cornoase care se
desprind şi cad. Urmează un strat compact cu o grosime de 10 – 15
milimicroni format din celule compacte, complet deshidratate,
cheratinizate (celule cornoase). Acest strat are densitate de 1,55.
Numeroase studii au dus la concluzia că stratul cornos în întregime
serveşte ca barieră mecanică pasivă pentru absorbţia apei. Oxigenul
atmosferic poate fi utilizat de celulele epidermice pentru oxidarea
grupării – SH. Cheratina rezistă digestiei enzimatice, la schimbările de
temperatură şi de pH. Conţin până la 10% umiditate, ceea ce îi permite

27
să menţină flexibilitatea şi moliciunea pielii. Stratul cornos asigură o
protecţie mecanică datorită rigidităţii şi rezistenţei sale.
Caracterul lipoidic şi protidic al acestui strat îi conferă
capacitatea de a încorpora produse lipofile sau hidrofile diverse. Legate
prin capilaritate, absorbite prin procese fizice sau reţinute prin intersecţii
chimice, produsele medicamentoase aplicate pe piele sunt depozitate în
această zonă.

2. Stratul lucid (stratum lucidum) sau transparent, se găseşte sub stratul

cornos şi este alcătuit din celule translucide turtite. Stratul lucid
asemănător cu o membrană reprezintă aşa numita zonă barieră,
deoarece se opune la transferul apei din piele. Aminoacizii care conţin
sulf existenţi în această zonă sunt utilizaţi pentru sinteza cheratinei.

3. Stratul granulos (stratum granulosum) este format din câteva şiruri de

celule romboide, primele celule vii în epiderm, celule în care începe să se
producă degenerarea nucleului şi cheratinizarea.

4. Stratul spinos (stratum spinosum), stratul mucos al lui Malpighi, se

compune din 6 – 20 rânduri de celule poliedrice cu nucleu, care provin
din celulele stratului germinativ. Prezenţa acestor numeroase punţi
intercelulare formate din spini creează un strat de celule cu spaţiu liber
între ele, prin care circulă limfa şi asigură nutriţia celulelor.

5. Stratul germinativ (stratum germinativum) sau bazal este stratul cel

mai profund al epidermului şi constă dintr-un singur strat de celule
cilindrice cu nucleu, dispuse paralel, care asigură înnoirea continuă a
epidemului. Epidermul este lipsit de vase sangvine, însă aici se găsesc
terminaţiunile nervoase, canalele foliculilor piloşi şi porii glandelor

28
sudoripare, care au un rol important în difuziunea cutanată a
substanţelor medicamentoase.

DERMUL – este stratul cel mai razistent al pielii, scheletul fibros

al pielii. Se compune din două straturi:
- stratul superficial sau papilar, format din ţesut conjunctiv,
bogat vascularizat, către exterior aşezat. El conţine o reţea de
fibre de colagen şi elastice, care imprimă pielii elasticitatea
(vezi fig. 1 Anexe);
- stratul reticular sau corionul aşezat la interior, este format
dintr-o reţea densă de fibre, în care se află vase, nervi, foliculi
piloşi, glande sudoripare, fibre musculare netede.

HIPODERMUL – este numit şi ţesut adipos subcutanat, este

constituit din ţesut conjunctiv lax, infiltrat cu celule grăsoase, care
formează stratul adipos al pielii (vezi fig. 2 Anexe).

3.2 ANEXELE PIELII

Părul este o formaţiune epitelială cornoasă, filiformă, cilindrică

şi flexibilă. Rădăcina părului este cuprinsă într-un sac dermo-epitelic,
denumit folicul, căruia i se anexează un muşchi şi o glandă sebacee.
Glandele sebacee sunt situate mai superficial decât glandele
sudoripare. Glanda este prevăzută cu un canal excretor. Secreţia sa de
natură grăsoasă, sebum, lubrifiază suprafaţa firului de păr şi suprafaţa
pielii. Când secreţia este insuficientă, pielea devine uscată, iar când este
exagerată dă naştere la seboree.

29
 Glandele sudoripare se găsesc pe toată suprafaţa pielii, fiind mai
numeroase şi mai dezvoltate în unele regiuni. Ele sunt glande de tip
tubular, la care distingem o porţiune secretată, glomerular, situat
profund în derm, o porţiune excretoare, canalul sudoripar care străbate
toată grosimea dermului şi în regiunea epidermului capătă un traiect
sinuos, apoi se deschide la exterior printr-un orificiu, porul glandei
sudoripare.
Foliculul pilos, glandele sebacee şi cele sudoripare sunt situate la
diferite adâncimi în stratul epidermo – dermic a pielii şi au un rol
important în absorbţia percutană a substanţelor active.

3.3 ABSORBŢIA PRIN PIELE

Prin penetraţia cutanată se înţelege pătrunderea substanţelor

medicamentoase încorporate în baza de unguent, în intraderm, iar prin
absorbţie percutanată se înţelege traversarea pielii şi pătrunderea
sunstanţelor active în fluxul sangvin.
În general pielea este un organ dotat pentru absorbţie.
Medicamentele pot trece în derm numai când epidermul este rupt sau
distrus prin răniri, arsuri, abraziuni etc.
Stratul cornos este în principiu impermeabil datorită structurii
anatomice, compoziţiei chimice şi funcţiilor sale. Difuziunea prin acest
strat rigid este dificilă datorită conţinutului ridicat de cheratină şi
procentului mic de umiditate. De aceea apa şi unele substanţe
hidrosolubile nu pot trece. Deoarece pielea este considerată o membrană
lipidică, rezultă că prin piele pot penetra substanţe solubile în grăsimi.

30
 Totuşi absorbţia grăsimilor este foarte redusă şi penetraţia este
favorizată la substanţele care au pe lângă solubilitate în lipide şi o
oarecare solubilitate în apă. Astfel, stratul cornos poate fi capabil să
absoarbă substanţe amfifile care ajung până în zonele vascularizate ale
pielii.
Medicamentele hidrofile pot să pătrundă în piele numai dacă se
produce o hidratare a pielii. De exemplu, după o baie fierbinte survine o
umflare a pielii şi o dilatare a porilor. Hidratarea are loc în urma
aplicării unor baze grase sau de hidrocarburi care împiedică evaporarea
şi se produce în acelaşi timp o ridicare a temperaturii şi o macerare a
pielii.
La bazele emulsii de tip U/A mecanismul este diferit deoarece are
loc o evaporare rapidă a apei din sistemul emulsiv ceea ce face ca stratul
de unguent să devină poros şi să permită evaporarea apei din piele.
Hidrogelurile nu produc hidratarea, iar dacă în formulă se
găsesc umectanţi cum este glicerina, apare riscul deshidratării pielii.
În tratamentele dermatologice se urmăreşte ca medicamentul să
pătrundă în piele dar să nu ajungă în circuitul sanguin deşi acest lucru
nu poate fi împiedicat în toate cazurile.
O trecere a medicamentului în circuitul sanguin este întâlnită în
terapia locală antireumatică. Esteri ai acidului salicilic şi alte
antireumatice sunt utilizate sub formă de unguente sau linimente şi
aplicate prin masarea pielii. Efectul este asigurat de absorbţia
medicamentului, absorbţia favorizată de iritarea pielii şi irigarea
sanguină în urma fricţionării. Se mai administrează unguente cu
nitroglicerină sau cu isosorbit dinitrat, cu acţiune vasodilatatoare sub
formă de pansament oclusiv aplicat în regiunea toracică.
Pătrunderea prin piele a preparatelor farmaceutice se poate face
prin pori (prin pereţii foliculilor piloşi şi prin glandele sudoripare) sau

31
transepidermal (prin celulele stratului cornos şi prin celulele acestui
strat).
Condiţiile bune pentru o bună penetrare medicamentoasă sunt:
- dimensiunea particulelor de substanţă medicamentoasă
dispersată în excipientul să fie suficient de mică;
- să existe o afinitate lipofilică a excipientului; pentru o
pătrundere bună, excipientul trebuie să traverseze bariera
lipidică fie în urma dizolvării, fie sub formă emulsionantă;
- excipientul trebuie să aibă o afinitate hidrofilică pentru a
pătrunde prin bariera hidroelectrolitică.
Ţinând seama de penetraţie, preparatele dermatologice se pot
împărţi în:
- preparate cu acţiune superficială sau epidermică, ele au
acţiune de suprafaţă (protectoare şi emoliente), iar bazele de
unguent fiind constituite din vaselină, ceruri, substanţe cu
caracter lipofil;
- preparate cu acţiune mai profundă, intradermice; ele au o
putere de penetrare mai mare ajungând în straturile mai
adânci ale pielii; sunt constituite din uleiuri şi grăsimi
vegetale, lanolină şi produse asemănătoare;
- preparate cu acţiune generală sau sistemică, la care
substanţele medicamentoase trec prin piele şi ajung în
sistemul circulator; ele se mai numesc preparate diadermice
sau transcutanate.
Absorbţia substanţelor active din unguente este influenţată de:
proprietăţile fizico – chimice ale substanţei active (liposolubilitatea,
coeficientul de partaj unguent/piele etc.), gradul de dispersie al substanţei
active (cu cât gradul de dispersie este mai mare, cu atât absorbţia este
mai rapidă), starea pielii pe care se aplică unguentul, suprafaţa şi

32
grosimea în care se aplică unguentul, gradul de fricţionare, durata de
contact între medicament şi piele.

3.4 PITIRIASIS VERSICOLOR

Este o boală a pielii, produsă de cele mai multe ori de ciuperci.

Există multe varietăţi de pitiriazis:
- pitiriasis rubra, se manifestă printr-o erupţie sub formă de
pete roşii, rugoase, în special pe faţa dorsală a degetelor de la
mâini sau pe genunchi;
- pitiriasis versicolor, se manifestă prin pete de culoare cafenie
care se cojesc uşor; apare pe gât sau torace produse de
ciuperca Microsporon Furfur; se tratează prin badijonări cu
soluţii de iod şi acid salicilic, dar şi cu unguente ce conţin
clotrimazol.

33
CAPITOLUL 4

PREPARATE MAGISTRALE

Rp: Eritromicină 0,25g

Acid boric 0,75g
Vaselină 25g
Ulei de floarea soarelui 5g
M.f.unguentum
D.s.extern

Este un unguent ce conţine antibiotic, din acest motiv se va lucra

aseptic. Toate ustensilele vor fi sterilizate (patentulă, mojar, pistil,
linguriţă etc.)
Preparare: se topeşte pe baia de apă vaselina şi se amestecă cu
uleiul de floarea soarelui, sterilizat. Acidul boric cântărit se dizolvă în
puţină apă fierbinte. Eritromicina cântărită se triturează la mojar, cu
baza de unguent răcită şi la sfârşit se adaugă acidul boric dizolvat.
Se foloseşte zilnic, în strat subţire.

Rp: Acid salicilic

Acid benzoic aa 2g
Vaselină 30g
M.f.unguent
D.s.extern

34
 Preparare: se triturează la mojar acidul benzoic cu acidul
salicilic, cântărite. Se adaugă treptat cantitatea de 30g vaselină. Se
triturează până la omogenizare.

Rp: Acid benzoic 6g

Acid salicilic 3g
Unguent cu macrogoli q.s. ad 100g
M.f.unguent
D.s.extern

Prepararea unguentului cu macrogoli

Macrogoli 400 50g

Macrogoli 4000 50g

Este sinonim cu unguentul cu polietilenglicoli. Amestecul se

topeşte pe baia de apă şi apoi se triturează până la răcire pentru
omogenizare. Macrogolii sau carbowax – urile sau polietilenglicolii sunt
polimeri de condensare ai oxidului de etilen cu apa, au formula HOCH2
(CH2-O-CH2). Sunt foarte uşor solubili în acetonă, alcool, cloroform şi
apă, practic insolubili în eter, parafină lichidă şi uleiuri grase. Starea de
agregare depinde de masa moleculară; macrogolii 200 şi 400 sunt lichide
vâscoase, incolore, limpezi, cu miros slab caracteristic, cu gust întâi dulce
apoi amar şi uşor arzător. Macrogolii 400 – 1500 sunt semisolizi.
Macrogolii 1500 – 4000 sunt solizisau se prezintă sub formă de foiţe
ceroase de coloare albă sau alb – gălbuie, fără miros, cu gust dulceag,
higroscopice.

35
 Macrogolul 400 este lichid incolor, iar macrogolul 4000 este solid
de culoare albă.
Dăcă se doreşte o încorporare mai mare de apă sau de soluţie
apoasă, se vor înlocui 5g de macrogoli 4000 cu alcool cetilic şi în acest
unguent se poate încorpora o cantitate de apă până la maxim 20% din
masa unguentului.
Baza de unguent prezintă incompatibilităţi la asocierea cu
diferite substanţe medicamentoase: săruri de argint, taninuri, aspirină
(acid salicilic), peniciline, bacitracină, sulfamide etc.
Acest amestec reprezintă baza de unguent folosită la prepararea
formulei magistrale de mai sus, dar şi a diferitelor unguente
medicamentoase.

Rp: Acid salicilic

Nistatin aa 1g
Unguent cu oxid de zinc
Sau
Unguent cu acid salicilic q.s..ad 25g

Pentru prepararea acestei formule magistrale, trebuie mai întâi

preparată baza de unguent. Din formulă se observă că putem folosi ca
bază de unguent fie unguentul cu oxid de zinc fie unguentul cu acid
salicilic. Dacă folosim unguentul cu oxid de zinc acesta are următoarea
formulă:
Oxid de zinc 10g
Unguent simplu 90g
Preparare: se triturează la mojar oxidul de zinc, se adaugă o
cantitate aproximativ egală de unguent simplu (10g lanolină şi 90g

36
vaselină) semisolid şi se triturează pentru omogenizare. Se adaugă treptat
sub triturare restul de bază de unguent semifluidificat, se triturează până
la omogenizare şi răcire. Se obţine un unguent semisolid, slab gălbui, cu
miros caracteristic de lanolină.
Se foloseşte pentru acţiunea absorbantă şi astringentă a oxidului
de zinc, în afecţiuni inflamatorii ale pielii.
Se prepară în cantităţi mici şi se conservă în recipiente sterile,
bine închise.

Rp: Neomicină 0,1g

Nistatin 1.500.000 U.I.
Lanolină 5g
Vaselină 15g
M.f.unguent
D.s.extern

Baza de unguent folosită la prepararea acestei reţete magistrale

este lipofilă, anhidră, capabilă să încorporeze apă sub formă de emulsie
de tip A/U.
Preparare: Vaselina (20g) se topeşte într-o capsulă de porţelan pe
baia de apă şi se sterilizează la etuvă la 160*C timp de 2 ore. Ustensilele
se sterilizează şi ele. Pulberea compusă din neomicină sulfat şi nistatin se
triturează la mojar adăugând peste ea o cantitate mică din baza de
unguent semifluidificată şi se amestecă pentru omogenizare, adăugând
apoi şi restul de bază de unguent.
Se obţine un unguent omogen, gălbui, cu miros caracteristic.
Nistatinul are rol antifungic, este o pulbere galbenă, cu miros slab de
cereale şi este higroscopică. Este foarte greu solubilă în alcool şi apă.

37
 Datorită asocierii celor două antibiotice, unul cu acţiune
antimicotică, unguentul este folosit cu succes în infecţiile micotice şi
bacteriene.
Cum pitiriasisul este o micoză produsă de o ciupercă, preparatul
nostru se poate administra, având un rezultat foarte bun.
Unguentul se conservă în flacoane bine închise la loc răcoros.

38
CAPITOLUL 5

PREPARATE INDUSTRIALE

ANTIFUNGICE PENTRU UZ TOPIC

PIMAFUCIN – conţine netamicină şi benzalconiu; acţiune antifungică

MICONAZOL – conţine miconazol
DERMAZOL – conţine miconazol, gel 2%
MEDACTER – cremă 2%
MICOTOP – miconazol 2%
IZOCON – conţine isoconazol 1%
NIZORAL – conţine ketoconazol 2%
BIAZOL – conţine bifonazol 1%, se administrează şi profilactic
împotriva micozelor interdigitale
MICO – FLUSEMIDON – conţine biazol 1%
LOMEXIM – conţine penticonazol 2%
MYCOSPOR – conţine bifonazol 0,01g
BATRAFEN – indicat în infecţii cutanate cu bacterii, fungi, pitzriazis etc.
MICONAFT – este un fungicid activ în pitirzazisul vezicolor

39
 CONCLUZII

Unguentele sunt preparate farmaceutice semisolide pentru

aplicare cutanată destinate aplicării pe piele sau pe anumite mucoase
pentru acţiunea locală sau penetrare cutanată a substanţelor active. În
cazul unguentelor folosite în pitiriasis versicolor, au acţiune locală asupra
ciupercii pytirisporum vesicolor, a substanţelor active antifungice.
Ele sunt alcătuite dintr-o bază de unguent, simplă sau compusă,
în care sunt dizolvate una sau mai multe substanţe active.
În concordanţă cu compoziţia, baza de unguent poate influenţa
acţiunea preparatului şi cedarea substanţei active. Bazele de unguent au
componenţi naturali sau de sinteză şi pot fi reprezentaţi de un sistem
monofazic sau multifazic.
Dependent de natura bazei de unguent preparatul obţinut are
proprietăţi hidrofile sau lipofile.
La preparae se admite adăugarea de conservanţi antimicrobieni,
antioxidanţi, emulgatori, etc.
Preparatele care sunt destinate aplicării pe plăgi întinse, deschise
sau leziuni ale pielii trebuie să fie sterile.
În timpul formulării preparatelor semisolide cu aplicare
cutanată, trebuie demonstrată alegerea conservantului antimicrobian şi
eficacitatea sa. Preparatele sterile sunt obţinute folosind materiale şi
metode care să asigure sterilitatea preparatului şi să evite contaminarea
şi dezvoltarea microorganismelor.
Preparatele semisolide cu aplicare cutanată sunt condiţionate în
recipiente unidoze şi trebuie să corespundă testului pentru determinarea
masei sau volumului eliberat.

40
 Se conservă în recipiente bine închise sau dacă conţin substanţe
volatile, se păstrează în recipiente închise etanş. Se preferă condiţionarea
în formă de tuburi din metal din care preparatul este uşor de extrudat.
Preparatele sterile se păstrează în recipiente sterile, închise etanş,
impermeabile, unde este prevăzut şi controlul sterilităţii.
Eticheta conţine, acolo unde este nevoie, numele conservanţilor
antimicrobieni adăugaţi şi se arată dacă preparatul este steril
În tratamentul antifungic al ciupercii de piele „pitiriazis
vezicolor” se folosesc în special soluţiile cu iod şi acid salicilic. Dar
cercetările cu privire la tratarea acestei micoze, au dus la rezultate
spectaculoase, prin aceea că s-au descoperit o serie de preparate
farmaceutice sub formă de creme şi unguente cu rezultate bune, în
asociere (în unele cazuri) cu tratament medicamentos sub formă de
tablete (ex: comprimate de Nizoral, Ketoconazol, Ketosin etc.).
Pentru a cunoaşte mecanismul de acţiune al medicamentelor
topice, trebuie să se ţină seama de structura şi funcţiile pielii.
În farmacopee şi în literatura de specialitate se întâlnesc pe lângă
denumirea de unguent şi alte denumiri care sunt atribuite în funcţie de
anumite caracteristici privind compoziţia şi modul de folosire al
preparatelor respective.

41
BIBLIOGRAFIE

1. Victor Stănescu – TEHNICĂ FARMACEUTICĂ – Ed.Medicală,

Bucureşti 1983
2. Leucuţa S. – INTRODUCERE ÎN BIOFARMACIE – Ed. Dacia,
Cluj-Napoca 1975
3. Stănescu V. – COMPRIMATE FARMACEUTICE – Ed. Medicală,
Bucureşti 1972
4. MEMO-MED – Ed. Minescu, Bucureşti 2005
5. D. Lupuleasa, Cornelia Fica – TEHNOLOGIE FARMACEUTICĂ
– Ed. Carol Davila, Bucureşti 2005
6. Farkas Imre Janos, Ajtay Mihaly – FORMULE MAGISTRALE –
Institutul de medicină şi farmacie Tg. Mures, 1978
7. Cornelia Fica – TEHNICĂ FARMACEUTICĂ PENTRU CADRE
MEDII – Ed. Medicală, Bucureşti 1977
8. Lupuleasa D., Ionela Belu – ÎMDREPTAR PRACTIC PENTRU
PREPARAREA MEDICAMENTELOR – Ed. Medicală,
Universitatea Craiova 2003
9. FARMACOPEEA ROMÂNĂ a – IX – a, Ed Medicală 1976
10. FARMACOPEEA ROMÂNĂ a – X – a, Ed. Medicală 1993
11. SUPLIMENTUL FARMACOPEEA ROMÂNĂ a – X – a, Ed.
Medicală, Bucureşti 2001

42
ANEXE

43