SUBIECTE EXAMEN NANOTEHNOLOGII PENTRU MEDICINĂ

ESM

1. Litografierea
Nanolitografia

1.Ce este?
Nanolitografia este o nanotehnologie care se ocupa cu studierea si implementarea metodelor de
nanofabricare in scopul crearii de structure nanometrice( structure care au cel putin o dimensiune
laterala mai mica de 100nm.)

2.Unde este folosita?

Nanolitografia si tehnologiile infratite cu aceasta sunt folosite in fabricatia circuitelor integrate (IC), a
dispozitivelor de stocare de date, in fabricarea sistemelor de tip nano-electro-mecanic(NEMS) sau micro-
electro-mecanice(MEMS), a senzorilor, a dispozitivelor nano si microfluidice(ex: LAB on a chip) si in
productia biochipurilor si fabricarea microacelor(microneedles).

In functie de aplicatie, tehnica de nanopatterning( nanolitografie pana la urma) difera iar parametrul
definitoriu pentru alegerea tehnologiei de nanolitografie este dimensiunea minima inscriptibila.

3.Tehnici de nanolitografiere
1. Fotolitografierea sau litografia optica

Defineste un process care utilizeaza lumina pentru a transfera tipare de pe o fotomasca pe un fotorezist(
o substanta chimica sensibila la lumina), aflata pe un substrat , urmata de inlaturarea selective a partilor
neutilizate din acel substrat.
2.Nanoimprint lithography

Presupune transferarea tiparelor de un mulaj rigid pe un film

polymeric fin, incalzit in apropierea temperaturii de tranzitie sticloasa,
prin aplicarea presiunii

3.Dip pen litohraphy

Utilizeaza cantileverul unui microscop de forta atomica pe

post de “pana” pentru a scrie pe un substrat solid (de exemplu aur) pe
post de hartie cu molecule care au o afinitate chimica pentru acest substrat pe post de “cerneala”.
Transportul capilar de molecule de pe varful cantileverului pe substratul solid utilizat in DPN( dip-pen
nanolithography) permite “Scrierea” unor nanotipare ce consista in mici clustere de molecule de
dimensiuni nanometrice. Spre deosebire de metode clasice de nanolitografiere precum Ion-beam
Nanolitography si Electron-beam Nanolitography, DPN nu necesita utilizarea unui resist depus pe un
substrat.

4.E-beam lithography(litografie cu fascicul de electroni)

Presupune utilizarea unui fascicul concentrate de electroni cu care se scaneaza suprafata unui
substrat. In general se scrie <10nm. Un exemplu de substrat sensibil la acest fascicul de electroni:
PMMA.

Avantajele E-beam lithography fata de celalalte tipuri de litografie: Rezolutie mai mare decat X-
ray lithography si fotolitografia, Tiparul poate fi scris direct pe wafer.

Dezavantaje: Nu se preteaza productiei industriale. Instalatie scumpa si complexa. Existenta

fenomenului de scattering si de subexpunere.

5.Scanning Probe Litography(SPL)

 Utilizeaza un STM sau un AFm iar metoda de patterning este mecanica :scratching(zgariere),
nano-indentatii sau incalzire locala cu un varf fierbinte.

2. Nanofire
Firele cuantice sunt fire fine sau linii lineare de nanopuncte, formate prin auto-asamblare.

Acestea pot fi fabricate dintr-o gamă largă de materiale, cum ar fi Nanowires Semiconductor din siliciu,
nitrură de galiu și fosfură de indiu.

Nanowires are aplicații potențiale în:

 În stocarea de date cu densitate mare, fie ca capete de citire magnetice, fie ca medii de stocare
modelate
 În nanodevicesele electronice și optoelectronice, pentru interconexiunile metalice ale
dispozitivelor cuantice și Nanodevices.

Nanowires pot fi preparate prin tehnici de creștere, cum ar fi:

 Depunerea chimică de vapori (CVD)

 Galvanizare

În firul cuantic, două dimensiuni sunt reduse și o dimensiune rămâne mare.

Proprietăți generale ale nanofirelor

1. Diametrul – 10 nanometri
2. Formarea unică a cristalului - orientare cristalografică obișnuită de-a lungul axei nanofirului
3. Defecte minime în interiorul firului
4. Neregularități minime în cadrul rețelelor de nanofire

Nanofire magnetice

 Exemplu: Matrice de nanofire de cobalt, aur, cupru și cobalt-cupru

 Important pentru aplicațiile dispozitivelor de stocare

  Depunerea electrochimică este tehnica de fabricare

 <20 nm diametru, pot fi fabricate prin depunere electrochimică

Nanowires - utilizate ca senzor medical

• În figura, nanofirele sunt așezate pe un canal microfluidic. Pe măsură ce particulele curg prin
canalul microfluidic, senzorii nanofire preiau identificările moleculare ale acestor particule și pot
transmite imediat această informație printr-o conexiune a electrozilor către lumea exterioară.

• Aceste nanodivaisuri sunt construcții realizate de om, făcute cu carbon si siliciu nanofire.

• Ei pot detecta prezența unor gene modificate asociate cu cancerul și pot ajuta cercetătorii să
identifice locația exactă a acestor modificări

3. Polaronul
Un polaron este o cvasiparticolă
folosită în fizica materiei condensate
pentru a înțelege interacțiunile dintre
electroni și atomi dintr-un material
solid. Conceptul polaron a fost propus
inițial de Lev Landau în 1933 pentru a
descrie un electron care se deplasează
într-un cristal dielectric unde atomii se
deplasează din pozițiile lor de echilibru
pentru a controla eficient încărcarea
unui electron, cunoscut sub numele de nori de fonon. Acest lucru scade mobilitatea electronilor
și mărește masa efectivă a electronului.
Conceptul general al unui polaron a fost extins pentru a descrie alte interacțiuni între
electroni și ioni din metale, care au ca rezultat o stare legată sau o scădere a energiei în
comparație cu sistemul neinteracționat. Lucrările teoretice majore s-au concentrat asupra
soluționării Hamiltonienilor Fröhlich și Holstein. Acesta este încă un câmp activ de cercetare
pentru a găsi soluții numerice precise pentru cazul unuia sau a doi electroni într-o latură mare de
cristal și pentru a studia cazul multor electroni care interacționează.
Experimental, polaroanele sunt importante pentru înțelegerea unei mari varietăți de
materiale. Mobilitatea electronilor în semiconductori poate fi mult redusă prin formarea de
polaroni. Semiconductorii organici sunt, de asemenea, sensibili la efectele polaronice, care sunt
deosebit de relevante în proiectarea celulelor solare organice care transportă eficient încărcătura.
Interacțiunea electronică cu fonon care formează perechile Cooper în supraconductorii de joasă
Tc (supraconductori de tip I) poate fi, de asemenea, modelată ca un polaron și doi electroni de
spin opuși pot forma un bipolar care împărtășește un nor phonon. Acest lucru a fost sugerat ca un
mecanism de formare a perechilor Cooper în supraconductori de înaltă Tc (supraconductori de
tip II). Polaroanele sunt, de asemenea, importante pentru interpretarea conductivității optice a
acestor tipuri de materiale.
Polaronul, o cvasiparticolă fermionică, nu ar trebui să fie confundată cu polaritonul, o
cvasiparticolă bosonică analogă unei stări hibridizate între un foton și un fonon optic.Aceasta
este o altă încercare de a explica un concept fizic al materiei condensate într-un limbaj relativ
netehnic. Comentariile sunt, ca întotdeauna, apreciate.
Un exemplu comun al unei quasiparticule este polaronul. Atunci când un transportor de
încărcătură (un electron sau o gaură) este plasat într-un solid, ionii din jur pot interacționa cu
acesta (de exemplu, ionii pozitivi vor fi ușor atrasi de un purtător încărcat negativ). Ioniile își pot
ajusta ușor pozițiile, echilibrând interacțiunile lor cu purtătorul de sarcină și forțele care țin ionii
în locurile lor obișnuite. Această ajustare a pozițiilor duce la o polarizare centrată local pe
suportul de încărcare. Combo-ul transportatorului + polarizarea înconjurătoare este un polaron.
Există polaroni "mari" și "mici", definiți prin faptul că norul de polarizare este sau nu mai mare
decât distanța atomică din material. Polaronii sunt o modalitate utilă de a gândi purtătorii în
cristalele ionice, materialele cu moduri vibrationale "moi" (cum ar fi manganii) și
semiconductorii organici (sisteme deformabile foarte bine păstrate de van der Waals mai degrabă
decât de legături covalente).
• small polaron
• piezopolaron
• polaronic exciton
• spin — or magnetic — polaron
• “ripplonic polaron”
• “plasmaron”
• “hydrated polarons”
• electronic polaron

What is the difference between polaron hopping and electron hopping?

What is the difference between a small polaron and a large polaron?
Mecanismul mișcării polaronilor în structurile cvasi-1D a fost investigat de unii autori,
precum Holstein, Emin, Rashba, Davydov (mecanismul de încărcare și transfer de energie în
macromolecule biologice, ca proteine) ... și multe altele. Există două mecanisme diferite de
transport polaron: mecanismul de bandă (predomină la temperaturi scăzute) și mecanismul de
alunecare (predomină la temperaturi ridicate, inclusiv temperaturile camerei, pentru
macromoleculele biologice). Uneori, mecanismul de alunecare este denumit mecanism asistat de
fonon. Acum câțiva ani am fost investigat limita dintre aceste două mecanisme de transfer, în
funcție de parametrii sistemului și de temperatură.
Tipul de polaron care poate fi format într-o structură de cristal depinde de raportul dintre
parametrii de bază ai sistemului: energia de auto-captare (energia de autolocalizare), energia
fononică caracteristică și lățimea benzii quasiparticule. Cred că explicația scurtă și concisă a
acestui proces este explicată în publicațiile pe care le-am postat în profilul meu.
Pe scurt, există:
1) polaron mic nonadiabatic (nonadiabatic înseamnă că cvasi-particula și deformarea zăbrelelor
formează o nouă entitate: avem "îmbrăcată" quasiparticule, cu o nouă masă eficientă și cu o
bandă redusă de energie. Teoriile SP clasice se bazează pe utilizarea transformării Lang Firsov)).
Interacțiunea dintre sistemele phonon și quasiparticule este puternică.
2) limes adiabatic (aici adiabatic înseamnă că deformarea zăbrelelor este lentă și nu poate urma
mișcarea quasiparticulei (structura înghețată a formelor de defoamă).) Dimensiunea polaronului
în limitele adiabatice depinde de energia de interacțiune dintre fononi și quasiparticule: dacă
această energie este puternic, se va forma polaronul mic adiabatic. În opozitate, dacă această
interacțiune este slabă, avem polaron adiabatic mare (soliton).
Această clasificare se bazează pe publicațiile lui Holstein, Rashba și a câtorva alți autori.

4. Tehnica STED(Stimulated emission depletion )

STED (stimulated emission depletion – in romana pur si simplu nu suna bine) este o tehnica de
microscopie de super rezolutie, prin care se poate depasi limita de difractie a luminii.
 Toate microscoapele optice au rezolutia limitata, deoarece obiectele cu dimensiuni apropiate de
lungimea de unda a luminii folosite produc fenomenul de difractie (apare blur). Matematic, rezolutia
unui microscop este invers proportionala cu lungimea de unda a luminii, si direct proportionala cu
apertura obiectivului.

Rezolutia- o masura a distantei minime la care se poate face diferenta intre doua
obiecte/forme/detalii

Mai specific, un microscop nu poate diferentia doua obiecte care sunt mai apropiate de λ/2NA,
unde λ e lungimea de unda a luminii si NA este “apertura numerica” a aparatului.

Tehnica confocala si tehnica STED comparate

Microscopul STED e construit pe baza unui miscroscop confocal cu laser. Acest tip de microscop
focuseaza un fascicol (fascicul?) laser intr-un punct al probei, ceea ce determina toti fluoroforii din acel
punct sa emita lumina prin fluorescenta. Problema e ca itensitatea luminii, din cauza difractiei, se
distibuie in spatiu (ca un fel de difuzie), si detaliile/marimea obiectului devin distorsionate, reducand
rezolutia.

Pornind de la principiul asta, STED aduce inca o raza laser, in forma de gogoasa (toroid, daca
vreti) si cu lungime de unda mai mare. Astfel, fluoroforii excitati de prima unda care sunt atinsi SI de
aceasta a doua unda sunt instant dezactivati. Lumina care ramane este doar cea emisa de moleculele din
centrul fascicolului. Si asa se mareste rezolutia, peste limita de difractie a luminii.

De mentionat este ca, pentru a se realiza o intreaga imagine, microscopul STED “scaneaza”
proba, adica isi muta obiectivul putin cate putin (baleaza) pentru a compune toti pixelii imaginii.
 Microscopie confocala normala Unda STED “Diferenta” intre ele

Miscroscopia STED poate fi folosita la analiza structurii si distributiei proteinelor in celula (de
exemplu, pentru a se demonstra ca metoda functioneaza, s-au vizualizat filamente din citoschelet).

Tot cu STED s-a putut demonstra auto-asamblarea unor nanoparticule cu miezul de 68 nm. De
altfel, rezolutia cea mai buna a STED este de 70-90 nm. In general, metoda este folosita pentru a studia
diferite dinamici si comportamente ale proteinelor si organitelor celulare.

Ca markeri fluorofor pot fi folositi QUANTUM DOTS, datorita proprietatilor lor electronice si a
modului in care interactioneaza cu lumina.

5. Explicati DOS pentru fiecare caz in parte (0D, 1D, 2D, 3D)
6. Bioceluloza
7. Aplicatii ale straturilor subriti
Straturile subtiri sunt straturi de material cu grosimea de ordinul nanometrilor.
Proprietatile fizice ale unui strat subtire depinde de proprietatile materialului din care este
realizat. Materialele din care sunt realizate straturile subtiri pot fi anorganice: transparente si
conductoare ( ZnO, SnO, ITO ) , izolatoare ( Al2O3, Y2O3 ), organice : flexibile (polimeri)
Straturile subtiri se pot depune pe un substrat prin diferite metode, atat fizice cat si chimice.
Dintre metodele chimice sunt amintite: sol-gel, CVD( depunerea chimica de vapori), iar
principalele metode fizice utilizate sunt : pulverizare cu magnetron, epitaxie cu fascicul
molecular si depunere prin pulsuri laser.
Aplicatiile straturilor subtiri se regasesc in IT, electronica, energie, automobile, aerospatiala si nu
in ultimul rand in medicina.
1.Flme subtiri ceramice sepuse prin centrifugare ca acoperiri pentru implanturi
Metoda de obtinere: sol-gel + tehnica depunerii prin centrifugare
Substraturi folosite: placate de titan
Caracterizare (compoziţia, structura şi morfologia): SEM, difractia cu raze X
Filmele subţiri calcinate la o temperatură mai mică au un răspuns biologic mai bun
datorită naturii vitroceramice
Produc straturi bioactive pentru acoperiri ale implanturilor metalice
2.Depunere de vitroceramice pe substrat de Titan prin tehnica PLD
Prin metoda sol-gel si tehnica PLD s-a reusit sintetizarea si depunerea straturilor subtiri
vitroceramice pentru implanturi de Titan. Proprietatile straturilor rezultate pot fi reglate cu
usurinta prin modificarea parametrilor de procesare. Toate straturile subtiri prezinta o morfologie
granulara fina si asigura caracterul hidrofil al substratului de Titan. Prin analize biologie s-a
evidentiat o compatibilitate ridifcata cu celulele umane si lipsa efectului citotoxic. Astfel de
materiale, obtinute prin metode simple si eficiente pot fi integrate in practica medicala pentru
accelerarea procesului de vindecare si imbunatatirea vietii pacientului.
3. Acoperiri pe bază de Akermanit obtinute prin PLD pentru implanturile metalice
utilizate în ortopedie
Prin combinarea metodei sol-gel cu un tratament termic de sinterizare la 1200 °C, a fost
obtinut un produs aparținând sistemului SiO2 – P2O5 – Cao – MgO – ZnO – CaF2. Apoi a avut
loc depunerea de filme subțiri prin ablație cu laser, cu doi parametri variați: temperatura
substratului și presiunea oxigenului. Rezultatele au indicat formarea Akermanitului ca fază
cristalină principală atât în țintă, cât și în stratul subtire. Din punct de vedere morfologic,
acoperirile sunt nanostructurale, continue și au o grosime de mai putin de 100nm. Bioactivitatea
straturilor subtiri a fost confirmata prin formarea unei strat consistent de apatita. Prin teste
biologice a fost demonstrate aderenta si proliferarea celulelor la suprafata probelor, aratand o
activitate metabolica normala si o distributie relativ uniforma. Astfel de acoperiri din ceramica
bioactive pe substrat metalic sunt excelente pentru implanturi medicale.
4. Nanostruturi de fier in matrice multistrat de alumina prin PLD ->magnetic devices
PLD-cel mai versatile si adecvat pentru fabricarea sucturilor composite/complexe datorita transf
stoichiometric de la tinta pe film.
-suprafata si volum uniforme
-control al parametrilor de procesare
 8. Biosenzori
De la Adriana : -Dispozitiv care are un element activ biologic , su un traductor fizic
pentru a genera un semnal masurabil
traductor

Substante
purtatoare de receptor
Semnal
diversi liganzi
electric

Circuit electric de
amplificare
- sunt folositi pentru investigatii neinvazive
Nanoparticulele de aur bio-funcţionalizate pot fi utilizate pentru detectarea diferitelor clase de
macromolecule, dintre care cele mai importante sunt proteinele şi acizii nucleici.
Principiul care stă la baza procedeelor de detecţie este specificitatea mare dintre diferite bio-
molecule şi apariţia unor modificări in spectrele optice ale nanoparticulelor de aur bio-
funcţionalizate în urma complexării.
Biosenzorii electrochimici cu nanoparticule de aur pot fi utilizaţi pentru detecţia unor clase de
substanţe: proteine, secvenţe de nucleotide, substanţe cu potenţial toxic, cu utilizări în creşterea
calităţii vieţii. O componentă importantă a biosenzorilor cu nanoparticule de aur o reprezintă
interacţiunea specifică anticorp-antigen. In acest caz, pe un substrat solid se auto-asamblează un
strat de nanoparticule de aur biofuncţionalizate cu anticorpul. In prezenţa antigenului dintr-o
soluţie, se modifică semnalul electrochimic primit de la substratul bio-funcţionalizat, astfel
realizându-se detecţia substanţelor de interes.
Exemplu:
-senzori micorbieni : senzori optici;
TEHNICA SERS :
SERS = spectroscopia Raman amplificată la suprafață

UTILIZARE :
În ultimii ani s-au dezvoltat noi metodologii care includ aplicații promițătoare ale spectroscopiei
Raman pentru diagnosticarea ITU . Spectroscopia vibrațională, precum Raman sau SERS
(efectul Raman amplificat la suprafață) au fost testate cu succes în detecția bacteriilor cu o
pregătire minimală a probe.
Practic, o analiză bazată pe SERS presupune expunerea unui volum foarte redus de probă (circa
10 µl) pe o sticlă de microscop tratată chimic astfel încât să asigure fixarea microorganismelor
prin forțe electrostatice, iar mai apoi, înregistrarea de spectre SERS cu ajutorul unui laser cu
lungimea de undă 633 nm. Procesarea datelor spectrale obținute este minimă: se reduce la
îndepărtarea zgomotului de fundal și la o normalizare pentru compararea eficientă a rezultatelor.
IMPORTANTA :
Spectroscopia SERS este utilizată cu success în ultimii ani de mai multe grupuri de cercetare cu
experiență în domeniu în vederea obținerii de informații cât mai precise și mai complexe legate
de microorganisme unicelulare, mai ales a celor patogene . De ce este SERS o tehnică ideală de
investigare a probelor biologice complexe? Printre avantajele acestei metode spectroscopice se
numără ultrasenzitivitatea, permițând detecția la nivel de o singură moleculă

De la Andreea: Biosenzor-dispozitiv sensibil la un stimul fizic sau chimic (cum ar fi căldura

sau aciditatea, metabolismul) care transmite informaţii despre procesele vitale. Biosenzorii
se ocupă cu detectarea semnalelor fiziologice şi transformarea lor în semnale “tehnice”
standardizate, de cele mai multe ori electrice, pentru a fi cuantificate din analog în digital
Noţiunea de biosenzor evoluează mai ales privit ca domeniu de aplicaţie. În ultima
decadă termenul de biosenzor a fost în variate moduri aplicat la un număr de
dispozitive fie pentru monitorizarea sistemelor vii sau pentru acelea care au
încorporate elemente biotice. Recent comitetul IUPAC a încercat o lămurire a
definiţiei termenului de biosenzor printr-o sistematizare a literaturii de specialitate
care în decursul timpului a fost utilizat pentru a descrie termometre, spectrometre de
masă, dispozitivele de determinare a daphniei în ecosistemul apelor, echipamente
electrofiziologice, identificări de elemente chimice prin electrozi ionselectivi.
Biosenzorul cu receptori
Normalitatea proceselor biologice este asigurată de procese moleculare de sensibilitate mare
bazate pe specializarea unor proteine structurale, numite receptori capabile de a recunoaşte un
număr de semnale fiziologice.
Biosenzorul bazat pe celule sau ţesuturi
Măsurarea speciilor moleculare în acest caz nu se rezumă la interacţia cu compuşii de
analizat, transformările ce au loc pot fi măsurate ca produşi rezultaţi. Este de dorit să se opereze
cu populaţii de celule a căror căi metabolice principale să fie cunoscute. Un relevant exemplu
este oferit de de biosenzorul L-arginina, care asociază populaţii de celule bacteriene de
Streptococcus faecium în combinaţie cu un electrod pentru amoniac.
Pentru biosenzorul de adenozină a fost propus un element biosenzitiv tisular, obţinut din
mucoasa intestinului subţire de la un soarece. Pentru biosenzorul de dopamina, specialistii s-au
orientat la pulpa fructului de banana, avînd in vedere că aceas- ta are proprietati biocatalitice
remarcabile.
 Biosenzori cu proteine redox
Proteinele redox sunt implicate în procese biochimice precum respirţia celulară şi
reacţiile caracteristice sistemului de fotosinteză.
Principalele tipuri de proteine redox implicate şi cunoscute sunt:
CITOCROMII, conţin ionii de fier în grupul prostetic, iar citocromul “c” este implicat
în transferul de electroni în mitocondrie.
FEREDOXINELE, conţin ioni de fier şi sulf, în combinaţii dimerice ale
cloroplastelor (2Fe-2S) feredoxina şi combinaţii tetramerice din feredoxina bacteriană
2 (2Fe- 2S), implicate în procesele de fotosinteză şi respectiv de transferul ionilor
fixaţi de azot.
PROTEINELE ALBASTRE, conţin cupru legat de cel mai mic rest de cisteină,
implicat într-o structură tetraedrică, cum ar fi plastocianina şi azurina, ce mediază
transferul de electroni în fotosinteză şi posibil în reducerea nitriţilor.
FLAVOPROTEINELE, conţin un un grup prostetic şi un cunjugat organic, sunt
implicate în transferul proteinelor ca de exemplu flavotoxinele.
Aceste proteine au un rol important în natură, datorită localizării pe suprafaţa lor a
centrilor redox. Arhitectura subtilă a moleculelor oferă selectivitate şi specificitate acestor
molecule în interacţia lor cu alte proteine sau enzime, ca de exemplu structura citocromului
”c”. Fierul porfirinic (hemul), este situat în centrul moleculei şi bine învelit sau ascuns, el
este expus solvenţilor într-o mica proporţie de 0,06%, din totalul suprafeţei mo- leculare.
Proteina suportă un potenţial pozitiv de +9mV datorită excesului de resturi lizinice, bazice.
Biosenzori electrochimici
Biosenzorul disponibil pentru un singur tip de măsurătoare, sau incapabil să
monitorizeze continu analiza concentraţiei sau să nu fie regenerat rapid şi reproductibil
este definit a fi de „unică folosinţă”. Biosenzorii electrochimici pot fi clasificaţi în
funcţie de analizele si reacţiile pe care le monitorizează: monitorizare directă a
concentraţiei analiţilor sau a reacţiilor producătoare sau consumatoare a acestora;
alternativ.O monitorizare indirectă a inhibitorului sau activatorului elementului de
recunoaştere biologică (receptorul biochimic). O proliferare rapidă a biosenzorilor
electrochimici şi a diversităţii lor a condus la o lipsă de rigoare în definirea criteriilor
de performanţă. Cu toate că fiecare biosenzor poate fi evaluat pentru o anumită
aplicaţie, este util să se stabilească o serie de protocoale standard pentru stabilirea
criteriilor de performanţă conform normelor şi criteriilor IUPAC [64]. Aceste criterii
includ caracteristicile de etalonare (sensibilitate, domeniul de liniaritate şi operaţional
al concentraţiei, limitele determinării cantitative şi detecţia specifică), selectivitate,
starea de echilibru şi timpul de răs- puns, reproductibilitate, timp de viaţă, stabilitatea.

Biosenzori microbieni

Există două clase de biosenzori microbieni ce folosesc acelaşi principiu:

măsurarea activităţii metabolismului în prezenţa analitului.
Prima clasă utilizează microorganime imobilizate de la care se măsoară produşii re- zultaţi
din metabolism. Această clasă a devenit comun definită ca biosenzori microbieni.
A doua clasă măsoară activitatea electrică a metabolismului microorganismelor atunci
cînd consumă un „biocombustibil”, de exemplu glucoza. Această clasă este cunos- cută
sub denumirea generică de celule bioelectrochimice sau celule de biocombustie.
Biosenzorii microbieni conţin microorganisme imobilizate şi un lanţ de transducţie mult
mai diversificat (figura 5.1). În general sunt utilizaţi pentru un singur proces bio- chimic
[1].

Biosenzori microbieni electrochimici

Biosenzorii microbieni conţin microorganisme imobilizate într-o
membrană şi un dispozitiv electrochimic. Clasificarea lor se realizează după tipul
activităţii respiratorii măsurate sau după tipul activităţii electrochimice, metabolice, optice
etc. În cazul modificării activităţii respiratorii a microorganismelor, imobilizate într-un
substrat, aceasta este detectată de un electrod de oxigen .Prin măsurarea activităţi
respratorii sau a consumului de oxigen se estimează concentraţia substratului. În cazul
măsurărilor de produşi de metabolizare se folosesc alte metode electrochimice.
Biosenzorul microbian detectează activitatea metabolică,electrochimic, cum ar fi:
hidrogenul, dioxidul de carbon, amoniacul şi acizii organici, care sunt secretaţi de
microorganisme .Se pot utiliza atît microorganisme aerobe cît şi anaerobe.
Cei mai mulţi biosenzori microbieni se bazează pe măsurarea activitaţii respiratorii şi
folosesc activitatea microorganismelor aerobe.Traductorul acestui tip de biosenzor poate
fi: electrochimic (potenţiometric, amperometric), fotodetector, termistor, ISFET.

Biosenzori cu fibră optică

Biosenzorii optici corelează variaţia concentraţiei masei, cu modificarea unor

parametri caracteristici luminii: lungimea de undă, indicii de refracţie, polarizarea,
absorbanţa, extincţia, fluorescenţa, chemiluminiscenţa, rezonanţa plasmonilor de
suprafaţă (SPR)
Există cîteva configuraţii tipice de biosenzori pe fibră optică, ele fiind
sistematizate.

1 2
R

3 Rb
4
R c Led FD

A B C
Senzori optici:
A- principiu de functionare: 1-fibra
optica incidenta 2-radiatia
reflectata, 3-fereastra, 4- reactiv -R
 B- tipuri de senzori: a-cu fibra optica bifurcata,
b- monofibra cu separare radiatie
incidenta/reflectata c- transmisie
C- senzor otic pentru determinarea albuminei
O-film albumina, ///-membrana
bromcrezol,verde FD- fotodioda
Figura 7.1 – Trei tipuri de biosenzori cu fibră optică. Principii de funcţionare

Ei încorporează una sau două fibre optice. Dacă este folosită doar o fibră
optică, este necesar ca cele două radiaţii luminoase: cea incidentă şi cea de referinţă,
să se modi- fice în timp şi de asemenea să îşi modifice lungimea de undă.Lumina
incidentă trebuie să fie în limitele unghiului de reflexie totală, deci forma geometrică
a suprafeţei senzorului are o importanţă esenţială (figura 7.1 A). Cel mai important
domeniu de aplicaţie al unui asemenea tip de senzor este determinarea fluorescenţei
celulei, care depinde de raportul NADH/NAD intracelular, obţinînd asfel o măsurare
precisă a stării celulei.

9. Tehnica PLD(Pulsed Laser Deposition)

Metoda de depunere prin ablatie laser (PLD) este o metoda de depunere a straturilor subtiri prin
ablatia unei tine cu un fascicul laser pulsat. Ablatia laser este un proces prin care o cantitate de
material este de indepartata de pe suprafata probei in urma iradierii laser. Acest proces este
caracterizarea de o fluenta de prag sau prag de ablatie, la depasirea caruia in material se produc
modificari macroscopice. La fluenta mare a laserului, materialul este extras din proba sub forma
unui jet de plasma, in forma de pana. Aceasta poate fi realizata atat in vid, cat si in gaze inerte
sau reactive.
Principalul motiv care sta la baza progresului PLD este acela ca indiferent de
complexitatea compozitiei materialelor, acestea pot fi transferate pe substrat fara schimbarea
stoichiometriei
(raportul cantitativ dintre elemente).
 Etape:
1. Ablatia laser a materialului tinta si crearea jetului de plasma
- fasciculul laser este focalizat asupra tintei si patrunde in material ~10nm
- campul electric generat de laser este suficient de intens pentru a ioniza atomii din stratul
penetrat, care sunt smulsi din tinta, prin 2 mecanisme posibile:
 Proiectarea acestora pe directia normala la tinta, datorata respingierii
coulombiene dintre ioni, astfel fiind creat jetul de plasma
 Vaporizarea acestora prin incalzire

2. Dinamica materialului ablat

- expansiunea jetului de plasma

3. Depunerea materialului ablat pe substrat

- distanta dintre tinta si substrat trebuie sa fie suficient de mare, deoarece in caz contrar,
plasma va produce o distributie mare de defecte la suprafata substratului, datorita energiei
ridicate a acesteia

4. Procesul de nucleatie si formarea filmului pe suprafata substratului

- acest proces depinde:
 Parametrii laserului – fluenta [J/cm2] si energia pulsului
- determina gradul de ionizare al plasmei

 Parametrii substratului – temperatura si calitatea suprafetei

- determina densitatea de nucleatie ( scade odata cu cresterea temperaturii si
rugozitatii suprafetei)

 Presiunea gazului de lucru

- determina stoichiometria compusilor si calitatea filmului format
 Ambele sunt DP cu presiunea in cazul gazelor reactive
 Ambele sunt IP cu presiunea in cazul gazelor inerte

Avantaje PLD:
 Transfer stoichiometric de material de la tinta la substrat
 Rata de depunere relativ mare de ~10nm/min, la fluenta moderata
 Posibilitatea de depunere de filme multistrat prin folosirea unui carusel cu multe tinte

10.Electrospinning
Electrospinningul este o metodă de producție a fibrelor care folosește forța
electrică pentru a extrage firele încărcate de soluții polimerice sau topiri polimerice până
la diametrele fibrelor de ordinul a câteva sute de nanometri.
Electrospinningul prezintă caracteristici atât de electrospraying, cât și de rotatie uscată
a fibrelor. Procesul nu necesită folosirea coagularii chimice sau a temperaturilor ridicate
pentru a produce fire din fibre solide din soluție. Acest lucru face ca procesul să se
potrivească în special producției de fibre care utilizează molecule mari și complexe. De
asemenea, este practicat electrospinningul din precursorii topiți; această metodă
asigură că niciun solvent nu poate fi transportat în produsul final.

Atunci când se aplică o tensiune suficient de mare la o picătură de lichid,

corpul lichidului se încarcă și repulsia electrostatică contracarează tensiunea
superficială și picătura se întinde. Dacă coeziunea moleculară a lichidului este suficient
de mare, nu se produce destrămarea fluxului și se formează un jet de lichid încărcat.

Pe măsură ce jetul se usucă în zbor, modul de debit curent se schimbă de la

ohmic la convectiv, pe măsură ce încărcarea migrează spre suprafața fibrei. Jetul este
apoi alungit printr-un proces de batere cauzat de repulsia electrostatică inițiată la îndoiri
mici ale fibrei, până când este în cele din urmă depusă pe colectorul împământat.
Alungirea și subțierea fibrei rezultate din această instabilitate de îndoire conduce la
formarea de fibre uniforme cu diametre de scală nanometrica.

Formarea de fibre prin electrospinning

Parametrii:

 Masa moleculară, distribuția greutății moleculare și arhitectura (ramificată, liniară

etc.) a polimerului
 Proprietățile soluției (vâscozitatea, conductivitatea și tensiunea superficială)
 Potențialul electric, debitul și concentrația
 Distanța dintre capilar și ecranul de colectare
 Parametrii ambientali (temperatura, umiditatea și viteza aerului în cameră)
 Miscarea și dimensiunea ecranului țintă (colector)

În aceste zile, tehnica electrospinning nu este doar pentru cercetarea

academică, ci și pentru aplicații comerciale reale. În prezent, mai multe industrii din
întreaga lume au adoptat această tehnică în dezvoltarea de inovații de produse noi.
Unele dintre aplicațiile în care se utilizează electrospinning sunt ingineria țesuturilor
(NanoAlignedTM, NanoECMTM), livrarea de medicamente (Rivelin® Patch),
încapsularea alimentelor, materialele izolatoare, conversia și stocarea energiei, filtrare,
etc

11.Quantum well, Quantum wire, Quantum dots

 Quantum well
Este un sistem bidimensional
Electronul se poate deplasa în două direcții și poate fi restricționat într-o singură direcție.
Se formeaza in semiconductoare avand un material (AlGaAs) prins intre 2 straturi de material cu
o banda interzisa mai mare(Aluminium Arsenide)
Aceste structuri se pot forma cu ajutorul unui fascicul molecular epitaxial sau prin depunere de
vapori chimici.Se poate controla atat grosimea straturilor cat si grosimea nanostructurilor.
Epitaxie= 1. Process fizico-chimic de crestere a unui strat monocristalin pe un support cristalin
2.(electron) metoda de dopaj care incorporeaza impuritatile pe un cristal de
germaniu/siliciu

 Quantum Wire
Este un sistem unidimensional
Electronul se poate deplasa într-o direcție și se restrânge în două direcții.
 Quantum dot
Este un sistem dimensional zero
Mișcarea de electroni a fost restrânsă în trei dimensiuni
QD = quantum dot = nanoparticula speciala care emite lumina de diferite culori in functie de
diametrul lor si care pot fi utilizate pentru diagnosticarea complexa .
Dezavantaje : toxic , trebuie efectuate unele modificari tipice asupra sa pentru a-l face sa devina
biocompatibil .
Avantaje : dimensiuni reduse , pot fi injectate intr-un subiect , iar apoi pot fi detectate prin
excitarea acestora , emitand lumina

12.Aplicatii ale nanotehnologiilor in medicina

Nanotehnologiile presupun:
 Cercetarea stiintifica si dezvoltarea de tehnologii la nivel atomic, molecular sau
macromolecular, in domeniul de dimensiune 1-100 nm;
 Crearea si utilizarea structurilor, dispozitivelor si sistemelor care au propietati si
functii noi, datorate dimensiunilor la care sunt structurate;
 Abilitatea de control si manipulare a materiei la scara atomica.
Acestea pot fi folosite in mai multe aplicatii biomedicale cum ar fi:
1. Senzori biomedicali
2. Eliberearea controlata de medicamente
3. Rol anti-microbian si regenerativ

I. SENZORI BIOMEDICALI(ZnO)
Pulberile de ZnO au fost folosite au fost folosite in mod frecvent datorita proprietatilor
lor. Una dintre aplicatii o reprezinta cremele pentru protective solara, datorita proprietatii de
blocare a razelor UV.
ZnO are o banda interzisa de 3.37 eV si o energie de legatura a excitonului de 60 meV,
cee ace il recomanda pentru utilizarea in dispositive electronice, de exemplu biosenzorii, diodele
electroluminescente (LED) sau becuri cu incandescenta. Posibilitatea utilizarii ZnO pentru astfel
de aplicatii ar reduce costurile acestor tipuri de dispositive.
Oxidul de zinc este un semiconductor de bandă interzisă largă (3,37 eV) cu structura de
wurtzite, care posedă o conductivitate electrică naturală de tip n. Atracția cercetătorilor pentru
ZnO poate fi atribuită energiei mari de legătură a excitonului (60 meV) potențial care, poate
pregăti calea pentru laserii cu curenți de prag foarte mici bazați pe recombinarea excitonului. De
importanță foarte mare este transparentă ZnO în domeniul optic vizibil ce conduce la studierea
acestui material pentru aplicații cum sunt contactele optice transparente pentru emițătorii de
lumină, celule solare, tranzistori ca filme subțiri transparente și nanostructuri ce pot fi folosite la
extragerea luminii din LED-uri.[1] Datorită biocompatibilității sale unice, nanoparticulele de
oxid de zinc au fost utilizate în diferite aplicații farmaceutice și biomedicale cum ar fi agenți
antibacteriali, livrarea medicamentelor și genelor, bioimagistică, biosenzori. Nanomedicina este
un câmp interdisciplinar în care nanoștiința, nanoingineria și nanotehnologia interacționează cu
științele vieții. Nanoparticulele sunt componente cheie ale nanomedicinei, proprietățile lor fiind
între cele ale moleculelor și cele ale sistemelor „bulk”. Dimensiunile lor sunt considerate între
cele ale moleculelor și 100 nm. S-a observat că mici schimbări în dimensiune și formă pot afecta
semnificativ proprietățile nanoparticulelor. De aceea sunt necesare sinteze precise în care sunt
produse probe cu distribuție strânsă a proprietăților pentru a realiza funcții specifice țintite și a
corela funcțiile observate cu caracteristicile specifice ale nanoparticulelor. Suspensiile de
nanoparticule de oxid de zinc sunt eficiente împotriva unui spectru larg de organisme microbiale.
Mecanismul activității antibacteriale este predominant atribuit speciilor chimice reactive ce
conțin oxigen (Reactive Oxygen Species- ROS) ce produc stres oxidativ asupra bacteriei, care
ulterior moare. Totuși o parte din activitatea antibacterială a ZnO provine din inhibarea enzimei.
Nanoparticulele de ZnO cu anumite forme pot mima inhibitorii biologici prin potrivirea
geometriei lor cu cea a inhibitorilor de natură proteică. Nanostructurile unidimensionale de ZnO
au fost studiate ca senzori pentru detectarea diferitelor molecule biologice. Biosenzorii de ZnO
1D au avantajul stabilității în aer, nontoxicității, stabilității chimice, activității electrochimice,
ușurinței la preparare și caracteristicilor bio sigure. Au fost fabricați biosenzori electrochimici,
optici, în configurații de tranzistor cu efect de câmp sau care folosesc proprietățile piezoelectrice
ale ZnO. Provocarea încă actuală este producerea de cantități mari de nanostructuri de ZnO 1D
cu dimensiuni și morfologii bine controlate.

II. ELIBERARE CONTROLATA DE MEDICAMENTE(MAGNETITA)

Magnetita este un oxid de fier mixt in cadrul caruia se refasesc 3 ioni de Fe: doi fiind sub
forma de Fe3+ si unul sub forma de Fe2+. Aceasta a fost cunoscuta inca din cele mai vechi
timpuri fiind utilizata in navigatie(sursa primelor compasuri).
Nanoparticulele de magnetita sunt cunoscute pentru aplicatiile lor in diferite domenii,
cum ar fi eliberarea controlata de medicamente, tintita catre anumite compartimente ale
organismului, utilizarea ei ca si agent de contrast in cadrul tehnicii de imagistica de rezonanta
magnetica sau pe post de material absorbant, in indepartarea cationilor metalelor grele din apele
reziduale.
In scopul eliberarii controlate de medicamente , aceste nanoparticule, in special cele
acoperite cu polimeri biocompatibili, se pot lega de medicamente, protein, enzyme, anticorpi sau
nucleotide si pot fi directionate catre un anumit organ, tesut sanatos sau tumoral, prin aplicarea
unui camp magnetic extern.
Totusi , aplicatiile inca prezinta numeroase limitari in ceea ce priveste controlul
dimensiunii si monodispersia particulelor, biocompatibilitatea, magnetizarea si stabilitatea
acestora. Practic este absolut necesara o metoda de sinteza cat mai eficienta, economica si
scalabila, care sa permita obtinerea particulelor magnetice de dimensiuni cat mai reduse, cu
potential aplicativ in diferitele domenii ale cercetarii fundamentale.
https://upb.ro/wp-content/uploads/2017/11/Doina_Georgescu_Rezumat_Ro.pdf (informatii
suplimentare cu privire la sistemele de eliberare tintita de substante farmaceutice active)

III. ROL ANTI-MICROBIAN SI REGENERATIV

Argintul este un metal traditional moale, gri translucid, cu numar atomic 47. El prezinta
cele mai mari valori ale conductivitatii electrice si termice dintre toate metalele descoperite pana
in present. El a fost folosit de a lungul istoriei in diferite aplicatii: metal pretios( sisteme
monetare, bijuterii ornamente), industria fotografica(pentru developare, datorita proprietatilor
sale fotocatalitice), stomatologie, activitate anti-microbiana(impotriva unei game largi de
germeni patogeni: Staphylococcus aureus, Staphylococcus epidermis, Bacterii gram negative).
 Nanoparticulele de argint au fost studiate ca un mediu de livrare a antibioticului, precum
si ca modalitate de a sintetiza composite pentru utilizarea acestora ca filtre dezinfectante si
materiale de acoperire. Mai multe mecanisme au fost propuse pentru a explicaefectul inhibitor al
nanoparticulelor de argint pe bacterii. Se presupune ca afinitatea mare a argintului fata de sulf si
fosfor este elemental cheie al efectului anti-microbian.
Utilizarea este insa complexa, se fac depuneri de nanoparticule de argint pe suporti de
nanoparticule de dioxid de titan, de oxid de zinc, care sunt si ele anti-microbiene, iar efectul se
cumuleaza.
Este exclus ca bacteriile sa devina imune in timp la argint deoarece efectul se rasfrnage
atat pe structura cat si pe proteinele enzimatice, iar mai apoi inhiba metabolismul si inmultirea
celulelor.
Aplicatiile biomedicale ale nanoparticulelor de argint se bazeaza pe reactivitatea scazuta,
fiind mai putin agresive fata de biochimia corpului. Surplusul lor este eliminat mai usor din
organism, o parte ajunge chiar in mediile intercelulare sau intracelulare, restul Ramanand in
fluxul sanguine. Ele isi pastreaza forma o perioada relative indelungata, eliberand lent ionii
metalului respective si actionand astfel ami bland, dar mai systemic, fara a genera efecte
secundare negative precum compusii altor metale.

13. Magnetita in bioinginerie(definitie+proces de obtinere+aplicatii)

Magnetita este un oxid de fier mixt, in cadrul caruia cei trei ioni de Fe se prezinta doi sub
forma Fe 3+ si unul Fe 2+. Importanta sa este datorata proprietatilor magnetice , fiind un
material magnetic natural. Este bine cunoscut faprul ca un ion de Fe cu stare de oxidare +3 are 5
electroni de valenta deci cel putin un electron fara pereche . Speciile paramagnetice (cele cu
electroni nepereche) sunt putenic atrase de campurile magnetice , Atunci cand un solid contine
mai multi centrii paramagnetici (ca de ex mai multi ioni de Fe3+ ) , aceasta atractie cel mai
adesea se intensifica si favorizeaza proprietatile magnetice .
Proces de obtinere :
Nanoparticulele de Fe3O4 pot fi obtinute prin diferite metode , cum ar fi procese poliol,
precipitare , metoda sol gel , sinteza sono-chimica sau alte tehnici de *microemulsii
(*Emulsiile sunt sisteme lichide multifazice constituite din apă, ulei și surfactanți, constituind
lichide unice, relativ optic izotropice și stabile termodinamic.)
Obtinerea magnetitei in laborator (precipitare ) :
Cei doi precursori (FeSO4 *7 H2O , FeCl3 ) au fost dizolvati in apa sub agitare
magnetica;
Odata obtinuta solutia cu precursoare de ioni de Fe , peste aceasta se adauga solutie
mazica NaOH sau NH3 in exces pana la un anumit pH si se incepe procesul de decantare rapida
cu ajutorul unui magnet ;
 Magnetita este spalata si decantata rapid pana se atinge din nou pH neutru. Dupa care
magnetita se lasa sa se usuce in etuva .
Aplicatii :
Nanoparticulele de Fe3 O4 sunt utilizate intr-o gama foarte mare de aplicatii precum :
- transportul madicamentelor catre zone tinta din diverse compartimente ale organismului
daca sunt acoperite de polimeri biocompatibili ce se pot lega de medicamente , proteie,
enzime , anticorpi sau nucleotide
- rezonanata magnetica cu agenti de contrast (MRI= magnetic resonance imaging)
- in tratamentul cancerului prin hipertermie .
- Pe post de materiale absorbante , in indepartarea materialelor grele din apele reziduale
daca sunt acoperite cu polimeri ce contin grupari chelate .
- Nanoparticulele magnetice s epot folosi si in alte domenii decta cele medicale , pot fi
folosite pentru stocarea datelor de mare dimensiune , cataliza , bioprocesare , refrigerare
magnetica, ferofluide, etc.
*aplicatiile inca prezinta limitari in ceea ce priveste controlul dimensiunii si monodispersiei
particuelelor , a biocompatibilitatii , a magnetizarii si stabilitatii . de aceea este absolut necesar
utilizarea unei metode de sinteza cat mai eficiente , economica si scalabila .
Eficienta este sporita daca se indeplinesc urm conditii:
-obtinerea unor dimensiuni de particula mai mici de 100 nm
-cresterea valorilor de magnetizare a acestora

14.ROS
Specii de oxigen reactive (ROS) au fost mult timp cunoscute a fi o componentă a
răspunsului de ucidere al celulelor imune la invazia microbiană. Dovezi recente au arătat că ROS
joacă un rol-cheie ca mesager în transducția normală a semnalului celular și ciclului celular.
Aceste molecule reactive se formează printr-un număr de mecanisme diferite și pot fi detectate
prin diferite tehnici. Aici vom descrie pe scurt biologia din spatele unora dintre aceste molecule
și mijloacele pentru detectarea lor.
Introducere
Specii de oxigen reactiv (ROS) este o frază folosită pentru a descrie un număr de
molecule reactive și radicali liberi derivați din oxigen molecular. Producția de radicali bazați pe
oxigen este o lovitură pentru toate speciile aerobe. Aceste molecule, produse ca produse
secundare în timpul transportului de aer mitocondrial de respirație aerobă sau de enzime
oxidoreductază și oxidare catalizată de metal, au potențialul de a provoca un număr de
evenimente dăunătoare. Se credea inițial că numai celulele fagocitare erau responsabile pentru
producerea ROS ca parte a lor în mecanismele de apărare a celulelor gazdă. Lucrările recente au
demonstrat că ROS au un rol în semnalizarea celulară, inclusiv; apoptoza; expresia genelor; și
activarea cascadelor de semnalizare celulară [1]. Trebuie remarcat faptul că ROS poate servi atât
ca mesageri intra- și intercelulari.

Tipuri de specii reactive de oxigen

Cele mai multe specii reactive de oxigen sunt generate ca produse secundare în timpul
transportului de electroni mitocondriali. În plus, ROS se formează ca intermediari necesari ai
reacțiilor de oxidare catalizate de metal. Atomul oxigen are doi electroni neparticipati in orbite
separate in shell-ul exterior al electronului. Această structură electronică face ca oxigenul să fie
susceptibil la formarea radicalilor. Reducerea secvențială a oxigenului prin adăugarea de
electroni duce la formarea unui număr de ROS incluzând: superoxid; apă oxigenată; hidroxil;
hidroxil; și oxidul de azot. (Figura 1).

Discuţie
Interesul față de speciile reactive de oxigen a avut loc inițial în jurul patologiei asociate
efectelor dăunătoare ale respirației aerobe: răul necesar cauzat de scurgerea din lanțul de
transport al electronilor în mitocondrii. În acest context, cercetarea a implicat rolul pe care acești
agenți îl joacă în îmbătrânirea, bolile cronice și cancerul.
O nouă frontieră sa născut cu descoperirea că "explozia oxidativă" de către celulele
fagocitare a fost, de fapt, rezultatul producerii intenționate a speciilor reactive de oxigen. Aceasta
a fost considerată a fi o aplicație foarte specifică în care celulele specifice au produs ceea ce
poate fi descris doar ca agenți toxici pentru a ucide microorganismele invadatoare. Alte lucrări
recente au arătat că ROS sunt produse în toate tipurile de celule și servesc ca mesageri celulari
importanți atât pentru comunicările intra și inter-celulare. Este acum evident că există un sistem
complex de reglementare intracelulară care implică ROS în interiorul celulelor. Celulele răspund
la fragmentele ROS în moduri diferite, în funcție de intensitatea, durata și contextul semnalizării.
În ceea ce privește semnalizarea intracelulară, se pare că peroxidul de hidrogen (H2O2) este cel
mai interesant candidat, în timp ce oxidul nitric (• NO) este implicat în principal cu semnalizarea
intercelulară.
 Chimia utilizată inițial pentru detectarea ROS a fost în principal bazată pe măsurarea
absorbției. Cercetarea a implicat, în general, măsurarea nivelurilor de glutation pentru evaluarea
stresului oxidativ la nivelul țesutului sau al întregului corp. Cu nivele milimolar de măsurători
bazate pe absorbție pe analizat, unde sunt mai mult decât adecvate pentru a fi informative și
cantitative. Odată cu descoperirea că ROS sunt utilizați ca mesageri și regulatori intracelulari, s-
au dezvoltat noi chimii cu cerințele de detectare micromolară în minte. Acești agenți sunt bazați
în principal pe fluorescență, dar au fost introduse recent detectări bazate pe luminescente.
Apariția analizei pe bază de imagine utilizând fie senzori fluorescenți cu molecula mică,
fie senzori codați genetic, a oferit perspective noi în ceea ce privește cercetarea ROS. Analiza
imaginilor poate oferi nu numai informații privind cantitativitatea, ci și localizarea celulară.
Acest lucru poate fi realizat fie prin proiectarea reporterului, fie prin analiza imaginii. Reporterii
ROS chimici sau senzori ROS codificați genetic au fost proiectați cu structuri chimice sau,
respectiv, cu secvențe de peptide care duc la localizarea detectorului la organele celulare
specifice (de exemplu, nuclei, mitocondri, lizozomi etc.). Prin urmare, orice modificare a
imaginii poate fi asociată direct cu o locație celulară specifică. Alternativ, localizarea
schimbărilor ROS cu reporterii care nu sunt organelle specifice poate fi realizată prin
colocalizare cu pete care nu sunt legate de ROS și care sunt specifice localizării. Prin
suprapunerea imaginilor color separate pot fi identificate locațiile celulare.
Cea mai mare dificultate raportată cu o mare parte din cercetarea ROS a fost cea a lipsei
de agenți reporteri specifici moleculelor discrete. ROS fragmente prin natura lor sunt reactive cu
un număr de molecule diferite; ca atare proiectarea agenților reporteri a fost dificilă. Cu
chimisturi mai specifice, în special pentru peroxidul de hidrogen, mecanismele specifice de
reglementare vor fi elucidate.

15.Tehnologia EBL(Electron beam lithography)

Litografia cu fascicul de electroni (EBL) este o tehnică importantă, utilizată pentru a
proiecta dispozitive, sisteme și materiale funcționale la scara nano. În această tehnică
de miniaturizare, produsele pe scară largă sunt transformate în structuri de mici
dimensiuni.

Litografia cu fascicul de electroni reprezinta scanarea cu un fascicul

concentrat de electroni pentru a desena forme personalizate pe o suprafață acoperită
cu un film sensibil la electroni numit rezist (expunere). Faza de electroni modifică
solubilitatea rezistului, permițând îndepărtarea selectivă fie a regiunilor expuse, fie a
celor neexpuse ale rezistului, prin imersarea acestuia într-un solvent. Scopul, ca și în
cazul fotolitografiei, este acela de a crea structuri foarte mici în rezist care pot fi ulterior
transferate pe materialul substrat, adesea prin gravare.
 Surse de electroni:
Emițători termionici
Electronii eliberați din
cauza energiei termice
 Emițători optici
datorită radiațiilor incidente
(fotoni)
 Emițătoarele de
suprafață
datorită aplicării curentului
și proprietății mecanice
cuantice a electronilor.

În mod obișnuit, pentru deformări foarte mici ale fasciculului se utilizează

"lentile" de deformare electrostatică, deflecțiile mai mari ale fasciculului necesită
scanare electromagnetică.

Cu ajutorul diverselor tipuri de

electroni de, lățimile fasciculului de
electroni pot coborî în mod obișnuit
până la câtiva nanometri. Cu toate
acestea, limita de rezoluție a
caracteristicilor nu este determinată
de dimensiunea fasciculului, ci de
împrăștierea în în rezist, în timp ce
limita de rezoluție a treptei este
determinată de deplasarea electronilor
secundari în rezist.

Avantaje:
Imprimați modele complexe direct pe
plachete
Elimină problema de difracție
Limensiune înaltă până la 20 nm
(fotolitografie ~ 50nm)
 Tehnică flexibilă
Dezvanataje:
Dezavantaje ale EBL
 Mai mică decât litografia optică.
 Scumpe și complicate
 Împrăștiere înainte
Backscattering
 Electronii secundari