Lucrarea nr.

6
Abilitățile necesare în procesul de consiliere
1. Abilitățile fundamentale de ascultare sau asistare;
2. Abilitățile fundamentale de influențare.
Pregătirea consilierului școlar, pe lângă dobândirea unor cunoștințe cu caracter interdisciplinar
din științele educației, din diverse ramuri ale psihologiei, științele sociale, asistență socială,etică
etc., mai implică formarea și dezvoltarea unor atitudini și abilități fundamentale, fără de care
procesul de consiliere nu poate fi desfășurat în mod corect și eficient.Procesul de consiliere
presupune relație specială între consilier și persoana consiliată, relație bazată pe responsabilitate,
confidențialitate, încredere și respect.
Întotdeauna, procesul de consiliere trebuie să înceapă prin asumarea de către consilier a
responsabilității respectării unui sistem de valori și a unor coduri stabilite de către asociațiile
profesionale din domeniul consilierii. Sistemul de valori al consilierului se întemeiază pe
filosofia și psihologia umanistă, precum și pe coordonatele învățământului centrat pe elev.
Relația de consiliere, fundamentată teoretic de către C. R. Rogers, se bazează pe două teze
principale:
a) toate persoanele sunt speciale și valoroase pentru că sunt unice;
b) fiecare persoană este responsabilă pentru propriile decizii (cf. A. Băban, coord., 2001 pp. 21 -
22).
Profesorul consilier are obligația de a respecta confidențialitatea informațiilor primite de la
persoanele consiliate, indiferent cine sunt ele – elevi, profesori sau părinți. Dezvăluirea
informațiilor poate fi făcută numai cu acordul explicit al persoanelor respective.
Atitudinile principale ale consilierului
În literatura de specialitate găsim descrise, pe larg, următoarele atitudini fundamentale pe care
trebuie să le aibă un consilier eficient. Cele mai semnificative sunt considerate a fi – acceptarea
necondiționată; empatia; congruența; colaborarea; gândirea pozitivă; și responsabilitatea. În cele
ce urmează, descriem succint aceste atitudini necesare în procesul de consiliere.
Atitudinile și abitățile de consiliere au un rol important în construirea și menținerea unei relații
terapeutice eficiente.

 Acceptarea necondiţionată
 Empatia
  Congruenţa
 Colaborarea
 Gandirea pozitivă
 Responsabilitatea
 Respectul

Acceptarea necondiționată

Este cea mai importantă atitudine în consiliere. Ea presupune acceptarea unei persoane ca ființă
umană fără a fi neapărat de acord cu valorile, convingerile sau comportamentele sale personale;
acceptăm clientul, și nu comportamentul său (faptul ca și-a lovit soția). Acceptarea este diferită de
neutralitate, ignorare, milă sau toleranță

Această atitudine are la bază câteva principii esențiale, și anume: a) ființa umană este valoroasă și
pozitivă prin esența sa;

b) ea are capacitatea sau potențialul de a face alegeri responsabile;

c) ea are dreptul să ia decizii asupra vieții personale;

d) ea are dreptul să-și asume propria viață.

Prin urmare, acceptarea este atitudinea de recunoaștere a demnității și valorii personaleale

elevilor, cu calitățile și defectele lor, cu atitudile pozitive și negative, cu interesele constructive și
sterile pe care le au, cu gândurile, trăirile și comportamentele lor, dar fără a critica, judeca sau
controla și mai ales fără a condiționa aprecierea.
Acceptarea necondiționată a persoanei consiliate este premisa fundamentală a procesului de
dezvoltare personală și de optimizare a acesteia.
Acceptarea necondiționată nu este însă echivalentă cu aprobarea oricărei atitudini sau a oricărui
comportament, cu neutralitatea sau ignorarea sau cu simpatia și toleranța. De asemenea,
acceptarea unei persoane nu presupune nici aprobarea și nici dezaprobarea a ceea ce spune sau
simte persoana. Este vorba de acceptarea modului în care persoana simte sau crede într-un fel
diferit de ceilalți.
De asemenea, acceptarea necondiționată nu înseamnă să ai o atitudine de neutralitate sau de
indiferență față de modul în care gândește sau simte o persoană. Spre exemplu, afirmațiile de
genul – nu este nici o problemă; lasă lucrurile așa; nu te necăji etc., sunt modalități de
minimalizare sau de ignorare a tensiunilor persoanei consiliate.
O astfel de atitudine a consilierului are ca efect invalidarea modului în care fiecare persoană
trăiește, într-un fel diferit, un eveniment sau o situație. Cu alte cuvinte, acceptarea necondiționată
este o atitudine pozitivă, de înțelegere a persoanei consiliate, și nu una neutră. Or, neutralitatea
duce întotdeauna la perceperea de către elev a indiferenței din partea profesorului.
O altă interpretare eronată a acceptării este simpatia. Simpatia este o atitudine diferită de
acceptare, întrucât ea presupune o implicare emoțională mai intensă a consilierului față de
persoana consiliată. Prin urmare, simpatia este mai degrabă consecința setimentelor pe care le are
profesorul consilier față de persoana consiliată și mai puțin focalizarea pe sentimentele celor
consiliați. În procesul de consiliere contează mai puțin percepțiile și sentimentele consilierului și
mai mult sentimentele celor consiliați.
În sfârșit, o altă dificultate în dezvoltarea acceptării necondiționate este toleranța. A fi tolerant
înseamnă a accepta diferențele individuale. Uneori însă, toleranța se manifestă general și
declarativ, cum ar fi, spre exemplu – sunt tolerant față de o persoană cu o altă apartenență
religioasă, dar nu o înțeleg și nu o respect; sunt tolerant față de bolnavii de SIDA, dar nu vreau să
am de a face cu ei etc. O astfel de poziție împiedicăacceptarea necondiționnată.
În literatura de specialitate, există consemnate diverse obstacole care apar în dezvoltarea
acceptării necondiționate. Enumerăm în cele ce urmează câteva dintre ele:
a) lipsa informațiilor despre personalitatea copilului și
adolescentului;
b) problemele emoționale ale consilierului;
c) proiectarea propriilor valori, convingeri sau trăiri asupra celor consiliați;
d) unele prejudecăți și informații eronate sau incomplete despre persoana consiliată;
e) confuzia dintre acceptare și aprobare, dintre simpatie și neutralitate;
f) pierderea respectului față de semeni;
g) pierderea respectului față de sine;
h) identificarea consilierului cu propria persoană sau cu alte persoane din viața consilierului etc.
(cf. A. Băban, coord., 2001, p. 23).
Empatia. Empatia este capacitatea individului de a se transpune în locul altei persoane. Această
capacitate este similară cu identificarea cu o altă persoană, situație în care acesta preia modul ei
de gândire, modul ei de relaționare atitudinală, emoțională și comportamentală. Prin urmare,
empatia este capacitatea de a înțelege modul în care gândește, simte și se comportă o altă
persoană.
Un indicator important al empatiei este sentimentul persoanei conciliate că ea este înțeleasă și
acceptată. Empatia nu trebuie confundată cu mila sau cu compasiunea față de o altă persoană
aflată în dificultate. Această atitudine înseamnă a fi alături de persoana respectivă, atitudine care
facilitează exprimarea emoțiilor, convingerilor și valorilor, ea îmbunătățind dintre consilier și
persoana consiliată.
Capacitatea empatică a consilierului se dezvoltă prin însușirea abilităților de comunicare verbală
și nonverbală. După A. Băban și colaboratorii, principalele modalități care permit acest lucru
sunt următoarele :
a) utilizarea foarte rară a întrebărilor închise, care frânează comunicarea (Spre exemplu, De ce
ai făcut acest lucru ?);
b) utilizarea frecventă a întrebărilor deschise, care, de regulă,
permit ascultarea activă și atentă a interlocutorului;
c) evitarea moralizării celui consiliat;
d) evitarea întreruperii persoanei consiliate, în timp ce vorbește;
e) ascultarea atentă și activă a interlocutorului;
f) evitarea etichetării persoanei consiliate;
g) evitarea feedback-urilor negative, de genul – „ Rezultatul tău este nesatisfăcător”;
h) utilizarea sugestiilor constructive de genul – „ Data viitoare va fi mai bine, dacă vei face ceea
ce ai promis…” (A. Băban, coord., 2001, p. 24).
În general, consilierul poate utiliza mai multe modalități de îmbunătățire a comunicării empatice,
cum ar fi :
a) oferirea de răspunsuri scurte, clare și concise;
b) acordarea unui timp de gândire persoanei consiliate, înainte de a da un răspuns;
c) focalizarea pe mesajele transmise de persoana consiliată;
d) utilizarea unei tonalități potrivite a vocii;
e) să nu se confunde empatia cu simpatia.
Congruența.
Este vorba de o atitudine care se referă la concordanța din comportament și convingeri în cazul
consilierului. Acest lucru dovedește faptul că comportamentul consilierului este autentic.
Consilierul nu trebuie să exprime convingeri și idei în care el nu crede cu adevărat.
Decalajul între ceea ce simte sau gândește consilierul se va transpune într-o manieră falsă de
exprimare sau comportament, care este ușor sesizabilă de către persoana consiliată. Congruența
este generată de acordul existent între trăirea emoțională, convingerea și exprimarea verbală și
nonverbală a consilierului. Lipsa de autenticitate a comportamentului consilierului duce la
pierderea relației de încredere cu persoana consiliată.
Colaborarea.
Prin această atitudine de bază, consilierul demonstrează că el are abilitatea a implica persoana
sau grupul de persoane (clasa de elevi sau grupul de consiliere) în deciziile de dezvoltare
personală. Relația de consiliere este o relație de respect și parteneriat, precum și de transmitere
de informații, așa cum se întâmplă în procesul instructiv-educativ.
Rolul principal al consilierului școlar este acela de a-l sprijini pe client (elev,părinte,profesor) ca
să găsească cele mai relevante informații pentru ca acesta să poată lua decizii responsabile.
Consilierul școlar nu trebuie să se erijeze într-o persoană competentă care să ofere soluții de
rezolvare pentru problemele elevilor, profesorilor și cele ale părinților. El este un catalizator și un
facilitator al procesului de dezvoltare personală a copilului și adolescentului, sprijinind astfel pe
cei consiliați ca să găsească singuri soluții la problemele cu care se confruntă.
Gândirea pozitivă. Consilierea,întemeiată pe filosofia și psihologia umanistă concepe, omul drept
o ființă pozitivă, care poate fi ajutată ca să-și îmbunătățească aspectele cel mai puțin dezvoltate.
Într-o asemenea perspectivă, activitatea de consiliere școlară trebuie focalizată pe imaginea de
sine a persoanei consiliate, pe dezvoltarea respectului de sine și a responsabilității personale.
Dacă viziunea noastră asupra lumii nu are nota pozitivă dată de încrederea în noi înșine și în
ceilalți oameni, atunci este indicat să ne implicăm în activitățile de consiliere.
Responsabilitatea.
Această atitudine fundamentală a consilierului ne arată că persoana care face consiliere nu se
poate implica în procesul de consiliere, dacă nu-și asumă responsabilitatea atitudinilor și
acțiunilor sale. Responsabilitatea consilierului se traduce prin respectarea principiilor de bază ale
consilierii, prin prevenirea utilizării greșite a cunoștințelor și metodelor de consiliere și prin
evitarea oricărei acțiuni care interferează cu starea de bine a celor consiliați.
Abilitățile fundamentale de asistare sau ascultare
Abilitățile necesare în procesul de consiliere sunt, în esență, deprinderide comunicare eficientă.
Cu alte cuvinte, ele sunt deprinderi de ascultare și deinfluențare a sentimentelor, atitudinilor și a
comportamentului persoanei consiliate.
Într-o asemenea perspectivă, abilitățile consilierului pot fi grupate în
două mari categorii:
a) deprinderi fundamentale de ascultare sau asistare;
b) deprinderi fundamentale de influențare. Abilitățile incluse în cele două categorii pot fi formate
în cadrul unui proces de microtraining sau de microconsiliere.
Microconsilierea împarte interviul sau ședința de consiliereîn părțile sale componente și
presupune formarea lor succesivă. Avantajul acestui mod de lucruconstă în faptul că el permite
însușirea și stăpânirea unor strategii și tehnici specifice.
Deprinderile fundamentale de ascultare sau asistare
Deprinderile fundamentale de asistare au la bază câteva principii cu caracter axiomatic:
a) necesitatea imperioasă de a asculta înainte de a acționa și de
a da sfaturi;
b) clientul va vorbi despre problemele pe care noi suntem capabili și
doritori să le ascultăm;
c) consilierul trebuie să se focalizeze pe aspectele pozitive, adică să caute aspectele pozitive ale
clientului și ale situației prezentate de el;
d) consilierul poate fi eficient dacă este sincer cu el însuși și dacă încearcă să-și definească stilul
propriu de consiliere;
e) consilierul trebuie să câștige încrederea clientului pentru a putea să asculte eficient.
Procesul de predare-învățare al deprinderilor sau abilităților de ascultare se va realiza printr-un
program de microconsiliere. Acest programîmparte conținuturile în câteva părți componente, iar
formatorul se ocupă de formarea lor una câte una.
 Introducere/faza de încălzire.În această fază va fi oferită o scurtă introducere pentru
fiecare deprindere sau abilitate de bază. Problemele esențiale privind abilitatea respectivă
vor fi sumarizate.
  Faza de studiu. O scurtă sumarizare descrie conceptele cheie ale abilității care urmează să
fie formată și învățată.
 Observarea modelării deprinderii. Urmărind pe cineva executând acea deprindere ne va fi
mult mai ușor să transpunem în practică cunoștințele teoretice despre deprinderea
respectivă.
 Practica. Cel mai important aspect este însă cel de a practica deprinderea respectivă.
Practicarea și testarea ne ajută să aplicăm cunoștințele învățate teoretic. În cazul unor
deprinderi mai complexe vom avea poate nevoie de mai multe sesiuni de practică.
 Generalizarea. La fiecare deprindere găsim sugestii pentru aplicarea celor învățate în
viața de zi cu zi. Primii trei pași se focalizează pe învățarea deprinderii și ne arată de ce o
anumită deprindere este importantă și ce anume poate face ea pentru consilier și pentru
client. Ultimii doi pași sunt foarte importanți pentru atingerea nivelului superior de
competență. Pentru predarea abilităților fundamentale de ascultare activă sau de asistare,
programul de microconsiliere poate fi derulat după cum urmează:
- Faza de încălzire/orientare. Se discută obiectivele primei ședințe de consiliere. Participanții își
pot împărtăși unul altuia sau grupului de consiliere, experiențele lor pozitive sau negative, legate
de modul în care au fost ascultați sau de modul în care ei înșiși i-au ascultat pe alții.
- Faza de studiu. Participanții la consiliere citesc sau recitesc abilitatea sau deprinderea
respectivă și discută implicațiile sale.
- Vizionarea înregistrării video sau a modelării în direct. Acum se prezintă modelul video sau se
demonstrează, în mod direct, abilitatea sau deprinderea respectivă.
- Practica. Învățarea deprinderii de ascultare activă este la fel, atât în învățarea individuală, cât și
în învățarea de grup. De fiecare dată trebuie să oferim feedback și să folosim fișa de feedback pe
care o vom prezenta mai jos.
- Realizez – Folosesc – Învăț. Citiți ideile cu participanții la curs, ei fiind organizați în perechi
sau în grupuri de câte patru.
Nivelele de competență în formarea abilităților de ascultare și
Influențare
a) Nivelul identificării. Este primul nivel de competență, la care persoana care învață este
capabilă să identifice și să clasifice deprinderile supuse învățării.
b) Nivelul de bază. Este al doilea nivel de competență, la care persoana care învață poate utiliza
deprinderea respectivă într-un interviu practic, adică într-o ședință de consiliere.
c) Nivelul activ de competență. Este al treilea nivel de competență, la care persoana care
participă la Programul de microconsiliere – consilierul poate să determine clientul ca să-și
schimbe ideile și gândurile ca rezultat al abilității respective. Nivelul activ de competență nu
implică direcționarea gândurilor, ideilor și sentimentelor clientului, adică nu implică controlul
consilierului.
Scopul acestui nivel de competență este de a ajuta clientul ca să selecteze propriile dorințe și
nevoi și de a acționa în această direcție. Dacă clientul nu reacționează la deprinderile
consilierului sau acționează în vederea unei decizii luate în afara consilierii, atunci este necesar
să schimbăm planul de lucru și să ținem seama de aceste noi date.
Comportamentul de asistare sau ascultarea activă este o deprindere relativ simplă, dar cu
numeroase și profunde implicații.
Acest tip de ascultare încurajează persoanele consiliate în mod deaschis și liber. Prin ascultarea
activă, consilierul comunică respect pentru ceea ce gândește și simte persoana consiliată, precum
și mesajul nonverbal că ea este înțeleasă. Printre cei mai importanți factori ai comportamentului
de ascultare sunt considerați următorii:
a) comunicarea nonverbală să fie adecvată conținutului și stării afective a persoanei consiliate;
b) consilierul trebuie să mențină un contact vizual permanent cu persoana consiliată, dar fără a o
fixa cu privirea;
c) consilierul trebuie să dea ocazia consiliatului ca să vorbească și să pună întrebări;
d) ascultarea trebuie să fie autentică, adică profesorul consilier să fie sincer interesat de problema
abordată în procesul de consiliere;
e) ascultarea nu trebuie să fie evaluativă, în sensul că profesorul consilier nu trebuie să facă
judecăți de valoare, în funcție de propriile sale atitudini și convingeri;
f) consilierul nu trebuie să filtreze informațiile, în funcție de interesele și convingerile sale
personale;
g) ascultarea nu trebuie să se centreze numai pe mesajul verbal, întrucât cele mai multe date și
informații le obținem din mesajele nonverbale ale persoanei consiliate (A. Băban, coord., pp. 26
– 27).
În general, comportamentul de asistare sau ascultarea activă include patru dimensiuni principale:
  Contactul vizual. Dacă vorbim cu cineva, atunci trebuie să ne uităm la el. Nu este cazul
să-l privim fix, dar trebuie să fim conștienți că vorbim cu o altă persoană. Atunci când
privim în altă parte, spunem interlocutorului respectiv că nu participăm de fapt la
discuție.
 Limbajul corporal atențional. De regulă, se crede că procesul consilierii este o relație
verbală. De fapt, se estimează că 85% din comunicarea noastră este nonverbală. Într-o
asemenea perspectivă, consilierul trebuie să-și găsească postura sa naturală, prin care să
arate că ascultă cu atenție ceea ce i se spune. Una din pozițiile eficiente este cea cu corpul
puțin aplecat în față, dar într-o postură relaxată.
În general, consilierul trebuie să-și găsească propriul stil și să fie sincer cu sine însuși. Dacă nu
este sincer cu el însuși, atunci n-o să pară că acordă atenția cuvenită clientului său. Chiar simpla
abordare a unei poziții relaxate a consilierului va comunica clientului faptul că el este implicat.
 Stilul de vorbire (vocea). Schimbările din fluxul vorbirii, volumul și tonul vocii indică
deseori interes sau dezinteres. De multe ori, în momentele critice ale ședinței de
consiliere apar ezitări în vorbire și chiar bâlbâieli. Emoțiile și sentimentele sunt, de
regulă, trădate de voce.
 Comportamentul verbal. O întrebare frecventă care apare la consilierul începător este „Ce
să spun ?”. În asemenea situații, A. E. Ivey și colaboratorii săi recomandă consilierului să
revină la cele communicate de către client mai înainte și să răspundă acestui lucru într-un
mod natural. De regulă, consilierul nu trebuie să introducă în discuție un subiect nou.
Sarcina lui de bază este să se refere la ceea ce a fost deja spus în ședința de consiliere (A.
E. Ivey și alții, 1997, p. 20).
Consilierul trebuie să rețină faptul că stilul comportamentului de asistare diferă atât în plan
cultural, cât și în plan individual. Spre exemplu, distanța fizică între doi vorbitori variază de la o
cultură la alta – islamicii stau mai aproape unii de alții, față de americani sau de europeni. De
asemenea, contactul la locuitorii din sud – estul SUA, poate reprezenta un act ostil, iar tonul
vocii standard al englezilor poate fi plictisitor pentru cei de origine latină.
În concluzie, comportamentul de asistare ne apare ca un fenomen cultural universal, dar
deprinderile de asistare se manifestă diferit în cazul persoanelor aparținând unor culturi diferite.
Există totodată și diferențe individuale, în ceea ce privește derularea comportamentului de
asistare. Spre exemplu, un client depresiv va avea dificultăți în menținerea contactului vizual cu
consilierul, iar un client care vorbește despre anumite probleme, care îl pun în încurcătură, poate
evita contactul vizual și să încerce să schimbe subiectul.
Comportamentul de asistare poate fi utilizat atât în consilierea individuală, cât și în consilierea de
grup. În consilierea de grup sau în cea de familie trebuie avute în vedere câteva elemente
esențiale, pe care le descriem în cele ce urmează.
 Echilibrarea asistării acordate. Consilierul trebuie să ia în considerare pe toți membrii
grupului sau familiei. Mulți consilieri care trec de la activitatea individuală la consilierea
de grup au tendința de a acorda atenție specială doar câtorva persoane din grup. Astfel,
unii consilieri acordă mai multă atenție femeilor, iar alții bărbaților, în timp ce unii ignoră
total copiii în consilierea de familie.
 Particularitățile comportamentului de asistare. În cadrul consilierii de grup sau de familie,
consilierul va constata că unii membri ai grupului sunt considerați lideri pentru anumite
teme puse în discuție – persoanele care se au bine între ele tind să se alieze și în grupul de
consiliere, iar persoanele aflate în conflict, vor exprima acest lucru prin evitarea
contactului vizual și prin manifestarea unor semen de tensiune corporală.
 Existența problemelor multiculturale. Problemele diversificate care țin de
muliculturalitate sunt deosebit de importante și în consilierea de grup. Consilierul trebuie
să cunoască problemele culturale specifice grupului de consiliere. Este posibil ca limbajul
corporal sau contactul vizual să difere de cel al consilierului sau între membrii grupului.
De asemenea, în unele culturi, tatăl vorbește în numele familiei, în timp ce în altele,
fiecare vorbește din punctul său de vedere.
 Asistarea grupului sau a familiei ca întreg. Esențial pentru consilier este ca să-și
focalizeze atenția asupra întregului grup sau asupra întregii familii. El trebuie să
folosească în mod deliberat propoziții care să conțină cuvintele „grup” sau „familie”.
Spre exemplu, „ Acest grup sau această familie pare destul de tensionată atunci când se
află împreună”. O regulă generală pentru consilierea de grup sau pentru consilierea de
familie este ca o treime din timp să fie dedicată activității cu întreg grupul, o treime din
timp să fie dedicată persoanelor individuale, cu comportamentele, gândurile și
sentimentele lor, iar o treime din timp să fie acordată problemelor speciale ale grupului.
În procesul de consiliere trebuie să utilizăm o varietate de întrebări închise și deschise. Acest
lucru îl poate ajuta pe client ca să-și exploreze problemele cu care se confruntă. În fazele inițiale
ale procesului de consiliere este indicat ca să existe un echilibru între întrebările închise și cele
deschise. Mai târziu însă, întrebările deschise oferă cea mai bună perspectivă asupra situației.
Cercetările din domeniul consilierii arată că întrebările deschise care încep cu sintagma „ Ați
putea să…”, îl fac pe client să se simtă cel mai confortabil posibil și generează sentimente de
încredere între consilier și clientul său. Din punct de vedere tehnic, la aceste întrebări se poate
răspunde cu Da sau Nu, dar foarte puțini clienți se opresc aici.
Comunicarea nonverbală este foarte importantă , pentru a stabili un contact colectiv cu clientul.
Prin întrebările pe care le pune, consilierul trebuie să se concentreze pe probleme specifice și pe
fapte concrete.
Reflectarea sentimentelor
Reflectarea sentimentelor este o abilitate fundamentală prin care consilierul poate ajuta clientul
în autoacceptarea și autoînțelegerea de sine. Prin această deprindere fundamentală el îi comunică
clientului că poate să înțeleagă cu exactitate lumea pe care acesta o simte și o trăiește. Lucrul cel
mai important, legat de reflectarea sentimentelor, este ca noi să răspundem la sentimentele
exprimate de client și nu la conținutul comunicat.
Un prim pas pentru a răspunde la sentimentele clientului este acela de a le recunoaște și de a le
identifica. Identificarea sentimentelor poate fi făcută, cu mai multă ușurință, prin recunoașterea
cuvintelor afective din relatarea clientului. De regulă, mesajele afective ce pot fi desprinse din
relatarea clientului include trăiri și sentimente care aparțin unuia din următoarele trei domenii:
afecțiunea, supărarea și teama (H. Hackney și Sh. Nye, 1973, pp. 70 – 74).
Sentimentele de afecțiune.
Ele reflectă stări și trăiri pozitive referitoare la propria persoană și la ceilalți. Diversele cuvinte
afective folosite de client se grupează în cinci categorii:
a) bucuria (frumos, plăcere, satisfacție, extraordinar, drăguț etc.);
b) competența (capabil, a putea, a îndeplini, minunat, deștept etc.);
c) dragostea (apropiat, prietenos, iubire, a dori etc.);
d) fericirea (vesel, mulțumit, încântat, fericit, a râde etc.); e) speranța (noroc, optimism,
încercare, dorință, năzuință, aspirație etc.).
Sentimentele de supărare.
Ele sunt provocate de diverși stimuli dintre care cei mai frecvenți sunt frustrarea și amenințarea.
În cazul elevilor, situațiile de competiție, starea de gelozie și aspirațiile înăbușite pot deveni
deseori amenințări care generează sentimente de supărare.
Diversele cuvinte afective care exprimă supărarea pot fi grupate în patru
categorii:
a) atacul (a se certa, a ataca, a critica, a lupta , a lovi, a jigni etc.);
b) respingerea (a displace, a urî, dezgust, acreală, obraznic etc.);
c) apărarea (a se împotrivi, a proteja, resentiment, a fi în gardă etc.); d) ceartă (supărat, ceartă,
luptă, a respinge, a nu fi de acord etc.).
Sentimentele de teamă sau frică.
Ele reprezintă reacția unei persoane pentru a evita un pericol. De multe ori, această reacție constă
într-o retragere a individului dintr-o situație stresantă sau dureroasă, o retragere față de propria
persoană sau față de alte persoane și diverse relații.
Cuvintele afective care exprimă sentimentele de teamă sau de frică pot fi grupate în cinci
categorii:
a) teama (neliniștit, preocupat, singuratic, nervos, speriat,
tensionat etc.;
b) îndoiala (nehotărât, eșec, mediocru, uimit, nesigur etc.);
c) tristețea (singur, deprimat, descurajat, deziluzionat, trist, nefericit etc.)
d) durerea (îngrozitor, intens, neplăcut, neconfortabil, durere etc); e) evitarea (a fugi de ceva,
a fugi de undeva, a scăpa, a uita etc.).
O atenție deosebită trebuie acordată de către consilier complexității sentimentelor exprimate de
către client. Deseori, clienții pot prezenta sentimente confuze sau amestecate. Spre exemplu, ei
pot fi îndrăgostiți, dar nesiguri de relația lor sau pot fi încredințați de perspectiva unei profesiuni
pentru care optează, dar în același timp să fie speriați de viitorul care îi așteaptă. În asemenea
situații, departajarea acestor sentimente mixte sau amestecate este o parte foarte importantă
a procesului de consiliere.
Sarcina consilierului este să descopere ceea ce se află ascuns în spatele acestor metafore. El
trebuie să ceară clientului să-și imagineze ceea ce simte și să descrie ce înseamnă asta pentru el.
În sfârșit, consilierul trebuie să știe că observarea limbajului corporal al clientului, adică a
mimicii, gesturilor și mișcărilor corpului, care pot oferi adesea indicii mai multe și mai bune
referitoare la ceea ce se petrece cu el.
Spre exemplu, poziția încrucișării brațelor sau a picioarelor poate indica o stare de furie sau o
atitudine de apărare. În același timp, ștergerea nasului poate indica o stare de disconfort, iar
bătaia din picior poate indica neliniște, supărare sau plictiseală.
Încheiem analiza acestei abilități fundamentale cu precizarea că reflectarea sentimentelor este de
fapt o parafrazare de către consilier a porțiunii afective din relatarea clientului. Ea se poate aplica
în același mod și în consilierea de grup, dar cu focalizarea pe întregul grup sau pe întreaga
familie.
Abilitățile fundamentale de influențare
Abilitățile și deprinderile fundamentale de influențare au fost elaborate și sistematizate tot de
către A. E. Ivey și N. Gluckstern, în 1974. De-a lungul timpului, cei doi autori au dezvoltat și
perfecționat problematica formării și dezvoltării acestor abilități în procesul de consiliere (vezi
A. E. Ivey, N. Gluckstern,1997b).Utilizarea deprinderilor fundamentale de influențare
presaupune cunoașterea și utilizarea în prealabil a deprinderilor fundamentale de asistare sau de
ascultare.
La fel ca și abilitățile fundamentale de ascultare și abilitățile de influențare se formează și se
învață printr-un Program de microconsiliere sau de microtraining. Procesul de formare și
învățare presupune, de asemenea, împărțirea pe componente și învățarea lor rând pe rând. Acest
proces presupune următoarele etape sau faze:
 Faza de încălzire și de introducere în deprinderea sau abilitatea respectivă. Spre exemplu,
putem porni de la o poveste sau de la o relatare a unui client din
experiența sa sau din literatura de specialitate.
 Faza de studiu. O scurtă sumarizare, care descrie conceptele cheie ale abilității sau
deprinderii fundamentale respective.
 Observarea modelării deprinderii respective. Participanții la grupul de microconsiliere
sau de microtraining observă pe cineva angajat în practicarea deprinderii respective –
formatorul sau unul dintre participanți, care sunt organizați în perechi sau grpuri de câte
patru.
  Practica. Practicarea deprinderii respective se face în cadrul grupului de microconsiliere,
participanții fiind organizați în perechi sau în grupuri de câte patru. Ei desfășoară un joc
de rol – consilierul și clientul sau consilierul, observatorul prim și observatorul secund.
 Generalizarea. Este vorba de practicarea deprinderii sau abilității respective în afara
programului de microconsiliere, adică în viața de zi cu zi.
Directivarea sau impunerea propriilor idei
În procesul de consiliere comunicăm pentru a influența clientul și pentru a produce o schimbare
în planul atitudinilor, sentimentelor, gândurilor și comportamentelor sale. A da indicații și
instrucțiuni este cel mai clar exemplu prin care se manifestă dorința consilierului de a influența
clientul. O direcționare eficientă a discuțiilor poate conduce imediat la o schimbare pozitivă a
clientului, în modul său de gândire, în atitudinile și sentimentele sale și chiar în planul
comportamntului.
Pe ansamblu, majoritatea consilierilor profesioniști utilizează directivele ca instrumente în
procesul acordării de sprijin. De regulă, consilierul atinge nivelul activ de competență în
utilizarea deprinderii fundamentale de directivare atunci când clientul urmează instrucțiunile
primite. Această deprindere de influențare prezintă trei dimensiuni principale:
a) comportamentul de exprimare;
b) concretizarea;
c) verificarea.
 Comportamentul de exprimare – este o primă dimensiune a unei direcționări eficiente
care constă într-un comportament verbal și nonverbal care să susțină directiva sau
indicația dată. Consilierii și psihoterapeuții profesioniști sunt capabili să dea directive
eficiente prin comportamentele expresive pe care le manifestă, cum ar fi : contactul
vizual, tonul vocii și limbajul corporal.
Concretizarea –constă în specificarea verbală a instrucțiunii date clientului.
Cu cât va fi mai clară și mai directă afirmația, cu atât probabilitatea ca să fie auzită va fi mai
mare, în situația în care consilierul trebuie să le trateze pe rând.
Verificarea directivării – presupune stabilirea faptului dacă individul sau grupul a înțeles
instrucțiunile primite. De regulă, consilierul îi cere clientului să reformuleze cu cuvintele lui
directiva sau îl întreabă dacă a înțeles indicațiile primite.
În general, directivarea sau direcționarea, ca deprindere de influențare, este comună, cu unele
excepții, majorității abordărilor generale ale consilierii și psihoterapiei. Totuși, instrucțiunile nu
trebuie folosite abuziv, întrucât ele diminuează libertatea și posibilitatea de alegere a clientului.
Folosite însă judicios, ele pot prezenta clientului opțiuni noi prin prisma cărora să-și abordeze
problema cu care se confruntă.
Feedback-ul din partea consilierului
Feedback-ul consilierului desemnează abilitatea sau deprinderea principal de influențare care
comunică clientului modul în care el și acțiunile sale sunt văzute de ceilalți. El constă în oferirea
de date corecte cu privire la modul în care consilierul sau alte persoane văd clientul. Acest lucru
facilitează autoexplorarea și autoexaminarea clientului, ceea ce conduce treptat la schimbarea
comportamentului său. Feedback-ul este o deprindere de influențare importantă și puternică.
Destăinuirea
Destăinuirea este o deprindere fundamentală de influențare care constă în împărtășirea datelor și
experiențelor personale de către consilier clientului său.
Consilierul emite unele afirmații despre sine, care pot favoriza focalizarea conștientizării la
clientul său și continuarea explorării problemei. Nu trebuie să se confunde însă autodezvăluirea
cu exprimarea confesivă sauf cu presiunea pe care propriile valori, credințe și convingeri ar putea
să o exercite asupra clientului (I. Mitrofan, coord., 2000, p. 95).
Împărtășirea experienței personale poate facilita dezvoltarea personală a clientului și, în același
timp, propria-i destăinuire. Utilizarea crescândă și gradată a destăinirii reciproce este benefică în
măsura în care dezvăluirile consilierului nu domină dezvăluirile clientului.
În situațiile în care destăinuirea nu este bine utilizată, atunci ea poate determina pauze sau
refuzul clientului de a mai relata problemele cu care se confruntă. Eficiența utilizării acestei
deprinderi de influențare depinde de respectarea câtorva condiții esențiale:
Sinceritatea consilierului.
Conținutul destăinuirii trebuie să includă diverse experiențe, gânduri și sentimente reale, iar
modul încare este făcută trebuie să fie natural. Consilierul trebuie să se simtă confortabil atunci
când o realizează.
Relevanța celor destăinuite.
Experiențele și sentimentele relatate de către consilier trebuie să fie relevante în raport cu cele
prezentate de client. Spre exemplu, dacă clientul vorbește de dificultățile sale de a se înțelege cu
o altă persoană, atunci consilierul trebuie să-i împărtășească acestuia o problemă de
relaționare avută cu un partener al său.
Efectuarea destăinuirii la timpul prezent.
De regulă, cea mai puternică destăinuire este cea făcută la timpul prezent și care se referă la
client.
Utilizarea verificării. În general, consilierul trebuie să afle răspunsul dat de către client la
destăinuirea sa. Utilitatea destăinuirii este dată numai de reacțiile clientului față de ea.