0

CUPRINS
Introducere
1. Evoluția stautului israil
1.1 Emergenţa sionismului ţi antisemitismul modern.
1.1.1 Persecutarea evreilor în Europa de Est
1.1.2 Migraţia din Europa de Est
1.2 Israil în perioada anilor : 1917 – 1948
1.3 Crearea statului Israel
2. Viaţa politică în Israel după 1954
Concluzie
Bibliografie

1
 INTRODUCERE
Cu o istorie milenară, în care politica şi religia au jucat un rol deosebit de important, evreii
sunt una din naţiunile care au influenţat decisiv politica mondială în secolul XX. Ei au constituit
subiectul unor ideologii politice, numeroase dezbateri pe teme religioase i-au avut în centrul
atenţiei, iar astăzi se implică masiv în relaţiile internaţionale.
Israelul, singurul stat întemeiat în secolul XX, este un factor cheie în evoluţia raporturilor
de forţe de pe scena politică a Orientului Mijlociu. Statul izraelian a reprezentat încă de la
formarea sa, după cum vom vedea, sursa unor conflicte politice şi militare cu efecte pe termen
lung. Statul israelian şi-a declarat independenţa pe 14 mai 1948, după două milenii în care evreii,
dispersaţi în jurul Mării Mediterane, au fost persecutaţi de diverse popoare. Încă de la sfârşitul
secolului XIX, mişcarea sionistă s-a concentrat pe obiectivul recreării unei „case comune” pentru
toţi evreii. Cucerirea independenţei de stat a fost însă marcată de imigraţia masivă a evreilor pe
teritoriul actual, de conflictul cu palestinienii ţi de războaiele cu naţiunile arabe învecinate. După
1970, Statele Unite ale Americii au devenit principalul aliat al Israelului. Conflictele dintre evrei
ţi arabi au fost permanente, iar soluţiile nu au fost întotdeauna mulţumitoare pentru ambele părţi:
în 1979 a fost încheiat un dificil tratat de pace cu Egipt, iar în 1994 cu Iordania. Aproximativ
42% din totalul populaţiei evreieşti trăieşte astăzi în Israel.
Israelul modern este localizat pe teritoriul regatelor evreieşti antice, locul de naştere al
iudaismului şi creştinismului. Aici se găsesc locurile sfinte ale celor trei mari religii monoteiste:
iudaismul, creştinismul şi islamismul. În timpul ocupaşiei romane, o mare parte din evrei au
părăsit teritoriul. Evul Mediu a adus cu sine conflictul dintre evrei şi musulmani. În epoca
modernă, persecutarea evreilor în Europa, mai ales de către regimul nazist, a avut ca urmare
întemeierea mişcării sioniste, care a câştigat sprijinul internaşional şi a format statul israelian
modern.
Cu siguranţă, civilizaţia iudaică are un cuvânt greu de spus în ce priveşte politica
mondială contemporană, deoarece dispune de resurse economice, culturale ţi religioase de o
mare valoare.

1. Evoluția stautului israil

1.1 Emergenţa sionismului ţi antisemitismul modern.
Epoca Luminilor din Europa a condus la intensificarea mişcării de emancipare culturală şi
politică a evreilor, în secolele XVIII-XIX. Această mişcare, denumită Haskalah, a militat pentru

2
acordarea de drepturi egale cu cele ale naţiunilor majoritare. În 1791, Revoluţia Franceză a
determinat instituţiile statului să acorde evreilor egalitate în drepturi civile cu populaţia
majoritară, pentru prima dată după Antichitate. Imperiul Napoleonian a protejat evreii,
considerându-i egali în drepturi cu celelalte popoare. Această politică a fost continuată de Marea
Britanie în 1856, fiind urmată de Germania în 1871. Mişcarea sionistă lua amploare în Europa.
Răspândirea ideilor liberalismului clasic printre noii evrei, beneficiari de drepturi civile, a
favorizat crearea primei clase sociale de evrei seculari, care a absorbit precedentele idei
iluministe, cum ar fi naţionalismul, romantismul şi raţionalismul.
1.1.1 Persecutarea evreilor în Europa de Est
Formarea naţiunilor moderne şi a identităţilor naţionale a fost acompaniată de o schimbare
radicală a prejudecăţilor ţi atitudinilor faţă de evrei. Aceste prejudecăţi, definite anterior pe baze
religioase, au căpătat în limbajul ştiinţific universal atributul de „antisemitism”. În timp ce evreii
obţineau tot mai multe drepturi civile, se accentua declinul altor entităţi, precum Biserica sau
ţarii ruşi. Astfel s-a ajuns la ipoteza că o conspiraţie iudaică s-ar afla la originea scăderii
influenţei dominaţiei instituţiilor amintite.
În secolul XIX, în Imperiul Ţarist se afla o mare populaţie de evrei. Ei fuseseră alungaţi din
Rusia în 1790, dar expansiunea teritorială a determinat schimbarea politicii faţă de aceştia,
ajungându-se la elaborarea unor decrete prin care se garanta dreptul de a locui în anumite regiuni
din cuprinsul Imperiului, mai precis cele aflate la graniţa cu Austro-Ungaria. Existau, pe
teritoriul Rusiei, aproximativ 5 milioane de evrei în 1897, formând 10% din populaţia ce locuia
în spaţiul amintit mai sus1. Între 1827-1855, autorităţile ruse au forţat convertirea politică şi
religioasă a evreilor, impunându-le un sistem educaţional de 6 ani, urmat de 25 de ani de serviciu
militar obligatoriu pentru băieţii evrei, începând cu vârsta de 12 ani2.
Între 1881-1917, restricţiile impuse evreilor au crescut. Prin anumite legi, s-a limitat accesul
acestora în sistemul universitar la 10% pentru cei ce locuiau în teritoriul de la graniţa cu Austro-
Ungaria, 5% pentru cei din afara acestui teritoriu şi 3% pentru evreii din marile oraşe. De
asemenea, a scăzut toleranţa socială faţă de aceştia, mulţi fiind forţaţi să părăsească Rusia3. Statul
rus şi Biserica Ortodoxă au beneficiat de pe urma politicilor restrictive faţă de evrei, ajungând
să-i considere inamici. Spre exemplificare, după 1880 au fost organizate numeroase pogromuri,
evreii fiind consideraţi vinovaţi pentru criza de stabilitate a regimului ţarist4.

1
John Bloomberg, The Jewish World in the Modern Age, New Jersey, 2004, p. 12-13.

2
Judith R. Baskin, Kenneth Seeskin, The Cambridge Guide to Jewish HIstory, Religion and Culture, Cambridge
University Press, 2010, p. 185.
3
John Bloomberg, op. cit., p. 16-18.

4
S. M. Dubnow, Simon Dubnow, Israel Friedlaender, A History of the Jews in Rusia and Poland, 2000, p. 278.
3
 Antisemitismul nu a fost caracteristic doar Europei de Est. Congrese anti-evreieşti
internaţionale au avut loc în Germania, la Dresda în 1882 şi Chemnitz în 1883 5. În Franţa,
„afacerea Dreyfuss” a revelat o atitudine antisemită generalizată, la cel mai înalt nivel, în Armată
şi Guvern.

1.1.2 Migraţia din Europa de Est

La sfârşitul secolului XIX, milioane de evrei au părăsit Europa de Est, mulţi emigrând în
Statele Unite, dar un mic procent dintre aceştia credeau în posibilitatea întemeierii unui stat
național independent.
În 1870, Alianţa Israelită Universală a fondat o şcoală agricolă, „Mikveh Israel”, lângă Jaffa.
Primul stabiliment modern al evreilor în Palestina, „Petah Tikva”, era fondat în 1878, urmat de
„Rishon LeZion” în 1882. Alte aşezări au fost întemeiate de grupările „Bilun” şi „Hovevei
Zion”. Aceste acţiuni erau însoţite de o renaştere a limbii ebraice. Sionismul a atras evrei din
toate categoriile sociale: fundamentalişti religioşi, seculari, naţionalişti şi socialişti. Socialişti
urmăreau să recucerească teritoriul istoric prin formarea unor colectivităţi de muncitori.
Istoria sionismului reuneşte valurile de imigranţi evrei sub denumirea de „aliyah”. Pe
parcursul primului val de imigrări, între 1882 şi 1903, aproximativ 35000 de evrei s-au stabilit în
Palestina.
Fără îndoială, sionismul nu ar fi avut un mare număr de adepţi şi nu ar fi influenţat politica
mondială dacă nu ar fi avut fundamente ideologice solide. În 1896, Theodor Herzl publica
lucrarea „Der Judenstaat” (Statul Evreu), în care susţinea că întemeierea unui stat israelian este
singura soluţie la ascensiunea antisemitismului european („chestiunea evreiască”). În 1897 era
creată Organizaţia Sionistă, iar primul Congres Sionist a proclamat scopul oficial al mişcării, „de
a stabili o casă pentru poporul evreu în Palestina, protejată prin legi publice” 6. Dar, în acelaşi
timp, sionismul era privit cu suspiciune de autorităţile otomane şi nu a înregistrat progrese
semnificative.
Între 1904-1914, aproximativ 40000de evrei s-au stabilit în Palestina. În 1908, Organizația
Sionistă a adoptat o politică sistematică de imigrație a evreilor. Majoritatea imigranților erau din
Rusia și Polonia și au instituit o formă de organizare socială ce funcționa pe baza utilizării
resurselor în comun, numită „kibbutz”. Primul kibbutz, Degania, a fost creat de socialiştii ruşi în
1909. În acelaşi an era întemeiat primul oraş vorbitor în întregime al limbii ebraice, actualul Tel
Aviv. Erau publicate ziare şi cărţi evreieşti, se creau partide politice ţi organizaţii muncitoreşti.
1.2 Israil în perioada anilor : 1917 – 1948

5
http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/judaica/ejud_0002_0004_0_03408.html, Jacob Katz, From prejudice
to Destruction, p. 279-280.
6
http://www.jafi.org.il/education/congress/K01.html
4
 În cercurile politice britanice din perioada interbelică, suportul acordat mişcării sioniste era
binecunoscut, incluzându-l şi pe premierul Lloyd George7. La sfârşitul anului 1917, când armata
britanică în care se afla şi o legiune sionistă i-a alungat pe turci din Palestina, ministrul de
externe britanic – Lordul Balfour, i-a trimis o scrisoare lordului Rotschild. Aceasta a rămas
cunoscută sub numele „Declaraţia Balfour” şi se menţiona că guvernul britanic consideră
oportună crearea unui stat evreiesc independent în Palestina.
În 1918, Chaim Weizmann, preşedintele Federaţiei Sioniste Britanice, a format o Comisie
Sionistă care a plecat în Palestina pentru a promova aici obiectivele principale.
Mandatul britanic asupra teritoriului palestinian a fost confirmat de Liga Naţiunilor în 1922 şi
a intrat în vigoare în 1923. Documentul recunoştea Comisia Sionistă sub numele de „Agenţia
Evreiască pentru Palestina”. Liderii arabi au refuzat oferta de a crea o organizaţie similară,
prefigurându-se conflictul nerezolvat nici astăzi.
Mandatul britanic permitea Agenţiei Evreieşti să supervizeze imigraţia în Palestina şi să
cumpere terenuri de la proprietarii locali arabi. Ulterior a fost creată organizaţia Haganah, care
va recurge la acte teroriste. În limita numărului fixat de autorităţile britanice, Agenţia distribuia
permise de intrare noilor imigranţi şi colecta donaţiile de la evreii din întreaga lume.
După 1920, principala instituţie a comunităţii iudaice a fost Consiliul Naţional Evreiesc, care
era ales democratic şi cuprindea membri ce nu erau adepţi ai mişcării sioniste. Organismul
funcţiona ca un „guvern virtual”, deoarece autoritatea efectivă aparţinea britanicilor.
Departamentul Politic al Consiliului era responsabil pentru relaţiile cu arabii, negociind simultan
cu englezii8.
De asemenea, partidele politice sioniste deţineau controlul asupra serviciilor publice –
educaţie, sănătate şi gestionau fondurile comunităţii. Au fost create două universităţi, la
Ierusalim şi Haifa, în 1925.
În întreaga perioadă interbelică, britanicii au respins principiul majorităţii şi orice alte reguli
care ar fi putut oferi arabilor controlul asupra guvernării în Palestina.
Imigraţia evreiască a întâmpinat opoziţia arabilor. Pentru a evita escaladarea conflictului,
autorităţile britanice au impus condiţii pentru emigrare. Cu toate acestea, perioada interbelică
este cea în care apar organizaţiile extermiste, atât în comunitatea iudaică, cât şi în cea arabă.
Atacurile teroriste ale arabilor au devenit tot mai frecvente, însă efectul a fost invers celui
aşteptat. Evreii au emigrat într-un număr tot mai mare.
Pe parcursul celei de-a doua conflagraţii mondiale, Agenţia Evreiască a creat o armată care a
luptat alături de forţele britanice. Winston Churchill a sprijinit acest plan, dar Armata şi Guvernul
britanic s-au opus cu fermitate. Se cerea ca numărul recruţilor evrei să fie egal cu cel al
palestinienilor, dar foarte puţini arabi au dorit să lupte pentru Marea Britanie; în consecinţă,

7
Jill Hamilton, God, Guns and Israel, 2004, p. 87.

8
http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10007312
5
liderul palestinian Haj Amin al-Husseini, a organizat o campanie pro-nazistă în Irak şi a recrutat
arabi pentru armatele hitleriste.
Peste 1 milion de evrei au luptat în armatele Marii Britanii şi ale Uniunii Sovietice. Dintre
aceştia, 200.000 au murit în luptele purtate alături de sovietici.
Evreii din Orientul Mijlociu au fost afectaţi de urmările războiului, un mare număr dintre
aceştia fiind ucişi în campania Axei din Irak. Cei care locuiau în Africa de Nord au căzut sub
controlul naziştilor, fiind persecutaţi. Între 1939-1945, 6 milioane de evrei au căzut victime
politicilor de exterminare naziste.

1.3 Crearea statului Israel

După încheierea războiului, acţiunile Mişcării Sioniste pentru înfiinţarea unui stat evreiesc s-
au intensificat. Organizaţi Haganah a organizat atacuri împotriva autorităţilor britanice din
Palestina, cu scopul de a le determina să elibereze regiunea.
Pentru rezolvarea conflictului dintre evrei şi arabi, a fost creat Comitetul Naţiunilor Unite
pentru Palestina, acesta având discuţii cu membrii Mişcării Sioniste. Arabii au boicotat
negocierile9. În septembrie 1947, Comitetul recomanda împărţirea teritoriului palestinian,
hotărâre ratificată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie. Se stipula existenţa a două
state separate, evreu şi arab, cu capitala la Ierusalim, aflat sub jurisdicţia Naţiunilor Unite. De
asemenea, se cerea ca britanicii să elibereze un port maritim şi să pună la dispoziţia evreilor
imigranţi un teritoriu suficient de mare10. Dar aceste prevederi nu au fost aplicate, iar britanicii
încercau în continuare să stopeze imigraţia evreilor, pentru a preîntâmpina conflictele violente cu
populaţia arabă. Retragerea completă a englezilor din Palestina s-a încheiat în mai 1948, însă au
continuat să exercite presiuni asupra mişcării sioniste11.
La 14 mai 1948, când ultimele trupe britanice părăseau Haifa, Agenţia Evreiască condusă de
David ben Gurion a proclamat crearea statului Israel, în conformitate cu decizia Naţiunilor Unite
din 1947, privind împărţirea teritoriului. Liderul Agenţiei Evreieşti a devenit prim-ministru.
Existenţa noului stat a fost recunoscută imediat de liderii celor două mari puteri, preşedintele
Statelor Unite – Harry S. Truman şi liderul Uniunii Sovietice – Iosif Visarionovici Stalin. La cea
vreme, populaţia evreiască din Palestina număra aproximativ 650.000 de persoane, arabii fiind
mult mai numeroşi – 1,2 milioane12.
Perioada următoare a fost marcată de o serie de războaie. Israelienii au reuşit să respingă
invazia arabă, între 14 mai – 11 iunie 1948. Egipt, Transiordania, Siria, Liban şi Irak, state

9
Jill Hamilton, God, Guns and Israel, 2004, p. 91.

10
Morris Laub, Last Barrier to Freedom: internment of Jewish Holocaust survivors on Cyprus, 1946-1949,
Berkeley, 1985, p. 55-57.
11
Ibidem, p. 60.

12
Benny Morris, 1948: A History of the First Arab-Israeli War, Yale University Press, 2008, p. 50.
6
membre ale Ligii Arabe, nu au recunoscut împărţirea teritorială sub egida Naţiunilor Unite şi au
pătruns în scurt timp pe teritoriul Israelului 13. Arabia Saudită şi Sudan au contribuit cu un număr
redus de trupe. Organizarea bună a armatei evreieşti, conform planurilor grupării Haganah, a fost
factorul-cheie în respingerea invaziei arabe.
După încheierea conflictelor militare, liderii evrei au adoptat numeroase reforme în
administraţie, educaţie, armată, instituţii politice, ajungând ca, în câţiva ani, să creeze un stat
funcţional14.

2 Viaţa politică în Israel după 1954

După 1954, la conducerea ţării s-au succedat o serie de guverne ce au trebuit sp facă faţă
atât necesităţii dezvoltării pe plan intern a statului şi societăţii, cât şi provocărilor externe, mai
ales conflictele cu arabii. Următorii premieri au gestionat afacerile interne şi externe ale
Israelului: Moshe Sharett (1954-1955), David Ben Gurion (1956-1963), Levi Eshkol (1963-
1969), Golda Meir (1969-1974), Itzhak Rabin I (1974-1976), Shimon Peres I (1974-1976),
Menachem Begin (1977-1982), Itzhak Shamir (1983-1991), Itzhak Rabin II (1992-1995),
Benjamin Netanyahu I (1996-1999), Ehud Barak (1999-2001), Ariel Sharon (2001-2006), Ehud
Olmert (2006-2008).
După 1990, conflictele cu populaţia arabă au marcat viaţa politică a Israelului, aproape la
aceeaşi intensitate ca şi în perioada Războiului Rece.
În 1992, sistemul de vot a fost schimbat pentru a permite alegerea directă a premierului.
S-a sperat că, în acest mod, se va reduce puterea micilor partide, care aveau doctrine pe baze
religioase. Însă efectul a fost invers celui scontat, deoarece votanţii au separat opţiunea pentru un
anumit premier şi cea pentru un partid politic. Cu alte cuvinte, premierul nu provenea obligatoriu
din partidul majoritar, iar formaţiunile politice mici au fost avantajate. În 2006, acest sistem de
vot a fost abandonat15.
La alegerile din februarie 1996, Benjamin Netanyahu a obţinut majoritatea voturilor.
Sediul partidului Likud a fost ţinta unot atentate cu bombă, revendicate de gruparea teroristă
palestiniană Hamas. În politica internă, premierul a continuat implementarea Acordurilor de la
Oslo, dar negocierile cu partea arabă înaintau foarte greu. În ălus, Netanyahu s-a pronunţat
pentru reducerea ajutorului primit din partea Statelor Unite.

13
www.jewishvirtuallibrary.org

14
Benny Morris, op. cit., p. 62.

15
www.jewishvirtuallibrary.org
7
 În ianuarie 1997, prim-ministrul a semnat Protocolul de la Hebron, care prevedea
retragerea trupelor israeliene din regiune şi cedarea controlului civil în Hebron către autorităţile
palestiniene16.
Următoarele alegeri, din iulie 1999, l-au confirmat pe Ehud Barak în funcţia de premier.
La 21 martie 2000, Papa Ioan Paul al II-lea efectua o vizită istorică în Israel. În acelaşi an,
Israelul şi-a retras toate forţele armate din zona de securitate flată în sudul Libanului. Câteva mii
de membri ai Armatei Libanului de Sud, âmpreună cu familiile lor, au părăsit zona alături de
evrei. Secretarul general al ONU concluziona că Israelul şi-a retras armata în conformitate cu
Rezoluţia 425 a Consiliului de Securitate, însă gzvernul libanez a susţinut contrariul17.
La 28 septembrie 2000, după ce eşuase încă o rundă de negocieri între autorităţile
evreieşti şi cele palestiniene, organizaţiile teroriste arabe au demarat Intifada al-Aqsa.
Confruntările militare au luat amploare după ce au fost distruse importante locaţii religioase ale
evreilor18.
Într-o atmosferă dominată de insecuritate şi conflict armat, în octombrie 2000, Ariel
Sharon devenea noul premier al Israelului. Eşecul procesului de pace, creşterea numărului de
atacuri teroriste din partea grupării teroriste Hezbollah (din Liban) au determinat o mare parte
din clasa politică israeliană să îşi piardă încrederea în autorităţile palestiniene. Ca răspuns la
actele de violenţă, guvernul evreu a lansat o operaţiune militară de amploare19.
În 2005, Ariel Sharon a părăsit partidul Likud şi a creat o nouă formaţiune, numită
Kadima. El era adeptul înfiinţării unui stat palestinian, recunoscut de evrei, pentru a pune capăt
tensiunilor. I s-au alăturat multe personalităţi din celelalte partide.
Retragerea armatei israeliene din Gaza a fost considerată de palestinieni o victorie a
grupării Hamas, care a câştigat alegerile din ianuarie 2006. Au fost respinse toate acordurile
precedente, semnate cu Israelul şi s-a refuzat recunoaşterea oricăror drepturi ale acestora în
regiune. În acelaşi timp, membrii Hamas au susţinut că Holocaustul a fost, de fapt, o conspiraţie
evreiască. La 14 aprilie 2006, problemele de sănătate l-au obligat pe Sharon să renunţe la funcţia
de premier, care a fost preluată de Ehud Olmert20.

16
Idem.

17
www.un.org, Concluziile Secretariatului General al ONU asupra retragerii armatei israeliene din Liban, 18 iunie
2000.
18
www.mafhoum.com/press, Khaled Abu Toameh, “How the war began”.

19
www.theatlantic.com, The Atlantic Monthly Online, “In a ruined country”.

20
www.haaretz.com, Hasson Nir, “Cabinet approves appointment of Ehud Olmert as interim PM”.
8
 Mahmoud Ahmadinejad fusese ales preşedinte în Iran, în 2005. După acest moment,
relaţiile ţării cu Israelul au devenit tot mai tensionate, îndreptându-se spre o confruntare armată 21.
Analiştii politici israelieni considerau că Ahmadinejad a făcut demersuri pentru stoparea
negocierilor de pace, furnizând arme către Hezbollah, în sudul Libanului şi către Hamas în Gaza,
dezvoltând în acelaşi timp arme nucleare ce urmau a fi folosite împotriva Israelului. Sprijinul
iranian pentru aceste grupări contravine Rezoluţiilor 1559 şi 1747, ale Consiliului de Securitate22.
La 25 iunie 2006, membri ai Hamas au traversat Fâşia Gaza şi au atacat un tanc israelian,
capturând un soldat rănit. Pe 12 iulie, Hezbollah a lansat un atac asupra Israelului din Liban.
Aceste incidente au determinat autorităţile israeliene să iniţieze al Doilea Război Libanez, ce a
durat până în august. Armata israeliană a fost însă incapabilă să contracareze atacurile grupărilor
teroriste23.
La alegerile legislative din 2009, Likud a câştigat 27 de locuri, iar Kadima 28; dreapta
politică avea unnumăr mai mare de mandate, iar preşedintele Shimon Peres l-a însărcinat pe
Netanyahu să formeze guvernul24.
14 iulie 2011 este data izbucnirii celui mai amplu protest social din istoria Israelului. Mii
de persoane aparţinând diverselor clase sociale şi orientări religioase au reclamat creşterea
continuă a costurilor de trai şi deteriorarea calităţii serviciilor publice din educaţie şi sănătate.
Punctul culminant al demonstraţiilor a avut loc la 3 septembrie 2011, când aproximativ 400.000
de persoane au venit cu revendicări, în marile oraşe25.
Politica externă înregistrează în continuare momente de criză. Pentru a contracara
ameninţările de natură teroristă, armata israeliană a dezvoltat un sistem defensiv modern, în
sudul ţării şi de-a lungul Fâşiei Gaza26. În octombrie 2011, s-a ajuns la un acord cu gruparea
Hamas, prin care soldatul israelian capturat în 2006 era eliberat în schimbul a 1.027 de ostatici
palestinieni, din care 280 fuseseră deja condamnaţi la detenţie pentru planificarea şi organizarea
de acţiuni teroriste27.
În concluzie, putem spune că Orientul Mijlociu reprezintă o permanentă sursă de tensiuni
politice şi confruntări armate. Interesele ireconciliabile ale arabilor şi israelienilor nu pot avea
21
www.ipsnews.net

22
www.jewishvirtuallibrary.org

23
Idem.

24
www.ap.org

25
www.cnn.com

26
www.army-technology.com

27
www.time.com
9
însă o rezolvare în afara contextului general de evoluţie a relaţiilor internaţionale. Marile puteri,
precum Statele Unite, joacă un rol deosebit de important, dar nu sunt pregătite să îşi asume
poziţia de mediator pe termen scurt.

Concluzie
Statul Israel este o republică parlamentară localizată în Orientul Mijlociu, de-a lungul
malului de est al Mării Mediterane. Se învecinează cu Libanul, în nord, Siria în nord-
est, Iordania și Cisiordania, în est, Egipt și Fâșia Gaza, la sud-vest, și conține caracteristici din
punct de vedere geografic diverse în suprafața sa relativ mică. Are capitala în
orașul Ierusalim . Israelul este definit în „Declarația de Independență” și în legile lui de bază ca
un stat evreiesc și democratic și este singurul stat din lume unde evreii sunt majoritari.
După încheierea Primului Război Mondial şi prăbuşirea Imperiului Otoman, Palestina a
devenit un mandat britanic. În 1920, mişcarea Zionistă şi reprezentanţii lumii arabe au semnat un
tratat pentru convieţuirea în Palestina şi Transiordania (teritorii pe care se află Israel, Iordania,
Cisiordania şi Fâşia Gaza în prezent).
Noțiunea de „Țara Israel”, cunoscută în ebraică ca Eretz Yisrael (sau Eretz Yisroel), a fost
importantă și sacră pentru poporul evreu din timpurile biblice.
Dupa al doilea Razboi Mondial evrei au considerat Palestina casa lor.Palestina in acel moment
era condusa atunci de britanici, care permiteau numai un nr mic de refugiati sa intre in Palestina.
O organizatie secreta Hagana aducea pe vase evrei ilegal in Palestina. Marina Regala a Marii
Britanii a interceptat multe din vasele Hagana care erau pline cu evrei,multi dintre ei victime ale
holocastului.Cei prinsi au fost trimisi in tabere de internare in Cipru. In total au fost 12 tabere
care au functionat pana in 1946,in total au fost 53,510 oameni.
Ca si raspuns impotriva britanicilor,Hagana a inceput sa stranga informatii despre fortele
britanice stationate in Palestina,care erau vazuti ca forte ocupationale.
Violenta intre Arabi si Evrei a escaladat. A fost o succesiune de bombardamente in Ierusalim.
Arabii ii invinuiau pe teroristii evrei,evrei pe Arabi.
In 1947, proaspăt formata Organizaţie a Naţiunilor Unite a constituit un comitet care să se
ocupe de situaţia Palestinei. În septembrie 1947, Comitetul Special al Naţiunilor Unite pentru
10
Palestina a propus crearea pe teritoriul mandatului britanic a unui stat arab independent, unui stat
evreu independent şi Oraşul Ierusalim, independent de ambele.
Niciuna dintre părţi nu a fost de acord cu această propunere, evreii pentru că pierdeau
Ierusalimul, unde aveau la acel moment o populaţie majoritară, iar palestinienii erau nemulţumiţi
pentru că foarte mulţi arabi ar fi rămas blocaţi în statul evreu.
În luna noiembrie, în ciuda protestelor şi nemulţumirilor exprimate de palestinieni şi statele
arabe înconjurătoare, ONU a decis să pună în aplicare recomandările Comitetului pentru
Palestina, cu mici modificări. Yishuv, corpul reprezentativ al evreilor din Palestina a acceptat
planul, care stabilea că partiţionarea va intra în vigoare imediat după retragerea britanică din
zonă. In mai 1948 Britanicii se retrag din Palestina.
Războiul s-a terminat cu victoria Israelului, care, după semnarea armistiţiului din 1948, a
anexat teritoriului său aproape o treime din Palestina perioadei mandatului britanic. Egipt şi
Transiordania au ocupat Fâşia Gaza, respectiv, Cisiordania, Iordania şi-a anexat Ierusalimul de
Est, în timp ce Israelul administra Ierusalimul de Vest..
Pe 14 mai 1948 a fost proclamat statul israel. Ziua urmatoare Israelul era invadat de vecinii
arabi. A durat mai mult de 6 luni de lupta pana noul stat a putut fi sigur ca va supravietui.

11
 Bibliografie
Monografii
Jill Hamilton, God, Guns and Israel, Sutton Publishing, 2004
John Bloomberg, The Jewish World in the Modern Age, New Jersey, 2004
Judith R. Baskin, Kenneth Seeskin, The Cambridge Guide to Jewish HIstory, Religion and
Culture, Cambridge University Press, 2010
S. M. Dubnow, Simon Dubnow, Israel Friedlaender, A History of the Jews in Rusia and
Poland, 2000
Benny Morris, 1948: A History of the First Arab-Israeli War, Yale University Press, 2008
Morris Laub, Last Barrier to Freedom: internment of Jewish Holocaust survivors on Cyprus,
1946-1949, Berkeley, 1985.

Web-grafie
www.ap.org
www.army-technology.com
www.cnn.com
www.haaretz.com
www.ipsnews.net
www.jewishvirtuallibrary.org
www.mafhoum.com/press
www.theatlantic.com
www.time.com
www.un.org

12