CUPRINS

ARGUMENTUL ..............................................................................................2
I.INTRODUCERE ....................................................................................4
II.GENERALITĂȚI ...................................................................................6
III.PROPRIETĂȚILE COLOIZOLOR......................................................11
III.1 Proprietăți optice .....................................................................................11
III.2 Proprietăți cinetice ..................................................................................12
III.3 Proprietăți superficiale ............................................................................14
III.4 Proprietăți electrice .................................................................................14
III.5 Proprietăți reologice ...............................................................................17
IV.STABILITATEA FIZICĂ A SISTEMELOR COLOIDALE ...........20
V.COLOIZI LIOFOBI ..........................................................................22
VI:COLOIZI LIOFILI ..........................................................................25
VI.1 Coloizi de asociație ................................................................................25
VI.2 Coloizi macromoleculari ........................................................................28
VII.SISTEME DISPERSE COLOIDALE ...........................................32
VII.1 Soluții coloidale ....................................................................................33
VII.2 Soluții de coloizi hidrofobi ...................................................................34
VII.3 Soluții de coloizi hidrofili micelari .......................................................36
VII.4 Soluții de coloizi hidrofili macromoleculari mucilagii .........................40
CONCLUZII ........................................................................................52
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................55
ANEXE

1
 ARGUMENTUL

În tehnica farmaceutică se întâlnesc o serie de forme

farmaceutice precum: emulsiile, suspensiile, unguentele etc. a căror acțiune
terapeutică este influențată de starea coloidală. De exemplu clorura de argint
sau iodura de argint coloidală, ca și unii complecși de argint, cum sunt
protargolul și colargolul cu acțiune antiseptică mai mare și sunt mai puțin
iritante comparativ cu sărurile ionice de argint. Sulful coloidal este mult mai
activ decât sulful brut pulverizat. Calomelul coloidal, aurul coloidal și
mercurul coloidal, găsesc de asemenea unele aplicații în domeniul terapeutic.
Aceste argumente prezentate mai sus, m-au făcut să-mi aleg
această temă și nu numai. O clasificare a sistemelor coloidale, poate fi făcută
dependent de atracția dintre particulele fazei dispersate și moleculele mediului
de dispersie și anume: coloizii liofili, coloizii liofobi și coloizii de asociere
sau amfifili.
Coloizii liofili rezultă prin dizolvarea simplă (ex: guma arabică
dizolvată în apă). În acest caz, fenomenul se numește hidratare. Există situații
când coloizii liofili se dizolvă în solvenți organici față de care au afinitate (ex:
cauciucul și polistirenul). În cazul în care coloizii nu au afinitate față de
dizolvant, atunci nu pot forma sisteme coloidale. De exemplu coloizii hidrofili
nu pot forma sisteme coloidale în benzen.
Coloizii liofobi sunt substanțe care au atracție scăzută sau nulă
față de mediul de dispersie. Ei au proprietăți diferite față de coloizii liofili.
Prepararea acestora se face prin dispersare, condensare sau agregare. Ei sunt
particule de substanțe anorganice dispersate în apă (ex: sulful, Ag, Au, iodura

2
de Ag etc.).
Coloizii de asociere sau amfifili sunt molecule sau ioni amfifili ai
agenților tensioactivi. Ei dau soluții diluate omogene.
În practica farmaceutică se folosesc o serie de hidrosoluri, numite
mucilagii. Ele sunt lichide vâscoase folosite ca vehicule la prepararea
suspensiilor și emulsiilor. Mai rar sunt folosite pentru acțiune proprie, cum
este cazul clorhidratului asociat cu mucilagul de gumă arabică diluat, acesta
din urmă având rolul de a proteja mucoasele tubului digestiv, de acțiunea
coustică a clorhidratului. Un alt exemplu este mucilagul de agar-agar care are
acțiune laxativă.
Tehnica preparării acestor coloizi mi s-a părut o temă interesantă.
În farmacie și industria farmaceutică o serie de medicamente sunt
preparate în mod curent sub formă de soluții coloidale (soluții coloidale de
argint, mucilagii etc.), la care se mai pot adăuga o serie de forme farmaceutice
care au caracter coloidal, cum ar fi emulsiile, suspensiile, unguentele,
săpunurile.

3
 I.INTRODUCERE

Un sistem dispers este un sistem fizic alcătuit din două sau mai
multe faze care au aceeași stare de agregare sau stări de agregare diferite.
Sistemele disperse sunt de mai multe tipuri:
 sisteme disperse moleculare
 sisteme disperse eterogene
 sisteme disperse mecanice.
În cazul sistemelor disperse moleculare particulele fazei interne
au dimensiuni mai mici de 10 – 7 µm. Sunt soluții adevărate la care
particulele fazei interne au dimensiuni apropiate de cele ale mediului de
dispersie și sunt repartizate într-o dezordine static omogenă.
În Tehnica Farmaceutică sistemele disperse eterogene sau
dispersiile coloidale sunt foarte importante, deoarece substanțele
medicamentoase și cele auxiliare pot fi formulate și preparate ca forme
farmaceutice care intră în categoria sistemelor disperse eterogene.
Sistemele disperse eterogene sunt alcătuite din cel puțin două
faze:
 modul de dispersie sau faza continuă, faza dispersantă, vehicul sau
excipient;
 faza dispersată sau faza internă, faza discontinuă.
Formele farmaceutice, în funcție de sistemul de dispersie, se
clasifică:
I. dispersii moleculare (soluții):

4
a) obținute prin dizolvare (soluții alcoolice, apoase, uleioase etc)
- soluții de uz intern, extern cu aplicație specială
- soluții injectabile
- soluții oftalmice
b) obținute prin extracție
- macerate, infuzii, decocturi
- tincturi, extracte
II. dispersii mecanice
a) lichide: emulsii, suspensii
b) moi: unguente și supozitoare
c) solide: pilule, pulberi, comprimate.
III. dispersii coloidale
- soli (mucilagii de gume), macromoleculare.
Sunt constituite din soli de gume sau macromolecule naturale, de
sinteză sau semisinteză, care servesc ca vehicul pentru dispersarea unor
substanțe medicamentoase.

5
 II.GENERALITĂȚI

Sistemele disperse coloidale sau ultramicroeterogene sunt

construite din particule cu dimensiuni de 1 – 10 µm dispersate într-un anumit
mediu de dispersie. Din punct de vedere farmaceutic sunt importante
dispersiile de solid în lichid, numite soluții coloidale. Ele reprezintă numai
forme farmaceutice medicamentoase (picături pentru ochi, pentru nas, soluții
perfuzabile etc).
Din punct de vedere kinetic și optic, proprietățile comune tuturor
soluțiilor coloidale au următoarele caracteristici:
 particulele au o viteză de difuzie
 nu pot să treacă prin membrane semipermeabile (nu dializează)
 sunt vizibile numai la ultramicroscop sau la microscopul electronic.
La prepararea soluțiilor coloidale trebuie să se țină seama datorită
proprietăților fizico – chimice caracteristice și de natura substanțelor
coloidale, procesul de dizolvare este mai lent.
Pentru a favoriza dizolvarea se recurge la diferite procedee, care
asigură o îmbibare, urmată de dizolvare – hidratare completă.
Astfel se aplică procedeul de dizolvare „per descensum”
(exemplu: preparate de argint) îmbibare cu apă rece și dizolvare la cald
(exemplu: gumă arabică, gelatină, agarul, alcoolul polivinilic) sau îmbibare de
apă fierbinte și hidratare cu apă rece (exemplu: metilceluloza), extracție
(mucilagul de alteea).

6
 Acțiunea farmacologică a unei substanțe medicamentoase poate
fi influențată de starea coloidală. Astfel, acțiunea antiseptică, la fel ca și
tolerabilitatea, sunt mai mari la complecșii coloidali de argint dacât a sărurilor
ionice. Soluțiile coloidale de sulf, iod, chinină prezintă o acțiune terapeutică
mai pronunțată.
Absorbția toxinelor din tractul gastrointestinal de către caolin,
neutralizarea excesului de acid din stomac de către hidroxidul de aluminiu
sunt procese cu eficacitate crescută datorită administrării substanțelor sub
formă coloidală.
Din punct de vedere al tehnologiei farmaceutice, soluțiile
coloidale nu reprezintă o anumită formă farmaceutică, dar caracterizează, sub
aspectul sistemului dispers, diferite forme farmaceutice. Derivații coloidali ai
argintului se utilizează ca erine, colutorii, colire; unele soluții injectabile cu
coloranți (albastru de metilen, fluoresceina) sau cu compuși mecromoleculari
(dextran, polivinilpirolidonă) reprezintă preparate cu grad de dispersie
coloidal. Efectul stabilizării serice (capacitate protectoare) al coloizilor
hidrofili este utilizat pentru prevenirea coagulării particulelor hidrofobe, în
prezența electroliților. Astfel, soluțiile hidrofobe injectabile cu aur coloidal
(Au98) sunt stabilizate cu gelatină. Complexul fier-dextran formează soluri
hidrofile neionice adecvate tratamentului injectabil.
Mucilagiile de diferiți produși naturali, semisintatici sau sintetici
aparțin dispersiilor coloidale, având numeroase întrebuințări ca agenți de
stabilizare a emulsiilor, suspensiilor sau în prepararea comprimatelor.
Supozitoarele hidrosolubile pe bază de gelatină glicerinată
reprezintă un hidrogel coloidal și capsulele gelatinoase, un înveliș de gel uscat
sau xerogel da gelatină.
Acțiunea proprie manifestă doar mucilagiile de agar-agar
(acțiune laxativă) și pentru atenuarea efectului caustic al claralhidratului,

7
mucoasa gastrică se protejează cu o soluție coloidală de gumă arabică sau
metilceluloză.
Dispersiile coloidale se caracterizează prin particule cu
dimensiunea de 1 nanomicron – 1 milimicron. Diferențierea dispersiilor
coloidale de sistemele grosiere se face prin următoarele caracteristici:
 dimensiunea redusă a particulelor (observate la ultramicroscop și
întotdeauna la microscopul electronic)
 particulele pot trece prin hârtia de filtru obișnuită, dar reținute prin
dializă și ultrafiltrare
 mărimea redusă a particulelor în continuă mișcare browniană nu
favorizează fenomenele de sedimentare sau flotare
 energia liberă de suprafață este independentă de gradul de diviziune al
particulelor.
Gradul de dispersie coloidală a unei substanțe, exprimat prin
suprafața specifică a fazei dispersate, poate ajunge la dimensiuni de sute și
mii de metri pătrați. Astfel, un gram de substanță dizolvată coloidal prezintă o
suprafața de circa 6000 metrii pătrați, care reprezintă o foarte mare suprafață
de separație și este sursa unei serii de proprietăți și fenomene de suprafață
deosebite ale soluțiilor coloidale.
Solul este dispersia coloidală a unui solid într-un mediu lichid
sau gazos; prefixele desemnează mediul de dispersie:
apa = hidrosol
aer = aerosol
Solul este un sistem în care particulelor solide formează structuri
legate, conferind o anumită rezistență.
Clasificarea soluțiilor coloidale se poate face în funcție de o serie
de criterii: proveniență, formă, structură, interacțiunea cu mediul de dispersie.

8
 Din punct de vedere al provenienței, coloizii sunt de natură
anorganică sau organică:
 coloizii anorganici sunt reprezentați de derivații coloidali de argint,
unele preparate de hidroxid feric coloidal, sulf coloidal, aur, mercur și
cupru coloidal, bentonită, aerosil;
 coloizii organici sunt mai numeroși și cu importanță în Tehnică
Farmaceutică: gumă arabică, tragacanta, alginații, metilceluloza,
carboximetilceluloza, alcool polivinilic etc.
Forma particulelor coloidale poate fi sferică sau liniară, forma
din care fac parte coloizii macromoleculari și unii coloizi anorganici.
În funcție de structura particulelor coloidale, coloizii se împart în
coloizii moleculari și micelari:
 coloizii moleculari prezintă o particulă dispersată ce reprezintă o
moleculă cu dimensiunea de ordin coloidal, constituită din 103 – 109
atomi legați prin valențe principale, ce se numește macromoleculă;
 coloizii micelari (de asociație sau amfifili) sunt constituiți din
micromolecule, care în anumite condiții se organizează în agregate de
diferite forme (denumite micele) în care moleculele sunt unite prin
valențe secundare. Micelele sunt formate de săpunuri, coloranți,
tensioactivi.
Modul de interacțiune a fazei dispersate cu mediul de dispersie
permite gruparea în coloizi liofobi și liofili.
- coloizii liofobi se caracterizează prin particule coloidale fără afinitate față de
mediul de dispersie, în care nu se pot dizolva și nu pot rămâne dispersate
decât în anumite condiții. Exemple de coloizi liofobi sunt unele substanțe
anorganice: sulf, argint, aur etc.
-coloizii liofili care includ coloizii moleculari și cei de asociație, prezintă

9
afinitate față de mediul de dispersie în care se dizolvă și formează soluția
macromoleculelor. Dispersiile liofile se formează spontan la contactul
lichidului cu afinitate pentru faza dispersată. Acestea sunt termodinamic
stabile și reversibile (prin îndepărtarea mediului de dispersie, se reconstituie
faza solidă).
Sistemele coloidale hidrofile se pot împărții după structura
dispersiei:
 soluții adevărate, formate din polimeri solubili în apă (guma arabică,
polivinilpirolidona);
 soluții gelificate (geluri), obținute în concentrații mari de polimeri
(gelatină, amidon, metilceluloza);
 dispersii particulate (hidrosoli) în care solidul dispersat nu formează
soluții moleculare, dar rămâne sub formă de particule foarte mici
(bentonita, celuloză microcristalină).

10
 III.PROPRIETĂȚILE COLOIZILOR

Proprietățile coloizilor includ caracteristici specifice sistemelor

coloidale, dar și unele comune sistemelor moleculare.
În tehnica farmaceutică soluțiile coloidale sunt importante
datorită unor proprietăți specifice: optice, cinetic moleculare, superficiale,
electrice, reologice etc.

III.1.Proprietăți optice

Dispersiile coloidale pot fi, în funcție de caracterul lor și de

gradul de diluție: limpezi, opalescente sau tulburi.
Observate la microscop, dispersiile coloidale apar limpezi, ca și
cele moleculare. La ultramicroscop se observă particule luminoase, care
execută mișcări vii, foarte rapide, în toate sensurile (mișcare browniană).
Lumina direcționată pe o soluție coloidală poate fi o parte
absorbită, altă parte difuzată, refractată și restul este transmisă ca atare prin
sol. Datorită luminii refractate, solul apare tulbure, fenomen cunoscut ca
efectul Tyndall. Determinarea luminii refractate este utilă pentru
caracterizarea dimensiunilor particulelor, formei lor și a interacțiunilor, în
special ale substanțelor macromoleculare. Majoritatea coloizilor manifestă
turbiditate mică, ce poate fi dedusă din intensitatea luminii refractate, cu
condiția ca dimensiunile particulelor să fie mai mici în comparație cu

11
lungimea de undă a luminii folosite.
Gradul de turbiditate al unei soluții coloidale depinde de
greutatea moleculară și de concentrație.
Particulele coloidale sunt prea mici pentru a fi vizualizate la
microscop.
Ultramicroscopul este folosit în tehnica microelectroforezei de
măsurare a sarcinii electrice luminoase a unei soluții coloidale, care depinde
de masa moleculară și de concentrație. La ultramicroscop, particulele în
mișcarea lor în toate sensurile apar ca puncte luminoase.
Microscopul electronic redă imaginea exectă a particulelor, ca
dimensiune și formă.

III.2.Proprietăți cinetice

Proprietățile cinetice includ caracteristici care sunt legate de

mișcarea particulelor în mediul de dispersie.
O soluție formată dintr-un coloid liofob prezintă o mișcare
browniană mai accentuate decât una obținută cu un coloid liofil. Fenomenul
este mai slab la coloizii liofili, deoarece aceștia sunt solvatați (hidratați).
Sistemele coloidale prezintă o mișcare lentă a particulelor, și căderea acestora
se produce datorită gravitației.

Mișcarea particulelor poate fi indusă:

 termic (mișcare browniană, difuziune, osmoză);
 gravitațional (sedimentare);
 electric;
 prin vâscozitate.

12
 În urma mișcării browniene, particulele coloidale difuzează
spontan din regiunea cu o concentrație mai mare spre o zonă ce o concentrație
mai scăzută.
Rata difuziei este exprimată de prima lege a lui Fick:

dm/dt = -D x S x dc/dx

unde: dm – masa substanței care difuzează în timpul dt printr-o

suprafața S, sub influența unui gradient de concentrație dc/dx; D – coeficient
de difuzie; semnul minus relevă ca difuzia se produce în sensul scăderii
concentrației.
Sedimentarea este procesul de depunere a particulelor în câmpul
gravitațional, conform legii lui Stokes.
În cazul particulelor cu dimensiunea sub 0,5 milimicroni, forța
gravitațională nu mai este sufucientă pentru a provoca sedimentarea; mișcarea
browniană, difuziunea vor menține particulele uniform repartizate în masa
lichidului.
Sub influența forței centrifuge se poate modifica sedimentarea,
având forțe de aproximativ 106g.
Modificarea metodei de sedimentare prin utilizarea
ultracentrifugării este necesară în cunoașterea unor caracteristici ale
coloizilor: concentrație, masa moleculară, presiune osmotică.
Determinarea presiunii osmotice este limitată la un domeniu al
masei moleculare 104 – 106. Coloizii cu mase moleculare sub 104 pot trece
membrana celulară, iar peste 106 se obține o presiune osmotică prea mică și
necontrolabilă.

13
 III.3.Proprietăți superficiale

Particulele coloidale sunt caracterizate de fenomene de adsorbție,

electrocapilaritate, umectare, tensiune interfacial – proprietăți superficiale
care decurg din condiția sistemului fizic.
Utilizarea unor substanțe coloidale în stabilizarea emulsiilor și a
suspensiilor se bazează pe proprietatea coloidului de a reduce tensiunea
interfacială a particulelor dispersate (lichide, solide) într-un mediu lichid.
Prin caracteristicile de adsorbție, umectare, tensiune interfaciale;
sarcina electrică, unii coloizi reprezintă substanțe auxiliare cu o deosebită
importanță în formularea unor medicamente care ridică prebleme în
omogenitatea și stabilitatea lor. În același timp, substanțele de natură coloidală
vor influența comportarea generală a formelor farmaceutice care le includ,
motiv pentru care aspectele menționate vor fi urmărite și în cadrul formelor
respective: emulsii, suspensii, aerosoli.

III.4.Proprietăți electrice

În contact cu mediul de dispersie (apa), majoritatea suprafețelor

particulelor dobândesc sarcina electrică ce poate proveni din disocierea
electrolitică a particulelor sau prin adsorbite de ioni de soluție. Substanțele
ionice pot avea sarcina prin ionii care rămân fixați pe suprafața particulei.
În cazul soluției coloidale de iodura de argint, ionii determinanți
de potanțial sunt Ag+ sau I-, care vor stabili felul sarcinii după cum va fi în
exces I- sau Ag+ provenit din preparare. În mod similar, H+ și OH- sunt ioni
daterminanți de potențial pentru oxizii metalici și hidroxizi (hidroxidul de

14
magneziu și hidroxidul de aluminiu).
Substanțe cu grupări carboxil, care ionizează, conferă suprafeței
particulelor coloidale sarcina negativă (acid nalidixic, ibuprofen). Aminoacizii
și proteinele se încarcă electric prin ionizarea grupărilor carboxil și amină,
rezultând ioni -COO- și NH3+. Astfel, la pH mic, proteina va fi încărcată
pozitiv.
-NH2 - -NH3+, iar la pH ridicat se va încărca negativ -COOH-
- COO-. La un anumit pH, specific fiecărei proteine, numărul total de sarcini
pozitive va egala numărul total de sarcini negative și sarcina aparentă, va fi
zero, ceea ce reprezintă punctul izoelectric al proteinei. În punctul izoelectric,
orice proteină puțin solubilă și stabilă poate fi ușor precipitată de săruri.
În acest mod, insulina poate fi precipitată din soluție
hidroalcoolică la pH 5,2. Adaosul de electroliți va produce anularea sarcinilor
electrice ale particulelor, producând fenomene de tulburare, floculare,
sedimentare etc.
Punctul izoelectric, atins la pierderea încărcăturii electrice, va
determina ciocnirea și alipirea particulelor, respectiv coagularea. Sarcina de
suprafață se dobândește prin adsorbția selectivă a ionilor, de preferință
negativi, în mediul apos. Fenomenul se explică prin faptul că, în general,
cationii sunt mai hidratați și pot migra mai ușor în mediul apos, față de anioni,
care sunt mai mici și au tendința mai mare de a se fixa la suprafața
particulelor.
Prezența sarcinilor electrice conferă stabilitate coloizilor în
soluții diluate față de soluțiile coloidale concentrate, unde particulele, prin
atingere, își pot pierde sarcina electrică și pot sedimenta.
Se consideră că particulele coloidale în soluție apoasă prezintă la
suprafață un strat dublu de ioni: negativi și pozitivi. Sarcina de suprafață
influențează distribuția ionilor în mediul apos; ionii cu sarcina contrară celor

15
de suprafață, denumiți contra-ioni, sunt atrași spre suprafață, iar ionii de
același semn (co-ioni) sunt respinși de la suprafață.
În jurul particulelor se formează un strat dublu electric, constituit
din suprafața încărcată, un exces de neutralizant de contra-ioni în mediul apos
și o distribuție difuză de co-ioni în mediul apos. Stratul dublu electric are o
parte interioară, care închide ionii adsorbiți, și partea difuză, în care ionii sunt
distribuiți sub influența forțelor electrice și a mișcării termice. Cele două părți
ale stratului dublu electric sunt separate de planul lui Stern, la o distanță egală
cu aproximativ raza ionului hidratat de la suprafață (contra-ionii se menținla
suprafața prin atracție electrostatică, iar centrul acestor ioni hidratați formează
planul Stern).
Teoria dublului strat electric a fost dezvoltată de Helmholtz,
Chapman, Gouy, Stern și este reprezentată schematic în figura 1 din ANEXE.
Reprezentarea schematică a stratului dublu electric, potențialului
zeta.
Planul extern este situat la suprafața exterioară a celui de-al
doilea strat; este nivelul la care particulele interacționează între ele și indică
potențialul zeta. Diferența de potențial între suprafața particulei acoperite de
ioni opuși bine fixați și un punct neutru reprezintă potențialul electrocinetic
zeta.
Evaluarea potențialului zeta poate fi un indiciu în separarea de
macromolecule dintr-un amestec al gradului de stabilitate al unei suspensii
care conține: substanțe coloidale ca stabilizanți.
Prin electroforeză, particulele coloidale încărcate electric se
deplasează spre polul de sarcină opusă. De fapt, sub acțiunea unui câmp
electric, ionii pozitivi sau negativi din stratul difuz determină deplasarea spre
polul de sarcină opusă.

16
 III.5.Proprietăți reologice

Comportarea reologică a sistemelor coloidale prezintă o

importanță deosebită prin caracteristicile pe care le conferă organizarea
structurată în fincție de concentrație, temperatură, asocieri cu alte
componente; condițiile de forfecare la care sunt supuse.
Curgerea newtoniană sau ideal vâscoasă se produce la soluțiile
coloidale diluate, al căror coeficient de vâscozitate este o constantă
caracteristică (coloizi liofobi, tensioactivi, macromolecule).
Curgerea newtoniană, la care vâscozitatea se modifică în funcție
de tensiunea de forfecare, poate cuprinde caracteristici variate:
pseudoplastice, plastice, dilatante.
Coloizii de asociație în concentrație mică formează soluții
omogene; la concentrații mari, aranjamentul micelelor poate schimba
comportarea reologică spre sisteme cu o curgere pseudoplastică.
Coloizii sferici de natură macromoleculară, prin forma lor,
posedă o comportare newtoniană, cu vâscozitate mică.
Substanțele macromoleculare cu formă liniară conferă
vâscozitate soluției în funcție de gradul de polimerizare a moleculei, de gradul
de solvatare, concentrație și temperatură.
Macromoleculele cu utilizări în tehnologia formelor farmaceutice
sunt caracterizate reologic în concentrațiile în care pot fi incluse în diverse
formulări: siropul pentru diabetici, ca agenți de emulsionare, de suspendare, la
hidrogeluri și la unele forme solide (supozitoare, comprimate, capsule).
Mucilagiile de gumă arabică și tragacanta prezintă o curgere
newtoniană în concentrație de 1%, iar la 2% tragacanta prezintă o curgere
pseudoplastică. Vâscozitatea mucilagiilor va fi micșorată la asociere cu

17
substanțe cu densități mari, la modificări de pH sub 4 sau peste 7. poliolii și
alcoolul etilic, în concentrații mici cresc vâscozitatea, iar în concentrații mari
provoacă flocularea. Glicerolul, propilenglicolul mențin vâscozitatea de
structură și la mucilagiile de alginați. În cazul alginatului de sodiu se
îmbunătățește vâscozitatea prin adaos de calciu (lactat de calciu) în cantități
mici.
Vâscozitatea mucilagului de bentonită este în funcție de
concentrație. Caracterului tixotrop se evidențiază de la concentrația de 5% și
se menține la pH de peste 6.
Gelatinele formează soluții coloidale în concentrație de 1%, peste
care se obțin geluri cu vâscozitate dependentă de tipul gelatinei, pH, asocieri
cu electroliți etc. În prezența tamponului citrat va crește vâscozitatea soluțiilor
de geletină, ca urmare a reorganozării moleculelor în structura de tip colagen.
Comportarea reologică a derivaților de celuloză este în strânsă
dependență de tipul de compus obținut prin semisinteză. Carboximetilceluloza
sodică – eterul celulozei în care hidroxilii sunt substituiți cu radicali
carboxilici pentru a creea solubilitatea – formează mucilagii cu vâscozitate
diferită în funcție de sort, condiții de lucru. La concentrații mici se obține o
curgere pseudoplastică și în concentrație de 5% prezintă o comportare plastică
și tixotropă. Sorturile de metilceluloză obținute, în funcție de gradul de
polimerizare și metoxilare, vor prezenta vâscozități diferite, influențate
favorabil de temperatură, care permite hidratarea macromoleculelor. Alcoolul
etilic, etanolamina, propilenglicolul, unele săruri măresc vâscozitatea.
Soluțiile coloidale cu alcool polivinilic sunt pseudoplastice, cu
vâscozitate influențată de prezența alcoolului, electroliților. Gelurile cu
caracter tixotrop se obțin la concentrații mari.
Soluțiile cu polivinilpirolidonă, în concentrație de 5% se
comportă ca soluții ideal vâscoase, iar între 10 – 15% ca pseudoplastice.

18
Vâscozitatea dispersiilor coloidale este redusă de substanțele care ar forma
legături de hidrogen cu gruparea amidică liberă a polivinilpirolidonei
(nipagin, nipasol, acid ascorbic etc.) cu săruri în cantități mari.
Carbopolul, fiind un polimer carboxivinilic uniform și stabil, va
prezenta o vâscozitate dependentă de baza cu care se face neutralizarea, pH,
temperatura, prezența glicerolului, electroliților etc. Soluția de carbopol
prezintă la pH 3 o vâscozitate redusă, iar la pH 7 se obține o structură gelică
cu vâscozitate mare, trecând de la comportamentul newtonian și pseudoplastic
la cel – tixotrop.

19
 IV.STABILITATEA FIZICĂ A SISTEMELOR
COLOIDALE

Stabilitatea soluțiilor coloidale obținute cu compuși

macromoleculari este mare în comparație cu dispersiile coloidale liofobe, fapt
explicat prin structura macromoleculelor care antrenează un strat puternic de
solvatare și a eventualei încărcări electrice a particulelor. Coloizii liofobi
necesită pentru stabilizare un coloid liofil (hidrofil) având un rol de colid
protector – agent protector – peptizator. Mecanismul de stabilizare a coloizilor
se bazează pe stratul de solvatare și pe sarcina electrică de suprafață care
împiedică alipirea, particulelor între ele.
Compușii coloidali de argint conțin coloizi de protecție
reprezentați de proteine și varietatea lor constă în proporția de argint coloidal,
natura proteinei și tehnologia de preparare.
Ca orice sistem eterogen, soluțiilor coloidale sunt supuse unor
fenomene de instabilitate (sedimentare, floculare, coacervare, coagulare) în
prezența electroliților, neelectroliților și a altor macromoleculare sau
nesolvenți.
În dispersiile coloidale se produc cicniri între particule datorate
mișcării browniene. În urma acestor cicniri rezultă un permanent contact între
particule care va duce la apariția de flocoane sau de agregate care, în timp, pot
sedimenta, sau sistemul coloidal rămâne stabil cu particule omogen
dispersate.
Forțele care mențin stabilitatea unui sistem coloidal sunt forțele
electrice de respingere, forțele de atracție și forțele ce apar din procesul de
solvatare. Primele două tipuri de forțe explică stabilitatea coloizilor liofobi și

20
toate trei stau la baza stabilității coloizilor liofili.
Flocularea este procesul de asociere a particulelor în flocoane,
care prezintă un aspect lânos, neomogen. Structura flocoanelor este
necompactată, în care particulele păstrează o anumită distanță unele de altele.
Agregatele sunt aglomerări de particule în formațiuni mai mari
sau mai mici.
Coagularea este un proces în care particulele sunt închise în
agregate care se redispersează foarte greu sau deloc. Coagularea este procesul
de modificare fizică a dispersiei coloidale cu apariția de flocoane, formațiuni
sau gelificate, până la starea de gel. Modificările respective se produc la
intervenția unui electrolit, poliol, altă macromoleculă, nesolventr, cu pierderea
stratului puternic liofil (hidrofil) din jurul moleculei, care conferă stabilitate
soluțiilor coloidale. Astfel, flocularea unei soluții coloidale, care este vizibilă
prin apariția de flocoane, reprezintă un proces de instabilitate. Acest fenomen
se utilizează la obținerea suspensiilor floculate ca proces de optimizare a
acestei forme farmaceutice.
Efectul de gelificare produs de glicerol, sorbitol asipra unor
macromolecule poate fi utilizat în obținerea unor baze de unguent de tip
hidrogel.
Coacervarea este separarea dintr-un sol liofil a unui strat bogat în
coloid sub acțiunea deshidratantă a altui compus macromolecular mai
puternic solvatat sau în prezența unor electroliți. Coacervarea reprezintă o
metodă de bază în procesul de microincapsulare, când substanțe insolubile
dispersate în soluția unor macromolecule vor fi izolate cu un înveliș protector
prin intervenția unui element deshidratant. Tehnica microîncapsulării
reprezintă un mijloc de protejare a substanțelor medicamentoase de influența
mediului extern. Microcapsulele pot fi administrate intern, reprezentând o
modalitate de prelungire a acțiunii medicamentelor.

21
 V.COLOIZI LIOFOBI

Sarcinile electrice ale particulelor pot fi anulate la adaos de

electroliți, ceea ce va influența stabilitatea soluției coloidale, cu apariția unor
fenomene de coagulare, floculare, sedimentare, gelificare. În unele cazuri se
introduc elecroliți pentru a conferi sarcină electrică particulelor (soluția
coloidală de hidroxid de aluminiu). Electrolitul utilizat în procesul de
peptizare se numește agent peptizator.
Stabilitatea coloizilor liofobi este considerabil mărită prin
asocierea unui coloid protector liofil în acest mod, particulele coloidului
liofob sunt protejate de o peliculă care imprimă proprietăți liofile particulei
inițiale – liofobe.
Coloidul protector formează la rândul sau un strat de solvatare,
mărind stabilitatea particule.
În prectica farmaceutică se utilizează compușii coloidali de argint
stabilizați cu albumină sau produși de hidroliză ai proteinelor, ca proteinatul
de argint – protalgolul și vitelinatul de argint – argirolul.
Conform teoriei DLVO (Derjaguin, Landau, Verwey, Overbeek),
energia totală a interacțiunii (VT) dintre două particule coloidale rezultă din
însumarea energiei de atracție (LVDW) și a energiei de respingere (fig. 2, vezi
ANEXE Schema curbei potențialului de energie totală a interacției V T pe
distanța între două particule).
Repulsia între particule apare datorită efectului osmotic produs
de creșterea numărului de specii încărcate suprapuse în partea difuză a
stratului dublu electric.

22
 Potențialul de suprafață se obține prin măsurarea potențialului
zeta.
Energia de repulsie este o funcție exponențială a distanței dintre
particule și are ca domeniu de mărime grosimea stratului dublu electric.
Energia de atracție între particule (VA) provine de la forțele de
atracție Van der Waals, la care se adaugă forțele electromagnetice descrise de
London (LVDW).
Energia de atracție între sfere de aceiași mărime cu raza a și
distanța între ele H este dată de formula:
VA = (-Axa)/12H
în care A este constanta lui Hamaker.
Energia de atracție variază invers proporțional cu distanța între
particule. Potențialul de energie totală a interacției VT la o distanță H între
particule, aratând ca atracția predominantă, este la mică distanță, cu un minim
primar, la distanța interparticulară mare. Un minim secundar se obține datorită
faptului căscăderea energiei repulsive se face mai rapid decât energia de
atracție. La o distanță intermediară, repulsia stratului dublu poate domina,
formând un maxim primar al curbei. În cazul când maximul este mare
comparativ cu energia termică KT a particulelor, sistemul coloidal poate fi
stabil și particulele rămân dispersate. În caz contrar, interacțiunea dintre
particule va atinge o valoare a energiei cu minim primar care va produce
agregarea și coagularea particulelor. Dacă minimul secundar este mai mic
decât KT, particulele nu se vor agrega, întotdeauna se vor resinge unele de
altele și dacă este semnificativ mai mare decât KT, ansamblul de particule are
aspect de particule asociate în formă de rețea (flocoane), ușor redispersabile la
agitare. Nivelul minimul secundar depinde de mărimea particulelor, care, la o
rază de 1 milimicron sau mai mare, în fața forței de atracție este suficient de
mare pentru a produce flocularea.

23
 Înălțimea energiei maximului primar (bariera în coagulare) se
bazează pe mărimea Vr, care depinde de ψ0, respectiv potențialul zeta.
Adausul de electroliți compensează stratul dublu electric și prin aceasta se
reduce potențialul zeta, care are ca efect scăderea maximului primar și
adâncirea minimului secundar. Acest proces stă la baza floculării controlate,
aplicat la prepararea suspensiilor.

24
 IV.COLOIZI LIOFILI

Coloizii liofili prezintă o mare importanță în tehnologia

farmaceutică prin rolul pa care îl pot avea în formularea unor forme
farmaceutice clasice sau altora noi: microcapsule, microsfere, latexuri etc.
Caracteristica coloizilor liofili este afinitatea pentru mediul de
dispersie, care favorizează formarea spontană a dispersiei coloidale. Această
categorie de coloizi este grupată în coloizi de asociație (micelari sau amfifili)
și moleculari (macromoleculari). Deosebirile între cele două grupe permit și o
clasificare în care sunt delimitați coloizii liofili de cei de asociație.
Coloizii liofili prezintă faza dispersată formată din molecule mari
organice (puține substanțe anorganice); coloizii de asociație au ca fază internă
formațiuni micelare ale unor substanțe amfifile.
În ambele cazuri se produce un strat de solvatere cu moleculele
mediului de dispersie, atât în jurul macromoleculelor, cât și a mecelelor.

IV.1.Coloizi de asociație

Coloizii de asociație sunt constituiți din molecule simple, care se

grupează în număr variabil, formând asociații numite micele. Legătura între
moleculele micelei se poduce prin forțe Van der Waals. Cristalele lichide sunt
stări de ordonare a unor astfel de asocieri, în domeniul coloidal.
În starea fluid cristalină, moleculele izolate prezintă o mare
mobilitate, în comparațiue cu starea cristalină.

25
 Coloizii de asociație pot fi grupați în două categorii:
 cristale lichide termotrope;
 cristale lichide liotrope.
Cristalele lichide termotrope sunt modificate termic de la starea
cristalină la cea de topitură și prezintă trei tipuri (nematice, smectice,
colesterice) fără importanță farmaceutică.
Coloizii de asociație liotropi se caracterizează prin structura
moleculară amfifilă, cu afinitate atât față de apă cât și față de solvenții
organici nepolari. Substanțele tensioactive prezintă această amfifilie, ceea ce
permite utilizarea lor în rezolvarea unor probleme de tehnică farmaceutică. În
aceeași categorie se află umectanții și coloranții, având caracteristici amfifile
și posibilitatea de asociere în formațiuni micelare.
Substanțele tensiuoactive sunt reprezentate se substanțe chimice
foarte diferite, dar prezintă în comun o structură amfifilă. Substanța
tensioactivă posedă o componentă hidrocarbonată, hidrofobă și o grupare
polară hidrofilă, uneori ionizată.
În funcție de încărcarea ionului fixat pe micelă, coloizii de
asociație se clasifică în anionici, cationici, amfoteri și neionici (vezi ANEXE
– figura 3).
Concentrația în substanță tensioactivă căreia îi corespunde
formarea primelor micele se numește concentrație micelară critică (CMC) și
este corespunzătoare unei concentrații scăzute. În această situație se modifică
diferitele proprietăți fizico-chimice ale soluțiilor de tensioactivi:
conductivitate, presiune osmotică, tensiune superficială, indicele de refracvție,
scăderea punctului de congelare etc.
Forma micelelor în soluții diluate este sferică sau elipsoidală, cu
un număr de 30 – 35 de molecule. În concentrații mai ridicate, tensidele se
organizează în structuri mari, laminare. La concentrații mari de tenside, este

26
influențată forma micelelor, care devine compactă până la starea cristalină
fluidă, hexagonală.
Structurile lamelare prezintă o periodicitate de-a lungul unei axe
și vor reprezenta o rețea cristalină minidimensională de cristal lichid.
Coloizii de asociație manifestă o accentuată acțiune de suprafață,
scăzând tensiunea la interfețe într-un sistem dispers eterogen. Substanțele
amfifile se orientează la suprafața de separație dintre fazele nemiscibile,
având grupările hidrofile dispuse spre faza hidrofilă și cele lopifile spre faza
cu caracter lipofil.
În formularea unor medicamente se întrebuințează colizi de
asociație ca agenți tensioactivi la dispersarea particulelor de lichid sau solid în
lichid prin reducerea tensiunii la interfețe lichid/lichid sau solid/solid. Coloizii
de asociație ionogeni, pe lângă faptul că reduc tensiunea la interfețe, conferă
particulelor fazei dispersate sarcina electrică și stratul de solvatare din jurul
particulelor fazei dispersate,contribuind la stabilitatea dispersiilor.
Coloizii de asociație sunt utilizați ca agenți solubilizanți, datorită
posibilității micelelor de a trece în soluție apoasă diferiți compuși greu
solubili sau insolubili, fără modificarea structurii lor chimice și fără
modificarea, în general, a acțiunii farmacodinamice. Coloranții sintetici cu
structuri amfifile se dizolvă coloidal și formează micele. Fluoresceina sodică,
indigocarminul, roșu de Congo, benzopurpurina 4B, albastrul Evans, albastrul
de metilen și lactatul de etacridină sunt exemple de micele, cu număr mai
redus de molecule. Unii dintre coloranți se utilizează sub formă de soluții
apoase de uz extern (soluția de albastru de metilen, rivanol sau violet de
gențiană în concentrație de 1 – 2%) sau soluții injectabile.

27
 IV.2.Coloizi macromoleculari

Coloizii macromoleculari sau moleculari sunt substanțe cu

molecule mari organice sau anorganice, de proveniență naturală, în cele mai
multe cazuri semisintetice sau sintetice. Mărimea moleculelor aparține
domeniului de mărime coloidal, ceea ce a condus la denumirea de coloizi
macromoleculari. Substanțele macromoleculare sunt formate din unități
structurale numite monomeri, cu greutate moleculară mică, legate prin valențe
principale. Glucoza, acidul manuronic, etilena, clorura de vinil, acizii aminați
sunt exemple de unități structurale. Obținerea macromoleculei este posibilă
prin legături între monomeri, ca în cazul aminoacizilor bifuncționali, care
formează lanțuri polipeptidice. În alte cazuri, monomerii, prin reacții de
polimerizare, policondensare sau poliadiție, conduc la mecromolecule.
Clasificarea compușilor macromoleculari în funcție de mărimea
lor, respectiv numărul de monomeri prezenți în macromolecula și lungimea
catenei principale, cuprinde:
 hemicoloizi – grad de polimerizare până la 100 și lungimea catenei 50
– 250Å;
 mezocoloizi – grad de polimerizare 100 – 1000 și lungimea catenei 250
– 2500Å;
 eucoloizi – grad de polimerizare peste 1000 și lungimea catenei
aproximativ 1µ.
În funcție de configurația stearică, compușii macromoleculari pot
fi:
 liniari – predomină o catenă principală (pectină, gelatină,

28
 polietilenglicoli);
 remificați – catena principală are ramificații din monomeri diferiți (agar
-agar);
 globulari (hemoglobina);
 reticulari (mase plastice).
Din punct de vedere farmaceutic, cei mai importanți compuși
macromoleculari sunt cei liniari, constituiți dintr-o catenă principală cu sau
fără substituenți.
Compușii macromoleculari se găsesc în numeroase formulări de
medicamente. Forme farmaceutice lichide, semisolide și solide includ aceste
substanțe pentru a conferi:
 posibilitatea de refacere a volumului de lichid circulant (înlocuitori de
plasmă);
 vâscozitate și aderență soluțiilor aplicate pe mucoasa oftalmică și
nazală;
 stabilitate ca agenți de îngroșare sau pseudoemulgatori la suspensii și
emulsii;
 structură gelică – tixotropă în cazul bazelor de unguent de tip hidrogel;
 diverse funcții la granulate, comprimate (aglutinanți, dezagreganți,
acoperire);
 material de bază în obținerea latexurilor, microcapsulelor, capsulelor;
 substanțe necesare dispozitivelor cu cedare controlată a substanței
medicamentoase (implante, sisteme terapeutice transdermice etc.);
 posibilitatea de formare a precursorilor medicamentoși.
Obținerea soluțiilor coloidale din compuși macromoleculari este
consecința dizolvării spontane în solvenți. Diferența dintre dimensiunile
macromoleculelor și ale solvenților (apa) determină o dizolvare care este

29
precedată de îmbibare.
Îmbibarea, ca stadiu inițial al dizolvării, decurge ca un proces
spontan de adsorbție a apei de către polimeri, cu creșterea masei și a
volumului (în cazul gelatinei, de 14 ori).
În procesul de îmbibare se petrec două etape diferite ca timp. La
început, procesul de solvatare se petrece în timp scurt, caracterizat printr-o
interacțiune energetică între moleculele mediului de dispersie și
macromoleculele polimerului, rezultând compuși de solvatare stabili. În cea
de a doua etapă, care se petrece în timp mai mare, are loc difuzia moleculelor
solventului în interiorul polimerului, prin procese de osmoză. Intervenția
temperaturii în această etapă favorizează ruperea legăturilor dintre molecule și
se obține o dizolvare totală.
Îmbibarea este nelimitată când are loc dizolvarea totală a
polimerului și este limitată în cazul în care polimerul, trecut de faza de
îmbibare, rămâne la starea finală de gel.
Temperatura poate face ca o îmbibare limitată, prin reorganizarea
elementelor sistemului coloidal, să treacă în nelimitată dizolvarea totală.
Îmbibarea și dizolvarea substanțelor mecromoleculare este
dependentă de structura chimică, masa moleculară, flexibilitatea catenelor
macromoleculare, natura solventului, temperatura, pH, electroliți etc.
Dizolvarea unui polimer este posibilă când energia legăturii între
polimer – solvent învinge legătura între moleculele de solvent și moleculala
polimerului.
În soluții diluate, substanțele macromoleculare pot forma o
dispersie moleculară, față de soluțiile concentrate care, prin asocierile de
molecule sau mărimea acestora, determină caracterul coloidal.
Umectarea macromoleculelor în faza inițială cu glicerol, etanol,
favorizează dispersia omogenă a particulelor solide de substanțe, evitând

30
grunjirea și dificultățile de îmbibare.
Hidrosolurile obținute cu substanțe macromoleculare se numesc
mucilagii. F.R. X înscrie mucilagiilr de: gumă arabică în concentrație de 30%,
gumă tragacanta 2,5%, metilceluloză 2% și carboximetilceluloză sodică 2%.
În concentrații mai mari, unele macromolecule formează o
structură gelică, rigidă de geluri (hidrogeluri).
Stabilitatea soluțiilor de macromolecule se bazează pe un proces
complex de interacții ale stratului electric și ale solvatării, din care nu trebuie
să predomine forțele de atracție, pentru ca particulele să rămână în suspensie.
Coloizii hidrofili sunt rezistenții la concentrații mici de
electroliți, dar la concentrații mari, în special ionii puternic hidratați, vor
pierde apa de solvatare și se vor coagula. Componentele unui amestec de
coloizi hidrofili pot fi saparate la adaos de concentrații diferite de electroliți,
procedeu utilizat în purificarea antitoxinelor.
În general, particulele nu se apropie una de alta decât circa două
ori grosimea stratului absorbit și de aici trecerea la minimumul primar este
oprită.
În acest mod, este necesar să se introducă în potențialul de
energie VT efectul de stabilizare Vs, care demonstrează că polimerii adsorbiți
pe suprafața particulelor participă la repulsia între particule.
VT = VA + VR + VS
Macromoleculele pot stabiliza (uneori în asociere ce electroliți)
coloizi liofili prin adsorbție simultană de două particule cu formare de
flocoane.
Cantități mai mari de polimeri pot acoperi toată suprafața
particulelor, realizând un efect de coloid protector sau stabilizare sterică.
Interacția sterică este explicată de polimerul hidrofil existent într-o suspensie
care provoacă apropiere a două particule până când suprapunerea stratului

31
electric duce la repulsie.

VII.SISTEME DISPERSE COLOIDALE

Un sistem dispers este un sistem fizic alcătuit din două sau mai
multe faze care au aceeași stare de agregare sau stări de agregare diferite.
Sistemele disperse sunt de mai multe tipuri:
 sisteme disperse moleculare;
 sisteme disperse eterogene;
 sisteme disperse mecanice.
În cazul sistemelor disperse moleculare particulele fazei interne
au dimensiuni mai mici de 10 – 7 µm. Sunt soluții adevărate la care
particulele fazei interne au dimensiuni apropiate de cele ale mediului de
dispersie și sunt repartizate într-o dezordine static omogenă (fiecare ion sau
molecula este înconjurată de moleculele mediului de dispersie).
Sistemele disperse eterogene sau dispersiile coloidale sunt
caracterizate de dimensiuni ale particulelor fazei interne între limitele 10ˉ 5 –
10ˉ7 cm.
Sistemele disperse eterogene sunt foarte importante în Tehnica
Farmaceutică deoarece substanțele medicamentoase și cele auxiliare pot fi
formulate și preparate ca forme farmaceutice care intră în categoria sistemelor
disperse eterogene: soluții coloidale, emulsii, suspensii, aerosoli, spume,
unguente, supozitoare.
Sistemele disperse eterogene sunt alcătuite din cel puțin două

32
faze:
 mediul de dispersie sau faza continuă, faza dispersată, mediu de
dispersie, vehicul sau excipient;
 faza dispersată sau faza internă, faza discontinuă.
Faza dispersată este divizată sub forma de particule mai mult sau
mai puțin omogene în cealaltă faza care reprezintă mediul de dispersie sau de
distribuție (faza dispersantă).

VII.1.Soluții coloidale

Soluțiile coloidale sunt sisteme disperse ultramicroeterogene

lichide, cu dimensiuni ale particulelor cuprinse între 1 – 100µm. Aceste soluții
au aspect limpede, sunt transparente sau opalescente, funcție de natura
substanței medicamentoase sau de concentrate.
În funcție de afinitatea sau atracția între două faze aceste sisteme
se pot clasifica:
 coloizi liofili;
 coloizi liofobi.
Coloizii liofili sunt caracterizați prin afinitatea fazei dispersate
pentru mediul de dispersie, când se produce o solvatare puternică a
particulelor dispersate. Se mai numesc și soli (soluri) când substanțele sunt
macromoleculare: de natură proteică, gumă arabică, gumă tragacanta,
gelatină, pectine, alginați, metilceluloză etc. Solurile sunt sisteme reversibile,
care pot fi ușor reconstituite (în cazul în care ar avea loc separarea fazei
dispersate de solvent prin desicare sau precipitare) dacă sunt aduse în contact
cu mediul de dispersie. În cazul în care afinitatea este pentru apă, coloizii se
numesc hidrofili și produsele se numesc hidrosoluri.

33
 Coloizii liofobi apar când faza dispersată are afinitate scăzută sau
chiar nulă față de faza dispersantă. Aceste dispersii nu sunt ușor de
reconstituit după separarea fazei, fenomenul fiind ireversibil.
În cazul în care faza dispersată este apa, coloizii se clasifică în:
1. coloizi hidrofobi;
2. coloizi hidrofili, care pot fi:
- micelari sau de asociație;
- macromoleculari.

VII.2.Soluții de coloizi hidrofobi

Acești coloizi au atracție scăzută sau chiar nulă față de apă.

Soluțiile sunt sensibile față de electroliți, au vâscozitate redusă și nu
influențează tensiunea superficială a mediului de dispersie.
PREPARARE
Prepararea acestui tip de soluții urmează regulile generale de la
prepararea soluțiilor medicamentoase. Procesul de dizolvare este lent, se
folosește metoda „per descensum” prin aducerea substanței la suprafața
vehiculului, când au loc următoarele fenomene:
 îmbibarea substanței cu solvent;
 formarea unei soluții saturate și difuziunea de sus în jos a soluției
saturate formate (datorită diferenței între cele două faze lichide și
datorită forței de gravitație);
 deplasarea straturilor inferioare de solvent de jos în sus și dizolvarea
unor noi cantități de substanță. În final pentru uniformizare soluția va fi
agitată ușor.

FILTRARE

34
 Filtrarea acestor soluții se realizează prin materiale filtrante care
au porii de dimensiuni mai mari decât dimensiunile coloidale.

STABILITATE
Stabilitatea soluțiilor de coloizi hidrofili este asigurată de
existența unui strat de hidratare realizat de un coloid protector. Stabilitatea
este influențată nefavorabil de:
 concentrație;
 triturarea sau agitarea puternică (produce o spumă abundentă și ruperea
filmului coloidal);
 mediul acid sau alcalin;
 adaosul de electroliți (produce coagulare, tulbureală, floculare,
sedimentare, formare de gel);
 temperatură ridicată;
 timpul îndelungat de păstrare;
 lumina (produce degradare fotochimică).

DESCRIERE
Sunt soluții incolore, opalescente sau colorate. Prezintă miros și
gust caracteristic .

CONTROLUL CALITĂȚII
Se determină:
 vâscozitatea și tensiunea superficială după metode oficializate;
 pH-ul prin metode potențiometrice;
 masa totală pe recipient; identificarea și dozarea componentelor
conform prevederilor FR sau normelor interne.

35
 CONSERVARE
Se realizează în recipiente de sticlă bine închise, la loc răcoros,
ferit de lumină. Se prepară la nevoie.
În această categorie se încadrează compușii coloidali ai
argintului.

VII.3.Soluții de coloizii micelari

Coloizii hidrofili micelari sau de asociație sunt alcătuiți din

molecule simple, polare care au structura amfifilă și se leagă între ele prin
forțe Van der Waals și formează micele hidrofile. Această organizare în micele
se realizează doar peste o anumită concentrație a substanței care este numită
concentrație micelară critică.
Reprezentanții cei mai importanți ai acestei clase sunt substanțele
tensioactive (folosite mai ales ca substanțe auxiliare) și coloranții sintetici. În
practica farmaceutică se utilizează două tipuri de coloranți:
a) coloranți acizi – au în moleculă grupări sulfonice -SO 3H, hidroxil -OH,
carboxil -COOH. Exemple: fluoresceina sodică, iodftaleina, albastru Evans.
b) coloranți bazici – au în molecula lor grupări amino -NH 2. Exemple:
albastru de metilen, metilrosanilina.
Acești coloranți se caracterizează prin structura amfifilă și
solubilitatea în apă, în timp. Peste concentrația micelară critică se organizează
în micele sferice care sunt constituite dintr-un număr redus de molecule de
colorant.
STABILITATEA
Este influențată nefavorabil de:
 lumină, temperatură, timp;

36
  agenți oxidanți și reducători;
 pH acid sau alcalin.
PREPARARE
Se prepară după regulile generale de la prepararea soluțiilor
medicamentoase.
Se lucrează într-un spațiu ferit de curenții de aer, folosind vesela
și ustansilele destinate numai acestor soluții.
Cântărirea colorantuluise face pe tecturi de hârtie cerată. După
utilizare talerele balanței ți lingurița vor fi curățate cu un tampon de vată
îmbibat în alcool.
Dizolvarea se face la temperatura camerei sau prin încălzire când
se obțin soluții mai stabile.
Soluțiile se filtrează prin hârtie de filtru, tifon, vată sau filtre
speciale.
CONTROLUL CALITĂȚII
Se determină:
 aspectul: soluții limpezi, colorate specific, cu miros și gust caracteristic;
 vâscozitatea și tensiunea superficială sunt reduse;
 pH-ul trebuie să fie cuprins între limitele prevăzute de normele de
calitate;
 masa pe recipient, identificarea și determinarea cantitativă a
componentelor.
CONSERVARE
Se păstrează în recipiente de sticlă colorată, la loc uscat, la
temperaturi de peste 4°C (la temperaturi mai mici separă colorantul).

SOLUȚIA DE LACTAT DE ETACRIDINĂ 1‰

37
 Ethacridini lactase 0,10g
Aqua destillata q.s.ad. 100,0g
PREPARARE:
Rivanolul se dizolvă în 80g de apă distilată încălzită până
aproape de fierbere, după care se completează cu apă la 100g și se filtrează
prin vată sau tifon.
OBSERVAȚII:
Lactatul de etacridină (sinonim rivanol) este 2-etoxi-6,8-
diaminoetacridina. Ionizarea grupelor amino din pozițiile 6 și 9 favorizează
acțiunea germicidă a moleculei. Este o pulbere cristalină galbenă, fără miros,
cu gust amar. Se solubilizează în apă caldă până la fierbere; este greu solubilă
în alcool și în apă rece.
Dacă se adaugă soluției de rivanol borax în proporție de 0,05%,
acesta are rolul de a stabiliza rivanolul în soluție și de a-i potența acțiunea
antiseptică.
În cazul dizolvării la cald se obțin soluții mai stabile decât cele
preparate la rece, iar dizolvarea are loc mai rapid. Soluțiile preparate prin
dizolvare la rece după un timp devin portocalii și vor prezenta un sediment.
DESCRIERE
Soluție limpede, de culoare galbenă. Prezintă fluorescență verde.
Are pH-ul aproximativ 4,5.
CONSERVARE
Recipiente cu culoare brună, bine închise. Soluția se păstrează la
loc răcoros.
ACȚIUNE
Rivanolul este activ asupra germenilor gram-pozitivi, acțiunea sa
fiind puțin influențată de prezența substanțelor organice.

38
 Se folosesc și pansamente îmbibate cu rivanol care eliberează
lent colorantul, menținând o activitate bacteriostatică slabă, dar prelungită.

SOLUȚIA DE ALBASTRU DE METILEN 1‰

Methylthioninii chloridum 1,00g

Aqua destillata q.s.ad. 1000,00g
PREPARARE
Clorura de tetrametiltioniu se dizolvă în 80g de apă prin
încălzire; se completează la 1000g și se filtrează prin vată sau tifon.
OBSERVAȚII
Albastru de metilen este clorura de tetrametitioniu care se
prezintă sub forma unor cristale sau pulbere cristalină de culoare verde închis
cu luciu metalic, fără miros, cu gust slab amar, fotosensibil. Este puțin solubil
în apă (1:50), greu solubil în alcool diluat, insolubil în eter.
La concentrații mici soluțiile sunt relativ stabile. La concentrații
mari apar depozite care sunt formate din agregate moleculare, care nu se vor
mai dizolva nici la încălzire.
În formulare se poate folosi și glicerol 10%, cu rol umectant și de
mărire a vâscozității, care crește aderența pe piele și pe mucoase.
CONSERVARE
Se păstrează în flacoane de sticlă de culoare brună, la lor răcoros,
timp limitat. Se prepară la cerere.
ACȚIUNE
Se folosește pentru acțiunea antiseptică, sub formă de aplicații
pentru uz extern: pe piele pentru tratamentul arsurilor, pe mucoase pentru
badijonaj bucofaringian. Se folosește sub formă înjectabilă pentru tratamentul

39
intoxicației cu dioxid de carbon.

VII.4.Soluții de coloizii hidrofili macromoleculari

mucilagii

Mucilagiile sunt dispersii coloidale de consistență lichidă,

vâscoase, obținute prin dispersarea în apă a macromoleculelor cu dimensiunea
particulelor cuprinsă în limitele 10ˉ5 – 10ˉ7cm.
Coloizii hidrofili macromoleculari sunt combinații formate den
macromolecule sau macroioni cu masa moleculară de ordinul 10 3 – 106
.aceștia pot fi ionici, neionici, amfoteri. Au ca unitate structurală monomerul,
cu masa moleculară mică; prin polimerizare se obține compusul
macromolecular care este caracterizat prin gradul de polimerizare n.
Macromoleculele sunt caracterizate prin:
1. structura lanțului macromolecular;
2. gradul de polimerizare;
3. solubilitatea în apă (în funcție de numărul și natura grupărilor hidrofile,
pH-ul soluției, prezența sau absența electroliților);
4. capacitatea de a forma sau nu micele și combinații complexe.
Macromoleculele pot fi:
1. naturale: guma arabică, gumă tragacanta, alginații, agar-agar, gelatina,
amidonul, pectinele; au compoziție variabilă (în funcție de proveniență
și de modul de recoltare) și conțin enzime;
2. de semisinteză: derivați de celuloză (metilceluloza,
carboximetilceluloza, hidroxietilceluloza);
3. de sinteză: alcool polivinilic, polivinilpirolidonă.

40
 Macromoleculele de sinteză și într-o măsură mai mică cele de
semisiteză prezintă avantajul ca au structura chimică și grad de polimerizare
cunoscutstant ceea ce face ca și proprietățile fizico-chimice sa fie cunoscute.
Cele naturale pot conține enzime (guma arabică), ceea ce duce la
descompunerea macromoleculei (depolimerizare), sau la apariția de
incompatibilități la asocierea cu anumite substanțe medicamentoase (reacții de
oxidare cu apariția de colorații).
F.R. X nu prevede monografie generală de micilagii. Acestea se
folosesc foarte rar ca atare; se folosesc mai ales ca substanțe auxiliare la
obținerea altor forme farmaceutice ca emulsii, suspensii, agenți de îngroșare
pentru siropuri, pentru creșterea vâscozității colirelor.
F.R. X prevede patru monografii individuale de mucilagii:
Mucilag de gumă arabică 30%
Mucilag de gumă tragacanta 2,5%
Mucilag de metilceluloză 2%
Mucilag de carboximetilceluloză sodică 2%
PREPARARE
1. preparare prin dispersare în apă sau în soluție de nipasteri;
2. preparare prin extracție din produse vegetale.

1. dispersarea se face la rece sau la cald în funcție de proprietățile fizice și

chimice ale macromoleculelor și are loc de obicei în timp. Este
precedată de îmbibare când moleculele de solvent (apa) sunt adsorbite
în cantități mari de către macromolecule, fenomen care duce la o
crștere considerabilă a volumului polimerului. Ulterior moleculele
hidratate (solvatate) se rup din polimer și pătrund în dizolvant până la
obținerea unui lichid cu aspect omogen.
2. prepararea miculagiilor direct din produce vegetale se face prin

41
 extracție cu apă la rece sau la cald (macerare, digestie); exemplu:
micilagul de semințe de in, de rădăcină de altea).
CONSERVARE
Mucilagiile obținute din produse de semisinteză nu sunt medii
prielnice pentru dezvoltarea microorganismelor, dar prezența anumutor
impurități poate favoriza dezvoltarea acestora, determinând apoi scăderea
vâscozității mucilagului. Mucilagiile obținute din produse naturale, spre
deosebire de primele, constituie medii favorabile dezvoltării
microorganismelor, de aceea se recomandă la obținerea mucilagiilor folosirea
agenților antimicrobieni, cei mai utilizați fiind nipasterii în raportul
nipagin:nipasol = 3:1 și în concentrație de 1‰.
Se păstrează în flacoane bine închise, la loc răcoros.

MUCILAGO GUMMI ARABICI 30%

(F.R. X)
Mucilag de gumă arabică 30%

Gummi arabicum 30g

Methylis parahydroxybenzoas 75mg
Propylis parahydroxybenzoas 25mg
Aqua destillata q.s.ad. 100g
Guma arabică se obține perin exudație naturală sau provocată
prin incizia ramurilor și trunchiului arborelui de Acacia Senegal și a altor
specii de Acacia (Mimosaceae). Are structură polizaharidică fiind alcătuita din
unități de ramnoza, arabinoza, galactoza, acid glucuronic sub formă de săruri
de calciu, magneziu, potasiu. Conține enzime mai ales oxidaze și peroxidaze;
aceste enzime pot fi îndepărtate prin dezenzimare când apare sortul de gumă

42
arabică dezenzimată. F.R. X prevede ambele sorturi de gumă arabică și
anume: „Gummi arabicum” și „Gummi arabicum desenzymatum”.
Sinonim: Acaciae gummi.
PREPARARE
1. Pornind de la guma arabică nedezenzimată: fragmentele de gumă
arabică se spală până când apele de spălare rămân limpezi. Seăarat se
prepară soluția de nipasteri prin dizolvare la cald. Fragmentele de gumă
arabică spălate se introduc într-un săculeț de tifon care se scufundă în
soluția de nipasteri răcită în prealabil. După dizolvare dispersia
coloidală se aduce într-un flacon de cel mult 100ml și se ține în baia de
apă la fierbere 1 oră.
2. Pornind de la guma arabică dezenzimată: pulberea de gumă arabică se
triturează la mojar cu 0,5 părți de alcool pentru o parte gumă arabică; se
adaugă treptat soluția de nipasteri triturând energic; mucilagul obținut
se trece cantitativ în flacon și se completează cu soluția de nipasteri la
masa prevăzută.
DESCRIERE
Lichid ușor opalescent, vâscos, gălbui, fara miros, cu gust fad
mucilaginos.
OBSERVAȚII
Guma arabică este o substanță anionactivă, parțial solubilă în
apă, în timp. Guma arabică se prezintă sub formă de fragmente alb-gălbui sau
galbene care se obțin prin uscarea la aer a produselor de exudație; guma
arabică dezenzimată se prezintă sub formă de pulbere fină albă sau slab
gălbuie. Dezenzimarea se realizează prin încălzirea pe baia de apă la fierbere
timp de 30 minute a unei soluții de gumă arabică în apă în raport 1:2, apoi
aducerea la sicacitate la 60 de grade sub presiune redusă, în baia de apă (astfel
se inactivează enzimele conținute în guma arabică, enzime care pot determina

43
incompatibilități la asociarea mucilagului cu substanțe medicamentoase ca de
exemplu: aminofilina, aminofenazona, fenol).
Pulberea de gumă arabică dezenzimată se umectează cu alcool
pentru îndepărtarea aerului adsorbit la suprafața particulelor și pentru
favorizarea îmbibării și apoi dispersării în apă. Pentru umectare se mai poate
folosi glicerolul sau propilenglicolul în proporție de 0,5p:1p gumă arabică.
ÎNTREBUINȚĂRI
Mucilagul nu se folosește pentru preparatele de uz extern datorită
senzației neplăcute la aplicarea pe piele (lipicios). Se folosește ca agent de
dispersie la prepararea suspensiilor și emulsiilor, pentru corectarea gustului
unor medicamente și pentru influențarea vitezei de cedare a medicamentelor.
CONSERVARE
Mucilagul de gumă arabică este obținut dintr-un produs natural și
constituie u mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor, motiv
pentru care la preparare se folosește amestecul de nipasteri în concentrație de
1‰.
Se preferă prepararea ex-tempore a soluției de nipasteri în locul
folosirii soluției conservante.
F.R. X recomandă păstrarea mucilagului în recipiente de
capacitate mică, bine închise, la loc răcoros, ferit de lumină.

MUCILAGO GUMMI ARABICI DILUTUS

(F.R. X)
Mucilag de gumă arabică diluat

Mucilago gummi arabici 30% 20g

Sirupus aurantiorum 20g

44
Solitio conservans q.s.ad. 100g
Sinonime: julep gumos, potio gumosa.
PREPARARE
În flacon tarat se cântărește mucilagul de gumă arabică 30%,
peste care se adaugă siropul de portocale. Se completează cu soluție
conservantă la masa prevăzută.
DESCRIERE
Lichid vâscos de culoare galbenă, gust dulce, miros de coji de
portocale.
OBSERVAȚII
La preparare se poate porni și de la guma arabică dezenzimată
(6g), care se triturează cu siropul de portocale și apoi se adaugă treptat soluția
conservantă.
ÎNTREBUINȚĂRI
Se folosește la obținerea suspensiilor, pentru dispersarea unor
substanțe insolubile (terpinhidrat), pentru diminuarea acțiunii iritante a
anumitor substanțe asupra mucoasei gastrice (cloralhidrat).
CONSERVARE
Se prepară la nevoie, folosind soluție conservantă. Dacă
preparatul conservat prezintă modificări ale aspectului, gustului sau mirosului,
acesta nu se mai folosește.

MUCILAGO METHYLCELLULOSI 2%
(F.R. X)
Mucilagul de metilceluloză 2%

Methylcellulosum 2g

45
Glycerolum 10g
Methylis parahydroxybenzoas 75mg
Propylis parahydroxybenzoas 25mg
Aqua destillata q.s.ad. 100g
PREPARARE
Se dizolvă nipasterii în aproximativ 85g apă la 80° - 90°C;
metilceluloza se aduce treptat peste soluția caldă de nipasteri. Se agită circa
10 minute și dispersia obținută se ține aproximativ 40 minute în baia de
gheață. Se adaugă glicerina, se completează cu apa la masa prevăzută. Se
agită pentru omogenizare, evitând încorporarea aerului.
DESCRIERE
Lichid limpede sau slab opalescent, incolor sau slab gălbui,
vâscos, gust mucilaginos, fără miros.
OBSERVAȚII
Metilceluloza este derivat de semisinteză al celulozei și este o
macromoleculă neionogenă. Îmbibarea cu apă a metilcelulozei se realizează la
cald; încălzirea prelungită sau temperatura prea ridicată pot dice la
precipitarea metilcelulozei. După îmbibare, dispersarea în apă se realizează la
rece. Glicerina nu este folosită ca agent de umectare, ci se folosește pentru
obținerea mucilagului vâscos și aderent.
Cu toate că metilceluloza nu este mediu favorabil dezvoltării
microorganismelor, dar prezența acestora determinând scăderea vâscozității
mucilagului, se folosește amestecul de nipasteri ca agent antimicrobian.
ÎNTREBUINȚĂRI
Mucilagul de metilceluloză se folosește la prepararea emulsiilor,
suspensiilor, la obținerea siropurilor pentru diabetici, ca agent de vâscozitate
pentru colire.
CONSERVARE

46
 F.R. X prevede ca mucilagul de metilceluloză să se păstreze în
recipiente bine închise.

MUCILAGO CARBOXYMETHYLCELLULOSI NATRICI 2%

(F.R. X)
Mucilag de carboximetilceluloză sodică 2%

Carboxymethylcellulosum natricum 2g
Alcoholum 10g
Methylis parahydroxybenzoas 75mg
Propylis parahydroxybenzoas 25mg
Aqua destillata q.s.ad. 100g
PREPARARE
În aproximativ 80g de apă înclzită la 60 – 70°C se adaugă treptat
carboximetilceluloza sodică (C.M.C. Na) sub agitare. După completa
dispersare a C.M.C. Na se adaugă soluția alcoolică de nipasteri și se
completeză cu apă la masa prevăzută.
DESCRIERE
Mucilag limpede sau cel mult slab opalescent, incolor sau slab
gălbui, fără miros, cu gust slab mucilaginos.
OBSERVAȚII
C.M.C. Na, derivat de semisinteză al celulozei, este o
macromoleculă anionactivă a cărei dispersare în apă este favorizată de
temperatura ridicată. Alcoolul este folosit ca solvent pentru nipasteri. Agitarea
dispersiei se face cu grijă pentru a evita încorporarea aerului.
ÎNTREBUINȚĂRI
Se folosește la prepararea emulsiilor, suspensiilor, siropurilor

47
pentru diabetici.
CONSERVARE
F.R. X recomandă păstrarea în flacoane bine închise, la loc
răcoros. C.M.C. Na nu favorizează dezvoltarea microorganismelor, dar poate
conține impurități ce pot deveni medii prielnice pentru acestea, din acest
motiv se folosește amestecul de nipasteri.

MUCILAGO TRAGACANTHAE 2,5%

(F.R. X)
Mucilagul de tragacanta 2,5%

Tragacantha 2,5g
Glycerolum 5g
Alcoholum 5g
Methylis parahydroxybenzoas 75mg
Propylis parahydroxybenzoas 25mg
Aqua destilata q.s.ad 100g
PREPARARE
Se umectează la mojar pulberea de tragacanta cu amestecul de
glicerol și alcool. Separat se dizolvă nipasterii în aproximativ 80g de apă
încălzită la 80 – 90°C. Soluția caldă se aduce dintr-o dată peste tragacanta la
mojar. Se triturează energic până la obținerea unui lichid vâscos cu aspect
omogen. Se trece cantitativ în flacon și se completează cu apă la masa
prevăzută.
OBSERVAȚII
Guma de tragacanta este o substanță anionactivă, care se obține
prin exudația naturală sau provocate prin incizia ramurilor și trunchiului unor

48
specii de Astragalus. Conține două componente principale: tragacantina și
basorina. Tragacantina este prezentă în proporție de aproximativ 20 – 40% și
are structură filiformă și masa moleculară de circa 10.000 fiind solubilă în
apă. Basorina este prezentă în proporție de 50 – 60%, are structură ramificată
și în prezența apei formează o rețea în ochiurile căreia se află soluția de
tragacantină.
Datorită prezenței basorinei, guma tragacanta formează mucilagii
la concentrații mult mai mici decât guma arabică; la concentrații mai mari de
5% se obțin geluri. Amestecul de glicerină și alcool se folosește pentru
umectare, favorizând îmbibarea și apoi dispersarea macromoleculelor în
soluția de nipasteri. Temperatura ridicată favorizează dispersarea gumei în
apă.
Gume tragacanta nu conține enzime.
CONSERVARE
Recipiente bine închise, la loc răcoros, în flacoane de cel mult
100ml, ferit de lumină.

MUCILAG DE ALCOOL POLIVINILIC

Polyvynilalcoholum 5g
Glycerolum 5g
Aqua destillata q.s.ad 100g
Alcoolul polivinilic este o macromoleculă sintetică neionogenă
care la concentrații de 2 – 10% duce la obținerea de mucilagii; peste
concentrații de 10% se formează geluri.
PREPARARE
Alcoolul polivinilic (A.P.V.), se triturează la mojar cu glicerolul,

49
se adaugă apa distilată încâlzită la 80 – 90°C (se poate folosi soluția
conservantă). Dispersia obținută se trece cantitativ într-un flacon, se menține
pe baia de apă până la obținerea unui lichid cu aspect omogen. Se
completează cu apă la masa prevăzută.
DESCRIERE
Lichid vâscos, slab opalescent, incolor sau slab gălbui, fără
miros, cu gust mucilaginos.
OBSERVAȚII
Temperatura ridicată favorizează dispersarea A.P.V., dar
încălzirea pe sită la temperaturi prea mari sau încălzirea prelungită poate duce
la scăderea vâscozității mucilagului (de aceea se încâlzește pe baia de apă).
Glicerina influențează în sens pozitiv solubilitatea în apă a A.P.V.
A.P.V. nu favorizează dezvoltarea microorganismelor, dar în
unele cazuri acestea pot să se dezvolte datorită apei folosite la preparare; se
recomandă folosirea de agenți antimicrobieni (înlocuirea apei cu soluție
conservantă sau adaos de soluție de borat de fenilmercur 0,2% în raportul de
2g soluție pentru 100g mucilag.
ÎNTREBUINȚĂRI
Mucilagul de A.P.V, se folosește la prepararea medicametelor
oftalmice: substituienți ai lacrimilor, adeziv pentru lentilele de contact,
stabilizant pentru emulsii și suspensii, pentru obținerea unguentelor
medicamentoase sau de protecție.
CONSERVARE
Flacoane bine închise, la loc răcoros.

MUCILAG DE HIDROXIETILCELULOZĂ 8%

50
Hidroxietilceluloză 8g
Soluție conservantă q.s.ad 100g
Hidroxietilceluloza (H.E.C.) este un eter al celulozei în care
există grupe hidroxietil legate la ciclurile celulozei, în moleculă sunt și lanțuri
laterale polioxietilenice. Este o macromoleculă de semisinteză neionogenă.
PREPARARE
H.E.C, se adaugă în mici porțiuni sub agitare peste soluția
conservantă; dispersia se menține trei zile în flacon închis, agitând din când în
când.
DESCRIERE
Lichis vâscos, incolor sau slab gălbui, cu miros și gust abia
perceptibile.
OBSERVAȚII
H.E.C, se dispersează în apă la temperatura camerei; la
temperaturi crescute vâscozitatea mucilagului scade datorită depolimerizării.
Pentru a scurta timpul de preparare se poate proceda astfel: se pune H.E.C la
îmbibat cu soluție conservantă timp de câteva minute, apoi amestecul se
supune agitării mecanice până la obținerea unui lichid limpede. Dezavantajul
acestei metode constă în încorporarea unei cantități mari de aer în timpul
agitării mecanice.
H.E.C nu favorizează dezvoltarea microorganismelor.
ÎNTREBUINȚĂRI
Se folosește la prepararea suspensiilor și emulsiilor.
CONSERVARE
Se păstrează în flacoane bine închise, la loc răcoros.

51
 CONCLUZII

Sistemele dispersate coloidale sau ultramicroeterogene sunt

constituite din particule cu dimensiuni de 1 – 100µm dispersate într-un mediu
de dispersie.
Chimia coloizilor studiază sistemele de dispersie formate din
unități de cinetice mult mai mari decât moleculele mediului în care se află.
Din punct de vedere farmaceutic sunt importante dispersiile de
solid în lichid, numite soluții coloidale. Ele nu reprezintă numai o formă
farmaceutică, ci caracterizează, sub aspectul sistemului dispers, alte forme
farmaceutice cum ar fi: picăturile pentru ochi, soluții perfuzabile,
medicamente peronale etc.
Cunoașterea chimiei coloizilor și a suprafețelor permite să se
studieze probleme importante legate de uniformitatea și stabilitatea
numeroaselor forme farmaceutice: emulsii, suspensii, unguente, pulberi etc.
Uneori chiar acțiunea terapeutică poate fi influențată de starea
coloidală. Calomelul coloidal, aurul coloidal și mercurul coloidal găsesc de
asemenea unele aplicații în domeniul terapeuticii.
Dintre proprietățile cinetice și optice comune tuturor soluțiilor
coloidale cele mai caracteristice sunt:
 particulele au o viteză redusă de difuzie;

52
  nu pot să treacă pri membrane semipermeabile (nu dializează);
 sunt vizibile numai la ultramicroscop sau la microscopul electric.
La prepararea soluțiilor coloidale trebuie să se țină seama că
datorită proprietăților fizico-chimice caracteristice și de natura substanțelor
coloidale, procesul de dizolvare este mai lent.
Pentru a fovoriza dizolvarea, se recurge la diferite procedee, care
asigură o îmbinare, urmată de dizolvare, hidratare completă.
Condițiile de îmbibare și hidratare se aleg în funcție de natura
substanței coloidale. Astfel se aplică procedeul de dizolvare „per descensum”
(ex: preparatele de argint), îmbibare cu apă rece și dizolvare la cald (ex: guma
arabică, gelatina, agarul, alcoolul polivinilic), extracție (micilagul de alteea).
Sistemele coloidale pot fi împărțite în funcție de afinitatea
particulelor dispersate față de mediul de dispersie, respectiv interacțiunea sau
lipsa interacțiunii substanței coloidale cu vehiculul, care formează faza
dispersată și anume:
 coloizii liofobi;
 coloizii liofili.
Coloizii liofobi reprezintă substanțele care au atracție scăzută sau
nulă față de mediul de dispersie.
Coloizii liofili interacționează în măsură apreciabilă cu mediul de
dispersie formând ușor dispersii coloidale numite și soli. Astfel de sisteme
rezultă prin dizolvarea simplă, cum este dizolvarea gumei arabice în apă.
Atașarea moleculelor de solvent la moleculele fazei dispersate duce la
solvatere. În cazul coloizilor hidrofili, fenomenul se numește hidratare.
Exemple de coloizi hidrofili sunt: guma arabică, gelatina, metilceluloza,
pectina, alginații, alte gume sau macromolecule.
Metode de obținere a sistemelor liofobe pot fi:

53
  prin dispersie: 1 pe cale mecanică;
2 pe cale electrică;
 prin condensare.
Proprietăți ale coloizilor liofobi:
 nu au tendința de solvatere;
 se transformă ireversibil după eliminarea solventului;
 au stabilitate redusă;
 sunt sensibili față de electroliți;
 vâscuozitate redusă/diferită puțin prin vâscuozitatea solventului;
 tensiunea superficială se deosebește puțin de cea a mediului de
dispersie.
Proprietăți ale coloizilor liofili:
 se dispersează spontan la adăugarea solventului;
 particulele au tendința de solvatare (în cazul apei vorbim de hidratare),
pot atrage moleculele de solvent. În cazul hidratării, prin solvatare, se
formează un strat protector ce împiedică agregarea;
 au o stabilitate mai mare decât a coloizilor liofobi;
 sunt mai puțin sensibili față de electroliți;
 se dispersează spontan la adăugarea unei noi soluții de solvent;
 vâscuozitatea soluțiilor, în cazul coloizilor macromoleculari, este mai
mare decât cea a solventului;
 tensiunea superficială a soluțiilor coloidale (în cazul coloizilor
micelari), este mai redusă decât cea a mediului de dispersie.

54
BIBLIOGRAFIE

1.Grecu I., Manciu D. - Polimorfismul şi activitatea medicamentelor, Editura

Medicala, Bucureşti 1975
2.Lupuleasa D., Fica C., Emese S. - Tehnologie farmaceutică, Editura Carol
Davila, Bucureşti 2005
3.Olteanu D., Stănescu V. - Prepararea medicamentelor în farmacie, Editura
Medicală, Volulul I, Bucureşti 1960
4.Stănescu V., Savopole E. - Substanţe auxiliare farmaceutice, Editura
Medicală, Bucureşti 1969
5.Stănescu V. - Tehnica farmaceutică, Editura Medicală, Bucureşti 1983
6.Stroescu V. - Bazele farmacologie ale practicii medicale, Editura Medicală,
Bucureşti 1995
7.Lupuleasa D., Belu I., Şaramet G., Mănescu O. - Îndreptar de forme
farmaceutice, Editura Medicală Universitară, Craiova 2005
8.F.R. a X-a, Editura Medicală, Bucureşti 1993
9.MEMOMED ediția 2016 – ed. Minesan - Universitară

55
ANEXE

56