Ochii Jupanitei de Rodica Ojog-Brasoveanu

RODICA OJOG-BRAŞOVEANU (28 august 1939-2 septembrie
2002), celebraă autoare de romane poliţiste din Romaâ nia, a urmat

primele clase la Şcoala „Maison des Français“, continuaâ ndu-şi educaţia
la Liceul „Domniţa Ileana“. A îânceput apoi cursurile Facultaă ţii de Drept
din Bucureşti, dar, dupaă doi ani, îân 1956, a fost exmatriculataă pe motive
politice. Dupaă un an de muncaă necalificataă la fabrica de medicamente
Galenica, a reluat studiile de drept, de data aceasta la Iaşi. Dupaă
absolvire a îânceput saă profeseze avocatura. IÎn 1969 a debutat cu un
scenariu de televiziune, iar primul roman poliţist, Moartea semnează
indescifrabil, l-a scris la insistenţa soţului ei, actorul Cosma
Braşoveanu, pe care l-a publicat îân 1971. Dupaă şapte ani de practicaă a
renunţat la avocaturaă şi s-a dedicat îân îântregime scrisului. Paâ naă îân
1999, a publicat treizeci şi cinci de romane, majoritatea poliţiste,
caâ teva istorice şi unul ştiinţifico-fantastic. Este considerataă marea
doamnaă a literaturii poliţiste romaâ neşti. Dintre volumele sale amintim:
A înflorit liliacul (Editura Nemira, 2004), Cianură pentru un surâs
(Editura Nemira, 2004), Întâlnire la Elysée (Editura Nemira, 2004),
Coşmar (Editura Nemira, 2004), Răzbunarea sluţilor (Editura Nemira,
2006), Necunoscuta din congelator (Editura Nemira, 2006), Bărbaţii
sunt nişte porci (Editura Nemira, 2006), Grasă şi proastă (Editura
Nemira, 2006), Logofătul de taină (Editura Nemira, 2008), Agentul
secret al lui Altîn-Bey (Editura Nemira, 2008), Ochii jupâniţei (Editura
Nemira, 2008), Vulturul dincolo de Cornul Lunii (Editura Nemira, 2008),
Dispariţia statuii din parc (Editura Nemira, 2008), 320 de pisici negre
(Editura Nemira, 2008), Al cincilea as (Editura Nemira, 2008), Poveste
imorală (Editura Nemira, 2008), Telefonul din bikini (Editura Nemira,
2008).
Rodica Ojog-Brasş oveanu
OCHII JUPÂNIŢEI
-roman istoric – ciclul Andronic-
1980
EDITURA NEMIRA
Bucureşti, 2003
PROLOG
Diminicioara, ascunsaă dupaă cula dealurilor supuse raă saă ritului,

cerceta valea cu inima purice. Pe malul Valahiei, cuminte, lipsit de
repeguşuri, raă saă rise peste noapte o paă dure de arme. Topoare, şi securi,
şi coase, şi seceri noi, naă scocite de meşteşugarii aninaţi de poalele
Bucureştioarei1 sau ale Bahluiului, sau îân fieraă riile Braşovului, şi scule
îâmbaă traâ nite îân paă ruiala cu nohaii zvaâ rleau caă utaă turi iuţi dupaă pilda
fulgerului, dinţii furcilor faă urite din fier prost scraâ şneau îântunecaţi,
cuţitele maă celarilor uitaseraă gustul saâ ngelui de dobitoc şi pofteau saă
deschidaă cale slobodaă celui paă gaâ nesc. Şase mii de baci, mulgaă tori şi
ucenici staă paâ neau baltagul cu o maâ naă şi caâ inele cu cealaltaă , dupaă cum
tot de amaâ ndouaă maâ inile se slujeau caă lugaă rii de la Hurezi, Maă naă stirea
Domniţei, cei din obcinile Bucovinei, sau de la Cozia, ţinaâ nd sfaâ nta
cruce îân staâ nga şi spade vechi, taă taă reşti, îân cea deprinsaă cu
îânchinaă ciunea. Steagurile de romaâ ni din Ţara Oaşului traă seseraă din
tureatcaă cuţitoaie lungi, faă raă podoabaă , dar îânvaă ţate saă reteze grumajii
veneticilor poftalnici, lotrii paă maâ ntului din Zarand fraă maâ ntau îân
palmele asudate cosoare aprinse la maâ nie, oierii Vrancei, credincioşi
baâ tei haiduceşti, îâşi meşteriseraă scule noi, din frasin naă paă dit de noduri.
Calfele poştaă vaă riei îânaă lţate la porunca lui Vodaă Şerban Cantacuzino,
deprinse cu daracele pentru laâ na îândaă raă pnicaă , de Bugeac, maâ nuiau
ţepuşe cu vaâ rful petrecut prin venin de paing litvan, tejghetarii lui
Manu, şi Panait, şi Anastasie şi Luca Faă raâ miţaă , şi Proca, şi Dumitru
Nona ot Braşov, neguţaă tori vestiţi la acea vreme îân îântreaga Valahie,
meşteri îân cetluirea cu laţul a terfegoşilor lipsiţi de cinste, raă suceau
îântre degete curmeie de sfoaraă îânnodataă cu anume ştiinţaă . Cetele de
ţigani zlaă tari şi spoitori îângaă duiţi saă -şi desfacaă meşteşugurile îân
mahalaua Broşteni2 ţineau cu credinţaă îân maâ ini cleşti muşcaă tori,
1
Afluent al Dâmboviţei ce izvora dintr-o mlaştină, astăzi Grădina
Icoanei.
2
Strada Radu Vodă din Bucureşti.
-5-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
fierarii vasluieni, raâ nduiţi laâ ngaă cei de pe malurile Daâ mboviţei, se
sprijineau îân baroase trupeşe.
Sculele meşteşugarilor feluriţi staâ rneau uimirea oştenilor caă ci nu
prepuiai ce stricaă ciuni pot aduce. Cu asemenea arme pofteau saă -şi
arate baă rbaă ţia saă punarii, lumaâ naă rarii, jimblarii, cavafii subţiri, sortiţi saă
roboteascaă pentru boierii muchelefi1, şi ciubotarii de trebuinţaă
saă tenilor, neguţaă torii, pietrarii starostelui Vucaşin şi zugravii lui Paâ rvu
Mutu, trocarii din Schei şi Blumaă na, harabagiii din Podul Iloaei,
işlicarii, paâ nzarii şi ciumgiii, paă durarii din codrii Grozaă veştilor, ai
Cotrocenilor, Vaă caă reştilor şi Saă rindarului care îâncingeau cu verdeaţaă şi
spaime cetatea de scaun a valahilor. Catifelurile de Ypres şi de Louvain
şi postavul fraâ ncesc, cuvenite celor cu osaâ nzaă la pungaă , şedeau faă raă
supaă rare laâ ngaă postavul cenuşiu bobou şi paâ nza saă seascaă deprinsaă cu
pielea gospodarilor maă runţi, camhaua şi tebenca ce îâmpodobeau
bidiviii caă ftaă niţilor faă ceau casaă bunaă cu blana de oaie azvaâ rlitaă pe
spinarea cailor mocaă neşti si ai curuţilor Transilvaniei. Naă voadele
pescarilor dunaă reni, îânaă lţate pe pari, fremaă tau de neraă bdare gata saă
pogoare capcanaă peste fesurile ienicerilor.
Vaâ ntul vraă jmaş aţaâ ţaă dihonia dintre nouri apoi îâşi lepaă daă îân volbura
Dunaă rii trenţele îântunecate. Ochiul dimineţii citi cu uimire îântre fustaşii
Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu şi caă ciularii moldoveni, trupurile de
trestie ale muierilor gorjence şi cele mai îâmplinite ale baă ciţelor
sucevene, jupaâ nese, jupaâ niţe, şi slujnice de boieri, neveste şi fecioare
rupte din ghimirliile prostimii cu furca îântr-o maâ naă şi îântreaga zestre
de blesteme pe buze. Nici betegiţii şi moşnegii uitaţi de moarte nu
lipseau. IÎn loc de toiag purtau suliţe şi iatagane vaâ rstene, ce îâşi aflaseraă
botezul îân baă taă lii uitate, despre care numai cronicile dovedesc ţinere
de minte. Diecii, graă maă ticii, pisarii şi îânvaă ţaă ceii şcoliţelor domneşti,
baă ietani care îân acea dimineaţaă din leat 1701 abia îâmpliniseraă zece ani,
îâşi îânfundaseraă buzunarele cu pietre pe maă sura praştiilor şi vlaga
braţului.
Nu clintea nimeni. Paă reau ciopliţi îân cremene, daă ltuiţi îân trunchiuri
de cedru, turnaţi îân tiparele oţelurilor. Numai ochii şopteau cercetaâ nd
puhoiul de paă gaâ nime revaă rsat pe celaă lalt mal.
Umbra lui Alah pe paă maâ nt, preafericitul sultan Mustafa al II-lea,
1
Eleganţi.
-6-
OCHII JUPÂNIŢEI
raă mase îân pragul cortului verzaliu, chenaă ruit cu inimioare sidefii de
scoici şi braâ u chindisit din lalele, floarea îândraă gitaă de Profet. Trudiseraă
asupra lucraă turii meşterii din Alep, caă ci ceaprazarii şalvaragii
îângraă maă diţi la Ienicoö y nu dobaâ ndiseraă îâncaă ştiinţa vechilor perşi îân
asemenea îâmpunsaă turaă , îân creştetul cortului, cresta cerul cosorul
semilunii baă tut îân adamante caâ t unghia de calic. „Umbra“ maă sura peste
douaă sute de ocale muscaă leşti, caă ci necinstise poruncile Coranului care
îândemnau la cumpaă tare. Polobocul paâ ntecelui raă sfaă ţat de bucate
evropeneşti se afla cetluit îân cingaă toare lataă din muselinaă , peste care
caă dea îân falduri caftanul îângulerat cu vulpe neagraă , blanaă îângaă duitaă
doar sultanului şi marelui vizir. Trimişii curţilor îâmpaă raă teşti şopteau caă
degetele meşterilor armeni ce izvodiseraă din fir de aur şi rubelite
asemenea minune fuseseraă retezate, spre a nu poftori isprava. Purta
spaâ nzurat de gaâ t colan vaâ rtos din safire chenaă ruite cu adamante, îân
aceeaşi saâ mbaă taă cu pietrele de la surgiuc, iar îân fiecare deget caâ te un
inel cu smaragd trupeş. De la braâ u scotea capul un iatagan faă raă
asemuire îân frumuseţe, darul viclenit al veneţienilor, caă ci, dupaă cum
maă rturisesc îânsemnaă rile bailului Giustiniani, staă tuse cale de o
saă ptaă maâ naă îân cuib de buhaă şi sub şezutul unei vraă jitoare haâ rbuite spre
a-i pricinui moarte grabnicaă necredinciosului. Trudaă zadarnicaă .
Veneţienii n-aveau de unde saă ştie caă sultanul nu se dezlipea nici îân
ceasurile de dragoste de anume raă cliţaă îân care se aflau unghia şi un fir
din barba Profetului, cu putere deplinaă asupra farmecelor, otraă vii şi a
jungherului cu gaâ nd vraă jmaş1.
Cortul fusese îânaă lţat pe un gorgan pieptos, cu vedere deplinaă asupra
vaă ii. Preafericitul duse la naă ri un trandafir roşu, apoi îâşi roti caă utaă tura
verde, naă paă ditaă de venin, poftind saă ştie dacaă oştenii nu s-au abaă tut de
la aşezarea statornicitaă .
Cercetaă îânaltul cerului. Nourii cei negri îâşi smulgeau baă rbile,
schimbau sudaă lmi groase, tunate prelung.
Toataă talpa iadului muncea apele Dunaă rii, le repezea Bistriţaă îân
pletele saă lciilor plaâ ngaă toare, le sugea apoi naă scocind vaâ rtejuri bortite
adaâ nc. Fluviul gemea îânfundat, azvaâ rlind caă utaă turi speriate spre
lumeţul îâncremenit pe malul Valahiei, saă rac îân arme dar bogat îân
credinţaă , şi paă gaâ nimea de pe celaă lalt mal, ciotcaă de ascuţişuri. Cerul se
1
Relicve care astăzi pot fi văzute în palatul muzeu Topcapi din
Istanbul.
-7-
îântunecase la obraz, şi mai vaâ rtos la cuget, caă ci nu-i erau pe plac
asemenea ispraă vi. Citi cu amaă raă ciune piepturile romaâ nilor, sprijinite
numai de inimaă , şi vaă rsaă cea dintaâ i lacrimaă .
Ploua zbuciumat, cu obidaă . Vaâ ntul stupea picaă turile reci îân obrazul
meşteşugarilor-oşteni, dimpreunaă cu frunzele şi ciulinii saă raă ciţi de
raă suflarea lui brumaă rel.
O singuraă maâ naă nu se clinti pentru a raâ ndui pletele zbuciumate de
urgie, o singuraă cuşmaă , basma sau calpac 1 nu se raă suci spre a maă sura
maâ nia cerului, îâncremeniseraă grohotiş de piatraă aspraă . Fulgerele
naă scocite de îâncleştarea nourilor se îâncrucişau cu altele, ţaâ şnite din
caă utaă tura oamenilor. Ochii ţepenarilor trotuşeni şi ai celor de pe Mureş
ardeau molcom, ai muierilor şi fecioarelor care-şi aşteptau moartea
haă raă zitaă baă rbaţilor azvaâ rleau vaă paă i, îân ochii moşnegilor cu vederea
beteagaă clipeau des licuricii maâ ndriei, caă ci aveau saă -şi afle sfaâ rşitul îân
picioare şi nu plecaâ nd grumazul dupaă pilda necuvaâ ntaă toarelor.
Degetele meşteşugarilor se albiseraă straâ ngaâ nd sculele îân caă uşul

palmei. Maâ inile deprinse cu acul sau ciocanul spre a-şi dovedi iscusinţa
saă vaâ rşind minuni de frumuseţe, se aburiseraă . Un murmur îâncetişor se
desprinse din cetele caă lugaă rilor. Monahii de la izvoarele Trotuşului
maă runţeau îân barbaă rugaă ciunea caă tre Cuvioasa Paraschiva,
ocrotitoarea Moldovei.
Ploaia spaă la harnicaă saă biile spahiilor. Caii baă teau îânvelişul de piatraă
naă scocind snopi de scaâ ntei. IÎn caă utaă tura ienicerilor, desluşeai
neraă bdarea de a culca îân faâ n muierile valahilor, faă raă pereche îân ispite
sataniceşti. Pedestrimea, muncitaă de galbenii aninaţi îân salbele
moldovencelor, îâşi macinaă greu zaă bava furaâ nd cu ochiul spre cortul
sultanului, caă ci de acolo avea saă ţaâ şneascaă porunca aşteptataă .
Lefegiii greci, lombarzi, albanezi şi de alte seminţii îâşi caă laă toreau
gaâ ndul prin hrubele craâ şmelor îânşirate ciupercaă rie îân taâ rgul
Bucureştilor, poreclite Tunelurile vieţii, cu vin cinstit, limpede precum
lacrima de fecioaraă ; şalvaragiii Turchestanului, neîântrecuţi îân
caă poşenie, chibzuiau dacaă numaă rul carelor era îândestulaă tor pentru a
face faţaă darurilor lepaă date de voevozii munteni şi moldoveni îân
1
Căciulă purtată de domn şi de marii boieri.
-8-
OCHII JUPÂNIŢEI
biserici şi maă naă stiri.
Vaâ ntul cel faă raă de odihnaă smulse freamaă tul oştirii paă gaâ ne si-l trecu
flamuraă vestitoare de primejdie peste apele Dunaă rii.
Puiul de deal raă saă rit la poalele caâ mpiei adunase toataă floarea
boierilor moldoveni, transilvaă neni şi valahi, caă peteniile curuţilor şi ale
steagurilor de taă lpaşi pogoraâ ţi din îândepaă rtata Ţaraă a Oaşului. Maă ria Sa
Vodaă Braâ ncoveanu, cunoscut pentru patima araă tataă pietrelor de preţ şi
veşmintelor cu cheltuialaă , ridicase a mirare spraâ nceana caă tre voievodul
moldovean, Duca, caă ci degetele lungi, subţiratice, nu purtau decaâ t
inelul cu sigiliu. IÎn locul caftanului domnesc, bogat îân odoare, pe umeri
îâi flutura o mantie leşeascaă cernitaă , îân loc de cucaă îâşi îândesase pe
creştet cuşmaă olteneascaă cu panaă de hultan la taâ mplaă . Domnul
Moldovei se caă ia caă daă duse ascultare ighemoniconului, îâmbraă caâ nd
veşmintele statornicite la ceas de primejdie. Caă ftaă niţii celor douaă cetaă ţi
de scaun surori se lepaă daseraă îântr-un gaâ nd de portul paă gaâ nilor.
La un pas şi jumaă tate îân umbra voevozilor staă teau marii spaă tari, îân
coaste marii postelnici, caă peteniile steagurilor se îânşiraseraă cerc fraâ nt,
de-a valma cu ceilalţi dregaă tori. Credinţa îân biruinţaă le sprijinea faă raă
vlagaă inimile, dar nimeni nu îândraă znea s-o maă rturiseascaă . Cetluiau cu
caă utaă tura hoardele paă gaâ nilor, gata saă se naă ruie asupra Valahiei.
Pricina pentru care toataă suflarea romaâ nilor îâşi cerceta moartea
îânaă lţaâ nd zid la Dunaă re avea raă daă cini îân naă scocirile hiclenilor şi a unor
ochi cu putere sataniceascaă , de pe malul Bosforului. IÎntr-o searaă de
florar…
-9-
Capitolul I
OCHII JUPAÎ NITş EI
La ceasul caâ nd naşte îântunericul, opt sute de minarete îântindeau

braţele caă tre sineala cerului, cerşetorind lui Alah odihnaă dulce. Liniştea
îânainta greu, faă caâ ndu-si loc cu coatele printre neguţaă torii lacomi de
caâ ştig din Bedesten1, astupaă gura cea bogataă a vaâ nzaă torilor de şoşab
din bazarul cel mititel şi pogorîâ pe Divan Ioly2 ca saă -şi plece fruntea îân
faţa Moscheei Albastre3. O vreme nu se auzi decaâ t olaă caă itul muezinilor,
care îândemnau purtaă torii de şalvari la rugaă ciune. Deasupra Cornului de
Aur, blagoslovit de Profet cu frumuseţi felurite, noaptea are nuri de
cadaâ naă , miroase a faâ n de mare, îândeamnaă cugetul saă -şi gaă seascaă
astaâ mpaă rul. Apele Bosforului dezmiardaă malurile cu pricepere de
ibovnicaă , susuraă istorii moarte de mult…
Ca la poruncaă , clopotele bisericilor din Pera 4 şi Fanarul grecilor,
meşteri mari îân dedesupturile prefaă caă toriei, prinseraă saă ofteze
îânfundat, vestind patimile Maâ ntuitorului. Vinerea neagraă , vinerea
mare, vinerea seacaă a creştinilor supuşi ortodoxiei se lungise pe
naă saă lie aşteptaâ ndu-şi sfaâ rşitul. Luna raă stignitaă îân furcile cerului îâi
aprinsese la caă paă taâ i un ciot de lumaâ nare.
Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, paă storul

drept-credincioşilor, baă tea colbul ulicioarelor straâ mte, gaâ tuite de
ghimirlii, cu zestre mare de lipsuri. Milogii, îândraă giţi de Alah pentru caă
s-au lepaă dat de ispita agoniselii deşarte, nu deprinseseraă naă ravul
terfegoşilor din taâ rgurile papistaşe care cerşetoresc strecuraâ nd
1
Capali Garăi sau Marele bazar, construit la 1461 de sultanul
Mahomed Cuceritorul.
2
Astăzi Divan Iolu, cea mai veche stradă din Istanbul.
3
Moscheea sultanului Ahmet.
4
Vechi cartier rezidenţial al europenilor.
-10-
OCHII JUPÂNIŢEI
îântaâ rziaţilor jungherul la beregataă , aşa caă puteai paă şi printre
dumnealor faă raă spaimaă . Altminteri, pravila oprea sub osaâ nda
spaâ nzuraă torii portul armelor îân Istanbul. Dacaă mai adaă ugai la toate
astea şi cinstea paă gaâ nilor, ajunsaă de pominaă , puteai pricepe lesne de ce
staă paâ nirea chibzuise caă uliţele pot traă i numai din milosaâ rdia lunii,
lipsindu-le de fanare. Nici grija caă vreun dulaă u cu deprinderi valahe ar
putea saă aducaă naă dragilor stricaă ciuni nu adumbrea umbletul. Toataă
suflarea caâ inilor se afla surghiunitaă departe de caă utaă tura Profetului de
caâ nd maâ ţele dobaâ ndiseraă , prin linguşeli greceşti, îântreaga cinstire a lui
Alah.
Ahmed Septar baă tuse pe muchie şaisprezece ani.
Raă splaă tind truda Califului de a cetlui purtaă torii de şalvari sub
azbucoavna Coranului, cerul mahomedan îâi îânzestrase feciorul cu
prisos de daruri. Flaă caă ul dobaâ ndise trupul suleag al paladinilor, chipul
gondolierilor, o scaâ nteie din mintea de jaă ratec a dascaă lului saă u Dimitrie
Cantemir şi o inimaă pe maă sura paâ inilor moldoveneşti. Mustaă cioara
îântunecataă corb îâi raâ dea deasupra gurii, îântreaga faă pturaă îâi hohotea
pradaă unei bucurii despre care nici maă car pergamentele cele vechi nu
pomenesc. Bucuria lui Ahmed Septar avea paă rul baă lai, ochii ciorchini
de liliac pierduţi spre taâ mple, buzele cireşii. Purta caţaveicaă cu bumbi
de adamante, ciuboţele din saftian raă suriu, rochie de canavaă ţ 1 saă buitaă
cu ştiinţaă pentru a-i desluşi boiul subţiratec şi saâ nii iezi saă lbatici
cuprinşi de neastaâ mpaă r. Suraâ dea blajin şi atunci obrazul daă ltuit îân
piatraă albaă , de la Marmara, îâşi sporea straă lucirea, caă utaă tura deprindea
moliciunea de catifea a violetelor.
Inimioara lui Ahmed se rumenise îân prima zi de Ramazan, caâ nd
privirea jupaâ niţei îâi zvaâ rlise cea dintaâ i saă geataă . Urca îânsoţitaă de slujnice
tuciurii îântr-un caic cu şase vaâ sle, priponit la buza Cornului de Aur.
Pungi grele de galbeni izbutiseraă saă cumpere una din acele slujnice,
care îâl aştepta pe treptele moscheei Suleymanie, la dezlegarea
îântunericului, dupaă îânţelegere.
Feciorul Califului îâşi iuţi paşii, tras aţaă de vraja ochilor de ametist.
***
1
Mătase.
-11-
Radu Andronic, logofaă t de tainaă al Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu, şi
Ilie Machidon, slujitorul logofaă tului, treceau prin sitaă pleava
uliţarnicilor, poftind saă desluşeascaă anume umblet carele se cerea citit
spre tihna Valahiei. Erau baă rbaţi tineri, croiţi cu daă rnicie şi la trup, şi la
judecataă . Purtau veşminte paă curii pe potriva îântunericului şi socotinţe
de vulpe îân caă utaă turaă . Boierul caâ ntaă ri oastea de milogi îângroşataă vaâ rtos
îân ultima vreme, claă tinaâ nd din cap:
— Bag de seamaă , spuse, caă lenea fataă iepureşte la Istanbul.
Ilie Machidon, stup de pilde, îâşi raâ ndui mustaă cioara a zaâ mbet:
— Dupaă mintea mea cea naă taâ ngaă , de ţaă ran, naă ravul terfegoşilor se
cuvine preţuit.
— Ai deprins poruncile Profetului, îâmpaă rate?
— Apoi, cinstite boierule, de caâ nd maă ţin scai de pasul domniei tale
spre a socoti de caâ te ori te îâmpiedici, am deprins multe… Dar saă nu-mi
uit vorba. Era îân sat la noi unul, Toloacaă , ataâ t de traâ ndav îâncaâ t jurai caă -i
os de caă ftaă nit…
Diavolul cel şugubaă ţ faă cea casaă bunaă cu Ilie Machidon, raă zeş de la
cotul Milcovului. Radu Andronic preţuia limba cea ascuţitaă a
slujitorului. Raâ se, mulţumit de îâmpunsaă turaă :
— Şi?
— Toloacaă aista, urmaă plugarul, traă ia din mila gospodarilor. IÎntr-o zi,
din cele rele, chibzuind saă -şi sporeascaă agoniseala, a pus maâ na pe o
flintaă şi-a ieşit la drumul mare, iar staă paâ nirea l-a spaâ nzurat. Aflaâ nd
paă ţania, m-am scaă rpinat sub cuşmaă şi-am luat îânvaă ţaă turaă : mai bine e saă
îântinzi maâ na decaâ t gaâ tul…
Radu Andronic îâi prinse braţul, maă suraâ nd lung faă ptura lui Ahmed.
— Omul nostru? îântrebaă slujitorul.
— Nu. Mi s-a paă rut.
Nu ştiau caă umbletul paă gaâ nului avea saă le saă raă ceascaă îân curaâ nd
odihna, maâ naâ ndu-i pe drumurile Evropei.
***
Secera lunii, scaă pataă de pe flamurile oastei otomane. asudase

culcaâ nd palancaă negura şi pogorîâ saă se scalde îân apele Cornului de Aur.
— Boierule!
Şoapta îâl prinse pe Ahmed de maâ necaă . Se opri cercetaâ nd mogaâ ldeaţa
-12-
OCHII JUPÂNIŢEI
care rezema umbra minaretului. Era o ţigancaă trupeşaă , ajunsaă la anii
caâ nd poftele trupului ostenesc. Purta vaă l cernit, poruncit fiicelor lui
Alah, şi spaime gata saă plodeascaă îân caă utaă turaă .
Feciorul Califului se îâncredinţaă caă nimeni nu-l staâ lpeşte cu privirea
şi numai dupaă aceea paă şi la adaă postul îântunericului.
— De unde ştii caă eu sunt cel aşteptat, femeie?
Roaba îâşi dezveli dinţii albi, mascaţi.
— Ţi-am deprins caă lcaă tura. Umbletul domniei tale pe sub porţile
jupaâ niţei Raluca are viersul lui…
— Raluca o cheamaă ? îântrebaă Ahmed, caă scaâ nd ochii de mirare.
IÎşi potrivi numele pe buze, poftorindu-l îân şoaptaă . Caă utaă tura ţigaă ncii
se lungise aţaă , staâ rnitaă de diavolul laă comiei.
— Pentru asemenea destaă inuire, oftaă , maă aşteaptaă arsura
harapnicului. Trag naă dejde caă şi leacul va fi pe maă suraă .
— Ţine!
Ahmed îâi zvaâ rli o pungaă îâmplinitaă îân şolduri. Degete îâncovrigate de
patima aurului, cu unghii vineţii, raă taă ciraă îântr-un sfaâ raâ iac de clipaă darul
turcului printre bodroanţe.
— Cine-i jupaâ niţa?
— Au!
— Vorbeşte!
— Nu cutez saă -mi vaâ nd staă paâ na, boierule, frumosule…
— Vorbeşte, porunci Ahmed, şi te îâmbrac îân galbeni! Nu pungile îâmi
lipsesc…
— Ştiu, inimioaraă . Focul care te mistuie, numai caă utaă tura jupaâ niţei îâl
poate ogoi. Şopti uitaâ ndu-se cu teamaă îân jur: E fata postelnicului Balş
din ţara Moldovei.
Ahmed Septar cunoştea de la Dimitrie cel îânvaă ţat, din neamul
Cantemireştilor, dregaă toriile moldo-valahilor, şi tot dumnealui îâi
desluşise rosturile marilor boieri îân inima îâmpaă raă ţiei. Cuca şi tuiurile,
semnele domniei, erau veşnic scoase la mezat caă ci voievozii Ţaă rilor
Romaâ ne se dovedeau uituci, necinstind juraă maâ ntul de credinţaă
laă craă mat la picioarele sultanului. Legaă mintele tainice cu nemţii sau
muscalii, dupaă cum baă tea vaâ ntul puterii, şi mai cu seamaă ţesaă tura
îâncurcataă de paâ ri şi intrigi puneau bietul capugiu pe drumuri spre a
zvaâ rli petica neagraă de mazilire pe umaă rul nesupusului. Iar acel
-13-
nesupus mai ostenea şj securea gaâ delui de la Edicule 1, dacaă nu saă rea
faă raă zaă bavaă pe cal vaâ nteş care saă -l poarte printre vraă jmaşii Semilunii.
Aurul, ochiul vaă taă maă tor al celui cu cornite, unsese mulţi domni şi-i
scutise apoi de beteşugurile baă traâ neţii, descaă paă ţaâ naâ ndu-i, caă ci, dupaă
cum şoşotesc zicaă torile, la Istanbul paâ naă şi pietrele de pe drum îântind
maâ na dupaă peşcheş.
Feciorul muftiului aţinti chipul roabei.
— Postelnicul trudeşte saă ajungaă îân scaunul Moldovei?
Ţiganca îâi strecuraă privire priceputaă . Asemenea caă utaă turaă are darul
saă desluşeascaă cugetul oamenilor mai limpede decaâ t slovele aşternute
îân pergamente. Roaba o deprinsese cu anii, dar mai cu seamaă trudind
saă se strecoare neocaă raâ taă la curţile a trei staă paâ ne: vorniceasa Boldur,
bunica postelnicesei, comisoaia Anica, maicaă -sa, iar acum, îân urmaă , la
jupaâ neasa Eufrosina, cea mai aprigaă îântr-un neam de muieri despre a
caă ror afurisenie zvonea o Moldovaă . Caâ nd temi gaâ rbaciul, îânveţi lesne saă
ghiceşti dintr-o singuraă privire pofta staă paâ nei…
Pe buzele roabei alunecaă zaâ mbet şters. Taâ naă rul era crud. O
desluşeau musteaţa abia mijitaă , obrajii cu dulceaţaă de prunc, vorba faă raă
vicleşug. Cine poartaă asemenea îântrebare unei slugi neîânsemnate n-a
apucat îâncaă saă deşarte o singuraă carafaă de vinars.
— Unde-o vrea Dumnezeu, îân Moldova sau Valahia, caă dumnealui
nu-i naă zuros. Jupaâ neasa Eufrosina, postelniceasa, cataă îântr-o parte. A
faă cut baă taă turi la limbaă spurcaâ nd cinstea Braâ ncoveanului. IÎşi astupaă
gura. Asta era tainaă ! Maă jupeşte staă paâ nica!
— Vorbeşte-mi de jupaâ niţa Raluca.
— Au! Sunt roabaă credindioasaă , boierule… Ochii lui Ahmed Septar
prinseraă a luci.
— Dacaă nu te slujeşti de douaă limbi, vei primi destule pungi ca saă te
raă scumperi.
— Am şi-o mumaă roabaă , inimioaraă , n-o poci laă sa…
— Cunosc raâ nduiala. Te va îânsoţi.
— Şi-o soraă …
Ţiganca scurtaă pomelnicul caă ci privirea turcului vestea primejdii.
Cercetaă îâmprejur, ferindu-se parcaă de urechi vraă jmaşe, şi prinse a-i
şopocaă i îândesat:
— Ataâ tea zile saă apuc, boierule, caâ te inimi au secerat ochii jupaâ niţei!
1
Temniţă celebră din Istanbul.
-14-
OCHII JUPÂNIŢEI
Şi socoteşte, rogu-te, caă abia la Sfaâ ntul Gheorghe, izbaă vitorul de paă gaâ ni,
a desprins paisprezece ani.
— E… îânghiţi greu nodul arducat îân gaâ tlej: E slobodaă ?
— Slobodaă şi neprihaă nitaă !
Ahmed Septar raă suflaă adaâ nc. Temea vestea caă jupaâ niţa ar fi fost
juruitaă vreunei beizadele, ori caă vreun purtaă tor de mustaţaă şi-ar fi
faă cut loc îân cugetul ei. IÎntrebaă cu glas aburit de bucurie:
— Cum te cheamaă ?
— Zamfira.
— Ajutaă -maă s-o vaă d, Zamfiraă ! De patru zile bat zadarnic uliţa
voastraă , paâ ndesc caicul şi graă dina…
— Umbletul domniei tale a staâ rnit zarvaă mare, boiarule. Nu ţi-ai
ferit chipul nici paşii, iar postelniceasa a baă gat de seamaă îâncotro ţi se
îândreaptaă gaâ ndul. De patru zile, jupaâ niţa Raluca staă zaă voraâ taă îân odaie,
sub poruncaă straşnicaă saă nu se apropie nici maă car de fereastraă .
Inimioara lui Ahmed se chirci speriataă , îân ochii mari, negri, se
aşternu roua. Şopti gaâ tuit:
— Ajutaă -maă , Zamfiraă !
— Ce putere chibzuieşti caă are o roabaă ? oftaă muierea cu amaă raă ciune.
— IÎndeajunsaă pentru ca staă paâ nul îânţelept s-o teamaă .
Scoase inelul baă tut îân adamante, singura lui podoabaă , şi i-l îânghesui
îân palmaă . Zamfira îâi simţi degetele reci, tremuraâ nde şi pricepu caă
liliacul din ochii jupaâ niţei pricinuise ranaă adaâ ncaă puiului de turc.
— La ceasul caâ nd paă rintele vostru, aă la cocoţat îân minaret, cheamaă
paă gaâ nimea pentru ultima rugaă ciune, şopti repede faă raă saă -şi
graă dinaă reascaă vorbele, creştinii din Pera plaâ ng raă stignirea Domnului.
— IÎn noaptea asta?
— IÎn noaptea asta! Jupaâ niţa Raluca îâşi va îânsoţi muma. Clipi cu
îânţeles. Biserica e stup de lume, nimeni nu va baă ga de seamaă caă printre
ei se aflaă şi un turcalete carele şi-a tras peste şalvari o pereche de
berneveci…
***
Pe bunaă dreptate, casele postelnicesei Eufrosina Balş erau socotite

cele mai trupeşe din îântreaga Peraă . Muiere baă taă tarnicaă , plinaă de vlagaă ,
trufie şi arginţi – straă bunii dumneaei îâşi dobaâ ndiseraă avuţia şi
-15-
dregaă toriile îân vremea lui Alexandru Vodaă cel Bun – hotaă raâ se cu cinci
ani îân urmaă conac neasemuit sub cerul Bosforului şi izbutise. Luaâ nd
pildaă hudubaia lui signor Visconti, trimisul ducelui de Toscana la
Stambul, poruncise ziduri îânalte, faă ţuite cu sidef de la Edirne, ferestre
straă juite de cafasuri1 rotunde, naă paă dite de volburaă şi roze, scaraă trufaşaă
ce deschidea evantai de marmuraă albaă . Ultimele trepte, vegheate de lei
raâ njiţi, îâţi maâ nau paşii pe potecaă prunduitaă cu piatraă maă runţitaă , de la
Chipru. IÎntr-un singur fel strunise cucoana Eufrosina gustul
graă dinarului franţuz, şi anume îânaă lţaâ nd ziduri groase de verdeaţaă ce
taă iau priveliştea spre uliţaă .
IÎl laă sase apoi saă -şi vadaă slobod de meşteşug, caă ci doar un zaă lud
îânvaţaă şoimul saă zboare, pe popaă saă ducaă cupa la guraă şi pe diavol
viclenia.
Iar franţuzul nu se scumpise la meşteşug. Naă scocise îâmbinaă ri rare
de florare, zvaâ rlise nenufari şi crini roşii îân havuzuri, îânsufleţise aleile
cu susur dulce de faâ ntaâ naă şi viers de privighetoare. Umbrarele de
trandafiri îânaă lţau cuşme saâ ngerii a caă ror aromaă dezmierda acum naă rile
postelnicesei.
Jupaâ neasa Eufrosina îâşi claă ti privirea îân apele Cornului de Aur, apoi
îânchise fereastra oftaâ nd adaâ nc. Grijile aduse din ţara Moldovei
sporiseraă vaâ rtos, îâi umpleau cugetul. Deprinşi cu plaă cintele calde,
dregaă torii turci caâ rneau din nas la pungile sulege, gustul domniei
îânmulţise boierii dornici saă -şi caute noroacele la Istambul, iar Raluca…
Spraâ ncenele negre se îâmbinaraă îân creţ aspru, retezaâ ndu-i fruntea.
Grijile cele mari i le pricinuia jupaâ niţa. Ochii liliachii staâ rniseraă dihonie
printre trimişii curţilor evropene. Wlaso, al Poloniei se sfaă dise îân saă bii
pentru caă utaă tura fetei cu dragomanul rus Ciatkovski vaă taă maâ ndu-l de
moarte, un dregaă tor neamţ, smintit, îâşi curmase zilele, pe omul
Bourbonului îâl lepaă dase muierea din aceeaşi pricinaă . Postelniceasa îâşi
raă sucea îân fel şi chip aducerile aminte poftind saă priceapaă pe ce urme
paă şeşte Raluca.
Muierile din neamul dumneaei, har Domnului, nu speriaseraă
nicicaâ nd mirazele2 cu frumuseţea, vorniceasa Boldur, raă sbunica, fusese
chiar vestit de slutaă , îântr-ataâ t îâncaâ t o pomeneau letopiseţele cele vechi.
Dar ce minte ascuţitaă ascundea chipul acela de nevaă stuicaă , şi caâ taă vlagaă
şi putere de îânfaă ptuire staă ruia îân trupul slaă biu, cu gheb raă saă rit pe o
1
Balcoane întâlnite, de obicei, în biserici.
2
Oglinzile.
-16-
OCHII JUPÂNIŢEI
singuraă parte a spinaă rii! Ea adusese spor îâmbelşugat avuţiei Boldurilor,
îâşi maâ nase baă rbatul la dregaă torii de seamaă şi dacaă viaţa nu s-ar fi
aşezat de-a curmezişul i-ar fi depus îân poalele caftanului cuca şi
tuiurile domniei.
Raă suflarea graă bitaă descoperi ilicul jupaâ nesei. Nu izbutise mai bine
nici mumaă -sa, armaă şoaia Anica, muiere la fel de baă taă tarnicaă , secerataă
îân crucea tinereţii.
Dacaă fusese chipeşaă ? Umerii postelnicesei saă ltaraă a dispreţ. La ce
slujeşte frumuseţea? Asemenea pacoste seamaă naă vrajbaă , saă raă cie şi
lacrimi. Nu plaâ ngi decaâ t ce-ai pierdut, iar dupaă 25 de ani, miraza
opinteşte saă ţi-o dovedeascaă îân fiece zi.
Inima şi gaâ ndul postelnicesei torceau griji. Nu vaă zuse îâncaă faă pturaă
omeneascaă saă poataă fi asemuitaă cu Raluca, ba, Doamne iartaă -maă , nu
gaă sise ataâ ta desaă vaâ rşire nici îân chipurile zugraă vite pe sfintele icoane.
Fata avea dulceaţaă îân caă lcaă turaă , îâşi mlaă dia şoldurile cu ştiinţaă
sataniceascaă , caâ nd raâ dea îâi raă saă reau pe buze livezi de cireşi îân floare.
Dacaă bietul creştin dovedea snagaă la umbletul Ralucaă i, dacaă harbujeii
saâ nilor nu-i pricinuiau ameţealaă , dacaă îâşi mai ţinea capul pe umeri
îântaâ mpinaâ ndu-i suraâ sul, era peste putinţaă saă nu-şi lepede inima laâ ngaă
imineii diavoliţei caâ nd îâl secera cu privirea. Ochii jupaâ niţei vesteau
adaâ ncul faă raă de sfaâ rşit al maă rii, istoriseau tainele cerului, aveau
chemarea paâ inilor ieşite din cuptor şi vraja caă utaă turii de şarpe. Ochii
jupaâ niţei cerşetoreau milaă , slobozeau porunci, îâţi dezmierdau cugetul,
îâţi îântindeau clapce faă raă de scaă pare. Paă reau violete aduse de la Parma,
paă reau flori de liliac saă rutate de rouaă , paă reau pietre de ametist. Pletele
limonii, aproape albe, sporeau lumina privirii, îâi zugraă veau obrajii şi
lujerul gaâ tului. Nu purta podoabe. Diamanticalele fugiseraă demult de
pe braţele şi degetele jupaâ niţei, ruşinate de straă lucirea ochilor rupţi
dintr-o lume de care nici un muritor n-a aflat.
„N-o saă fie fericitaă , chibzui postelniceasa. Darurile faă raă de maă suraă
alungaă norocul.“
Socotelile Eufrosinei Balş izvorau din îântaâ mplaă ri amare. IÎn loc saă
punaă umaă rul la mazilirea Braâ ncoveanului, fermecaâ nd vreun dregaă tor,
ochii jupaâ niţei spaă rseseraă ulcelele, îândataă ce unul opintea pentru
neamul Balşilor, ceilalţi, îâmpunşi de diavolul pizmei, naă scoceau piedici.
Jupaâ neasa trecu îân chiar-chir1. Miraza veneţianaă o zaă ticni îântre
1
Odaie principală, din marmură.
-17-
ciucurii de cleştar, o maimuţaă ri aidoma zugraă vind-o din cap paâ naă la
iminei. Eufrosina Balş se opri cercetaâ ndu-şi chipul. Nopţile maă cinate de
gaâ ndul domniei îâi saă raă ciseraă obrajii, îâi picuraseraă argint la taâ mple. Avea
trupul vaă taă mat de naşteri, albeaţa pielii murise de mult. Numai patima
de a-şi îâmpinge omul îân scaunul Valahiei mai lumina cu toate opaiţele
aprinse. Nasul baâ rligat îâi lunecase spre baă rbie, umerii adunaţi gemeau
sub greutatea straielor de brocart.
„E ca o caă milaă , spusese caâ ndva despre dumneaei Baă lşoaia cea
baă traâ naă , mama postelnicului. N-are nimic drept… Cum te-a ameţit,
faă tul meu?“
Jupaâ neasa Eufrosina îâşi repezi capul pe spate. Un creţ adaâ nc îâi
braă zda grumajii, ţinaâ nd pereche colanului de maă rgaă ritare. Tot din
maă rgaă ritare se afla alcaă tuitaă şi leasa care îâi cetluise pieptul, caă ci
postelniceasa îândraă gea straiul cheltuielnic îân tot ceasul zilei.
„Nu-s dreaptaă , mamaă Baă lşoaie, susuraă dinaintea oglinzii, dar
chimirul mi-e îândestulat. Iar domnia ta, ţeapaă naă plop, ai ajuns la
baă traâ neţe saă maă naâ nci din pomana straâ mbei…“
O boare dezmierdaă covoarele de Esfahan şi Tabriz. Paă şea jupaâ niţa.
Aripa fluturelui ar fi staâ rnit zgomote mai îândesate, floarea de mac
atingere mai aspraă . Dintr-o dataă , lalelele din vasul azuriu de Bohemia
îâşi ridicaraă capetele, florile îânmaă nuncheate la icoana cuvioasei
Paraschiva prinseraă a zaâ mbi, lumina din sfeşnice spori. Postelniceasa
îâşi faă cu semnul crucii cu limba, alungaâ nd numele satanei. Nu, nu era o
paă rere. Caâ nd jupaâ niţa paă trundea îântr-o îâncaă pere, lucrul caâ t de maă runt
prindea straă lucire, sfinţii cetluiţi îân veşminte de aur sau argint îâşi
potriveau suraâ sul pe buze.
Eufrosina Balş o maă suraă lung. Fata îânveşmmtase strai liliachiu, dupaă
pilda ochilor, şi iminei albi. Horbota dinţilor, buzele raă surii faă raă urmaă
de chinoroz, marmurii albaă a obrajilor şi pletele îâi slujeau cu raâ vnaă
caă utaă tura.
— Poftesc saă aflu, spuse postelniceasa, ascuţindu-şi cuvintele,
pentru care pricinaă te-ai gaă tit de zaiafet, jupaâ niţaă ? Au nu ştii caă -i
noaptea cernitaă a sfintelor patimi?
Fata caâ ntaă ri iute poalele de brocart ale postelnicesei, numaă raă dintr-
un ochi braă ţaă rile şi cerceii grei de adamante, apoi îâşi ascunse, caă utaă tura
dinapoia genelor fraă njurite, maă rturisind supusaă :
— N-am uitat, maă mucaă .
Nici clopoţeii de la îâncaă lţaă rile paicilor aflaţi îân slujbaă domneascaă ,
-18-
OCHII JUPÂNIŢEI
nici suspinul frunzei urgisitaă de vaâ nt, nici şoapta privighetorii n-ar fi
izbutit sunetele molatice din vorba jupaâ niţei. Vorba jupaâ niţei mirosea a
maă rgaă ritaă rel, a curaă ţenie, îâţi picura lacrimaă îân suflet.
— Cu ataâ t mai vaâ rtos e paă catul! urmaă coana Eufrosina. Schimbaă -ţi
degrabaă rochia cu cea cernita, de canavaă ţ!
— O schimb.
— Inima mea s-ar bucura saă afle caă ţi-ai îânvestmaâ ntat şi cugetul cu
asemenea straie, dar mai cu seamaă caă utaă tura. Ochii taă i mi-au pricinuit
mai multe pagube decaâ t teşcherelele paă gaâ nilor, faă raă de fund.
— Scoate-i, maă mucaă !
Graă ise cu obidaă zaă ticnitaă , rouaă îâi îâmpaă ienjeni privirea. Eufrosina Balş
i-o retezaă scurt:
— Nu voi şovaă i, de o fi nevoie. Te povaă ţuiesc saă ţii maă sura la
îândemaâ naă , jupaâ niţaă ! Treburile l-au priponit pe dumnealui postelnicul
departe de Istanbul, aşa caă eu ţi-s tataă ! Ia daraă aminte! Vom purcede la
sfaâ nta slujbaă de noapte îâmpreunaă cu slujitorii. Poftesc saă nu-ţi
dezlipeşti caă utaă tura de colbul uliţelor!
— Da, maă mucaă .
— Poftesc de asemenea saă -ţi laşi ispitele din caă lcaă turaă acasaă , caă ci
Domnul se leapaă daă de cei cu daruri sataniceşti!
— Aşa e, maă mucaă .
— Vom ocoli, dupaă datinaă , biserica. Leagaă -ţi ochii de Sfinţii zugraă viţi
pe pereţi! Nu se aflaă paă cat mai mare decaâ t saă staâ rneşti patimi lumeşti
la slujba îângropaă ciunii!
— Adevaă rat.
— Trag naă dejde caă bataâ r îân noaptea sfaâ ntaă n-o saă te apuce caâ ntatul
cucoşilor îân faţa mirazei. Şi acum, lipseşti din ochii mei!
Jupaâ niţa îâşi faă cu plecaă ciunea îâmpreunaâ nd palmele sub baă rbie, dupaă
obiceiul domniţelor moldovence, şi pluti abur spre odaă ile ei.
Lalelele din vaă sciorul azuriu îâşi plecaraă capetele.
Scaă pataă din chingile postelnicesei, jupaâ niţa zburaă prin îâncaă peri, îâşi
chemaă şopocaă it roaba:
— Zamfiraă !
Ţiganca, îândoitaă din şale, se ivi îân prag.
— Saă rut ochii, staă paâ nico!
— IÎnchide uşa şi desfundaă -ţi cu naă dejde urechile! Am vremea
maă surataă , şi deprinderea saă nu rostesc de douaă ori aceleaşi cuvinte.
-19-
Aşa! Acum ascultaă ! N-am saă te îânghesui la juraă minte pe sub icoane,
dupaă pilda maă mucaă i, caă ci e de prisos. Juri straâ mb!
Roaba îâşi astupaă gura a mirare faă raă de hotar.
— Eu? Doamne iartaă -maă şi paă zeşte!
— N-ai saă afli iertare, Zamfiraă !
O maă suraă lung, privirea de ametist isca muchii ascuţite.
— Eşti sfaă ditaă cu adevaă rul din naă scare, ai deprins naă ravul de a
cotrobaă i prin besactele din pruncie, nu crezi îân Dumnezeu de caâ nd erai
fataă mare, nici îân diavol de la opt ani caâ nd ai devenit muiere, şi de caâ nd
te ştiu îâţi trudeşti mintea pentru a naă scoci vicleşuguri care saă -ţi
sporeascaă agoniseala.
— Vorbeşti cu paă cat, sufleţelule!
IÎnghesui cruci maă runte, adunaâ nd lacrimi calpe îân colţul ochilor.
Privirea jupaâ niţei i le zaă gaă zui.
— Geaba chemi plaâ nsul, Zamfiraă , caă ci ştiu bine, nu ţi-e teamaă de
maâ nia mea. N-am pus niciodataă maâ na pe gaâ rbaci şi nici naă ravul paâ rii
nu l-am deprins. Aceasta-i pricina, pesemne, pentru care mi-ai
sfeterisit un inel şi douaă spelci baă tute îân adamante…
Ţiganca lipi uşa cercetaâ nd cu spaimaă chipul Ralucaă i.
— E vinerea neagraă , staă paâ naă , nu-ţi îâmpovaă ra cugetul cu asemenea
paă cat!
— Inelul şi spelcile se aflaă şi acum dosite îân punga ta cu tutun. Am
raâ s, caă ci Cel-de-Sus m-a ferit de patima podoabelor. Nu preţuiesc
avuţiile.
Roaba o maă suraă hoţeşte printre gene. N-ar fi prepuit îân ruptul
capului caă jupaâ niţa gingaşaă , drumeţind mereu printre nouri şi luceferi,
îâi ştie îânvaâ rtelile.
Boierii Balş, pogoraâ tori spre asfinţit, ori cei buiaci, prieteni şi
slujitori, taă lmaă ciseraă de mult darurile Ralucaă i: un car de ispite şi o
minte care nu asudaă cugetaâ nd, otravaă dulce îân caă utaă turaă şi
deşertaă ciune îân caă pşorul bine daă ltuit. Zamfira îâşi alungaă smiorcaă itul şi
îâi potrivi pestelcaă nouaă suraâ sului.
— Averi mai mari decaâ t ochii dumitale, jupaâ niţaă , nu se aflaă …
— Ochii cugetului, Zamfiraă !
Raă mase pe gaâ nduri cale de un pocal baă ut pe neraă suflate, îân zilele de
arşiţaă , apoi deschise capacul sunducului araă besc cu fesfesele de aramaă
şi-i puse îân poalaă un pumn de giuvaericale.
— Ţi le daă ruiesc!
-20-
OCHII JUPÂNIŢEI
Roaba se ciupi poftind saă se îâncredinţeze caă nu viseazaă . Braă ţara
fagure de pietre mari, albastre, de la Ceylon, azvaâ rlea fulgere, rubinele
inelelor naă scoceau pete roşii prin unghere. Nedumerirea îâşi saă pa vad
adaâ nc pe chip. Jupaâ niţa desluşi o vreme taâ lcul paşilor din chiar-chir, şi
şopti slujnicii:
— Poftesc un singur lucru. Saă te lepezi de minciunaă !
— Inimioaraă ! baâ lbaâ i ţiganca.
— Saă nu-mi juri credinţaă , Zamfiraă , caă ci e îân zadar! Te-am citit de
mult…
Ochii liliachii raă taă ciraă o vreme îân lungul pereţilor îânveşmaâ ntaţi îân
maă tase purpurie, poposiraă asupra canarului priponit îân colivia de aur.
Un glas raă zbaă tea din uliţaă :
— Şoşab1… Şoşab rece şi dulce!
Jupaâ niţa aţinti chipul roabei:
— Ce te-a iscodit paă gaâ nul?
Ţiganca caă scaă ochii de uimire şi se laă saă moale pe covorul alb de
Smirna.
***
Postelniceasa desprinse cu baă gare de seamaă pecetea scrisorii, adusaă

de un olac2 din îândepaă rtata ţaraă a Moldovei. Era o carte de raă spuns
pentru Raluca de la prietena dumneaei, Aspasia, fata logofaă tului
Dumbravaă . Din cele îânşirate, coana Eufrosina pricepu caă fiicaă -sa trudea
saă afle dacaă au îânflorit zarzaă rii din livadaă , dacaă Aspasia n-ar putea saă -i
trimitaă paă puşa leşeascaă şi basmele Nibelungilor tipaă rite de nemţi…
Lipi la loc pecetea faă raă risipaă de griji, caă ci cunoştea nepriceperea
jupaâ niţei îân asemenea treburi şi naă scoci o cruce mare mulţumind lui
Dumnezeu caă îân ciuda celor 14 ani şi a blestemului din privire, Raluca
nu şi-a raă taă cit copilaă ria.
N-avea saă afle niciodataă adevaă ratul chip al veştilor. Se îâmplineau doi
ani de caâ nd jupaâ niţa îâşi îântocmea scrisorile dupaă anume izvod 3.
1
Băutură răcoritoare, din fructe.
2
Curier special.
3
Cifru.
-21-
***
Roaba o privea solomonitaă . Socotea îântaâ mpinarea cu turcul cel taâ naă r
o izbaâ ndaă a treburilor ei de tainaă , caă ci postelniceasa lepaă dase poruncaă
straşnicaă slujitorilor saă -şi ţinaă gura laă caă tuitaă . Paâ naă saă se dezmeticeascaă ,
apucaă dupaă vechea deprindere caă raă ruie cotitaă :
— Au! Care paă gaâ n, prinţeso?
Raluca zvaâ rli raă splata îânapoi îân sunduc:
— Eşti slobodaă !
— Inimioaraă !
— Du-te, Zamfiraă ! Bag de seamaă caă n-ai priceput nimic. Şi tu maă
crezi neghioabaă .
Ţiganca hotaă rîâ saă o ia pe toloacaă . Spuse faă raă îânconjur:
— Vina o poartaă domnia ta, staă paâ naă . Te-ai straă duit saă ne faci
îâncredinţarea caă ai priceperea beteagaă . Pentru care pricinaă anume, nu
ştiu îân ruptul capului.
Raluca izbucni îân raâ s şi dintr-odataă zarzaă rii abia îâmbobociţi din
livezi daă duraă îân floare.
— Supunerea naă taâ ngaă alungaă prepuielile, iar poveţele cu taâ lc, de
care maă muca nu duce lipsaă , raă maâ n îân sarsana faă raă saă -mi mai supere
urechile. Temi acul viespii, nu dezmierdarea aripii de fluture, ghimpii
urzicii, nu focul florii de mac, ţipaă tul cucuvelei şi nu viersul ciocaâ rliei…
IÎmi faă ceam griji de suliţa unui singur ochi: al taă u. Raâ se: Degeaba ai
caă runţit, Zamfiraă !
Roaba îâşi faă cu semnul crucii şi spuse ;
— Vai de bietul creştin care ţi-o pica sub caă lcaâ iul îâncaă lţelului! Iartaă -
maă , staă paâ naă , caă am cutezat!
— Altceva maă necaă jeşte. Nici acum n-ai priceput nimic! Şopti apaă sat:
Nu un creştin mi-a faă raâ mat liniştea…
Ţiganca faă cu ochii mari. Raluca zaâ mbi şi liliacul din priviri se acoperi
de rouaă .
Vestea caă un purtaă tor de naă dragi izbutise saă clinteascaă inima
jupaâ niţei, şi caă acei naă dragi se dovedeau a fi şalvari, caă scaă strachinaă de
praznic gura ţigaă ncii.
— Vorbesc desluşit şi faă raă griji, spuse jupaâ niţa. N-ai saă maă vinzi.
— Sunt roabaă credincioasaă …
— Eşti cea mai paă caă toasaă dintre slugi! Asta-i şi pricina pentru care
-22-
OCHII JUPÂNIŢEI
nu şovaă i saă -ţi dezvaă lui taina mea. Paă catele saă vaâ rşite faţaă de maă muca te
leagaă singure. Iar eu cunosc acele paă cate.
Roaba pricepu caă nu numai de dragul desfaă taă rii jupaâ niţa purtase ani
de-a raâ ndul straiul maă sluit al lipsei de judecataă . Deprinzaâ nd tainele
celor din jur, aduna bani albi pentru zile negre, caâ nd putea saă -i straâ ngaă
lesne îân chingi. Caă zu peticaă la picioarele fetei:
— Porunceşte!
— Aşa, Zamfiraă , acum e bine. Ce poftea saă afle paă gaâ nul?
— Unde şi caâ nd te poate zaă ri. Arde faă clie de dorul ochilor domniei
tale.
— Cine e?
— Nu ştiu.
— Saă afli! Sluga care te-a tocmit poate fi tocmitaă . Are îân privire
aceeaşi lucoare blestemataă a dragostei de aur. Urmeazaă !
— Am chibzuit caă poate saă te vadaă la sfaâ nta slujbaă de noapte, dacaă -şi
schimbaă naă dragii,
— Ai chibzuit bine.
Ţiganca raă suflaă adaâ nc a teamaă . Spuse dupaă o vreme ocolindu-i
caă utaă tura:
— Purcezi la drum presaă rat cu primejdii, staă paâ naă . Paă gaâ nul cel
chipeş are o credinţaă , domnia ta alta…
Taă cu fulgerataă de privirea fetei. Ochii de ametist paă raă siraă chipul
roabei cercetaâ nd noaptea, aninataă la fereşti. Un zaâ mbet cald raă saă ri pe
buzele jupaâ niţei.
— Dumnezeul lui şi-al meu au poruncit dragostea. Vor dovedi
îânţelegere.
— Dar oamenii? îântrebaă îâncet ţiganca.
Raluca nu-i raă spunse.
Paă trunse sfioasaă îân chiar-chir, cu caă utaă tura lipitaă de covoare, aşa
cum poftise postelniceasa. Rochia neagraă dohot, faă raă urmaă de tertel
sau fesfesele1 îâi zugraă vea limpede amfora trupului, sporea şi mai vaâ rtos
ispitele ochilor liliachii.
Coana Eufrosina suspinaă şi porniraă urmate de slugi. Zamfira vaă zu îân
mirazaă chipul de îânger faă raă de prihanaă al jupaâ niţei şi şopti îânnaă buşit:
— Satana!
1
Zorzoane.
-23-
***
Noaptea îâşi vaă rsa smoala, faă raă paă rtinire peste casele evropeneşti din
Pera şi peste ghimirliile paă gaâ nilor de pe celaă lalt mal al Cornului de Aur.
Acele ghimirlii, lipsite de anume raâ nduialaă , aveau pereţii din scaâ nduri,
aşa cum poruncise Coranul, caă ci piatra se cuvenea numai moscheilor.
Porunca îânchidea ochii, dupaă un vechi naă rav, îân faţa seraiurilor îânaă lţate
de cei cuprinşi şi, dupaă toate semnele, nu era singura faă raă cinstirea
cuvenitaă . Profetul poftise ca osmanlaâ ii saă dovedeascaă cumpaă tare îân faţa
bucatelor, dar multe paâ ntece se rotunjiseraă peste maă suraă . Vinul
straâ mbase demult nasul lui Alah şi se afla oprit, îânsaă drept-credincioşii
se îânfruptau hoţeşte deşertaâ nd caâ te un cofaă el, dupaă ultima
îânchinaă ciune. Carnea de vacaă , cea de porc şi de armaă sar se aflau şi ele
prigonite de Coran, chiar şi laptele dacaă dobitocul nu fusese supus
postului maă car trei zile, dar feciorii lui Mahomed se spurcau cu bunaă
ştiinţaă .
Numai porunca de-a îântoarce spatele acelui Dumnezeu al ghiaurilor
îândoise grumajii osmanlaâ ilor. Poftind saă -i arate lui Alah caâ t de adaâ ncaă
le e supunerea, oştenii ce baă teau raă zboaie îân ţara valahilor şi a
moldovenilor dezbraă cau bisericile de odoare, naă scocindu-le, apoi, foc
la temelii. Astfel au paă timit Maă naă stirea Sfintei Troiţe, Trei Ierarhi din
Iaşi, casele Domnului din taâ rgurile dunaă rene şi caâ te şi mai caâ te, ale
caă ror lacrimi îântunecate au umplut pergamentele cronicarilor.
Califul Muradja Septar îângaă duia îânghiţind cu noduri laă caşurile de
îânchinaă ciune ale trimişilor evropeni din Pera, caă ci aşa cerea politichia.
Numai Sfaâ nta Sofie, cea faă raă de pereche îân frumuseţe, îâl vaâ rfuia de
pizmaă .
O îânaă lţaseraă meşterii Arthemius din Trallium şi Isidor din Milet, la
porunca îâmpaă ratului Justinian. Pusese umaă rul îântregul imperiu. Şcoala
din Efes daă ruise opt coloane de marmuraă roşie, care fuseseraă altaă dataă
maâ ndria templului din Helipolis. Dregaă torii lui Justinian jefuiseraă
monumentele paă gaâ ne din Athinai, Roma, Delfi, Cyzic şi Baalbek.
Marmura cea albaă fusese adusaă din Procones, marmura verde din
insula Eubeea, marmura galbenaă din Chemlu, marmura rozalbaă cu
vinişoare din Sinada Phirigiei, cea porfirie din Eghipet, marmura verde
din Thesalia şi Laconia. 360 000 000 de galbeni cheltuise Justinian
-24-
OCHII JUPÂNIŢEI
pentru a ridica maă rturie credinţei sale, rostuind aurul, argintul, ivoriul,
pietrele de preţ şi brocarturile care îâmpodobeau sfaâ ntul laă caş. Zece mii
de oameni trudiseraă doisprezece ani faă raă hodinaă . IÎn ziua Domnului din
anul 537 minunea fusese saă vaâ rşitaă . Vaă zaâ nd-o, Justinian a strigat:
„Solomon, te-am biruit!“ Un cronicar de faţaă fiind la taâ rnosirea bazilicii
şi-a îânsemnat degrabaă îân pergamente: De la Adam nu s-a săvârşit şi nu
se va săvârşi vreodată mai mult!
Paisprezece veacuri mai taâ rziu, sultanul Mehmet al II-lea, maă cinat
de pizmaă , smulse Sfintei Sofii altarul faă caâ nd din casa Domnului
moschee pentru slava lui Mahomed. Vraă jit de frumuseţea sfinţilor
migaă liţi îân mozaic, paă gaâ nul le îângaă dui saă raă maâ naă pe pereţi spre marea
maâ hnire a şalvaragiilor.
Pizma cea rea l-a muncit şi pe sultanul Ahmet I. Cercaâ nd saă -l
mulţumeascaă pe Alah, i-a poruncit pietrarului Sedefkar Mehmet Aga saă
îânalţe îân coasta Sfintei Sofii o moschee care saă umileascaă truda
ghiaurilor. Aşa s-a naă scut la 1616 Moscheea Albastraă , fala paă gaâ nilor.
Privitaă dinafaraă , casa lui Mahomed, numai cuşme şi minarete, caâ ştigaă
baă taă lia. Pe dinaă untru îânsaă faianţa lui Sedefkar, de culoarea cerului,
roşeşte gaâ ndindu-se la minunile de frumuseţe din inima Sfintei Sofii.
Iar Muradja Septar o ştia.
Iscoadele Califului faă cuseraă baă taă turi îân caă utaă turaă veghind ca nu
cumva vreun şalvaragiu saă -şi odihneascaă cugetul la umbra sfintei cruci.
Asudau îân zadar pentru caă osmanlaâ ii, robiţi traâ ndaă viei şi cu mintea şi
cu trupul, chibzuiau caă -şi ostenesc mai vaâ rtos şezutul faă caâ nd maă taă niile
ghiaurilor, decaâ t plecaă ciunile poruncite de Coran.
Noaptea credincioasaă inimioarelor aprinse naă scocea umbre, cu
ţesaă tura trainicaă , spre a ocroti umbletul lui Ahmed. Paă gaâ nul pogorîâ
gorganul aflat îân staă paâ nirea moscheei Suleymanie. Purta berneveci
leşeşti sugrumaţi sub genunche, botfori dohotii, mantie şi paă laă rie de
condotier, cu gardinaă 1 crescutaă . Drumul spre inima Perei urca gaâ faâ ind,
cotea îân fel şi chip. Pe margini se îânşirau casele evropenilor cu un
singur cat, aşa cum poruncise staă paâ nirea, ca saă nu-şi îânalţe trufaşe
creştetul peste ghimirliile şalvaragiilor. Prin ferestrele deschise
miresmelor de algaă şi floare se zaă reau clipind cuminţi candelele,
sfinţilor din icoane le tremura suraâ sul pe buze.
Dintr-odataă vaă zduhul fu cuprins de vuiet: clopotele plaâ ngeau
1
Borul pălăriei.
-25-
vestind îângropaă ciunea Maâ ntuitorului. Ahmed se furişaă îân umbra unui
castan trupeş. IÎn ochii puiului de turc naă ştea mirarea cea faă raă de
margini, caă ci asemenea privelişte nu se afla zugraă vitaă nici îân caă rţile cu
basme. Din bisericaă ieşeau cucernici licuricii lumaâ naă rilor. Sute şi sute
de flaă caă ri maă runte ciopleau îân noapte chipuri pioase care cerşetoreau
îâncet, aproape îân şoaptaă , mila Celui faă raă de moarte. Preoţi, îân odaă jdii
cernite, purtau crucea raă stignirii, naă paă ditaă de flori. Alaiul se opri o
vreme îân faţa treptelor, apoi purcese saă ocoleascaă casa lui Dumnezeu.
Caâ ntecul de îângropaă ciune, îânmaă nuncheat îân mai multe glasuri, curgea
melopee: „Mergi la cer şi te aşeazaă laâ ngaă Tataă l creator.“
Mirosul de smirnaă şi taă maâ ie umplea naă rile paă gaâ nului, firicelul de
caâ ntec, dar mai cu seamaă chipurile îâncremenite îân credinţa lor, îâi
staâ rniseraă cugetul. Ahmed simţi furişaâ ndu-i-se îân trup o îâmpaă caă ciune
domoalaă , nemaiîântaâ lnitaâ paâ naă îân noaptea aceea.
Roua bucuriei îâi naă paă di caă utaă tura. Cetluitaă de neamuri şi slugi, fata
postelnicului Balş adumbrea alaiul furaâ ndu-i luminile. Obrajii jupaâ niţei,
îântocmiţi din floare gingaşaă de cais, raă spaâ ndeau frumuseţea
primaă verilor.
O singuraă clipitaă îâşi roti caă utaă tura de ametist şi inimioara paă gaâ nului
se zbuciumaă speriataă . Ochii jupaâ niţei alungaseraă pioşenia baă rbaţilor,
saă raă ciseraă trupul celui raă stignit de priviri cucernice, caă ci purtaă torii de
berneveci o maă surau vraă jiţi.
Ahmed ieşi din adaă postul umbrei. Fata tresaă ri, apoi îâşi umezi buzele
a suraâ s. Vaă zduhul da semne de ameţealaă , îânsuşi chipul Celui Veşnic
paă ru dintr-odataă mai senin. Inimioara paă gaâ nului şi a jupaâ niţei îântinseraă
braţele…
***
A doua zi, la ceasul caâ nd soarele se strecoaraă cu ferealaă printre

suliţele minaretelor, fata postelnicului Balş îâşi mistuia neraă bdarea
maă suraâ nd odaia îân lung şi-n lat. Paşi pripiţi staâ rniraă scraâ şnetul
prundişului de pe ulicioaraă şi jupaâ niţa zburaă spre fereastraă . Era
Zamfira. Plecase îân mugurul zorilor saă ispiteascaă anume slugaă ce hram
poartaă paă gaâ nul cel chipeş. Roaba paă trunse îân odaie traă gaâ nd de maâ naă
spaime noi. Se praă buşi la poalele divanului, astupaâ ndu-şi obrajii cu
palmele.
-26-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Vorbeşte! porunci şopocaă it jupaâ niţa.
— Vai nouaă !
— Leapaă daă jelania, Zamfiraă ! IÎntr-o clipitaă se iveşte maă muca. Ai aflat?
— Da, inimioaraă .
— Cine-i?
O maă suraă cu naă dejde. Chipul roabei zugraă vea griji lipsite de
faă ţaă rnicie.
— Raă u te-au blestemat ursitoarele, staă paâ nico! şopti sugrumataă
ţiganca. Jupaâ neasa Eufrosina n-a graă it îân deşert: darurile domniei tale,
cele faă raă de maă suraă , staâ rnesc maâ nia lui Dumnezeu.
— Ai maâ ntuit?
— Am maâ ntuit, oftaă ţiganca. Prepuieşti cine-i paă gaâ nul?
— Om de raâ nd?
— Bine ar fi fost. Patimile celor de raâ nd nu staâ rnesc zaveraă . Cerceta
cu urechea umbletul postelnicesei: IÎl cheamaă Ahmed Septar şi e
feciorul marelui Calif, paă rintele şalvaragiilor.
***
Dimineaţa sfintelor Paşti îâşi sumecase maâ necile trudind saă alunge
orice zdrealaă de nor. Dovedise haă rnicia muierilor valahe caă ci îândataă ce
soarele îâşi ispraă vi treburile dumnealui printre osaâ ndiţii la
descaă paă ţaâ nare de la Şapte Turnuri, cerul paă gaâ nilor straă lucea lacrimaă
de prunc.
Apele Bosforului îâi supseseraă degrabaă albastrul clipocind vesele, un
pui de vaâ nticel şturlubatic maâ na miresmele florilor smulse din graă dini.
Obiceiurile baă traâ neşti porunceau creştinilor saă -şi frece obrazul cu
un ou nevaă taă mat şi un baă nuţ de argint, iar apoi saă -şi cerceteze megieşii
spre a le vesti îânvierea Domnului.
Cei cu chiag la pungaă porunceau raă dvanul sau caicul Prostimea
baă tea colbul uliţelor.
Rugaă ciunile postelnicesei caă tre sfaâ ntul Elefterie, taă maă duitorul de
dinţi, baă tuseraă la porţi îânchise, aşa caă jupaâ neasa raă mase îân odaă ile
dumneaei saă -şi oblojeascaă cu raă şinaă de brad durerile iţite la spartul
nopţii. Patru roabe îâncaă rcate cu poveţe, afurisenii şi spaime de gaâ rbaci
o îânsoţeau pe Raluca paă zindu-i caă utaă tura.
Caâ nd fata boierului Balş se ivi îân prag, vaâ nticelul raă mase cu
-27-
raă suflarea retezataă . Jupaâ niţa îâmbraă case rochie albaă , dupaă datinaă , tot
liliacul din Istanbul îâi umpluse ochii. Plutea fulg firatic, îâncaă lţeii saă buiţi
din atlas maâ ngaâ iau drumul îân trepte praă vaă lit spre poalele apei. Nu
purta altaă podoabaă decaâ t o inimioaraă îâmbujorataă şi gaâ ndul caă paă gaâ nul
se aflaă îântr-unul din caicele vrednice care se zaă reau venind dinspre
Ienicoö y1.
***
Ahmed-Septar îâşi ascunse tremurul maâ inilor de caă utaă tura

slujitorului, un arab numai buze. IÎi zvaâ rli doi taleri din argint
poruncindu-i:
— Aşteaptaă -maă caă tre praâ nzul cel bun la dugheana lui Ali, bragagiul.
— Te urmez, staă paâ ne!
Feciorul Califului îâl cercetaă cu mirare. Buzatul nu i se punea
niciodataă de-a curmezişul.
— De ieri, suflaă sluga abia mişcaâ nd buzele, o iscoadaă a paă rintelui
domniei tale ne ţine umbra de poale. O clipaă dacaă te slaă besc din ochi,
catarga îâmi va fi bordei! IÎngaă duie-maă daraă , staă paâ ne.
Ahmed ridicaă din umeri a nepaă sare:
— Treci la vaâ sle.
Caicul lunecaă o vreme spre Marmara, apoi socotind caă a ieşit din
baă taia caă utaă turii iscoditoare, paă gaâ nul o caâ rmi spre Cornul de Aur.
Harapul traă gea vaâ rtos, chibzuind dacaă nu-i cu primejdie saă paă streze îân
chimir şi cealaltaă tainaă , caă ci o zaă rise pe Zamfira printre slujitoarele
jupaâ niţei. Hotaă rîâ saă -şi dezlege limba paâ naă la capaă t:
— Roaba cea îântunecataă la obraz m-a ispitit cu o pungaă de aur.
— Ce voia?
— Saă afle cine eşti.
— I-ai spus?
Buzatul îâşi plecaă fruntea:
— Da, staă paâ ne.
Gaâ ndul caă fata boierului Balş pofteşte veşti despre el îâmbujora
obrazul smead al paă gaâ nului. Ochii de caă prior raă nit, veşnic umezi,
raă maseraă aninaţi de vaă paă ile de ametist din caă utaă tura jupaâ niţei. Harapul
1
Localitate în apropierea Istanbulului.
-28-
OCHII JUPÂNIŢEI
claă tinaă din cap adumbrit:
— Socoteam caă drumurile domniei tale prin Pera sunt poruncite de
saâ ngele cel aprins al vaâ rstei crude spre desfaă tarea trupului. Raă suflaă
adaâ nc: Bag de seamaă caă altcineva îâţi porunceşte. IÎngaă duie-mi, staă paâ ne,
saă -ţi spun o istorie faă raă pereche îân îânvaă ţaă minte. Dupaă cum bine ştii, îân
Saara Mesopotamiei se aflaă îâncaă de pe vremea Vavilonului o
amestecaă turaă de neamuri, fiecare cu credinţa sa. E lesne daraă de îânţeles
caă duşmaă niile nu-s puţine. Feciorii lui Israel, cei ai lui Alah şi ai lui
Christos, se maă runţesc îân iatagane la colţuri de uliţaă , sporind
vraă jmaă şiile. Odataă s-a îântaâ mplat ca o evreicaă şi un mahomedan saă -şi
îâncurce iţele inimii…
Ahmed Septar tresaă ri.
— Şi?
— Cum nu era putinţaă de îânţelegere s-au lepaă dat de credinţaă , s-au
luat de maâ naă şi şi-au raă taă cit urma îân munţii cei îânalţi ai Araratului.
Traă iau îân deplinaă îânţelegere, îânchinaâ ndu-se unui singur dumnezeu:
dragostea.
Taă cu. Paă gaâ nul porunci faă raă saă -şi desprindaă caă utaă tura de ochii
jupaâ niţei:
— Urmeazaă !
— Aflaâ nd isprava, neamurile celor doi au îâncheiat pace pentru o
vreme şi au pornit îân caă utarea fugarilor. Patru ani au cercetat piatraă de
piatraă paâ naă i-au dibuit îântr-o peşteraă . Suspinaă adaâ nc: Iataganele
mahomedane l-au maă runţit pe baă iat, cele israelite pe fataă …
Caicul paă gaâ nului spori şoapta apelor taă ind Bosforul de-a curmezişul.
IÎnota voiniceşte, tras aţaă de ispitele ochilor liliachii. Ochii jupaâ niţei şi ai
puiului de turc îânnodau fraâ nghii trainice, teşeau horbota de spumaă a
neprihaă nirii, chindiseau marame. Roua îântunecataă din caă utaă tura lui
Ahmed şi cea de ametist naă scoceau culori blaâ nde, lumini dezmierdate
de soare blaâ nd, caâ ntec de bucurie. Vorbele s-ar fi dovedit de prisos, caă ci
mult mai limpede era graiul ochilor. Inimioara lui Ahmed îâmbraă ţişa
inimioara jupaâ niţei, cu gingaă şia florilor de cais.
Clopotele din Pera şi Fanar prinseraă saă bodogaă neascaă chemaâ nd
creştinii la slujba sfintelor Paşti. Pe celaă lalt mal, muezinii 1 faă ceau risipaă
de glas vestind rugaă ciunea praâ nzului.
Raluca se îânchinaă cu evlavie şi paă gaâ nul simţi îâmpunsaă tura unui gaâ nd
1
Preoţi musulmani.
-29-
de care poftise cu tot dinadinsul saă se lepede: jupaâ niţa era roabaă
supusaă Dumnezeului ei.
***
Cugetul lui Ahmed se taâ ra greu, ostenit peste maă suraă . De nouaă
ceasuri feciorul Califului chibzuia privind ţintaă apele Bosforului.
Hotaă raâ rea paă gaâ nuaâ ui îânvraă jbi dintr-o dataă îânserarea, iscaă valuri şi
vaâ ntul de la raă saă rit.
Apele Bosforului vaă zuseraă şi auziseraă multe. De-a lungul lor au
haă imaă nit, îân vremile moarte, argonauţii cei neghiobi poftind saă
gaă seascaă laâ na de aur. Risipaă de îânţelepciune nu dovediseraă nici grecii
Peloponezului, trecaâ nd straâ mtoarea spre a bate raă zboi îâmpotriva
Troiei, pentru o muiere. Cu douaă sprezece veacuri îânainte de Isus,
firigenii, mizienii, coconii şi alte neamuri, despre care pergamentele nu
mai arataă ţinere de minte, au semaă nat saă maâ nţa spaimei pe maluri, torii
şi tribalii de la poalele Dunaă rii le-au udat cu saâ nge. Roadele s-au
dovedit pe maă sura trudei. Ascuţişurile perşilor lui Darius, pornite
îâmpotriva sciţilor, au faă cut saă tremure noroadele aciuate îân Cornul de
Aur laă saâ nd pildaă coraă bierilor lui Xerxes, maâ niate pe greci, şi celor
optzeci de mii de oşteni ai generalului Megabis, maâ niaţi pe toataă
suflarea Calcedoniei şi a Helespontului. Paă ruiala dintre Septimiu Sever
şi Pecenus Niger a ţinut trei ani, daâ nd Perinthul palanca la paă maâ nt.
Apele Cornului de Aur şi-au ridicat apoi a mirare spraâ nceana caâ nd un
ţaă ran din Macedonia pe nume Justinian, ajuns îâmpaă rat, a îângaă duit saă
traă iascaă îân devaă lmaă şie la Constantinopole statuile creştine şi cele
paă gaâ ne, bisericile lui Dumnezeu şi templele ridicate îân cinstea lui
Apollo.
Alte ape, petrecute îânsaă prin acelaşi vad, l-au vaă zut îân 672 pe Eyup el
Ensari, ultimul prieten al Profetului, bortit de suliţele creştinilor
pentru caă îândraă znise saă cucereascaă cetatea de scaun a imperiului
bizantin, pe cei patruzeci de mii de cruciaţi adunaţi la Kadicoö y, focul,
jaful şi grecimea maă celaă ritaă îân 1204.
Da, apele Bosforului au vaă zut şi au auzit multe, dar nimeni şi nimic
nu le-a tulburat mai adaâ nc ca hotaă raâ rea lui Ahmed, feciorul Califului.
Paă gaâ nul paă şea anevoie printre truditorii caă poşi care nesocoteau
ajutorul roţii, naă scocite cu mii de ani îân urmaă , caă raâ nd îân spinare poveri
-30-
îânsemnate1.
O paă dure de fesuri ţeseau caă raă rile umbletului lipsit de grabaă ,
cercetaâ nd parcaă îânadins saă -i zaă gaă zuiascaă paşii, minaretele îânaă lţau caâ te
un deget ameninţaă tor. Dar puiul de turc mergea mai departe, maâ nat de
icoana jupaâ niţei. Iar acea icoanaă zugraă vea cu smerenie semnul crucii…
Feciorul lui Muradja Septar, paă storul mahomedanilor, paă trunse
furtunaă îân casele lui Dimitrie Cantemir. Se îânchinaă boierului dupaă
obiceiul moldovenilor şi vorbi apaă sat:
— Poftesc saă trec la credinţa ta, îânvaă ţaă torule!
1
Obiceiul s-a perpetuat de-a lungul anilor. Şi astăzi, hamalii marelui
bazar transportă cu aceleaşi mijloace greutăţi incredibile.
-31-
Capitolul II
STAVROS
Noaptea îânchisese demult ochii ghimirliilor şi a hudubaă ilor 1

boiereşti, se preumbla prin cetatea de scaun a Valahiei îân deplinaă
slobozenie, caă ci lumina naă scocitaă de opaiţe sau faă clii murise, nu-i mai
îânţepa şoldurile. Codrii faă raă de sfaâ rşit de la poalele Bucureştilor
naă scoceau raă coare odihnitoare, raă suflarea florilor, nelipsite din
ograă zile taâ rgoveţilor, mari iubitori de curaă ţenie şi verdeaţaă , biruise
mirosul de iarbaă putredaă şi maâ l izvoraâ t din baă lţile lui Dura
neguţaă torul2. O ploaie harnicaă claă tise grinzile din stejar saă naă tos care
podeau uliţele mai de soi, potolise colbul şi umbletul îântaâ rziaţilor. Viile
îânşirate, tertel, la poalele taâ rgului şi livezile naă paă dite de floare
faă gaă duiau rod bogat spre deplina mulţumitaă a poftalnicilor.
Politichia lui Vodaă Braâ ncoveanu ferea de caâ ţiva ani buni Valahia de
muşcaă tura raă zboaielor, birurile cuminţi statornicite de acelaşi voievod
umpluseraă oalele flaă maâ nde. Hanurile, palatele şi casele lui Dumnezeu,
iscate din dorinţa Braâ ncoveanului de a laă sa pentru viitorime maă rturie a
osaâ rdiei sale, îâşi îânaă lţau capul veghind cetatea de scaun.
Ochiul lunii, faă ţuit îân aramaă , privi zidurile Maă naă stirii Saă rindarului,
iţitaă pe paă maâ nturile boierilor Cocoreşti, ciotcaă de frumuseţi, apoi îâşi
laă sa caă utaă tura mai la vale, spre hanul Sfaâ ntului Gheorghe Nou. Desluşi
limpede turlele Mitropoliei, ridicate îân locul bisericuţei din lemn a lui
Oprea Iuzbaşa. Palatul domnesc de la Curtea Veche scotea la privealaă
staâ lpişorii raă suciţi cu meşteşug de Vucaşin şi braâ ul din flori şi poame
cioplit îân piatraă trainicaă de la munţii Faă gaă raşului. Apele Bucureştioarei
paă zeau somnul lumaâ naă rarilor, maă celarilor, taă baă carilor şi saă punarilor
ce-şi aşezaseraă meşteşugurile pe malurile ei.
O singuraă luminiţaă maâ nia noaptea sticlind caă tre marginea de raă saă rit
1
Case mari.
2
Grădina Cişmigiu de astăzi.
-32-
a taâ rgului1. Un singur om nu-şi gaă sise odihna.
***
Filipescu caâ ntaă ri lung zdreala de om din faţa sa. Semaă na cu un

baă ietan firatic. Braţele lungi, subţiratice dar mai cu seamaă caă utaă tura
uliţarnicaă îâi pricinuiseraă poreclaă bine adusaă din vorbaă : Paingul. Numai
urmele grijilor, saă pate adaâ nc pe frunte şi la raă daă cina ochilor, îâi
maă rturiseau anii. Era un baă rbat copt, cu mintea ascuţitaă şi grai uleios,
aşa cum se cere unui maă mular2 grec. Privit dintr-o parte, nasul croit
dupaă pilda ciocului de vultur paă rea gata, gata saă -şi caute reazem îân
baă rbie. Boier Manolache îâncruntaă spraâ ncenele:
— Ce diavoli îâţi mai dau taâ rcoale, Stavros? Saă pricep oare caă
treburile neguţaă toreşti se dovedesc sterpe?
Pricepea greu şi grecul o ştia. Cei din neamul Filipeştilor, boieri
neaoşi, putrezi de bogaţi îân stirpe şi moşii, moşteniseraă judecata saă racaă
a lui Constandin, armaş pe vremea Maă riei Sale Mircea cel Baă traâ n. Anii
praă vaă liţi caă tre acea noapte de florar, leat 1701, le sporiseraă agoniseala
dar s-au araă tat zgaâ rciţi cu agerimea minţii. Bunelul boierului
Manolache, Ştefan Filipescu, chibzuise caă obaâ rşia îâl îândrituieşte saă -l
suduie pe Şerban Cantacuzino, domnul Valahiei, îân faţaă , la praznicul
bisericii sfaâ ntului care îâi purta numele. Iar Vodaă chibzuise saă -l
descaă paâ ţaâ neze. Tataă l boierului Manolache şi-a osaâ ndit mintea îân fel şi
chip cum saă scurteze domnia Braâ ncoveanului. IÎn cele din urmaă a tocmit
zece babe meştere îân blesteme şi farmece care saă -l descaâ nte de cucaă .
Maă ria Sa Vodaă , aflaâ nd fapta, a tocmit un doftor care saă -l taă maă duiascaă
printre zaă ltaţii de minte de la Maă naă stirea Saă rindarului 3.
Stavros maă suraă scurt faă ptura ultimului pogoraâ tor al Filipeştilor.
Boierul Manolache paă şea cu sfinţenie pe urmele neamurilor şi îân pofte
şi îân judecataă . La primul ochi azvaâ rlit puteai saă juri caă Cel de Sus îâşi
praă paă dise maă sura darurilor. Era flaă caă u trupeş, cu paă rul baă lai şi ochii de
maă tasea-broaştei. IÎşi purta degetele îâncaă rcate de odoare, dupaă obiceiul
boierilor muchelefi, şi baă rbia îân baă taia vaâ ntului, caă ci moştenise şase
1
Perimetrul Palatului Republicii, grădina Cişmigiu şi podul Elefterie,
limita a de Nord-Est a oraşului la 1700.
2
Negustor.
3
Pe locul unde actualmente se află Casa Centrală a Armatei.
-33-
moşii şi trufia îântregii familii. De îândataă ce deschidea gura îânsaă ,
pricepeai lesne zicala: Dumnezeu daă cu o maâ naă şi ia cu douaă .
Grecul faă cu roataă cu privirea. Se aflau îân iatacul boierului, ghiftuit de
sofale, covoare araă beşti şi argintaă rie. Candela naă scocitaă de braşoveanul
Giorg, nelipsitaă din casele boierilor valahi, vaă rsa licurici la picioarele
sfaâ ntului Gheorghe, izbaă vitorul de vraă jmaşi.
— Ai ochiul ager, boier Manolache, raă spunse Stavros. De caâ nd turcul
paă zeşte apele Dunaă rii la Giurgiu, caicurile mele nu mai nasc.
— IÎn schimb au deprins naă ravuri noi. Leapaă daă in anume locuri
paâ nzaă de Lund1 faă raă ştirea vameşilor aflaţi îân slujba Braâ ncoveanului.
Grecul îâşi dosi zaâ mbetul. Cu asemenea ispraă vi se îândeletniceau
luntraşii braă ileni maă runţi. Spuse potrivindu-şi pe chip mirarea
cuvenitaă :
— Bag de seamaă caă pentru domnia ta tainele n-au laă cataă . Oftaă : IÎmi
fac naă dejdi caă viitorul principe al Valahiei nu-şi va osaâ ndi sluga.
— Astupaă -ţi gura, Paingule! şopti speriat boierul. Stolnicul
Cantacuzino are caâ te o ureche îân fiecare conac! Astfel de vorbe ascut
securea gaâ delui!
Grecul raâ se îâncetişor:
— Pofteşti saă maă sperii, cinstite boier Manolache. Nici gaâ ndul
nerostit nu iese din casele domniei tale faă raă a-l fi supus spovedaniei.
Slujitorii îâţi tem maâ nia. Iataă pricina pentru care am hotaă raâ t saă -mi
desnod limba.
Filipescu paă ru mulţumit de raă spuns. Baă tu din palme şi o roabaă
îântunecataă la obraz aduse narghilelele. Pufaă iraă îân linişte cercetaâ ndu-se
din priviri. Grecul citi îân freamaă tul degetelor lui Manolache neraă bdarea
ascunsaă cu staâ ngaă cie şi îâl laă saă saă fiarbaă faă raă apaă , paâ naă caâ nd boierul îâi
daă du ghes:
— Vorbeşte!
— Caă ile spre scaunul Valahiei s-au baă taă torit de umblet, spuse
Stavros îân doi peri.
— Ştiu. Paâ naă si boiernaşii de ţaraă , faă raă stirpe temeinicaă , le maă soaraă
poftalnici. Numai caă turcul, oricaâ t de prost s-ar dovedi, a deprins
azbucoavna2 ruşfeturilor3. Galbenii nu se mai caâ ntaă resc îân pungi, ci îân
care. IÎşi caâ rmi trufaş nasul spre bagdadie. Iar asemenea îâncaă rcaă turaă
1
Pânză din Olanda.
2
Abecedar.
3
Mită.
-34-
OCHII JUPÂNIŢEI
puţini o au.
Pe buzele Paingului se ivi mierea suraâ sului grecesc:
— Stau şi chibzuiesc dacaă acei galbeni n-ar fi mai de folos viitorului
principe al Valahiei, saă raă maâ naă îân sunducuri.
— Numai aurul straâ mbaă socotelile paginilor, Stavros!
— Dacaă domnia ta îângaă duie, aş adaă uga şi maâ nia.
Boierul claă tinaă din cap, semn caă Paingul nu l-a îâncredinţat:
— Voievozii paă maâ nteni trec pasaă re caă laă toare, n-au vreme nici maă car
saă -şi îânsaă naă toşeascaă averile vlaă guite. Ai chibzuit cum staâ lpeşte
Braâ ncoveanu scaunul Valahiei de doisprezece ani?
— Naă daă jduiesc saă aflu.
— Unge zdravaă n osiile de la raă dvanul dregaă torilor turci saă nu
scaâ rţaâ ie! L-a caă ptuşit cu daruri, iar stolnicul Cantacuzino, cu iscoade.
Fiecare vorbaă şoptitaă la Istanbul se aude şi îân Cancelaria Neagraă 1 din
taâ rgul Bucureştilor.
Grecul asculta cu luare aminte, deşi boier Manolache staă paâ nea doar
un singur bob din hambarul politichiei Cantacuzinului. Stolnicul
opintise saă -şi ridice nepotul îân scaun ucigaâ ndu-şi fratele, pe Vodaă
Şerban, asuda vaâ rtos naă scocind vicleşuguri care uimeau meşterii
haâ rşiţi îân treburile de tainaă . Olaă carii curţilor îâmpaă raă teşti, momiţi cu aur
şi muieri stup de ispite, îâşi lepaă dau pergamentele îân maâ inile diecilor 2
Cancelariei Negre. Iar acei dieci deprinseseraă de mult ştiinţa de a
umbla la sigilii faă raă saă le vaă taă me. Pisari3 domneşti, cu degete iscusite,
ştiau saă -şi straâ mbe scriitura dupaă pilda buchiilor aşternute de craii
Evropei. Meşteri aduşi din îândepaă rtata Bavarie desluşeau îânvaă ţaă ceilor
tainele laă catelor cu şi faă raă izvod, un spadasin franţuz trudea saă -i
deprindaă cu taă ietura vicleanaă a hangerului. Toate astea şi multe altele i
le şoptise un slujbaş aflat sub staă paâ nirea vinului de la Draă gaă şani. Cinci
zile mai taâ rziu zaă cea îân groapa haă raă zitaă vaâ nzaă torilor.
Pentru Cantacuzin nu se naă scociseraă îâncaă fapte taă inuite.
Grecul temea ochiul stolnicului. IÎn catastifele Cancelariei Negre se
afla îânscris şi numele lui, iscoadele îâi ţineau caă raă rile. Cheltuise vreme
îândelungataă şi multaă viclenie ca saă ajungaă îân iatacul Filipescului faă raă
umbraă aninataă de poale. Spaima de caznele haă raă zite uneltitorilor se
desluşea limpede pe chipul lui Manolache, dar Stavros era hotaă raâ t saă i-
1
Sediul „serviciului“ de informaţii şi contrainformaţii.
2
Scriitori de cancelarie.
3
Grămătici.
-35-
o alunge cu orice preţ.
— Saă cred oare caă saâ ngele aprins al Filipeştilor nu-ţi mai
porunceşte?
— Nu maă staâ rni, negustorule!
— Spiţa domniei tale are raă daă cini adaâ nci, mult mai adaâ nci ca ale
Braâ ncoveanului.
— Braâ ncoveanu staă paâ neşte prin bani. Prin bani o saă -l îânfraâ ng!
— Se cer naă scocite caă raă ri laă sturişe, boier Manolache. Diavolul cel
baă traâ n, stolnicul, vegheazaă asupra celor cunoscute. Raă maâ ne îânsaă o
potecaă pe care îâncaă nu s-a paă şit. Iar acea potecaă se cheamaă Fatma.
Plaă vanul caă scaă ochii mari:
— Cea din urmaă soaţaă a sultanului?
— IÎntocmai.
— Ţi-ai praă paă dit minţile, Stavros? Au nu ştii cum e oraâ nduitaă paza
seraiului? Caâ te zaă voare cetluiesc haremul? Cine ar cuteza saă cerceteze
chipul cadaâ nei?
— Durerea! şopti apaă sat maă mularul.
Pleoapele boierului claă mpaă niraă nevinovate şi grecul îâşi zise caă paâ naă
la sfaâ rşitul zilelor, plaă vanul nu i-ar fi ghicit gaâ ndul. Lumaâ naă rile
osteniseraă îân sfeşnice, picurau luminaă cuminte. Stavros le mucaă ri pe
îândelete susuraâ nd şerpeşte:
— De caâ nd e lumea, vorba muierii îândraă gite s-a dovedit poruncaă . I-
au dat ascultare îâmpaă raţii şi prostimea, paă storii creştinaă taă ţii şi ai
paă gaâ nilor saă vaâ rşind fapte faă raă pereche îân îânţelepciune dar mai ales
neghiobii raă mase de pominaă … Iar Fatma e piatra cea mai de preţ a
padişahului, lumina ochilor lui Mustafa.
— Şi? îântrebaă gaâ faâ it Filipescu.
— Ai chibzuit bine, boier Manolache. Nici un muritor n-a paă truns îân
harem spre a îândulci inima turcoaicei cu daruri. Cea dintaâ i muiere a
îâmpaă raă ţiei îâşi numaă raă bucuriile pe degetele de la o singuraă maâ naă …
Pentru vestea cea rea îânsaă nu se aflaă oprelişti, oricaâ te lacaă te ar naă scoci
nemţii, oricaâ ţi eunuci ar paă zi odaă ile cadaâ nei. Dacaă nu-i chip s-o
cumperi pe Fatma spre a-l spurca pe Braâ ncoveanu, îâi poţi staâ rni maâ nia
îâmpotriva lui.
— Cum? pofti saă afle gaă manul.
Şoapta grecului îâl tulburase peste maă suraă . Stavros îâşi potrivi suraâ sul
pe buze.
— Fatma are un frate. Sunt îâncredinţat ca ai îânţeles îâncotro bat.
-36-
OCHII JUPÂNIŢEI
Mai multa naă dejde îâşi punea Paingul îântr-un curmei de tei decaâ t îân
agerimea lui Manolache, dar urmaă cu sfinţenie ighemoniconul
linguşelilor naă scocit de neguţaă torii Pireului.
— Dacaă acel frate statornicit îân inima Fatmei şi-ar afla sfaâ rşitul din
porunca Braâ ncoveanului?
— Pricep, spuse Manolache raă suflaâ nd adaâ nc. Se cere ca cineva saă -l
îândemne pe Vodaă la asemenea faptaă .
— Domnia ta ai raă mas credincios vorbei de şagaă , o suci grecul, caă ci
cunoşti umbletul Cantacuzinilor. Maă soaraă de zece ori locul şi numai
dupaă aceea paă şesc. Pentru nimic îân lume domnul Valahiei n-ar laă sa
slobodaă borta ştiubeiului cu albine paă lite de streche. IÎşi umezi buzele:
Acea faptaă poate fi saă vaâ rşitaă de slugile Filipeştilor îân numele
Braâ ncoveanului.
— Graă ieşti cu noduri, Stavros! Adicaă ?
Grecul îâşi dosi suspinele, o luaă şcolaă reşte:
— Vizirul Suleyman, fratele cadaâ nei îâmpaă raă teşti, caă laă reşte caă tre
Lvov cu anume carte, alcaă tuitaă îân cancelaria de tainaă a mectubgiului
Selim Bektaş. Peste trei zile va poposi îân taâ rgul Bucureştilor pentru
hodina de cuviinţaă .
Fraă maâ ntaă îântre degete ceara lumaâ naă rii, aşteptaâ nd saă -l ajungaă din
urmaă mintea boierului. Zaă bavaă zadarnicaă , plaă vanul raă maă sese stanaă .
— Chibzuiam caă oamenii domniei tale i-ar putea îânlesni odihna cea
veşnicaă , laă saâ nd la locul faptei semne care saă -l îâncredinţeze pe padişah
caă jungherele le-au maâ nuit slugile Braâ ncoveanului.
— A!
„I-au venit boii acasaă !“ raă suflaă grecul uşurat.
Cugetarea cea adaâ ncaă , faă raă trecere îân casele Filipeştilor,
schimonosea chipul plaă vanului. Maă suraă cu uimire faă ptura lui Stavros,
minunaâ ndu-se avan ce poate saă dea dintr-o firimituraă de om.
— Aş mai adaă uga, spuse Paingul ghemuindu-se, caă n-am faă cut decaâ t
saă duc mai departe gaâ ndul cel vechi al domniei tale.
— L-ai dus bine, grecule!
— Durerea ascute limba! Fatma va sta ciocan pe capul sultanului
poftind descaă paă ţaâ narea nelegiuitului.
— Care nelegiuit?
— Vodaă Braâ ncoveanu, raă spunse grecul zvaâ rlindu-i acul caă utaă turii.
— Aşa chibzuiam şi eu.
IÎncepu saă se preumble prin odaie fraă maâ ntaâ ndu-şi maâ inile. Stavros
-37-
sta, maâ ţaă la paâ ndaă , ferind baă taia lumaâ naă rilor. O vreme nu se auzi decaâ t
scaâ rţaâ itul greierilor sihaştri şi ciubotele straă jilor, îântocmite de Maă ria Sa
pentru tihna taâ rgoveţilor, baă taâ nd scaâ ndurile uliţei. Plaă vanul se opri:
— Fapta nu-i lipsitaă de primejdii!
— Semnele puterii le poartaă cei cutezaă tori.
— Saă spunem caă totul merge pe roate şi Vodaă e mazilit. Pentru care
pricinaă milosaâ rdia sultanului s-ar vaă rsa tocmai asupra mea?
— Fratele celei din urmaă neveste a lui Mustafa caă laă toreşte îânsoţit
doar de patru slujitori, spre a nu staâ rni luarea aminte. Unul dintre acei
slujitori nu-şi va gaă si moartea ci anume stricaă ciuni, bine chibzuite, ca
saă -si poataă lepaă da vestea la picioarele sultanului. Va istorisi, de
asemeni, caă boierul care a saă rit îân ajutorul vizirului se numeşte
Manolache, din neamul Filipeştilor, credincios semilunii.
— Caâ nd am saă rit eu, bre omule? faă cu mirat boierul.
— Vorba vine…
— Aha! Pentru o sutaă de pungi juraă turcul şi pe barba Profetului.
— Turcul e prea prost ca saă -şi terfeleascaă cinstea, îâi vei face
îâncredinţarea, îândataă ce vizirul şi cei trei îânsoţitori îâşi vor primi
moartea, te vei repezi, arhanghel izbaă vitor, alungind cumaşii 1.
— Care cumaşi?
Maă mularul îâşi îânghiţi greu nodul arducat îân gaâ tlej:
— Adicaă oamenii domniei tale!
— Pricep.
— Pricepi lesne, boier Manolache, dar îâţi place saă maă pui îân
îâncurcaă turaă .
— Urmeazaă !
— IÎnsoţitorul vaă taă mat îâşi va gaă si adaă post îân casele domniei tale. La
zece zile dupaă ce trece apele Dunaă rii, poţi saă te socoti Voievodul Ţaă rii
Romaâ neşti! Stirpea2 te îândrituieşte, credinţa se cere raă splaă titaă , iar
Mustafa nu-şi uitaă prietenii.
Taă cu îânfruntaâ nd caă utaă tura boierului. Plaă vanul poftea saă ghiceascaă de
caâ te pungi chibzuieşte saă -l uşureze, dar privirea îâi luneca pe obrazul
grecului, veşnic unsuros.
— Care-i preţul? îântrebaă .
— Scutirea de daă jdii pentru maă rfurile aduse îân Valahia de
nevrednicul slujitor al domniei tale. IÎndraă znesc peste maă suraă ?
1
Răufăcători.
2
Originea.
-38-
OCHII JUPÂNIŢEI
***
Naă scutaă îân pustaă , diminicioara ungureascaă îâncaă runţea degrabaă , se

spaâ nzura caă tre ceasurile zece.
Baroneasa Ilinca Silaghi, ultimul rod al boierului Alecu Giurgiu, duse
oftaâ nd baă smaă luţa, terteluitaă cu horbotaă , la frunte. Vipia 1 şesului faă raă de
sfaâ rşit paă trunsese îân ceardacul castelului, o îâmpingea de umeri îân iatac.
Haâ ţaâ naă cu credinţaă vaâ nturarul, caă ci poftea saă ştie caâ taă îânvaă ţaă turaă a
agonisit fratele dumneaei, Ştefan. Baronul Carol Silaghi trudea de douaă
luni saă -l deprindaă cu iscusinţele spadei şi ale hangerului.
Cumnaţii purtau caă maă şi albe de paâ nzaă litvanaă , berneveci sugrumaţi
şi ciubote scurte din saftian. Valahul abia adunase şaptesprezece ani.
Ungurul, baă rbat copt, ostenit de zaiafeturi şi crivaturile muierilor din
pustaă , tare lacome îân ceasurile de dragoste, avea privirea stinsaă . Numai
zaâ mbetul trufaş al baronilor Silaghi îâi flutura veşnic proaspaă t pe buze.
Iar acel zaâ mbet hraă nea maâ nia boierului valah.
— Cu ajutorul Celui-de-Sus, astaă zi am saă -ţi vaă d saâ ngele, Carol! strigaă .
Vreau saă maă îâncredinţez caă e albastru, pe maă sura herbului.
— Pentru asemenea ispravaă s-ar cuveni saă ceri reazem diavolului
caă ci lui mi-am vaâ ndut cugetul. Fereşte, maâ nzule!
Vorbaă de ocaraă care îâi picura otravaă îân suflet. IÎnlaă turaă sabia
baronului zvaâ cnind jungherul din îâncheieturaă şi îâşi repezi, moarte,
celalalt ascuţiş, Dar ungurul se mlaă die ferind fierul.
— Nu aşa vei scurta zilele principelui Braâ ncoveanu! raâ se baronul.
Maă îântreb dacaă şi îân slujba pe laâ ngaă muierile din sat dovedeşti acelaşi
saâ rg.
IÎl zgaâ ndaă rea cu bunaă ştiinţaă . Ştefan Giurgiu simţi cum saâ ngele cel
raă u îâi naă paă deşte albul ochilor. Spuse sugrumat de parapon:
— IÎn Valahia boierii de neam nu-şi arataă baă rbaă ţia culcaâ nd slujnicele
îân faâ nul grajdului…
— Aşa cum opintesc nobilii unguri, de pildaă .
— Aşa!
Hohotele baronului umpluraă curtea.
— Rea îânvaă ţaă turaă ai dobaâ ndit, maâ nzule!
1
Căldură mare.
-39-
— Chibzuiesc caă surioara mea şi nevasta dumilale, s-ar bucura
nespus saă -ţi cunoascaă deprinderile.
— Le ştie, cumnate! Nu-ţi plac slujnicele, dar le-ai îândraă git naă ravul
de a iscodi prin borta cheii.
Prepuielile balconului îâl raă niraă mai dihai decaâ t ar fi putut-o face
jungherul. Giurgiu cel taâ naă r nu-i ţinuse umbra de poale. Despre
umbletul lui de noapte aflase din şopocaă iala raâ ndaşilor şi grijise ca
vestea saă nu ajungaă la urechea jupaâ nesei Ilinca spre a nu-i dogorîâ
obrazul de ruşine. Se naă pusti taă ureşte, cosind aerul fierbinte. Sabia
ungurului îâncolaă ci, şarpe, ascuţişul cel lung al boierului şi i-l smulse din
maâ naă .
— Carol Silaghi, scraâ şni valahul, tot maâ na mea o saă -ţi aducaă sfaâ rşitul,
îântr-o zi!
— Ridicaă -ţi scula şi îândraă zneşte!
Baroneasa Ilinca ar fi poftit saă audaă ce-şi spun cumnaţii, dar caâ inii
de vaâ naă toare umpleau curtea de zarvaă , îâl vaă zu pe Ştefan ridicaâ nd sabia,
apoi desluşi pe chipul baronului suraâ sul trufaş, de care nu se despaă rţea
niciodataă .
Poposise îân ţara ungureascaă cu doi ani îân urmaă , îântr-o noapte de
ghenar, dupaă ce vizitiii raă puseseraă opt cai laâ saâ nd îân taâ rgul Bucureştilor
pe paă rintele saă u, Alecu Giurgiu, descaă paâ ţaâ nat la porunca
Braâ ncoveanului. Pricina a aflat-o mai taâ rziu din gura boierilor
surghiuniţi: Vodaă Constantin asuda saă -şi sporeascaă numaă rul moşiilor,
scornind adevaă r straâ mb despre necredinţa caă ftaă niţilor. Aşa paă timiseraă
neamurile Baă laă cenilor, Filipoiu şi Paâ rvu. Veninul adunat îân inimaă
pentru fapta voievodului curmase la scurtaă vreme zilele maicaă -si,
jupaâ neasa Davida. Ştefan şi Ilinca, îângenuncheaţi la caă paă taâ i, juraseraă
atunci saă nu-şi gaă seascaă odihna paâ naă caâ nd nu-l vor vedea pe
Braâ ncoveanu îântins pe naă saă lie.
Baronul dobaâ ndise caâ ştig îân inima jupaâ niţei Giurgiu, caă ci era baă rbat
bogat îân frumuseţe şi, dupaă cum glaă suuiu hrisoavele dumnealui, de
stirpe aleasaă . IÎnsoţirea urmase şi anume socoteli. Forinţii ungurului şi
galbenii aduşi din Valahia aveau saă tocmeascaă oştenii de trebuinţaă
pentru a-i raă pune pe fustaşii1 lui Vodaă . Nu temeau maâ nia turcului.
IÎndataă ce lefegiii boierului Ştefan vor ispraă vi de haă cuit neamul
Cantacuzinilor, la chemarea noului voievod, nemţii îâmpaă ratului
1
Suliţaşi.
-40-
OCHII JUPÂNIŢEI
Leopold se vor revaă rsa lotru îân Valahia. Un gaâ nd vechi pe care Viena îâl
mustaă cea îân tainaă .
Soarele pustei îâşi araă taă colţii. Baroneasa Ilinca faă cu baă rbaţilor un
semn, fluturaâ ndu-şi baă smaă luţa, şi intraă îân iatac. N-avea saă afle niciodataă
vorbele schimbate de cei doi potrivnici, îântre douaă îâncrucişaă ri de
spadaă .
Chipul lui Giurgiu cel taâ naă r se albise de maâ nie. Destraă maă urzeala
tesutaă de hangerul ungurului, cu ascuţişul cel mic, şoptind apaă sat:
— Nimeni din neamul nostru nu şi-a terfelit cinstea saă vaâ rşind fapte
care nu sunt pe potriva unui baă rbat de neam! Ilinca nici nu prepuieşte
cu ce lepaă daă turaă s-a îânsoţit!
Nobilul raâ mase îân privealaă . Maă suraă lung chipul valahului:
— Te povaă ţuiesc saă -ţi maă sori vorbele, boier Giurgiu!
— Ne-ai pus îân faţaă hrisoave mincinoase ştiind caă nu le-am deprins
bine graiul. Poftesc saă ştiu unde sunt forinţii juruiţi surorii mele.
— Cu ce drept?
— Dreptul saâ ngelui! Ilinca îâmplinise paisprezece ani caâ nd ai
îândulcit-o cu amaă gele, iar domnia ta baă teai pe muchie patruzeci. Te-ai
legat saă sporeşti aurul nostru pentru a raă splaă ti cum se cuvine fapta
Braâ ncoveanului. Unde ţi-s galbenii, cumnate?
IÎnainta alungaâ nd din mers ascuţişurile baronului. Carol Silaghi nu-şi
praă paă dise suraâ sul, numai caă de astaă dataă dovedea alt obraz.
— Unde se cuvine.
— Adicaă îân laă zile de Braşov ale neguţaă torului iubitor de pharaon1.
Sabia şi jungherul boierului deprinseseraă îândraă znealaă . Carol Silaghi
raă sufla greu:
— Pune-ţi armele îân teacaă , boier Giurgiu!
— Aştept raă spuns! Aştept de asemenea saă aflu unde e aurul nostru!
— Staă paâ neşte-ţi dracii, valahule, altminteri ai saă afli stricaă ciuni faă raă
putinţaă de taă maă duire!
— Am saă -ţi spun tot eu. IÎn sunducurile aceluiaşi neguţaă tor!
— Scorneli!
Ştefan Giurgiu trase din chimir un pergament şi i-l vaâ rîâ sub ochi.
— Citeşte!
Era cartea adusaă de un slujitor la spartul nopţii. Neguţaă torul iubitor
de pharaon îâl îânştiinţa caă baronul s-a taă maă duit de aur la joc cinstit, faă raă
1
Joc de cărţi la modă în epocă.
-41-
urmaă de viclenie.
IÎn sfaâ rşit, zaâ mbetul trufaş muri pe buzele baronului. Se rezemaă îân
spadaă murmuraâ nd:
— Ticaă losul!
— Nu ştiu cine-i şi ce hram poartaă straă inul care mi-a trimis vestea,
dar de un lucru sunt îâncredinţat. Nu te-a îântrecut îân maâ rşaă vie, Carol
Silaghi! Ai batjocorit numele Ilincaă i îân destraă baă laă ri neruşinate, ai
amaă git-o, ne-ai praă duit averea!… IÎşi simţi lacrimile îâncolţindu-l:
Schimbaă -ţi herbul, baroane! IÎn locul caă prioarei saă getate s-ar cuveni saă
zugraă veşti un porc carele se taă vaă leşte îân noroi!
Tremura, arc îântins peste maă suraă . Nobilul îâşi ridicaă armele raâ njind:
— Osaâ ndeşte-maă !
— Nu, Carol! IÎncaă nu! Tem inima Ilincaă i, şi aşa e haâ ţaâ nataă . IÎl borti cu
privirea: IÎn ziua caâ nd sora mea va afla adevaă rul, socoteşte-te mort!
***
Calul boierului naă scocea îân paă maâ ntul pustei, uscat piatraă , nouri de
colb. Soarele picura jaă ratic, aprinsese vaă zduhul. Caâ t baă tea ochiul nu
zaă reai un singur copac, o singuraă tufaă . Ştefan Giurgiu îâşi aminti, cu
straâ ngere de inimaă , drumurile Valahiei, tupilate la poale de codru ori
printre livezi, unde vaâ ntul cel şturlubatic zburda buiac, raă corind obrajii
caă laă reţului.
Rateşul1 statornicit pe malul Tisei îâşi îânaă lţa cuminte fruntea
naă paă ditaă de ţiglaă roşie. Boierul descaă lecaă din mers, zvaâ rli haă ţurile unui
raâ ndaş şi paă trunse îân trapezaă .
Hangiţa, un titirez de muiere croitaă cu dare de maâ naă , îâşi slobozise
peste maă suraă şfara incului, laă saâ nd îân privealaă bucuriile saâ nilor. Faă cu o
plecaă ciune supusaă .
— Poruncaă !
— Caut un anume neguţaă tor… îâncepu valahul.
— Dacaă domnia ta n-are nimic îâmpotrivaă , eu aş putea fi acela!
Vorbele se rostogoliseraă unse. IÎn capul scaă rii, Stavros, maă mularul
grec, suraâ dea supus:
— Pofteşte, cinstite boierule!
1
Han.
-42-
OCHII JUPÂNIŢEI
Paă şiraă pragul unei odaă i care aducea mai degrabaă a chilioaraă de
schimnic. Laviţa, scaunul şi masa paă reau meşterite de un ciobotar
ciung, cu vederea slaă bitaă ; obloanele ferestrelor, raă puse de soarele
pustei, scaâ nceau îân acelaşi glas cu podelele; aşternutul se cerea
primenit cam de multişor. Grecul vaă zu sila valahului şi ridicaă din umeri
a neputinţaă :
— Rateşul ţinut de muiere taâ naă raă are beteşuguri baă traâ neşti…
— Dumneata mi-ai ştiricit nelegiuirea baronului Silaghi? i-o scurtaă
boierul.
— Mi-am luat îângaă duinţa.
— Pentru care pricinaă ?
Negustorul zaâ mbi faă raă zgaâ rcencie:
— Binevoieşte, rogu-te, şi lasaă slobod jungherul. Dacaă vorbele mele
nu-ţi vor fi pe plac maă poţi raă pune cu o raă suflare. Sunt o faă raâ maă de om.
— Cine eşti?
— Binevoieşte de asemeni, boier Ştefan, adaă ugi Paingul, saă alungi şi
hangerele din vorbaă , caă ci opintensc alaă turi de domnia ta. Numele meu
e Stavros.
Giurgiu cel taâ naă r îâşi subţie privirea:
— Grec?
— Cu îângaă duinţa domniei tale.
— Nu te ştiu.
— Dacaă cinstitul boier Ştefan ar avea bunaă tatea saă -şi cerceteze
aducerile aminte, i-ar raă saă ri îânainte icoana acelor ani binecuvaâ ntaţi de
Dumnezeu caâ nd zburda îân ograda conacului de la Adaâ ncata, iar anume
neguţaă tor, venetic, îâi aducea zaharicale din îândepaă rtata Athinai.
Valahul maă suraă faă ptura bicisnicaă din creştet paâ naă îân taă lpi şi dintr-
odataă chipul i se luminaă :
— Dumneata cumpaă rai graâ ne de la tata?
— Graâ ne, poame şi lemn bun pentru coraă bii. Boier Alecu mi-a faă cut
cinstea saă -mi îâncredinţeze roadele paă maâ ntului. Am temeiuri saă cred caă
nu s-ar fi lepaă dat niciodataă de mine, dacaă nu-l osaâ ndea securea
Braâ ncoveanului.
Giurgiu cel taâ naă r paă li, naă rile prinseraă saă -i freamaă te:
— IÎi cunoşti sfaâ rşitul?
— Descaă paă ţaâ narea celui mai de seamaă boier valah, cu stirpe vestitaă
şi faă raă de prihanaă , nu poate raă maâ na tainaă , oricaâ t ar cetlui Vodaă , gurile
supuşilor. Vestea a zguduit curţile Evropei cernind multe inimi.
-43-
Desluşi pe chipul boierului adiind vaâ nticelul nedumeririi şi îânţelese
caă a ars prea multaă taă maâ ie. O raă suci greceşte:
— Pesemne caă durerea şi grijile nu ţi-au îângaă duit saă -ţi pleci urechea
la şoapta purtaă torilor de veşti.
— Casapii Braâ ncoveanului au gonit pe urmele noastre paâ naă la
hotare.
— De ce, boier Ştefan? îântrebaă Paingul adaă ugind vorbelor
dedesubturi adaâ nci.
— Ucigaşului nu i-au fost deajuns moşiile, potfea şi bruma de aur
aflataă asupra noastraă .
Stavros claă tinaă din cap:
— Cu îângaă duinţa domniei tale, aş îândraă zni saă cred caă alta-i pricina.
Şopti apaă sat: Ucigaşii ştiu caă saâ ngele vaă rsat porunceşte urmaşilor
raă zbunare. Nu i-ai auzit îândemnul, boier Ştefan?!
Valahul îâşi muşcaă buzele naă paă dit de obidaă . IÎnşelaă toria baronului
ungur îâi staă tea arici îân gaâ tlej.
— De doi ani hraă nesc un singur gaâ nd: saă retez maâ na cea poftalnicaă a
Braâ ncoveanului!
— Cum?
— Cu oaste plaă titaă . IÎntr-o singuraă zi pot tocmi cinci mii de lefegii.
Oftaă adaâ nc: Din paă cate aurul de trebuinţaă a luat alte caă raă ri.
Stavros îâl asculta maă suraâ ndu-l hoţeşte printre gene:
— Aurul risipit de baronul Carol Silaghi poate fi lesne îântors
viitorului domn al Valahiei. Mi-e deajuns un singur semn.
— Ce?!? îântrebaă buimac Giurgiu cel taâ naă r.
Grecul izbuti la iuţealaă saă -şi aducaă laă craă miţa îân colţul ochiului:
— Am datorinţe mari faţaă de paă rintele domniei tale. Prieteşugul
araă tat se cere raă splaă tit. Norocul m-a ajutat saă smulg pungile
îâncredinţate ungurului. Adaugaă , rogu-te la numaă rul lor şi cele zece pe
care nevrednicul Stavros le daă ruieşte din dragoste şi recunoştinţaă .
Puse pe masaă un pergament cu pecete:
— Galbenii se aflaă îân paă strarea unui zaraf ovrei, pe nume Solomon,
din Buda. IÎl cunoaşte tot taâ rgul. Arataă zapisul meu acelui ovrei…
Valahul îâl privea solomonit. Naă dejdile neteziraă degrabaă brazdele
frunţii, îâi izgoniraă negura din caă utaă turaă , îânainta spre grec cu braţele
deschise.
— Stavros, prietene…
— Nu-mi aduce mulţumitaă , caă ci n-am faă cut decaâ t saă maă supun
-44-
OCHII JUPÂNIŢEI
poruncilor pe care mi le şopteşte cinstea.
— Sunt copleşit…
— Eşti taâ naă r, boier Ştefan! Bucuria cea mare o îâncearcaă inima mea.
Maă temeam caă ai uitat datorinţele saâ ngelui, adaă ugi Paingul oftaâ nd.
— Saă uit?!? Poate fi uitataă nelegiuirea Braâ ncoveanului?
— Se poate! Maă rturie stau cei unsprezece ani petrecuţi din hain pe
tronul Valahiei, deşi a îâmpaă rţit moartea multor boieri de frunte.
— Poţi saă -i ţii raă bojul zilelor Stavros! Nu vei avea multe îânsemnaă ri
de faă cut!
Grecul îâşi ţuguie buzele. Cerceta uşa dacaă nu-i rezemataă de urechi
flaă maâ nde, apoi fereastra. Boierul raâ se:
— Suntem dincolo de hotarele Ţaă rii Romaâ neşti, prietene!
— Pentru iscoadele Cantacuzinului nu s-au naă scocit hotare! Teme-le
umbletul. IÎşi subţie vorba: Viclenia se cere biruitaă prin viclenie.
Logofeţii de tainaă ai Cancelariei Negre ţin surghiuniţii sub ochi,
vegheazaă asupra oştenilor lefegii, gata saă -şi vaâ ndaă meşteşugul. Cer daraă
îângaă duinţa domniei tale saă -mi spun gaâ ndul.
— Vorbeşte!
— Ceasul judecaă ţii trebuie ales cu osebitaă chibzuinţaă . Voi purcede îân
taâ rgul Bucureştilor pentru a dibui acel ceas. Aşteaptaă , rogu-te, semnul
meu, grijind saă nu staâ rneşti prepuielile ochiului care îâţi caâ ntaă reşte
paşii.
— Saă fie oare caă utaă tura cumnatului Silaghi? îântrebaă boierul.
— Nu, hotaă raâ t! Baronul şi-a îâncaă rcat sarsanaua cu paă cate, e
fustangiu, beţiv, paă timaş la jocuri, dar nu s-ar tocmi iscoadaă .
Maă selele boierului se îâmpreunaraă scraâ şnind. Spuse raâ suflaâ nd greu:
— N-am linişte paâ naă nu-l desfac!
— Raă bdare!
— Saă nu-mi ceri asta, Stavros! Bruma de raă bdare o ţin cu dinţii
pentru a osaâ ndi fapta Braâ ncoveanului, caă ci ţi-am îânţeles teama. Pe
Carol îânsaă trebuie saă -l cercetez pe dinaă untru!
Grecul îâşi hraă ni luleaua. Ştefan Giurgiu maă sura odaia îâmpuns de
draci, staâ rnind şopocaă iala podelelor.
— IÎngaă duie-l, staă paâ ne! cerşetori neguţaă torul. Ungurul ne e de
trebuinţaă .
— Nu!
— Avem nevoie ca Viana saă punaă umaă rul îândataă ce lefegiii domniei
tale vor trece Curtea Veche prin sabie.
-45-
— Leopold aşteaptaă de mult asemenea ispravaă .
— Dar se urneşte greu. Cugetaă douaă ceasuri îânainte a-şi lepaă da
poruncile. IÎnlaă turarea Braâ ncoveanului faă raă îânvoiala Porţii va aduce
degrabaă oştile paă gaâ nilor din cetatea Giurgiului.
— Ş-atunci? îântrebaă speriat boierul.
— Leopold daă crezare şoaptei culese de pe buzele ibovnicei. Iar acea
ibovnicaă se îânfruptaă din dulceaţa crivatului şi cu Silaghi.
Ştefan Giurgiu se cutremuraă :
— Caâ taă maâ rşaă vie, Dumnezeule.
— Politichia îâşi are caă raă rile ei, cugetaă grecul slobozind ticaă it fumul.
Norocul baronului a fost straâ mb la pharaon îân noaptea caâ nd v-a saă raă cit
de aur. Am dobaâ ndit şi o poliţaă pentru moşiile de la Balaton.
— Cel-de-Sus nu bate cu parul!
— Dupaă cum binevoieşti saă bagi de seamaă , Atotputernicul trudeşte
pentru noi. Am faă gaă duit saă -i îântorc poliţa dacaă ne slujeşte cu credinţaă .
IÎn ziua îân care vei primi semnul meu, supuşii ungurului vor urma
oştenii tocmiţi, iar imperialii vor aştepta, caă laă ri, chemarea noului
voievod al Valahiei. Aşadaraă , mai îângaă duie-l.
— Fie! şopti boierul, îâl privi lung îân luminile ochilor: Voi izbuti oare
vreodataă saă -mi plaă tesc datorinţele faţaă de domnia ta, prietene?
Grecul îâşi coborîâ caă utaă tura.
***
De patru zile ploaia opintea harnicaă asupra Lvovului, zarzaă rul îâşi
praă paă dise floarea îân glod, raă dvanele trudeau zadarnic saă biruie
drumurile betegite, neguţaă torii din piaţa mare pieriseraă , laă saâ nd îân
urmaă poloboace goale, cu braâ iele saă rite, şi coşuri din raă chitaă lipsite de
trebuinţaă .
Taâ rgoveţii cercetau cerul dinapoia ferestrelor îânguste, caâ t palma, se
zgaâ iau lung dupaă vreun caă laă reţ îândeajuns de cutezaă tor spre a îânfrunta
clapcele1 uliţelor desfundate, apoi aşteptau cu plictis ceasul praâ nzului
cel bun, şi al cinei, chibzuind laâ ngaă sobele de porţelan alb, îâncinse, la
adaă postul amaă raă luţ al celor duşi de pe lume. Claă tinau din cap cu
îânţelepciune, mulţumind cerului caă i-a mai îângaă duit, apoi îâmpingeau
1
Clapcele.
-46-
OCHII JUPÂNIŢEI
gaâ ndul pe caă raă ri baă tute de soare. Iarmarocul sfaâ ntului Vincenţiu… Nu
se afla casaă îân tot Lvovul, conac, gospodaă rie de neguţaă tor sau bordei
calic, unde baă traâ nii, pruncii şi oamenii îân toataă firea saă nu-şi aţaâ ţe
aducerile aminte, vorovind despre petrecerile neasemuite, iscate îân alţi
ani de ziua sfaâ ntului. De pildaă pehlivanii ceia din Toscana! Piereai de
uimire la caâ te draă cii îâi ducea capul: îânghiţeau flaă caă ri precum satana,
scoteau din subţiorile albe hulubi, îâţi adormeau dintr-o singuraă
caă utaă turaă oştean vaâ rtos cu flintaă cu tot. Muierile oftau cu gaâ ndul la
ţesaă turile neguţaă torilor fraâ nci, la blaă nurile şi argintaă ria braşovenilor,
moşnegii faă raă dinţi suspinau dupaă şerbeturile lui Hassan şi plaă cintele
grecilor.
La toate acestea chibzuiau taâ rgoveţii Lvovului, nu şi dumneaei Maă ria
Negru ot Viişoreni. Privind flamurile crestate, ce se zbuciumau îân
creştetul celor opt foişoare ale castelului conţilor de Poniatowski,
jupaâ neasa se îântreba dacaă nu saă vaâ rşiseraă paă cat greu şi greşealaă faă raă
îândreptare, laă saâ ndu-şi avutul îân Moldova, spre a ţese visuri trufaşe de
îânaă lţare. Omul are o ursitaă a lui, iar cuca domneascaă , oricaâ t ai îândesa-o,
nu se aşeazaă pe ţeastaă de boier maă runt. Cine a vaă zut arici sau
popaâ ndaă u îâmpaă raă ţind paă durea? Dumnealor, Negruleştii, avuseseraă
dintotdeauna boierie neîânsemnataă şi nu trebuia saă scormoneşti adaâ nc
spre a pricepe caă obaâ rşia nu le era de cea mai aleasaă spiţaă . Tataă l socru
fusese gospodar cinstit, cu chiag de chivernisealaă şi traista bucşitaă de
noroace. Se îânsurase cu jupaâ neasa Raliţa, muiere robace şi ascuţitaă la
minte, iar la scurtaă vreme plugul i se îâmpiedicase îântr-o oalaă plinaă cu
galbeni de cei vechi, îâşi îânaă lţase conac araă tos îân Iaşi, apoi, îâmpins de
cucoana Raliţa, dobaâ ndise slujbaă maă runtaă la curtea domneascaă .
Povestea o ştia pe de rost boier Nichifor, urmaşul plugarului
norocos, acel haâ rb de moşneag carele urgisea acum crivatul sub douaă
blaă ni de vulpe. Caâ nd Grigore, feciorul dumnealor, baă snea cu ifos despre
raă sbunica Teodora, fiica unui raă zeş, caă primise îân aşternut pe Paă traşcu
Vodaă , fecioaraă fiind, amaâ ndoi baă traâ nii îâşi plecau ruşinaţi privirile.
Dintaâ i caă fapta se cheamaă nelegiuire, chiar dacaă ibovnicul e os de domn
sau din stirpe aleasaă . Al doilea, boier Nichifor şi jupaâ neasa Maă ria ştiau
istoria cea adevaă rataă : Teodora îâşi naă scuse pruncul la maă naă stire,
batjocoritaă fiind de un lefegiu neamţ, pripaă şit la Curte. Feciorul
dumnealor, Grigore, saă ltase lespedea mormaâ ntului faă caâ nd-o iaraă şi de
ocaraă caă ci, pentru a urca pe tronul Moldovei, trebuia saă -şi dovedeascaă
obaâ rşia de voievod, chiar dintr-o îânsoţire care nu primise
-47-
binecuvaâ ntarea bisericii.
Jupaâ neasa Maria se desprinse de fereastraă frecaâ ndu-şi coatele
amorţite. Din fundul crivatului zvoni mormaă ialaă nedesluşitaă şi baă traâ na
se sperie:
— Oftezi, boier Nichifor?
— Nu.
— Te cearcaă vreun neajuns?
— Nu.
— Cum zici dumneata…
Jupaâ neasa şovaă i caâ teva clipe îân mijlocul odaă ii îântunecate. Straâ nse,
îânfrigurataă , nodul şalului de caşmir, îâncrucişat dupaă moda leşeascaă
peste piept şi legat apoi cu fundaă pe şale. Geaba caă utai caă lduraă îân
caă maă rile lungi, gata saă adaă posteascaă trei raă dvane cu armaă sari cu tot.
Unde erau, Doamne, iatacurile moldoveneşti cu aromaă de sulcinaă ,
levaă nţicaă şi cetinaă ? Unde erau pruncii cu mere roşii îân obraz, care îâţi
urau sub fereşti îân noaptea Sfaâ ntului Vasile? Unde erau uliţele naă paă dite
de guraă -cascaă şi glasurile neguţaă torilor armeni, gavanoasele cu
dulceţuri şi muşcatele din pridvor? Paă raă site fuseseraă la ceas de noapte
cu iscoadele lui Duca pe urme. Paâ naă la hotar o ţinuseraă îântr-o
îântinsoare şi-o spaimaă , caă ci Vodaă reteza gaâ ndul uzurpatorilor şi odataă
cu gaâ ndul şi capetele. Pildaă erau Dobrenii, graă maă diţi acum îântr-o
margine de cimitir. Maâ nia voievodului nu le cruţase nici conacul,
daă raâ maâ ndu-l din temelii. Mai doreai pilde despre inima cea pestriţaă a
lui Duca? Caâ te pofteşti! Boierii Paâ rvani, cinci fraţi, trecuţi prin sabie.
Albeştii doboraâ ţi de ofticaă şi cloţani1 îân temniţa Goliei, Paă curarii
spaâ nzuraţi îân uliţaă îâmpreunaă cu lotrii. Vodaă o cruţase, spre batjocuraă ,
doar pe bunica Paă curarilor, oloagaă şi faă raă vedere, care cerşetorea acum
sub zidurile bisericii Trei Ierarhi.
— Gemi, boier Nichifor?
— Nu gem.
— Mie aşa mi s-a paă rut.
— Ţi s-a paă rut.
Cinci sfeşnice de argint, cu caâ te trei lumaâ naă ri de un zlot, nu
izbuteau, umaă r la umaă r, saă raă punaă îântunecimea hudubaă ii. Baă traâ na se
apropie de crivat spre a cerceta faă ptura şiştavaă 2 a boierului. Nu fusese
1
Şobolani.
2
Măruntă, pipernicită.
-48-
OCHII JUPÂNIŢEI
din cale afaraă de voinic nici îân crucea tinereţii.
„Doi coţi şi oleacaă “ îâl porecliseraă taâ rgoveţii, caă ci se afla scundac şi
faă raă vlagaă . Pe faţa gaă lbejitaă abia licaă reau ochii de un albastru ostenit.
— Eşti îâncredinţat caă nu te naă paă stuieste vreun beteşug?
— IÎncredinţat.
— Poate pofteşti ceva…
— Nu poftesc.
Nu faă cuse niciodataă risipaă de vorbaă . Jupaâ neasa se aninaă sclimpuş 1:
— O zeamaă fierbinte de gaă inaă ţi-ar alunga junghiul.
— N-am junghi.
— De asemenea, nu se aflaă leac pe potriva jaleşului opaă rit îân
basamac.
— Nu se aflaă .
— Saă poruncesc o cupaă , boier Nichifor?
— Nu porunci.
Baă rbia baâ traâ nei tremura a plaâ ns. Ataâ ta se ruga Maicii Domnului,
ocrotitoarea pribegilor, saă nu-şi lepede dumnealui potcoavele 2 printre
pribegi. Opinti, daraă , îâncaă o dataă ;
— S-o chem pe Ana saă te tragaă ?
Slujnicei nu-i zicea Ana ci Hania, dar jupaâ neasa n-avea saă -i deprindaă
numele, sucit, îân veci.
Boier Nichifor raâ se scurt. Raâ s de post, lipsit de veselie. Haniei
trebuia saă -i lepezi de trei ori porunca spre a ţi-o îândeplini, îân cele din
urmaă , pe dos. Era faă pturaă suleagaă , leneşaă şi neobraă zataă , iar
neobraă zarea nu i-o puteau reteza caă ci feciorul dumnealor îâi ţinea
partea. Doua nopţi din trei, Grigore şi le petrecea îân odaă iţa teleleicii.
— Cum zici dumneata, boier Nichifor.
Uşa se izbi de perete. Negru cel taâ naă r, scundac, uscaă ţiv, se ivi îân prag,
— Iar vegheaţi, cloşcaă , iatacul? Porunceşte bucate alese, mamaă , iar
dumneata, boier Nichifor, rupe-te de crivatul cela maă car un ceas. Am
oaspeţi şi veşti de soi.
***
1
Cârlig de rufe.
2
Să nu moară.
-49-
Doi feciori de casaă şi patru ţigaă nci roabe cetluiau trupul baă traâ nului
îân veşminte, biciuite de harapnicele din ochii şi de pe limba lui Grigore:
— Trageţi cu naă dejde de braâ u, adormitelor! Au nu vedeţi caă nu-i
subţiat îândeajuns? Ai îâncopciat straâ mb anteriul, Ioane! Numai la vinars
ţi-e cugetul, nepricopsitule! Dacaă te mai prind duhnind a rachiu, pun saă
te jupeascaă la scaraă ! Saă rutaă maâ na boierului îânainte de a o atinge, Safto!
Bag de seamaă caă ţi-ai uitat datorinţele de caâ nd îânfunzi grajdul cu
muscalii…
De douaă ceasuri opinteau slujitorii saă -i mulţumeascaă poruncile.
Pletele, barba şi musteaţa baă traâ nului fuseseraă caă nite zdravaă n cu coajaă
de nucaă . O ţigancaă îâi aşternu pe obraz faă inaă de crez, cuvenitaă femeilor.
Nichifor Negru îândura batjocura cu laă craă miţaă îân suflet. Raă maă sese
raă stignit, precum Isus îântre taâ lhari, grijind saă nu ofteze, sa nu icneascaă ,
saă nu dea semne caă -l ispiteşte vaă taă maă tura.
Ţipaă tul pietrelor din ogradaă vestiraă raă dvanele oaspeţilor. IÎntr-un
sfaâ raâ iac de vreme, slujitorii iscaraă semne de viaţaă şi îân sfeşnicele care
îâşi dovedeau datorinţele numai îân ochii musafirlaâ cului, apoi staâ lpiraă
uşile, doi caâ te doi, dupaă ighemoniconul papistaşilor 1.
Grigore Negru se aşezaă îân jeţul cel mai îânalt, îâşi îândreptaă creţurile
caftanului şopocaă ind baă traâ nilor îânvaă ţaă mintele cele din urmaă . Vaă taful
paă trunse îân odaie cu pas maă surat, îâşi rupse şalele îântr-o îânchinaă ciune
smeritaă si numai dupaă aceea glaă sui desluşit:
— Prea cinstitul medelnicer2 Vasile Corbu ot Neaga!
Paă şi pragul un baă rbat trupeş, cu o caă utaă turaă ce vestea zloata,
îângenunche anevoie saă rutaâ nd dreapta uzurpatorului, apoi urmaă de-a-
ndaratelea drumul, raâ nduit de maâ na viitorului Domn spre anume jeţ.
Vasile Corbu pogora dintr-un neam de boieri cu slujbe îânsemnate pe
vremuri. Om harnic, croise unsprezece prunci, dintre care zece fete.
Pentru a le caă paă tui cum se cuvine, boierul avea mare trebuinţaă saă -şi
lege la nume o dregaă torie, dar mai cu seamaă ruşfeturile ei. Domnia lui
Constantin Duca nu-i adusese caftanul raâ vnit, caă ci voievodul avea
datorinţe faţaă de sprijinitorii saă i la ceasul uneltirilor. Dupaă o
îândelungataă chibzuialaă , hotaă raâ se saă ia calea surghiunului îâmpreunaă cu
feciorul lui Nichifor Negru, caă ci Steaua lui Grigore da toate semnele
izbaâ nzii.
Privirea medelnicerului, îândeobşte îânnegurataă , ajunsese catran. Se
1
Ceremonialul apusean.
2
Boier de rangul al doilea.
-50-
OCHII JUPÂNIŢEI
uitaă prin îâncaă pere muncit de diavoli, apoi spre uşaă .
Vaă taful paă şea aşa cum îâl povaă ţuise Negru cel taâ naă r, rar şi apaă sat,
spre a-şi face plecaă ciunea:
— Prea cinstitul boier Constantin Dumbravaă , ot Ciunga.
Era un maă lai de flaă caă u cu ochii bulbuşaţi şi buze de cadaâ naă ,
îânveşmaâ ntat îân straie nemţeşti, dupaă naă ravul şleahticilor1 muchelefi.
Pricina pentru care se lepaă dase de vatraă baâ taâ nd caă raă rile raă zvraă tirii
îâşi avea izvorul îân anume istorie petrecutaă pe vremea omaă tului.
Jupaâ niţa Smaranda Balotescu, nepoata Maă riei Sale Duca Vodaă , o zgaâ tie
de copilaă deprinsaă cu clavirul şi vorbele franţujilor, smintise odihna
boierului Constantin Dumbravaă legaâ ndu-l de porţile dumneaei. Numai
caă Balotescu cel baă trin chibzuia saă -şi sporeascaă faă lciile de paă maâ nt,
printr-o îâncuscrire cu neamul Costinilor, bogaă tani aşezaţi din cotul
Siretului. Inimile celor doi aveau alte socoteli. Izbutiraă saă raă punaă , cu
vin viclenit, haidamacii raâ nduiţi strajaă laâ ngaă iatacul jupaâ niţei, fugind
îântr-un raă dvan caă tre hotare. Maă ria Sa, scos din ţaâ ţaâ ni, îâşi trimise straă jile
pe urmele fugarilor, chizbuind saă dea pildaă şi altora care ar cuteza
asemenea faptaă . Slujitorii domneşti faă cuseraă treabaă bunaă . A doua zi,
boierul Constantin zaă cea legat fedeleş îân hruba spaă taă riei. Vodaă pofti la
privealaă pe boierii buiaci2 şi porunci armaşului saă rupaă un snop de
nuiele pe spinarea cea moale a cutezaă torului. IÎn vremea asta, jupaâ niţa
vaă rsa lacraă mi fierbinţi îântre zidurile maă naă stirii Scorbura. Bucşit 3 de
ruşini şi vaâ naă taă i, Constantin Dumbravaă hotaă rîâ saă ia drumul Lvovului,
unde boierii hainiţi fierbeau piatraă scumpaă .
Grigore Negru faă cu anume semn vaă tafului si roabele paă trunseraă îân
odaie aducaâ nd tipsii îâncaă rcate cu vutci şi mizilicuri. IÎnchinaraă dupaă
ighemonicon, apoi fiecare îâşi vaă zu liniştit de treburi. Baă traâ nul, om
petrecaă reţ la vremea lui, îâşi simţi inima la loc, dupaă cuviinţaă . Cercetaă
rachiul leşilor, apoi basamacul rutean ferind caă utaă tura feciorului.
Medelnicerul Corbu trebaă luia poftalnic la marinata de stacoji 4,
Constantin Dumbravaă da semne temeinice caă a îândraă git lichiorul de
maă rar, naă scocit îân IÎle de France
IÎn Valahia şi ţara Moldovei, femeile aveau masa dumnealor, îân altaă
odaie, dar boier Grigore socotise caă obiceiul şleahticilor de a cina îân
1
Nobili polonezi.
2
Nebunatici.
3
Ticsit.
4
Raci.
-51-
devaă lmaă şie nu-i lipsit de foloase.
Dupaă mizilicuri se iviraă bucatele groase, moldoveneşti, faă raă de care
nu era cu putinţaă , îântovaă raă şite de vinul Ieşilor. Poftiţii asudaseraă la faă lci
mestecaâ nd, caă ci printre papistaşi nu se pomeneau asemenea bunaă taă ţi.
— Contele Wolodowsky, îâncepu uzurpatorul îândataă ce slujitorii
îânchiseraă uşile, s-a îânvoit saă -şi praă vale oştenii caă tre Moldova.
Semnele bucuriei, alungate de mult de pe chipul lui Vasile Corbu, îâşi
caă utau locul. Constantin Dumbravaă raă suflaă cu credinţaă :
— Bine c-a dat Dumnezeu!
— Nu Cel-de-Sus i-a poruncit şleahticului saă urneascaă din loc carul
nostru, ci pofta de agoniseli, adaă ugaă Grigore Negru. Iar poftele contelui
sunt pe maă sura baă rdacelor de anison deşertate la spartul zilei… Voiesc
saă îâmpart noroacele celor ce mi-au dovedit credinţaă . IÎşi drese glasul:
Medelnicere Corbu, ţi-ai laă sat de izbelişte muierea, pruncii şi moşiile
pentru a-l sluji pe adevaă ratul voievod al Moldovei. Aşa e?
— Nedreptatea adusaă domniei tale, caă ruia i se cuveneau demult
cuca şi tuiurile, m-a tulburat peste maă suraă . Singura mea vrednicie e caă
i-am dat ascultare cinstei.
Naă scocea gaă teje verzi faă raă saă -i dogoreascaă obrazul. Cinstea
medelnicerului se dovedea îâncaă paă toare, caă ci mereu îâi daă duse, tulburat,
ascultare taă maâ ind pe toţi caă ftaă niţii1 prepuiţi caă vor ajunge saă ţinaă
paâ inea şi cuţitul îân maâ ini. Grigore Negru ştia demult caă vorbeşte cu
douaă limbi şi se îânţelege, nu credea cuvinţel.
— Te cred, boier Corbu! spuse. IÎţi îâncredinţez ocrotirea, ţinuturilor
de jos! Se raă suci spre baă traâ n: Am chibzuit bine tataă ?
Nichifor Negru zaâ mbea domol. Gaâ ndurile dumnealui aveau veşnic
cerul senin, umblau cuminţi pe moşiile sale din ţinutul Vasluiului,
poposeau îân priseacaă şi îân livezi, duceau flinta la subţioaraă prin
ponoare, îân aşteptarea vaâ natului. Lvovul şleahticilor, gaâ tuit de ulicioare
straâ mte şi îântortocheate, pe maă sura sufletului celor ce le croiseraă , faă raă
bogaă ţia de verdeaţaă ataâ t de dragaă moldovenilor, îâi otraă vea sufletul.
Poamele leşilor n-aveau dulceaţaă , toamnele îâşi araă tau colţii de lup,
primaă verile lor paă reau fecioare supte de ofticaă .
Jupaâ neasa îâl trase uşurel de maâ necaă . Gaâ ndul moşneagului lepaă daă
undiţa pe malul ostrovului naă scocit de apele Siretului, laâ ngaă moşia
Adaâ ncata şi se caă laă tori zorit spre odaia din taâ rgul Lvovului. Desluşi
1
Ridicaţi în rang boieresc.
-52-
OCHII JUPÂNIŢEI
chipurile celor din jur, clipind des, apoi semnele feciorului şi claă tinaă din
cap:
— Aşa e!
Medelnicerul îângenunche îâncrucişaâ nd palmele pe piept, îân semn de
supuşenie şi mulţumitaă faă raă de hotare:
— Doamne!
— Boier Constantin Dumbravaă , urmaă Grigore Negru, te-ai rupt de
bucuriile traiului aşezat, spre a-l sluji pre adevaă ratul staă paâ n al
Moldovei. Pentru raâ vna doveditaă te îâmputernicesc cu ispraă vnicia
Vasluiului!
Alegerea era faă cutaă chibzuit, caă ci îân ţinuturile vasluiene îâşi avea
moşiile Balotescu, tataă l jupaâ niţei Smaranda.
Boierul îâşi vaă rsaă recunoştinţa la picioarele uzurpatorului, cu vorbe
bine aduse din condei.
„Vorbe, vorbe, socoti baă traâ nul. Oamenii aă ştia îâşi cheltuiesc jumaă tate
din viaţaă naă scocind zgomote calpe, dar cu ataâ t mai daă unaă toare urechii.“
— Caâ nd pornim? îântrebaă medelnicerul.
— Caâ nd vom graă maă di aurul de trebuinţaă . Grigore Negru îâşi faă cu
roataă privirea: Contele Wolodowsky s-a îânvoit cu cinci mii de pungi.
— Caâ t?! o scaă paă Constandin Dumbravaă , nedaâ nd crezare urechilor.
Boierul Vasile Corbu tocmai sorbea din pocal. Se îânecaă tuşind vaâ rtos.
Laă comia şleahticului îântrecea orice îânchipuire.
— Aţi auzit bine, boieri dumneavoastraă . Cinci mii! Nu se îânvoieşte saă
lase un singur zimţ1, caă ci la curtea dumnealui bat şi alţi boieri
poftalnici saă urce pe scaunul Moldovei.
— Murgu! îâşi aminti paharnicul.
— Şi Murgu, şi Stroe, şi fraţii Calotaă , îânşiraă Negru cel taâ naă r. E peste
putinţaă ca cei dintaâ i saă adune ataâ ta baă net. Fraţii Calotaă îânsaă ar putea
birui neajunsurile… IÎi borti cu privirea. Se cere daraă saă deschidem
sunducurile…
Baă traâ nul ascultaă o vreme taâ rgul, juraă mintele boierilor caă nu pot
lepaă da o leţcaie peste numaă rul de pungi juruite, apoi socotelile
feciorului şi simţi acru îân cerul gurii.
„Caâ t saă mai am de traă it? Cinci ani? Zece? Dacaă nesaă buinţa lui
Grigore se îâmplineşte, raă bojul meu va mai îânsemna caâ teva luni, caă ci
domnilor paă maâ nteni şi rubedeniilor le sunt haă raă zite otrava, jungherul,
1
Monedă de aur.
-53-
petica cea neagraă de mazilire şi uneltirile boierilor hainiţi.“
Judecata era faă raă cusur, hronicele musteau de pilde. Nichifor Negru
simţea cum se stinge cu picurişul printre straă ini. IÎntoarcerea îân
Moldova, îânsaă , nu era cu putinţaă .
Ploaia leşilor, mai slutaă decaâ t foamea, baă tea, îâncaă paă ţaâ nataă îân fereşti.
Ochii baă traâ nului lunecau pe acoperişurile Lvovului, caă utau reazem îân
foişoarele aninate la colţuri de case. Flamurile şleahticilor cu herb se
lipeau de vaâ nt, poftind cu tot dinadinsul saă vesteascaă megieşilor caă
staă paâ nul dumnealor s-a lecuit de umblet şi îâşi grijeşte vaă taă maă turile
cele vechi.
Tot din pricina vataă maă turii, dobaâ ndite pe vremea caâ nd saă rea îân şa
faă raă sprijinul scaă riţei, gemea şi boier Nichifor. Icnetele se dovedeau
saă race, caă ci baă traâ nul temea caă utaă tura feciorului.
— Lipsesc, daraă , treizeci de pungi, îâncheie Grigore.
— Zarafii jidovi s-au lecuit de mult saă mai dea boierilor moldoveni
bani cu camaă taă , suspinaă medelnicerul, caă ci datornicii s-au dovedit
certaţi cu cinstea.
Constantin Dumbravaă îâşi fraă maâ ntaă o vreme mintea, apoi ridicaă din
umeri.
— Altaă cale nu se aflaă !
— Se aflaă ! spuse apaă sat uzurpatorul.
Nichifor Negru deschise ochii, medelnicerul şi Dumbravaă îâl
maă suraraă scurt. Boier Grigore îâşi umezi buzele:
— Rugaă ciunile caă tre cuvioasa Paraschiva…
Jupaâ neasa îâl maă suraă cu mirare. Feciorul dumneaei baă tea de mult
caă raă rile satanei, batjocorindu-i pe cei supuşi Domnului. Vasile Corbu îâşi
laă saă colţul gurii îântr-o raâ naă . Nu era îâncredinţat caă sfinţii opintesc
alaă turi de hainiţi. Nici Constantin Dumbravaă nu da semne caă asta ar fi
calea cuvenitaă pentru dobaâ ndirea pungilor de trebuinţaă .
— Cu îângaă duinţa domniilor voastre, spuse Grigore Negru trecindu-şi
vorbele prin ardei bulgaă resc, rugaă ciunile mele caă tre cuvioasa
Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei, au fost primite. Ieri mi-a ieşit îân cale
omul carele se îânvoieşte saă acopere lipsurile.
— Şleahtic? îântrebaă medelnicerul.
— Nu.
— Valah?
— Dacaă dovediţi oleacaă de raă bdare veţi desluşi singuri ce hram
poartaă . La ceasurile şase, se va îânfaă ţişa.
-54-
OCHII JUPÂNIŢEI
***
Caâ nd ornicul cu o singuraă limbaă , de pe scrin, baă tu de şase ori, îân prag
se ivi vaă taful:
— Un straă in se îândeasaă saă fie primit.
— Pofteşte-l!
Uşile se deschiseraă larg şi Stavros, neguţaă torul, paă trunse îân odaie
zugraă vind temenele greceşti.
***
Catinca Prisaă ceanu îâşi praă paă dise baă rbatul, comisul 1 Dimitrie, îân
jungherele poruncite de vodaă -Duca, doi prunci, avutul, nu şi
frumuseţile. Era muiere îân paâ rg, subţire, cu paă rul baă lai şi caă utaă tura
verde. Stavros, maă mularul grec, o caâ ntaă ri cu ochi de geambaş.
„La Buna Vestire îâmplineşte patruzeci de ani. Pun raă maă şag caă nu se
aflaă purtaă tor de naă dragi carele saă nu-i pofteascaă crivatul!“
Catinca Prisaă ceanu ridicaă carafa de vin:
— Mai vrei?
— Mulţumesc, mi-am stins arşiţa, spuse mieros Paingul.
— Ai baă tut drum lung…
— Lung şi mai cu seamaă plin de primejdii. Trag naă dejde caă
jupaâ neasa Catinca va fi mulţumitaă de umbletul slujitorului saă u.
Comisoaia privi pocitania plinaă de colb. Grecul suraâ dea supus,
poftind ca muierea saă -şi sfaâ rşeascaă raă bdarea.
— Saă îânţeleg, oare, caă ai izbutit saă -i vorbeşti? îântrebaă Catinca
Prisaă ceanu.
— Da, jupaâ neasaă .
— Şi?
1
Boier care avea în grijă grajdurile Domniei.
-55-
— Nu aşteaptaă decaâ t porunca domniei tale.
Femeia raă suflaă adaâ nc rezemaâ nd fereastra. Noaptea moldoveneascaă ,
naă scutaă îân munţii cei albaştri ai Ceahlaă ului, vaă rsa miros de cetinaă
deasupra conacului. Grecul raă mase ghemuit, paâ ndindu-i printre gene
fiecare mişcare. Catinca Prisaă ceanu poftea saă -şi îânalţe ibovnicul domn.
— Pe caâ nd? îântrebaă comisoaia.
— Hanul socoteşte ca mai îântaâ i saă -şi îândemne taă tarii asupra cetaă ţii
Braă ila.
— Pentru ce?
— Trecaâ nd turcimea prin sabie, poate urca spre Iaşi faă raă grijaă caă -l
vor paă li pe la spate ienicerii de la Dunaă re.
— IÎndraă zneaţaă socotealaă !
— Mi-aş îângaă dui saă adaug, şi faă raă de cusur îân îânţelepciune!
Catinca Prisaă ceanu chibzui o vreme apoi îântrebaă :
— Caâ te pungi?
— Aurul nu-l mai ispiteşte de mult pe marele han, spuse Stavros
plecaâ ndu-şi caă utaă tura.
— Vrea graâ ne?
— Poate saă -şi îândoape oricaâ nd hambarele repezindu-şi taă tarii caă tre
caâ mpiile ruseşti.
— Atunci?
— Nu pofteşte nimic din ce-ar putea saă -ţi lipseascaă . Dimpotrivaă , îâţi
trimite dar îâmpaă raă tesc…
Scoase din bodroanţe o besactea şi-i îânaă lţaă capacul. Dintr-o dataă ,
odaia se umplu de flaă caă ri albe, tremuraă toare. Catinca Prisaă ceanu luaă
colanul de adamante îântre degete, faă raă saă -l scape pe neguţaă tor din ochi.
Suraâ sul uleios al grecului îâi aduse desluşire: marele han al taă tarilor o
poftea pe dumneaei.
***
Luna raă saă rise deasupra Cornului de aur pentru a şaizecea oaraă de
caâ nd marele vizir Ramy Mehmet aştepta veşti de la Stavros. Zvaâ rli
maâ nios ciubucul şi ieşi din foişor. O umbraă gheboşataă se desprinse de
ziduri, îânaintaâ nd cu pas de pisicaă . Vizirul cunoştea umbletul. Numai
Kostas, slujitorul neguţaă torului grec, izbutea saă se furişeze faă raă a isca
zgomot.
-56-
OCHII JUPÂNIŢEI
— IÎn sfaâ rşit! şopti vizirul.
Atenianul, un ţipar de baă rbat cu caă utaă tura îâncrucişataă , îâşi faă cu
plecaă ciunea:
— Am poruncaă saă aşez la picioarele îânaă lţimii tale uraă ri de saă naă tate…
— Poftesc veşti, slujitorule!
— Cinstitul Stavros, staă paâ nul meu, a sosit la Istanbul dar anume
îântaâ mplare, de trebuinţaă marelui vizir, l-a priponit îân Pera.
Trase din maâ necaă un pergament cu sigiliu.
Ramy Mehmet îântinse raă vaşul maă mularului îân baă taia luminei,
buchisind cu greutate.
„Poruncile au fost îndeplinite! Poţi să fii încredinţat, înălţate stăpâne,
că până la zămislirea craiului nou, sultanul Mustafa, umbra lui Alah pe
pământ, va avea destule pricini de mânie pentru a porunci paşalâc
Ţărilor Române.“
-57-
Capitolul III
LOGOFAĂ TUL DE TAINAĂ

AL BRAÎ NCOVEANULUI
Pe Dimitrie din neamul Cantemireştilor, osmanlaâ ii şi trimişii curţilor

evropene îâl porecliseraă Caă rturarul. Maâ nuia cu aceeaşi îândemaâ nare
limba credincioşilor lui Alah, a vechilor greci, gramatica şi scrierile
celor noi, limba arabilor, a persanilor, a franţujilor, lombarzilor şi a
moscoviţilor, fireşte, pe laâ ngaă moldoveneasca cea neasemuitaă îân
frumuseţe, suptaă din pruncie.
Fiul domnului moldovean Constantin Cantemir şi al celei de a treia
neveste a lui Vodaă , Ana Bantaă ş, Dimitrie urmase pravila statornicitaă
mergaâ nd ostatec la Istanbul. Patima pentru îânvaă ţaă turaă l-a îâmpins la
Academia oblaă duitaă de patriarhia ortodoxaă din Fanar. De la episcopul
Meletie a deprins gaâ ndurile lui Thales, de la Iacomi Elena, de la Ieremia
Cacavella filosofia. Patru ani mai taâ rziu, Vodaă Constantin murind,
boierii l-au ales domnul Moldovei. Poarta, socotind caă e prea crud
pentru asemenea dregaă torie, l-a ţinut de praă silaă caă rturaă reascaă ,
lepaă daâ nd cuca şi tuiurile domniei fratelui saă u, Antioh. Dimitrie
Cantemir a zaâ mbit atunci pe sub mustaă cioaraă , caă ci gaâ ndurile
dumnealui baă teau mult mai departe, spre scaunul Valahiei. S-a îânsurat,
chibzuit, cu Casandra Cantacuzino, fata fostului domnitor Şerban, de a
caă rei frumuseţe şi îânvaă ţaă turaă pergamentele cronicarilor n-au decaâ t
vorbe de laudaă , raă maâ naâ nd la Istanbul. Dascaă lii academiei greceşti
aveau pentru Dimitrie uşile veşnic deschise, trimişii curţilor europene
şi mai cu seamaă prietenul dumnealui Ferriol, omul Bourbonuluj, îâi
descurcau iţele diplomaticeşti. Leoni Celebi, paă zitorul bibliotichiei
îâmpaă raă teşti, deprinsese gustul peşcheşurilor îângaă duindu-i saă
scotoceascaă printre scrierile vechi şi saă aştearnaă pe furiş chipurile
sultanilor, zugraă viţi îân mare tainaă , caă ci Profetul nu îângaă duia asemenea
sminteli. De la boierul Dimitrie au aflat engliterinii, şi apoi îântreaga
-58-
OCHII JUPÂNIŢEI
omenire, chipurile acelor sultani. Raă zboiul baă tut îâmpotriva
Braâ ncoveanului cerea prieteni de naă dejde. Aşa se face caă Dalbatan
Mustafa Paşa şi vizirul Cerchez Mahomed, cu mare trecere la sultan,
erau nelipsiţi de la serbaă rile poruncite de boierul moldovean îân casele
dumnealui, iscate pe gorganul Sangiacdar Iocussi, pentru îânaă lţarea
caă rora cheltuise 35 000 de galbeni. Iubitor de frumos şi îânţelepciune,
Dimitrie adunase îân odaă ile acelei case vase vechi greceşti şi din Italia,
hrisoave şi caă rţi, peceţi şi arme care staâ rneau mirarea. Paralele
cheltuite pentru dobaâ ndirea îânvaă ţaă turii îâncepuseraă saă se îântoarcaă îân
chimirul boierului, cu dobaâ ndaă . Bani buni caâ ştigase Dimitrie apaă raâ nd
grecii îântr-o judecataă , a caă rei pricinaă era o uliţaă din Fanar, raâ vnitaă de
dregaă torii turci.
Aflaâ ndu-i ispraă vile, te aşteptai, pe bunaă dreptate, saă te îântaâ mpine un
huhurez de baă ietan, cu stecle nemţeşti in sprijinul vederii, cocaâ rjat,
umblaâ nd veşnic îântr-un anteriu naă paă stuit de cerneluri. Nimic din toate
astea. Dimitrie era baă rbat muchelef, croit cu chichirez. Ochii
dumnealui, deprinşi saă descifreze scrierile cele vechi, citeau cu aceeaşi
bucurie buchiile noi din umbletul muierilor. Nici vorba cu muşcaă turaă
nu-i era straă inaă caă rturarului, de dragul ei îâşi dobaâ ndea cu uşurinţaă
vraă jmaşi la fiecare pas. Pentru asemenea vorbaă îân doi peri, plinaă de
taâ lc, staâ rnise maâ nia lui Voltaire, carele n-avea saă -l uite paâ naă la sfaâ rşitul
zilelor, îâncondeindu-l paă timaş îân scrierile dumnealui; pentru alte
vorbe, cu anume haz, caâ rnise nasul Maă riei sale Vodaă Braâ ncoveanu.
Auzind caă daă cu barda îân Dumnezeu, puteai chibzui caă Dimitrie era
straă in de prefaă caă toriile politichiei. Nimic mai puţin adevaă rat. Caâ nd
socotelile dumnealui îâi porunceau, caă rturarul îâşi îândulcea vorba, o
îânzestra cu balsam, şi miros de floare. Cugetaă rile grecilor de altaă dataă
despre nimicnicie, ataâ t de dragi lui Cantemir, îâşi praă paă deau
îânţelepciunea, daca acele socoteli craâ cneau: unsprezece ani mai taâ rziu
Dimitrie va netezi caă raă rile fiicei sale, Maria, caă tre inima lui Petru cel
Mare, chitind coroana de îâmpaă raă teasaă a Rusiei. Un singur pas îâl va
despaă rţi de asemenea izbaâ ndaă .
IÎntr-un cuvaâ nt, fusese haă raă zit de ursitoare saă poarte douaă sarsanale,
una cu patimi şi alta cu virtuţi, caă ci nimeni nu s-a naă scut îâncaă faă raă de
beteşug la cuget ori faă pturaă .
Odaia dovedea gustul subţire al boierului. Dimitrie alungase naă ravul
turcului de a-si îângraă maă di agoniseala, rezemaâ nd de pereţi doar caâ teva
scaune fraâ nce, cu boiul subţiratic şi o masaă . IÎn spatele acelei mese se
-59-
îânaă lţa bibliotichia caă rturarului, vestitaă îân tot Istambulul pentru zestrea
ei de îânţelepciune. Pe dalele de marmuraă albaă se odihnea covorul de
Tabriz, iar îântr-un ungher, ales cu ochiul cel bun, se afla un vas de
Armenia cu şase crengi de cais naă paă dite de floare.
Dimitrie purta straie nemţeşti, cu belşug de horbotaă . O mirare faă raă
de hotar îâi staă ruia îân caă utaă turaă . Caâ ntaă ri faă ptura lui Ahmed, naă daă jduind
caă n-a auzit bine:
— Ce-ai spus?!?
— Vreau sa trec la credinţa ta, îânvaă ţaă torule! poftori puiul de turc.
Anume clopot, care-i vestea primejdiile, prinse saă se zbuciume îân
cugetul boierului. Feciorul Califului nu deprinsese naă ravul şuguitului.
Dimitrie desluşi îântr-o clipitaă potopul de naă cazuri ce s-ar praă buşi pe
capul creştinaă taă ţii.
— Stai jos, Ahmed!
Paă gaâ nul se aşezaă faă raă tragere de inimaă , caă ci saâ ngele cel aprins al
hotaă raâ rii îâl staâ rnise peste maă suraă . De patru luni ucenicea pe laâ ngaă
caă rturarul moldovean. Califul poftise ca feciorul saă u saă deprindaă
limbile paă maâ ntului şi tainele pergamentelor vechi, din care boierul
Dimitrie scotea la luminaă istoria imperiului. Tulburat de cugetaă rile
îânvaă ţaă torului, Ahmed cheltuia ceasuri bune îân tovaă raă şia acelor caă rţi,
stup de adevaă ruri, din bibliotichia lui Cantemir, şi alte ceasuri, la vreme
de searaă , caâ nd boierul îâi taă lmaă cea gaâ ndul filosofilor din Athinai.
Cantemir deschise o uşaă şi porunci:
— Pregaă teşte-mi veşmintele din catifeaua de Ypres, Osman!
Straă baă tu o vreme odaia pe gaâ nduri îân lung şi-n lat, apoi se opri îân
faţa paă gaâ nului.
— Ahmed, nu eu sunt acela carele fac asemenea îânvoieli.
— Ştiu, boier Dimitrie. M-am legat prea mult de domnia ta ca saă -ţi
raă splaă tesc straâ mb îânvaă ţaă tura adevaă rului. Am vrut, daraă , saă -ţi ştiricesc.
— Pot saă aflu şi cine te-a îândemnat?
— Cugetul!
— Pot saă aflu pentru care pricinaă ?
— Cred caă Dumnezeul vostru e cel adevaă rat. Din milosaâ rdia lui s-a
naă scut desaă vaâ rşirea.
Dimitrie îâi vaă zu licaă rul din privire şi îânţelese.
„E o catrinţaă la mijloc.“
IÎnnodaă umbletul prin odaie chibzuind cum saă apuce taurul de
coarne:
-60-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Aş fi bucuros saă -mi spui caă nu ai cugetat cu inimioara.
— De trei saă ptaă maâ ni cugetaă îântreaga mea fiinţaă ! M-ai îânvaă ţat caă doar
ochiul poate îânţelege frumuseţea florilor, doar urechea e îândrituitaă saă
judece viersul privighetorii. M-ai îândemnat saă -mi îântreb inima dacaă -i
place anume faptaă . Iar ochiul meu a vaă zut minunea, urechea i-a auzit
sufletul, inima s-a îâncaă lzit la apropierea ei. Pot saă le nesocotesc şoapta?
— Nu o dataă s-a îântaâ mplat ca şoapta saă astupe tunetul vorbei rostite
desluşit, spuse boierul zaâ mbind. Dar saă laă saă m asta. Te-ai îâncredinţat
deci caă Dumnezeul meu e mai darnic.
— Hotaă raâ t!
Dimitrie Cantemir rezemaă bibliotichia cercetaâ ndu-l cu luare aminte.
— Dintre toţi îânvaă ţaă ceii mei, îâncepu îântr-un taâ rziu, pe tine te
preţuiesc cel mai mult, Ahmed.
— Am baă gat de seamaă .
— Ai baă gat de seamaă şi pentru ce anume? Pentru caă m-ai deprins cu
vorba cumpaă nitaă . Niciodataă nu te-am auzit graă ind îân pustiu. Raă suflaă
adaâ nc: Acel Dumnezeu, faă raă de maă suraă îân daă rnicie, e o naă scocire.
Puiul de turc faă cu ochii mari:
— Nu te mai recunosc, IÎnvaă ţaă torule!
— Nici eu. Obişnuiai saă asculţi paâ naă la capaă t.
— Iartaă -maă !
Dimitrie îâi trecu maâ na prin paă r suraâ zaâ nd, apoi se aşezaă alaă turi:
— E adevaă rat, moldovenii au primit îân dar bogaă ţii şi frumuseţi faă raă
de numaă r. Fecioarele noastre sunt mai ademenitoare decaâ t paâ inea
ieşitaă din cuptor, paă maâ ntul e harnic şi supus, dedesubturile lui
adaă postesc comori. Ai saă îântaâ lneşti la fiecare pas oameni blajini, cu
vorba domoalaă şi inima primitoare, şi flori cu zestre mare de miresme,
şi ape şaă galnice îân maâ nia lor, şi munţi vaâ rtoşi şi codri doldora de
bucurii. Dimineţile noastre se trezesc cu zaâ mbetul pe buze, soarele
zilei dovedeşte cuminţenie, serile au pas de cadaâ naă …
Paă gaâ nul asculta vraă jit, chibzuind caă numai asemenea meleaguri o
puteau zaă misli pe jupaâ niţa Raluca.
Cantemir caă laă tori cu gaâ ndul prin obcinele Bucovinei, la vreme de
toamnaă , caâ nd frunza daă îân paâ rg, deprinzaâ nd culori care biruiesc
puterea vorbei de a le îânfaă ţişa, pogorîâ in ţinutul Neamţului naă paă dit de
horbota zaă pezii lui Ghenar, alergaă printre ceardacurile de margarete
lepaă date pe Siret, îân Florar, şi numai dupaă aceea caă utaă ochii turcului,
oftaâ nd:
-61-
— Dumnezeul cel darnic, caă ruia pofteşti saă te îânchini, a avut îânsaă
grijaă saă aşeze Moldova la poalele îâmpaă raă ţiilor poftalnice, s-o îânalţe
staâ ncaă îân drumul taă tarilor de la Craâ m. N-a uitat saă ridice capacul la
becsateaua Pandorei semaă naâ nd saă maâ nţa vrajbei, a naă zuinţei deşarte, a
pizmei, a chibzuielilor îântunecate. Se aflaă şi îân Moldova faă pturi care-şi
ucid fratele, pentru a staă paâ ni singuri agoniseala paă rinteascaă , muieri
supuse preacurviei, mişei cu deprinderea lui Iuda, şi trenţaă roşi.
Privi îântunecat dimineaţa zoritaă la fereşti:
— Dumnezeu, şi Alah, si Buda, şi zeii Romei, de altaă dataă , şi cei de
acum la care se îânchinaă pieile negre sunt la fel de darnici şi de zgaâ rciţi,
la fel de novaci şi de slabi, la fel de adevaă raţi!
Feciorul Califului clipi des, nedumerit:
— Nu pricep, îânvaă ţaă torule!
— Atotputernic e unul singur şi acelaşi, Ahmed, numai caă oamenii l-
au botezat felurit, i-au dat îânfaă ţişarea pe care au poftit-o. Poruncile lui
Moise ai saă le îântaâ lneşti îânsemnate, cu alte vorbe, şi îân Coran şi îân
religia creştinilor, şi a brahmanilor, îân îânvaă ţaă turile lui Confucius, îân
poveştile preoţilor africani sau ale pieilor roşii. Baă ştinaşii firimiturilor
de paă maâ nt zvaâ rlite îân apele oceanului cel mare, cred caă Atotputernicul
a luat îânfaă ţişarea unui anume copac sau dobitoc; dumnezeul chitailor
are ochii îânguşti, fugiţi spre taâ mple, sfinţii moldovenilor, zugraă viţi pe
zidurile maă naă stirilor, seamaă naă leit cu saă tenii din îâmprejurimi…
Buonarotti e un mincinos faă raă de pereche, i-a îâmpuiat urechile papei
Pius caă l-a vaă zut pe Dumnezeul cel adevaă rat plutind pe un nour, şi aşa l-
a zugraă vit îân capela Sixtinaă ; Rafael, un neruşinat, i-a dat fecioarei
obrazul şi caă utaă tura ibovnicei; Martin Schongauer, pildaă de trufie, caă ci
pruncul sfaâ nt, iscat din vaă pselurile dumnealui, pare saă maâ nţaă de neamţ.
Neghiobia n-are hotare, naşte judecaă ţi straâ mbe, hotaă raâ ri schiloade. De
mii de ani neamurile paă maâ ntului se paă ruiesc, poftind saă porunceascaă
megieşilor straiele şi chipul Atotputernicului lor, rugaă ciunile şi
obiceiurile naă scocite de ei. Saâ ngele vaă rsat ar putea umple marea
greceascaă , mii de suflete au fost trecute prin sabie îân noaptea Sfaâ ntului
Bartholomeu, de pildaă , cavalerii apusului au praă paă dit averi şi vieţi faă raă
de numaă r caă laă torind sub semnul crucii, spre a osaâ ndi Islamul, inchiziţia
papistaşilor a naă scocit cazne, a îâmpaâ nzit uliţele cu iscoade. Citesc cu
maâ nie cugetaă rile filosofilor din Roma, cea de altaă dataă . Cum a fost cu
putinţaă ca dintr-ataâ tea minţi bogate, nici una saă nu apuce harapnicul
vorbei de duh şi saă biciuiascaă nerozia dregaă torilor, faă raă de asemaă nare
-62-
OCHII JUPÂNIŢEI
îân cruzime, care îâi zvaâ rleau pe creştini fiarelor? Şi pentru ce? Pentru caă
zeii creştinilor se chemau sfinţi? Nu ştiu cum arataă acea putere deplinaă ,
care a naă scocit viaţa şi moartea, nu ştiu cum se numeşte. Nu ştiu dacaă
are chipul şi asemaă narea voastraă . Poate caă acea putere izvoraă şte din
aritmetica stelelor îândepaă rtate, peste putinţaă de a o cerceta. Nu ştiu…
De un lucru îânsaă sunt îâncredinţat: ea se aflaă ! Şi mai ştiu ceva: a faă urit
fiinţe la un singur pas de desaă vaâ rşire, dar şi multaă neghiobie a risipit!
Taă cu privind cu credinţaă puiul de zi.
Lumina vaâ slea cu spor, croind umbre sulege minaretelor. Ochii
boierului maâ ngaâ iaraă trupul bisericii Sfaâ nta Sofia şi Moscheea Albastraă
pe care o ridicase trufia la o zvaâ rlituraă de piatraă . Casele lui Cristos şi
Alah se maă surau potrivnice. Tropote de cal stricaraă liniştea, apoi se
auzi din nou ţaâ raâ itul greierilor burlaci.
Paă gaâ nul maă sura faă ptura lui Cantemir, fruntea boltitaă , caă utaă tura
aprinsaă , obrajii supţi. Izbuti cu greutate sa îângaâ ne:
— Niciodataă nu mi-ai vorbit astfel, îânvaă ţaă torule!
Boierul raă mase aninat de zorile Istanbulului. Raă spunse faă raă saă se
îântoarcaă :
— Niciodataă nu ţi-ai ieşit din matcaă , Ahmed! Pluteşte, rogu-te, mai
departe îân apele Coranului, caă ci poruncile lui sunt la fel de bune. Se
raă suci îânvaă luindu-l îântr-o privire caldaă : Profetul îândeamnaă saă nu ucizi,
saă nu furi, saă te lepezi de laă comie şi traiul traâ ndav, saă nu-ţi necinsteşti
cuvaâ ntul. Asemenea îânvaă ţaă minte ne-au laă sat, şi paă rinţii creştinaă taă ţii,
ţi-am mai spus. La ce bun atunci saă opinteşti deprinzaâ nd alte obiceiuri?
— Altminteri nu e cu putinţaă ! Adaă ugaă repede, cu anume bucurie:
Eram îâncredinţat caă numai domnia ta îâmi poţi aduce liniştea. Temeam
maâ nia lui Alah. Dacaă şi Dumnezeul vostru e unul şi acelaşi, nu are de ce
saă se maâ nie.
— Asta-i tot ce-ai îânţeles, Ahmed?! îântrebaă îântunecat Dimitrie.
— Socotesc caă e îândeajuns.
— Dar la maâ nia oamenilor ai chibzuit? Asemenea faptaă va zdruncina
din temelii îâmpaă raă ţia.
— Nu din pricina asta se va praă buşi…
— Aşa gaâ ndeşte oare şi acea jupaâ niţaâ ? îântrebaă Cantemir apaă saâ nd
asupra vorbelor.
Puiul de turc tresaă ri muşcat:
— O cunoşti?
— Nu, dar am priceput bine caă numai o purtaă toare de cosiţe îâţi
-63-
poate straâ mba judecata.
— N-o necinsti, boier Dimitrie!
Vorbele erau date îân clocot. Cantemir îâi apucaă maâ inile, poruncind:
— Uitaă -te îân ochii mei, Ahmed! Niciodataă , auzi, niciodataă n-am
necinstit inimioarele din care raă sar flori! Maă judeci aspru!
— Iartaă -maă , îânvaă ţaă torule!
— Nu te îântreb cine-i…
— N-am îângaă duinţa saă -ţi spun.
— Altceva aş voi saă ştiu. Eşti îâncredinţat caă altaă cale nu se aflaă ?
Ahmed îâşi aminti icoana jupaâ niţei in noaptea caâ nd ghiaurii
îânconjurau biserica purtaâ nd luminiţe, credinţa şi dragostea pentru Cel
raă stignit, îânfipte adaâ nc in ochii liliachii.
— Nu se aflaă , îânvaă ţaă torule! Dumnezeu nu-i îângaă duie traiul slobod. Şi
nici n-aş cuteza s-o îândemn. Macul cel alb, rupt din raâ nduiala
statornicitaă , moare dupaă un ceas, nufaă rul smuls iazului îâşi daă şi mai
degrabaă ultimul suspin, aburul naă scocit de raă suflarea pruncului piere
îântr-o clipitaă . Iar jupaâ niţa e mai fragedaă decaâ t ele. Se cere daraă ca
preoţii voştri saă -mi îâncredinţeze taina botezului.
Judecaâ nd cine era paă rintele paă gaâ nului, asemenea hotaă raâ re ar fi
staâ rnit raâ sul creştinaă taă ţii. Izbaâ nda bisericii asupra necredincioşilor se
araă ta deplinaă , dar boierul ştia caă la raă daă cinaă se aflaă lucraă tura
diavolului.
„Biruinţaă deşartaă , chibzui Cantemir mai paă guboasaă decaâ t o sutaă de
baă taă lii pierdute.“ IÎi puse maâ na pe umaă r.
— Ahmed, poţi saă -mi îândeplineşti anume rugaă minte?
— Porunceşte!
— Am descaâ lcit îâmpreunaă cugetaă rile elenilor, şi nu o dataă am cules
graă unţe de aur. Printre acele cugetaă ri, multe îândeamnaă saă nu faci nimic
îân pripaă caă ci iese lucru prost. E adevaă rat?
— Adevaă rat.
— Faă gaă duieşte-mi, daraă , caă ai sa laşi o vreme saă curgaă îân linişte
apele Bosforului.
— IÎnvaă ţaă torule!
— N-am ispraă vit! Zici caă ai baă tut toate caă raă rile şi caă nu se aflaă altaă
cale. IÎngaă duie-mi saă le cercetez şi eu. Cugetele noastre au nevoie de
hodinaă . Vom caă laă tori o vreme spre Meeca şi Damasc, pe urmele
Profetului, daâ nd astfel slobozenie deplinaă gaâ ndului. Dacaă îântr-o lunaă nu
naă scocim nimic…
-64-
OCHII JUPÂNIŢEI
Puiul de turc saă ri opaă rit:
— O lunaă ?!?
Lacrimile ii îâmpaâ nziraă ochii. IÎngaâ naă cu amaă raă ciune:
— N-ai priceput nimic, boier Dimitrie! Caâ nd n-o vaă d raă suflarea se
dovedeşte perinaă de ace. IÎmi zgaâ rie pieptul, saâ ngele îâmi izbeşte inima
cu pumnii. Adierea vaâ ntului de la raă saă rit se preface îân harapnic, lumina
dimineţii maă îânţeapaă , îântunericul maă gaâ tuie. Uliţele se arataă vraă jmaşe,
îâmi îâmpiedicaă paşii, iar minaretele se praă vaă lesc suliţe Maă naă paă deşte din
senin sudoarea, si tot din senin simt gheaţaă pe şira spinaă rii. Hohoti:
Sunt tare bolnav, îânvaă ţaă torule!
„E limpede, chibzui Canlemir, acea diavoliţaă a aprins paă laă laie inima
paă gaâ nului!“
Ahmed raă mase aninat de caă utaă tura lui Dimitrie. Şopti cu obidaă şi
bucurie, cu disperare şi naă dejde:
— Jupaâ niţa e singurul meu leac. Suraâ sul ei naă scoceşte balsam,
cuminţeşte îântunericul şi muşcaă tura luminii, vaâ ntul devine supus, i se
guduraă la picioare. Ochii ei varsaă caă lduraă domoalaă , îâmprimaă vaă reazaă
gaâ ndul, dreg îântr-o clipitaă stricaă ciunile pricinuite de singuraă tate. Ochii
jupaâ niţei au adunat tot liliacul Anatoliei, toataă zestrea de frumuseţe a
violetelor din Parma toate juvaiericaleie de ametist…
IÎnşiraă vreme îândelungataă , cu sufletul pe buze, darurile jupaâ niţei.
Boierul îâl ascultaă dosindu-şi suraâ sul.
„Cine-o fi draă coaica?“
IÎşi aminti zavera pricinuitaă printre dregaă torii europeni de o anume
caă utaă turaă bogataă îân ispite, de neamţul cel naă taâ ng care-şi curmase zilele
de dragul unor ochi frumoşi, de trimisul Bourbonului, carele îâşi
praă paă dise minţile la baă traâ neţe laă saâ nd de izbelişte datorinţele caâ tre
Ludovic, nevastaă şi prunci…
„…Fata Eufrosinei Balş, postelniceasa!“ hotaă rîâ boierul.
Ahmed îâncheie îânfierbaâ ntat:
— …iar caâ nd paă şeşte, paâ maâ ntul suspinaă de bucurie. Pot saă maă rup
un singur ceas de ochii ei îânvaă ţaă torule?
Cerşetorea raă spuns cu îântreaga lui fiinţaă . Pentru a treia oaraă
Dimitrie Cantemir prinse saă maă soare îâncaă perea.
„Minţile luminate, îâşi zise, au mutat munţii din loc, naă scocind
piramida lui Keops, au desluşit umbletul paă maâ ntului şi tainele timpului
îântocmind calendare, au dat coraă bierilor îânvaă ţaă turaă cum saă se
caă laă uzeascaă dupaă stele şi stelelor le-au aflat rostul, dar nimeni n-a
-65-
izbutit saă dea povaţa cea adevaă rataă pentru ispraă vile inimii! Grecii cei
vechi au umplut bibliotichiiie cu tomuri despre caă raă rile sufletului şi s-
au caă laă torit prunci neştiutori, cei noi bat monedaă calpaă , cheia gaă sitaă de
Voltaire va staâ rni urmaşilor hohote de raâ s, cugetaă rile lui La
Rochefoucauld suraâ sul amar pe care îâl naşte neghiobia, peste sudoarea
Madeleinei de Scudery timpul va aşterne crustaă groasaă de colb…
Trepaă duşi! Şi totuşi cineva trebuie saă cunoascaă adevaă rul!“
Se opri ştergaâ ndu-şi zaâ mbetul cu horbota baă smaă luţei:
— La noi, spuse, umblaă o vorbaă : poveţele sunt de prisos caă ci omul
ştie saă greşeascaă şi singur… IÎn asemenea treburi, altminteri, nu îâncap
poveţe. Am îânţeles bine ce se petrece îân inima ta Ahmed. Te pizmuiesc
şi te plaâ ng! Şi-am mai îânţeles ceva: îân ziua caâ nd îâţi vei duce hotaă raâ rea
paâ naă la capaă t, primind botezul, creştinii din Pera vor fi descaă paă ţaâ naţi!
Taă cu maă suraâ ndu-l cu coada caă utaă turii. Paă gaâ nul îâşi muşca buzele,
maă cinat de gaâ nduri.
— Trag naă dejde caă sultanul va judeca şi de astaă dataă cu dreptate.
— Maâ nia îântunecaă judecata, Ahmed, iar osmanlaâ ii sunt iuţi la maâ nie!
IÎşi vor scoate jungherele chiar dacaă asemenea faptaă ar saâ v aâ rşi-o un
muritor de raâ nd. Nu uita, rogu-te, tu eşti feciorul lui Septar, paă rintele
mahomedanilor.
— Tata maă iubeşte…
— Oricaâ t te-ar îândraă gi, n-ar laă sa nepedepsitaă palma adusaă
Profetului. Şi, aşa cum se îântaâ mplaă de obicei, vinovaţi vor fi ghiaurii…
Suraâ se trist: Se îânţelege de la sine, primul scurtat voi fi eu, caă ci de la
mine ai primit îânvaă ţaă turaă …
Paă gaâ nul se îândreptaă spre uşaă , pescaă ruş raă nit. Raă mase o vreme îân
prag, apoi se raă suci îâncet:
— Nu-mi cere saă maă lepaă d de ea, boier Dirnitrie, caă ci e peste
putinţele mele! Am saă -l îânduplec pe tata, sunt îâncredinţat… O saă
priceapaă …
IÎşi ferea ochii de caă utaă tura caă rturarului. Adaugaă îâncet:
— Iartaă -maă , îânvaă ţaă torule!
***
Peste drum de casele lui Dimitrie Cantemir, un turc, un maă gar si o

cotigaă plinaă de zarzavaturi proaspete faă ceau neguţaă torie cu dever. IÎn
-66-
OCHII JUPÂNIŢEI
zarva taâ rguielilor, nimeni nu lua îân seamaă şopocaă iala dintre Stavros,
maă mularul, şi roaba jupaâ niţei Raluca Balş. Ţiganca se afla de doi ani in
slujba grecului, dupaă pilda altor slujnice ale valahilor şi moldovenilor
hainiţi, supuşi aurului. Caâ nd feciorul Califului paă raă si, tulburat, casa
caă rturarului, roaba şopti:
— AĂ sta-i paă gaâ nul!
— Eşti slobodaă ! porunci Paingul. Ai grijaă cum o suceşti, Zamfiraă !
Laă comia îâmpleteşte ştreanguri, îânalţaă spaâ nzuraă tori! Ai mare grijaă !
Ahmed paă şea agale, muncit de gaâ nduri. Grecul îâi ţinea umbra cu
dinţii, ticluind amaă geli. IÎndataă ce puiul de turc luaă pieptiş uliţa
îânnodataă la celaă lalt capaă t de moscheea Suieymanie, maă mularul îâl
îâmpunse cu vorba:
— Nu caă tre casele lui Alah pofteşte anume jupaâ niţa saă -ţi îândrepţi
paşii, Ahmed effendi1.
Paă gaâ nul se raă suci fulger, caâ ntaă rind faă raâ ma de om naă scocitaă din
zaâ mbre:
— Cine eşti?
— Prieten, Ahmed effendi, caă ci povaţa pe care îândraă znesc saă ţi-o
aduc e supusaă domniei tale.
— Ascult!
IÎl maă suraă lung, dintr-o parte. Grecul îâşi umezi buzele a zaâ mbet:
— IÎţi preţuiesc drumurile poruncite de ochii jupaâ niţei Raluca, şi tare
m-aş bucura saă nu fie baă tute îân zadar. Gaâ ndurile ţesute de fata
postelnicului Balş se cuvin cinstite.
— Cunoşti acele gaâ nduri?
— Caâ nd o fecioaraă nesocoteşte poveţele paă rinteşti, faă caâ ndu-se
luntre şi punte saă -l vadaă pe cel drag, se cheamaă caă inima dumneaei s-a
îâmbujorat…
Vorbele grecului umpluraă cu bucurie cugetul paă gaâ nului. IÎi puse
maâ na pe braţ:
— Cum te numeşti, prietene?
— Stavros. Dacaă Ahmed effendi îângaă duie, l-aş pofti saă -mi calce
pragul casei, caă ci asemenea ispraă vi se cer chibzuite pe îândelete, îân
tihnaă .
Paă gaâ nul se repezi, taur buiac:
— Te urmez!
1
Domnule.
-67-
***
Radu Andronic, logofaă t de tainaă al Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu, îâşi
îândopaă luleaua îândraă gind cu caă utaă tura straturile de lalele. Foişorul
naă scocea umbraă domoalaă , filigeanul de cafea abur cumpaă tat, şopocaă itul
Bosforului îânsaă ila caâ ntec de slavaă dimineţii. Boierul oftaă a mulţumire.
Era baă rbat vaâ rtos, cercetat îân fel şi chip de taă işurile vraă jmaşe pe
drumurile îâmpaă raă ţiilor, bogat îân umeri şi saă rac îân şolduri. Deasupra
gurii de ibovnic îâi saă lta veşnic a raâ s mustaă cioara, subţiraticaă , neagraă
corb. Negri se dovedeau ochii boierului, negri şi adaâ nci, cu acea
caă utaă turaă şaă galnicaă dupaă care se dau îân vaâ nt muierile poftalnice.
Patima logofaă tului pentru straiul alb, cu cheltuialaă , şi giuvaericale,
holbase multe guri printre paă gaâ nii din Istanbul, osaâ ndiţi de Coran saă se
îânveşmaâ nteze îân paâ nzaă naă taâ ngaă . Nevestele dregaă torilor europeni îâi
spuneau zeul din Pera, şalvaragiii îâl numeau beyul valah, Muradja
Septar, paă rintele mahomedanilor şi tartorul dedesubturilor politiceşti
ale îâmpaă raă ţiei, îâl poreclise Scorpionul. Şi pe bunaă dreptate. Nu o
singuraă dataă îânţepaă tura Iui Radu Andronic, cu ascuţişul hangerului şi
mai vaâ rtos cu al ochiului, îâi destraă mase naă vodul îâmpletit cu sudoare
spre a-l arunca îân apele cele tulburi îân care se scaă lda Maă ria Sa Vodaă
Braâ ncoveanu.
Un firicel de doinaă , slobozit cu zgaâ rcenie, raă suci capul logofaă tului.
Rezemat de umbra unui maă slin, Ilie Machidon, slujitorul dumnealui, îâşi
cioplea baâ taă nouaă , caă ci cea adusaă din ţara Vrancei se vaă taă mase îân
îâncaă ieraă rile de tainaă cu paă gaâ nii. Alaă turi dormea moldoveneşte Simion,
dulaă ul slujitorului care le ţinuse pulpana din Valahia. Ilie Machidon îâl
maă suraă claă tinaâ nd din cap:
— Bag de seamaă , spuse, caă tigoarea aiasta de caâ ine o deprins
naă ravuri boiereşti: la maâ ncare e lup, la treabaă vulpe, şi la somn butuc!
Logofaă tul fluieraă a pagubaă :
— Iar ţi-ai umplut traista cu pildele moşnegilor din Chipriana,
îâmpaă rate?
Buza slujitorului se ridicaă îântr-un peş, a zaâ mbet:
— Apoi, cinstite boierule, nu ştii domnia ta cum e ţaă ranul? Pleacaă la
drum pentru o zi si ia paâ ine pentru o saă ptaă maâ naă …
Ilie Machidon se naă imise toiag logofaă tului, din dragoste, laă saâ nd îân
-68-
OCHII JUPÂNIŢEI
Chipriana nevastaă , prunci şi acareturi, spre a-i fi sprijin îân treburile
poruncite de Maă ria Sa Vodaă Braâ ncoveanu. Radu Andronic îâl socotea
mai degrabaă tovaraă ş decaâ t slugaă , caă ci mintea plugarului, ascuţitaă brici,
şi vorba cu îânţepaă turaă adaă ugau piper ceasurilor de singuraă tate, caâ nd
numai piatra drumului, baă tutaă de potcoave, naă scoceşte vorbe.
Anii dobaâ ndiţi de Ilie Machidon îântreceau cu un singur cap pe ai
logofaă tului. Paă rea mai degrabaă un baă ietan nedeprins cu dulceaţa
crivatului de muiere vaă danaă , nici cu grijile pricinuite de o nevastaă
taâ naă raă , ciorchine de frumuseţi, cum se dovedea Smaă raă ndiţa dumnealui.
Purta ciubote, berneveci leşeşti şi caă meşaă cu îâmpunsaă turaă bogataă , îân
care desluşeai dragostea muierii, iar îân caă utaă turaă haâ trenia unchiaşilor
moldoveni şi sprinteneala cugetului raă spaâ nditaă printre valahi.
Chipriana aflaâ ndu-se la hotarul celor douaă ţaă ri, e lesne de îânţeles caă de-
a lungul anilor trecuse caâ nd îân staă paâ nirea Moldovei, caâ nd a Valahiei, iar
Ilie Machidon se îândestulase şi dintr-o parte şi din cealaltaă .
Radu Andronic, praă vaă lit îân jeţul de raă chitaă , pufaă ia tihnit.
— Tare maă tem caă o saă -ţi zvaâ rli merindele. Cu voia lui Dumnezeu şi
lucraă tura diavolului, ne-am ispraă vit treburile îân paă gaâ nime mai degrabaă
decaâ t socoteam. Maâ ine batem cale îântoarsaă .
— Aşa o fi, dacaă zici domnia ta…
— Dar domnia ta cum zici?
Ilie Machidon îâşi raâ ndui musteaţa şi suraâ sul cu degetul gros:
— De la mintea mea cea naă taâ ngaă pofteşti judecataă , logofete?
— Pui raă maă şag caă îân patru zile trecem Dunaă rea? îântrebaă boierul
sorbindu-şi cafeaua cu anume dichis. Maă ria Sa şi stolnicul sunt
flaă maâ nzi de veşti bune.
— Cine-i saă tul?
— De astaă dataă te-ai procopsit, îâmpaă rate! Vodaă te caă ftaă neşte!
— IÎmi fac mari naă dejdi saă nu se îântaâ mple una ca asta. Plugarul pe
picioarele sale e mai îânalt decaâ t boierul îân genunchi…
Sporovaă iraă o vreme despre ispraă vile saă vaâ rşite, apoi Radu Andronic
îâşi îânaă lţaă caă utaă tura peste cuşmele geamiilor. Spuse îâncreţind
spraâ ncenele:
— Nu mi-a plaă cut suraâ sul vizirului Mehmet… Nu mi-a plaă cut deloc!
A priceput de mult caă Braâ ncoveanu aleargaă alaă turi de ogar, dar e de
partea vaâ natului, şi coace ceva.
— Paâ naă una alta, am stins pojarul.
— Paâ naă una alta… Alungaă gaâ ndul dimpreunaă cu fumul şi prinse a
-69-
zaâ mbi. Raă maâ i îân Chipriana, îâmpaă rate?
— Dacaă nu maă fugaă reşte fimeea…
Oftaă ţaă raă neşte socotind caâ ţi pui au mai faă cut treburile laă sate pe
toloacaă . Ogorul se cerea plivit, pomoştina 1 caă ruţei dreasaă , lamba2
schimbataă . IÎşi maă rturisi gaâ ndul.
— Ştii saă taâ mplaă reşti? îântrebaă boierul.
— Oleacaă .
— Lasaă , ţi le dreg eu.
Ilie Machidon îânchise un ochi şi cercetaă baâ ta cu celaă lalt, suraâ zaâ nd
moşnegeşte:
— Umblaă vorba, îâncepu îântr-un taâ rziu, caă o firimituraă de şoricel i-a
spus buhaiului: „Nu ştii saă -noţi? Nici o grijaă , te trec eu raâ ul îân spinare…“
Şuguiesc, logofete. De caâ nd e lumea şi paă maâ ntul boierul asudaă la sapaă
şi procletul de ţaă ran beé tutun lungit îân iatac…
Din uliţaă zvaâ cni tropot harnic de copite. Logofaă tul le ascultaă
umbletul, zaă ticnit dintr-o dataă , şi se ridicaă . IÎntre umerii porţii se ivi
Dimhrie din neamul Cantemireştilor. Boierii se îâmbraă ţişaraă schimbaâ nd
bineţe. Se ştiau de prunci, iar paă ruielile dintre domnii Moldovei şi ai
Valahiei nu izbutiseraă saă le betegeaseaă prieteşugul. Radu Andronic
preţuia cum se cuvine agoniseala caă rturarului, Cantemir ispraă vile
logofaă tului.
Boierul moldovean îâl zaă ri pe Machidon, rezemat supus îân baâ taă , şi-i
zaâ mbi:
— Ce mai faci, Ilie? Cum te îâmpaci cu logofaă tul?
— Mulţaă mesc de îântrebare. De-amu m-am deprins. Vorba ceea, caâ nd
n-ai ce-ţi place, îâţi place ce ai…
Dimitrie raâ se mulţumit de raă spuns. Iubea mintea cea limpede a
plugarului din Chipriana şi se bucura cinstit ori de caâ te ori avea prilejul
saă -l îântaâ lneascaă .
— Saă prepuiesc, oare, caă Braâ ncoveanu v-a trimis saă -i cercetaţi
izvorul obaâ rşiei îân îândepaă rtatul Bizanţ?
Dintele lui Cantemir îâmpotriva Maă riei Sale se araă tase de mult,
trudea saă -l îânfaă ţişeze pe Vodaă saă rac îân stirpe. Radu Andronic îâi ocoli
ascuţişul:
— Da de unde! Am poruncit drumul spre inima îâmpaă raă ţiei, gaâ ndind
caă s-o îândura vreun iatagan pagaâ n saă maă lecuiascaă de ciocanul ista de
1
Fundul căruţei.
2
Lanţ care leagă proţapul cu osia.
-70-
OCHII JUPÂNIŢEI
Machidon… Mi-a faă cut capul nicovalaă ! Cum ai aflai caă sunt la Istanbul?
— Mi-au şoptit bujorii de pe chipul muierilor din Pera, raâ se
Cantemir. IÎnfloresc numai la caă utaă tura unui anume boier valah… Se
vede treaba caă ştie jupaâ neasa Irina de ce-ţi îânnoadaă maâ necile
caă maă şilor…
Irina Andronic, mama logofaă tului, se temea ca nu cumva feciorul
dumneaei saă tragaă la genunchi de teleleicaă . Cercetase babele taâ rgului
spre a deprinde ştiinţa farmecelor care saă -l fereascaă pe Radu de
caă utaă tura vaă taă maă toare a purtaă toarelor de catrinţe, sulemenite la cuget,
staâ rnind astfel multe zaâ mbete şi şoapte.
— Saă naă toasaă ? îântrebaă Cantemir.
— Slavaă Domnului!
— Boier Costache?
— Caâ taă vreme craâ şmaă riţele nu-şi boteazaă rachiul, pentru tata nu se
aflaă primejdie. Domnia ta?
Chipul caă rturarului se adumbri.
— Nu ştiu ce raă spuns ţi-aş fi purtat ieri. Astaă zi… IÎi caă utaă privirea: Ţi-
ai ispraă vit treburile?
— Da. IÎn zori luaă m drumul Valahiei.
— Nu îâncap alte socoteli?
— Pentru ce?
— E pe cale saă se petreacaă o anume faptaă care va aduce pagube
îânsemnate creştinaă taă ţii. Am trebuinţaă de sprijin. Raă maâ i maă car o zi.
— Dorinţa domniei tale e poruncaă pentru mine, Dimitrie, hotaă rîâ
Radu Andronic.
Ilie Machidon raâ se maâ nzeşte pe sub musteaţaă .
— Ferice de slujitorul cu staă paâ n îânţelept! Adineauri eram gata saă
îânchei raă maă şag caă maâ ine gonim spre Valahia! Chibzuielile logofaă tului
s-au aşezat îânsaă de-a curmezişul…
Caă rturarul îâşi sorbi cafeaua pe gaâ nduri:
— Ochii jupaâ niţei Raluca se dovedesc tare harnici. Au secerat
liniştea dregaă torilor europeni şi trudesc saă îângenuncheze paă gaâ nii.
— Moldoveancaă ? îântrebaă logofaă tul.
— Era cu putinţaă altminteri? Fata postelnicului Balş.
Radu Andronic ridicaă spraâ ncenele a mirare:
— Nimeni din neamul Balşilor nu s-ar putea taâ ngui c-ar fi naă paă dit
de frumuseţe.
— Gurile cele rele, spuse Cantemir îântr-o doaraă , prepuiesc caă
-71-
jupaâ neasa Eufrosina se slujeşte de douaă crivaturi…
Machidon îâşi dosi zaâ mbetul. Era de tot hazul saă -l vezi pe boierul
Cantemir vorbind de gurile cele rele… Orice prunc putea saă -ţi spunaă caă
îânvaă ţatul intrase demult îân slujba vorbei cu belşug de îânţelesuri.
Logofaă tul urmaă pilda slujitorului. Tuşi dregaâ ndu-şi glasul:
— Urmeazaă , rogu-te!
— Diavoliţa a aprins faă clie inima îânvaă ţaă celului. Bietul baă iat, n-are
decaâ t şaisprezece ani.
— Caă ţelandru raă u, socoti Radu Andronic.
— Am stat de vorbaă îâmpreunaă . Saă rmanul opinteşte saă se îânsoare…
Slujitorul raâ se îâncetişor:
— Trebuşoara aiasta îâmi aminteşte de vaă ru-meu Vasile a lui
Saâ saâ itu… Aţi auzit de el?
— Cum saă nu! raă spunse logofaă tul. Se aflaă oare ispravaă a celor din
Chipriana care saă nu bataă la uşa caă rturarului Dimitrie?
— Cea pe care, cu îângaă duinţa domniilor voastre, poftesc saă v-o spun.
IÎndataă ce a simţit o chicaă turaă de musteaţaă , a lui Saâ saâ itu aista n-a mai
vaă zut îân calea ochilor decaâ t umblet de catrinţaă . Şi îântr-o zi, iaca îâl
saă geteazaă cu caă utaă tura o bucaă ţicaă de femeie din celea naă scute din
paă cat. Asta s-a îântaâ mplat îântr-o miercuri. Bun! A ţinut-o de vorbaă joi,
vineri i-a trimis peţitorii şi, poate nu maă credeţi, duminicaă s-a îânsurat!
— Te cred, dar scurteazaă coada vulpii! îâl îândemnaă Radu Andronic.
Boier Dimitrie n-are nici o vinaă caă mi-am luat daă dacaă , nu slujitor.
— Trec anii, urmaă Machidon, şi ce credeţi, boieri dumneavoastraă ? Şi
astaă zi, a lui Saâ saâ itu îâşi muşcaă pumnii de naă caz. M-am scaă rpinat eu sub
cuşmaă şi-am luat îânvaă ţaă turaă .
— S-auzim! ceru caă rturarul.
Ţaă ranul îâşi scuturaă ticaă it luleaua:
— Dupaă mintea mea cea baă tutaă de secetaă , se cheamaă caă cine se
îânsoaraă îân grabaă , se caă ieşte pe îândelete…
Dimitrie Cantemir raâ se maă suraâ ndu-l cu acea caă utaă turaă pe care ţi-o
staâ rneşte luarea aminte.
— Aşadaraă , îânnodaă vorba logofaă tul, îânvaă ţaă celul domniei tale a
hotaă raâ t s-o ducaă pe fata postelnicului Balş îân faţa altarului.
— Da. Pentru asta, mai îântaâ i trebuie saă primeascaă taina botezului.
— E paă gaâ n?! îântrebaă Radu Andronic. IÎnţeleg…
— Afurisitaă treabaă ! adaă ugaă Ilie Machidon.
Caă rturarul îâşi plimbaă privirea de la unul la celaă lalt.
-72-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Adevaă rata primejdie îânsaă nu v-am îânfaă ţişat-o. Şopti: Puiul de turc
e Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, paă rintele paă gaâ nilor!
Logofaă tul şi slujitorul îâncremeniraă . O vreme nu se mai auzi decaâ t
gaâ nguritul hulubilor statorniciţi laâ ngaă havuz şi chemaă rile îândepaă rtate
ale maă mularilor uliţarnici.
Radu Andronic izbuti saă îângaâ ne:
— Vai de bieţii creştini!
— Nenorocul l-a îâmpins de umeri pe Calif îân Anatolia, urmaă
Cantemir, aşa caă n-am putut saă -i ştiricesc hotaă raâ rea feciorului. Claă tinaă
din cap cu ciudaă : Saă vaâ rşesc faptaă lipsitaă de cinste faţaă de Ahmed, caă ci el
mi-a îâncredinţat taina…
— Oricare duhovnic ar fi jertfit-o, Dimitrie, spuse Radu Andronic,
spre a nu aduce pagube tuturor oiţelor paă storite. Ori pagubele
pricinuite de maâ nia şalvaragiilor se arataă faă raă maă suraă . Porunceşte!
— Paă gaâ nul se cere smuls de sub vraja acelor ochi. Domnia ta îâl
cunoşti pe boierul Balş. IÎncearcaă , rogu-te, saă -i îânfaă ţişezi primejdiile…
Radu Andronic îâşi fraă maâ ntaă baă rbia pe gaâ nduri:
— Postelnicul se aflaă îân Viana, cu anume treburi lesne de priceput
pentru un hainit. Jupaâ neasa Eufrosina trudeşte la Istanbul cu acelaşi
gaâ nd: tronul Valahiei. Maă tem caă n-o saă -i dea ascultare logofaă tului de
tainaă al Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu…
Dimitrie Cantemir suraâ se stingher:
— Pentru mine, uşile boierilor Balş sunt şi vor fi veşnic îânchise.
Radu Andronic cunoştea pricina, o ştia şi Machidon. Caă rturarul
îânsemnase îân stihuri, dupaă pilda lui Marţial, podoabele muierilor din
neamul lor, lipsite de podoabe trupeşti…
— O copilaă rie… Maă rog. Nu îândraă znesc saă îâncredinţez asemenea
tainaă şi altor urechi. Paâ naă disearaă ar umple taâ rgul de pui, graă bind fapta
lui Ahmed.
— Voi îâncerca, Dimitrie, hotaă rîâ logofaă tul. Şi dacaă se îâmpotrivesc?
— Leagaă -le fedeleş şi maâ naă raă dvanul peste Dunaă re!
Ilie Machidon da semne caă are o vorbaă .
— Spune! porunci logofaă tul.
— Dupaă ochiul meu, mai lesne ascunzi un snop furat decaâ t douaă . Nu
cred caă de dragul postelnicesei Eufrosina, raă masaă singuraă printre
paă gaâ ni, vreun turcalete şi-ar straâ mba credinţa…
— Hotaă raâ t! faă cu Dimitrie Cantemir. Ai judecat faă raă cusur.
— Nu-mi mai recunosc slujitorul, o îântoarse Radu Andronic.
-73-
— Cineva zvaâ rle cu pietre, Ilie!
Caă rturarul il îâmboldea aşteptaâ nd raă spuns pe maă suraă . Machidon
zaâ mbea pe sub musteaşaă :
— Apoi, cinstite boier Dimitrie, spuse, saă nu te mire asemenea faptaă .
Piatra se zvaâ rle numai in nucul plin de rod…
***
Abia a doua zi, la ceasul praâ nzului cel bun, izbuti Radu Andronic saă
se îânfaă ţişeze postelnicesei Balş. Jupaâ neasa Eufrosina poftise ca
slujitorul Braâ ncoveanului saă priceapaă caă nu poţi ajunge oricaâ nd şi
oricum îân privirea viitoarei Doamne a Valahiei.
“Sfaâ ntaă deşertaă ciune!“ chibzui logofaă tul faă caâ nd roataă cu privirea
prin chiar-chir. Ştia caă are de adaă stat şi aici o vreme caă ci
ighemoniconul celor care raâ vnesc la maă rire îâşi are poruncile îânsemnate
cu venin.
Odaia paă rea o fraâ nturaă din bazarul cel mare. Era peste putinţaă saă
mai gaă seşti o palmaă de loc gol pentru a aşeza un vaă scior, oricaâ t de
maă runt. Se aflau îângraă maă dite hectare de covoare araă beşti, sofale şi
maă suţe îâncrustate cu sidef şi altele cetluite îân aramaă baă tutaă , icoane îân
aur şi argint gata saă ierte paă catele, oglinzi de la Veneţia – icoanele
necuratului – gata saă le îânfaă ţişeze.
Dupaă o vreme, destulaă ca saă bei un cofaă el de taă maâ ioasaă şi-o lulea,
uşile se daă duraă îân laă turi si Zamfira, ţiganca, vesti:
— Doamna!
Eufrosina Balş paă şi ţeapaă naă şi acraă , îânveşmaâ ntataă îân rochie de atlas,
terteluitaă cu maă rgaă ritare, dulamaă cu bumbi din adamante şi botfori
saă buiţi din saftian raă suriu. Capul şi-l purta îânfaă şurat îân muselinaă
scumpaă de la Alep, la gaâ t îâi spaâ nzurau lefturi tot din adamante cu
picioruşe de smaragd, dupaă cum tot din adamante se dovedeau şi
cerceii.
Primi îânchinaă ciunea logofaă tului, caâ ntaă rind-o din colţul caă utaă turii
dacaă nu se abate cumva de la ighemoniconul Curţii, şi se aşezaă .
— Dintaâ i, îâncepu Radu Andronic, se cere saă -mi îândeplinesc
datorinţele lepaă daâ nd la picioarele cinstitei jupaâ nese Eufrosina Balş
cele mai bune gaâ nduri din partea paă rintelui meu.
N-avea asemenea datorinţe dar ştia caă chipul boierului Costache, cu
-74-
OCHII JUPÂNIŢEI
suraâ sul lui cuminte şi caă utaă tura blaâ ndaă , netezeşte caă raă rile aspre.
Logofaă tul luase îânvaă ţaă turaă şi îâmpaă rţea cu amaâ ndouaă maâ inile bineţe de
la Andronic cel baă traâ n. Nu o dataă boierul Costache primise uimit raă vaş
de raă spuns de la oameni pe care nici îân vis nu socotise saă -i
hiritiseascaă 1…
Zaâ mbetul veşted al gaâ ndului îândepaă rtat îânflori pe chipul
postelnicesei şi Radu Andronic îâşi zise caă a brodit-o şi de astaă dataă .
— Tot sub imineiul2 jupaâ nesei Irina se aflaă ? îântrebaă Eufrosina Balş.
— Fiecare avem un staă paâ n…
— Domnia ta ai ales ciubota Braâ ncoveanului.
Logofaă tul îâşi potrivi cu luare aminte horbota de la maâ neci, chibzuind
cum s-o aducaă din vorbaă pe alte poteci. IÎl sprijini urechea muierii.
Desluşind anume zgomot îân odaia alaă turataă , Eufrosina Balş strigaă
ascuţit:
— Zamfiraă !
— Poruncaă , staă paâ nico! spuse ţiganca vaâ raâ nd capul pe uşaă .
— Te-am povaă ţuit cu duhul blaâ ndeţei şi gaâ rbaciul saă lepezi naă ravul
iscoadelor de a staâ lpi uşa cu urechea. Du-te la cuhnii şi aşteaptaă -ţi
raă splata!
— Sufletul meu…
— Ieşi!
Nici goarna haă itaşilor domneşti n-ar fi naă scocit sunete mai taă ioase
decaâ t cele slobozite de Eufrosina Balş. Muierea pufni o vreme, muncitaă
de draci, apoi caâ ntaă ri lung faă ptura logofaă tului.
— Te ascult, boier Andronic!
— Am trebuinţaă de anume îânvaă ţaă turaă , cinstitaă jupaâ neasaâ , îâncepu
logofaă tul. Domnia ta vieţuieşte de mulţi ani printre paă gaâ ni…
— Aşa a poftit Vodaă !
— Se îânţelege deci, de la sine, caă le-ai deprins raâ nduiala, urmaă
repede Radu Andronic. Ce se îântaâ mplaă dacaă un ghiaur îâşi leagaă inima
de inima unei turcoaice?
Postelniceasa îâl maă suraă dintr-o parte poftind saă ghiceascaă îâncotro
bate, apoi izbucni îân raâ s:
— Oare descaâ ntecele jupaâ nesei Irina s-au dovedit neputincioase?
— Nu-i vorba de mine.
— Naă daă jduiesc! Ridicaă din umeri: Dacaă acel ghiaur, lipsit de minte,
1
Felicite.
2
Pantof ascuţit din marochin.
-75-
se lipseşte şi de credinţaă şi de galbenii agonisiţi, nu va îântaâ lni oprelişti.
Tare maă miraă îânsaă cum a izbutit acel ghiaur saă -şi praă paă deascaă inima,
caă ci muierile turcilor sunt ferite straşnic de caă utaă tura purtaă torilor de
musteţi.
— Din caâ te ştiu, spuse logofaă tul, asemenea istorie nu s-a petrecut,
dar maă îântreb ce s-ar îântaâ mpla la o adicaă . Maă îântreb, deasemeni, dacaă e
cu putinţaă ca un şalvaragiu saă -şi lege norocul de, hai saă zicem, o
grecoaicaă ?
— Haremurile paă gaâ nilor, pufni jupaâ neasa, colcaă ie de asemenea
faă pturi nelegiuite…
Radu Andronic îâi faă cu îâncredinţarea claă tinaâ nd din cap. IÎşi umezi
buzele şi adaă ugaă maă suraâ nd-o cu ochi subţiaţi:
— Dar dacaă grecoaica nu e o nelegiuitaă ?
— Maă rog?
— Dacaă dumneaei pofteşte saă fie dusaă îân faţa altarului?
Uimirea straâ mbaă chipul femeii şi logofaă tul pricepu caă baă tea la uşi
îânchise. Hotaă raâ t, Eufrosina Balş n-avea ştiinţaă de ultima ispravaă a
jupaâ niţei.
— Grecoaica domniei tale va ajunge fataă baă traâ naă , logofete!
— Chiar dacaă turcul se rupe de Profet şi primeşte botezul?
Raâ sul jupaâ nesei, slobod, faă raă urmaă de minciunaă , staâ rni mila
logofaă tului. La urma urmei nu era decaâ t o faă pturaă nefericitaă , ruptaă de
ţaraă şi prieteni, roasaă de pizmaă şi griji, acritaă de îânfraâ ngeri.
„Vestea îâncurcaă turilor pricinuite de ochii jupaâ niţei o s-o doboare“,
chibzui Radu Andronic.
Eufrosina Balş îâşi şterse lacrimile raâ sului cu o baă smaă luţaă naă scocitaă
de priceperea maicilor maă naă stirii Tismana:
— Deşi îâi slujeşti pe vraă jmaşii mei, îâţi sunt recunoscaă toare caă m-ai
caă utat. Nimeni n-a izbutit saă maă veseleascaă aşa cum ai faă cut-o domnia
ta. Claă tinaă din cap. Umblaă pe la noi o vorbaă : „Unde s-a pomenit baă rbat
cuminte, muiere faă raă paă cat şi turc botezat?!?“
— Şi dacaă s-ar pomeni? Dacaă un pui de paă gaâ n îâşi praă paă deşte minţile
şi face asemenea pas?
— IÎţi risipeşti vremea, logofete.
— IÎngaă duie-mi, cinstitaă jupaâ neasa, saă -mi duc gaâ ndul paâ naă la capaă t.
Fecioarele ghiaurilor din Pera nu-s osaâ ndite saă -şi ascundaă ispitele
-76-
ochilor sub feregea1.
Postelniceasa tresaă ri biciuitaă . Azvaâ rli o caă utaă turaă spre odaia
jupaâ niţei Raluca, apoi privi îânspaă imaâ ntataă chipul logofaă tului.
— Ce diavoli îâţi dau taâ rcoale, boier Andronic?
— Tulburarea domniei tale, spuse îâncet logofaă tul, dovedeşte caă ştii
ce sunt îân stare saă facaă doi ochi neasemuit de frumoşi. De dragul lor s-
au paă ruit trimişii crailor…
Taă cu. Eufrosina Balş îâl bortea cu caă utaă tura:
— Urmeazaă !
— Nu-i de mirare, daraă , caă asemenea pereche de ochi pot sminti
judecata unui paâ gaâ n. Şi cum faă ptura care-i poartaă se dovedeşte faă raă
pataă , traiul nelegiuit nu e cu putinţaă . Ce-i mai raă maâ ne puiului de turc
altceva de faă cut decaâ t saă primeascaă taina botezului?
— Urmeazaă ! şuieraă postelniceasa.
— Maă îântreb dacaă asemenea faptaă n-ar vaă rsa maâ nia dregaă torilor
turci asupra creştinilor din Pera!
Postelniceasa Balş roşise de maâ nie. IÎntrebaă paă straâ ndu-şi greu
cumpaă tul:
— Şi ce-ai pofti saă facaă maă muca acelei jupaâ niţe?
— Saă îâmpiedice cu orice chip nenorocirea!
— Adicaă ?
— Hotaă raâ rea paă gaâ nului poate muri dacaă , pentru o vreme, ochii cei
frumoşi ar lumina alte meleaguri…
— Ale Valahiei, de pildaă …
— De pildaă …
Postelniceasa saă ri flacaă raă dinaintea logofaă tului. Buzele i se albiraă ,
taă ia cu privirea:
— Ticaă los s-a dovedit Braâ ncoveanu, ticaă loasaă se cuvine saă -i fie şi
sluga! Maă scaâ rbeşti, Radu Andronic! Vodaă ştie caă -i urzesc pieirea şi-mi
vrea capul… Prin asemenea vicleşuguri pofteşti saă maă îâmpingi îân faţa
gaâ delui din hruba Curţii Vechi? Mi-e ruşine pentru boierul Costache!
Logofaă tul o asculta maâ hnit. Aşteptaă saă -şi verse fierea şi spuse,
privind-o limpede, îân luminile ochilor:
— Patima îâţi îântunecaă judecata, jupaâ neasaă Eufrosina. Nimeni din
neamul nostru nu s-a îânjosit îântinzaâ nd clapcaă unei femei! Adaă ugaă îâncet:
Ocaă rile domniei tale nu mi-au staâ rnit decaâ t mila, caă ci vin din fundul
1
Vălul cu care femeile musulmane îşi acoperă faţa.
-77-
unei praă paă stii din care maă tem ea nu vei izbuti saă ieşi. Ştii cine e
paă gaâ nul îânrobit de ochii jupaâ niţei Raluca? Ahmed, feciorul Califului
Muradja Septar!
Postelniceasa se sprijini de maă suţa araă beascaă . IÎngaâ naă raă guşit:
— Nu e cu putinţaă ! Raluca nu mi-a ieşit o dataă din cuvaâ nt!
— Cerceteaz-o!
— Zamfiraă !
Strigaă tul jupaâ nesei umplu casa, dar ţiganca îâşi vaâ rîâ capul pe uşaă îântr-
un taâ rziu.
— Pe unde umbli, netrebnico?
— La cuhnii, prinţeso. Aşteptam gaâ rbaciul…
— Nu-ţi faă griji, n-o saă îântaâ rzie. Scoase o cheie de la piept şi i-o
azvaâ rli: Slobozeşte-o pe Raluca şi spune-i caă i-am poruncit saă vinaă de
îândataă aici.
Raă maşi singuri, postelniceasa îâi ocoli caă utaă tura. Se preumbla prin
odaie murmuraâ nd:
— Nu e cu putinţaă ! Nu e cu putinţaă !
Roaba intraă şovaă ind, toataă o spaimaă :
— Sufletul meu… N-am nici o vinaă … Odaia e goalaă …
— Ce?! raă cni postelniceasa, raă nitaă de moarte.
— Jupaâ niţa a fugit pe fereastraă !
***
Cel mai aprig lovit de poruncile lui Alah era Simion, dulaă ul
slujitorului. IÎntreaga tagmaă a caâ inilor, fiind izgonitaă din Istanbul,
cotarla ofta îânfundat, gaâ ndindu-se cu bucurie amaraă la caă ţeluşele
uliţarnice din Paris pe care, nu mai departe decaâ t anţaă rţ, le amaă gise cu
privirea1. Umbletul lui Simion prin paă gaâ nime îâl lecuise pe Radu
Andronic de parale bune, caă ci bostangiii 2 pofteau peşcheş la fiecare pas
ca saă îânchidaă ochii.
Dulaă ul moţaă ia la umbra unui minaret, dimpreunaă eu doi duglişi 3 din
prostime, peticiţi la şezut. Ilie Machidon rezema zidul moscheii,
gaâ ndind saă -i fure raă coarea. Soarele paă gaâ nilor perpelea oraşul. Nici o
1
Vezi Logofătul de taină.
2
Poliţişti.
3
Leneşi.
-78-
OCHII JUPÂNIŢEI
zdrealaă de nour nu îândraă znea saă -i treacaă pe dinainte, nici un firicel de
vaâ nt nu cuteza saă -şi arate capul.
Ochii slujitorului raă maă seseraă aninaţi de lumetul adunat îâmprejurul
negustorilor de castraveţi. Nu se afla paă gaâ n îân trecere spre trebile
dumnealui, care saă nu îânfulece hulpav o astfel de verzaă turaă . Dacaă îâl
ţineai de poale cu privirea, aveai prilejul saă -l vezi la o zvaâ rlituraă de baă ţ
poftorind isprava, caă ci asemenea marfaă se vindea la fiecare colţ.
Maldaă rul de coji necinstea colbul uliţelor, chema roiurile de muşte.
Ilie Machidon se afla pentru a treia oaraă îân cetatea de scaun a
paă gaâ nilor şi le deprinsese rosturile. Poftind saă cunoascaă hramul
fiecaă ruia, staă paâ nirea poruncise veşminte anume. Capul turcului de
raâ nd, ras îâncaă din pruncie, se cerea acoperit cu turban de muselinaă
albaă . Maă tasea mai lataă de patru degete n-avea îângaă duinţa saă
poposeascaă pe paâ ntecele şalvaragiilor, nici culoarea cea roşie sau
galbenaă nu era îângaă duitaă decaâ t la îâncaă lţaă ri. IÎncaă lţaă rile ghiaurilor,
dimpotrivaă , se cereau saă buite1 numai din piele dohotie2. Nuielele
bostangiilor îânvineţeau şezutul turcului care cuteza saă -şi scoataă
turbanul. Aceeaşi paparaă o maâ ncau şi ghiaurii care îândraă zneau saă -l
punaă . Pentru a-şi feri scaă faâ rlia de urgia soarelui, dregaă torilor evropeni
le era îângaă duitaă o paă laă riucaă din piele de oaie neagraă , numitaă calpac.
Ighemoniconul paă gaâ nilor poftea ca drept-credincioşii lui Alah saă -şi
schimbe straiele de patru ori pe zi şi saă mai aibaă alt raâ nd pentru ziua
de vineri.
Chivernisiţii îâşi terteluiau caftanele cu zibelinaă îân lunile de iarnaă şi
herminaă vara. Prostimea se mulţumea cu blanaă de iepure.
Poruncile staă paâ nirii ţineau pasul celor lepaă date de Coran. Astfel,
turcul, mare iubitor de podoabe, n-avea îângaă duinţa saă poarte inele din
bronz sau fier cu piatraă scumpaă , ci din cornalinaă roşie, pe care era
îâncrustat juraă maâ ntul de credinţaă caă tre Alah. Vai de spinarea cea moale
a bietului paă gaâ n dacaă îândraă znea saă -şi punaă dinte de aur, saă maă naâ nce
din vase scumpe sau saă îâmbrace straie evropeneşti şi nu ogoia degrabaă
maâ nia lui Bostangi-başa cu o pungaă vaâ rtoasaă !
La tot pasul te ciocneai de baă rbieri uliţarnici ori cuprinşi, cu
ghimirlii îânaă lţate anume pentru asemenea meşteşug, caă ci preţuirea
unui şalvaragiu nu se faă cea dupaă bogaă ţia minţii, ci a baă rbii. Asemenea
podoabaă , botezataă îân fiece dimineaţaă cu aloe şi apaă de trandafiri,
1
Confecţionate.
2
Neagră.
-79-
caă nitaă , ţesaă lataă şi graă dinaritaă de foarfec, purta numai turcul cel vrednic,
care se lepaă dase de traâ ndaă vealaă mergaâ nd paâ naă la Mecca. Slujitorilor şi
ostaşilor le era îângaă duita numai mustaţa.
Zaă puşeala praâ nzului o alungau vaâ nturare faă raă podoabaă . IÎndraă giţii de
aur aveau pe urme un buzat tuciuriu, care le haâ ţaâ na deasupra capului
un vaâ nturar caâ t roata carului, numit sineclic.
Bineţele şalvaragiilor erau de tot hazul. Cei ce purtau acelaşi hram
se repezeau saă -şi ducaă maâ na la inimaă , caă ci cinstea se cuvenea aceluia
care izbutea primul. Sluga se îânchina staă paâ nului culcaâ nd palma pe
piept, apoi pe frunte. IÎn faţa caă ftaă niţilor se cuvenea saă atingi mai îântaâ i
paă maâ ntul cu degetele, apoi buzele şi capul. Baă traâ nii, aflaţi îân prieteşug,
îâşi gaâ dilau unul altuia baă rbile îân semn de mare preţuire, copiii îâşi
dovedeau smerenia saă rutaâ ndu-le maâ neca halatului.
Ighemoniconul paă gaâ nilor statornicise muierilor saă -şi îândrepte
voroava caă tre baă rbaţii dumnealor îânsoţind-o de effendi sau celebi care
îânseamnaă staă paâ n. Vorbele subţiri se aflau la mare trecere: genabiniz –
adicaă senioria voastraă – şi hazretiniz – adicaă excelenţa voastraă , le
puteai culege chiar şi de pe buzele terfegoşilor caâ nd paă laă vraă geau îântre
dumnealor.
Fiecare maă rturisea caă -i sluga şi sclavul celuilalt, paâ naă se straâ mba din
te miri ce îânţepaă turaă şi trecea la sudalme…
Ilie Machidon îâl vaă zu pe logofaă t ieşind din casele postelnicesei şi,
caâ ntaă rindu-i umbletul, îânţelese caă n-a izbutit nici o ispravaă .
— Nu-ţi faă inimaă rea, logofete, spuse, ne raă maâ ne cealaltaă cale: o
legaă m fedeleş.
— Prea taâ rziu! Diavoliţa a fugit.
— Cu paâ gaâ nul?
— Ştiu eu? Claă tinaă din cap: Saă nu faci copii, îâmpaă rate!
— Caâ nd paă catele saă -i croiesc? Nu vezi, maă ţin de domnia ta ca
izmana cea udaă . Poate doar aşa, saă punaă megieşii umaă rul îân lipsa mea…
— Postelniceasa era îâncredinţataă caă fata nu-i iese din cuvaâ nt. Vai de
sufletul ei!
Ilie Machidon mustaă cea scocioraâ nd colbul cu vaâ rful ciubotei.
— Apoi, cinstite boierule, spuse faă raă urmaă de zaâ mbet, saă ştii caă şi
trebuşoara aiasta e cu putinţaă .
— Adicaă ?
— Jupaâ niţa saă -i fi dat ascultare orbeşte. E la noi îân sat una, Rada, fata
craâ şmarului. Spre toamnaă , iaca, se ia dumneaei cu Franţ, baă ietul
-80-
OCHII JUPÂNIŢEI
morarului, un zdrahon de neamţ tare priceput la maşinaă rii. Bun! Face
craâ şmaă riţa nuntaă mare, dupaă datinaă , şi la spartul nopţii, caâ nd mirele
aştepta pe capra traă surii saă -şi ducaă mireasa la casa lui, Rada nu se mai
putea rupe de la pieptul maicaă -si. Bocea saă raca, de ţi se rupea inima, nu
alta. A maâ ngaâ iat-o craâ şmaâ riţa, a saă rutat-o şi i-a graă it: „De-amu draga
maichii, lasaă -maă pe mine şi du-te cu cel pe care l-ai îândraă git!“
Taă cu, aşteptaâ nd îândemnul boierului.
— Ei? faă cu Radu Andronic faă raă saă -şi desprindaă ochii de casele
postelnicesei.
— Mireasa i-a dat ascultare îân graba mare. S-a repezit in braţele lui
Taă taă raş, cel mai chipeş dintre flaă caă ii satului. Au saă rit amaâ ndoi pe un
armaă sar şi duşi au fost… Saă naă daă jduim, daraă , caă şi jupaâ niţa l-a laă sat pe
turc cu buzele umflate.
— Saă naă daă jduim, spuse logofaă tul faă raă credinţaă .
Ochii lui llie Machidon urmaraă caă utaă tura boierului. Zaă ri o perdea
mişcaâ ndu-se la ferestrele casei postelnicesei Balş si clipi cu îânţeles:
— Suntem ţinuţi îân priviri.
— Ţiganca ştie ceva! murmuraă logofaă tul. Dacaă i-am buchisit bine
cugetul, se va araă ta îân curaâ nd. Saă mergem!
Se îândreptaraă , maă runţindu-şi paşii spre colţul uliţei. Simion caă scaă
lung, apoi îâi urmaă îân dorul lelii. Vraă jmaă şia soarelui alungase şalvaragiii
taâ raâ ie-braâ u, paâ naă şi vaâ nzaă torii de castraveţi hotaă raâ seraă saă -şi îâmpingaă
negoţul la adaă postul umbrei.
Ochiul logofaă tului se dovedise limpede, caă ci îân curaâ nd îâi ajunse din
urmaă o faă pturaă îânvaă luitaă îân paâ nzet cernit.
Slobozenie de a umbla singure pe uliţe aveau numai roabele şi
muierile baă traâ ne. Staă paâ nirea le poruncise saă nu lase la vedere nici o
faă raâ maă de trup, spre a nu aprinde cumva saâ ngele poftalnicilor. Astfel, îân
afara vaă lurilor dese, turcoaica trebuia saă aibaă o feregea de la nas paâ naă
la paâ ntece şi alta de pe creştet paâ naă la nas. IÎn schimb, pravila îâi
îângaă duia saă poarte lanţ cu cincizeci de galbeni, vaâ nturar din pene de
paă un şi inele din piatraă scumpaă .
Araă tarea faă cu un semn valahilor şi coti spre daă raâ maă turile baă ilor,
mistuite de pojarul cel mare de la 1696.
Locul era ferit de baă taia oricaă rei caă utaă turi şi Radu Andronic îâşi zise
caă roaba dovedea viclenie de iscoadaă îâncercataă .
— Spune, Zamfiraă ! porunci logofaă tul.
Ţiganca tresaă ri. Raă mase o vreme îân cumpaă naă apoi îâşi îândepaă rtaă
-81-
feregeaua dezvelind un chip îântunecat, numai spaime şi prepuieli.
— Cum m-ai citit?
— Ai sa afli îân ziua caâ nd bostangiii or saă -ţi smulgaă limba! Unde-i
jupaâ niţa?
— Sunt roabaă credincioasaă , îâşi îâncepu muierea caâ ntecul.
Radu Andronic îâi vaâ rîâ sub ochi o pungaă bine îâmplinitaă .
— Ajunge?
— Nu. Nu pot saă -mi vaâ nd staă paâ nica pentru o maâ naă de galbeni,
suflete!
— Dar pentru caâ t crezi caă ai putea?
— Mai cautaă , rogu-te…
Logofaă tul îâi puse îân palmaă a doua pungaă . Machidon fluieraă a pagubaă ,
cercetaâ nd-o cu coada ochilor:
— Ascultaă , luminato, de caâ ţi taleri l-ai uşurat pe turc ca saă îânlesneşti
fuga jupaâ niţei?
— Nu vorbi cu paă cat, boierule!
Slujitorul îâi prinse îâncheietura, caâ ntaă rind baâ ta îân cealaltaă maâ naă :
— Dacaă mai îântinzi plaă cinta, uit caă -s boier si-ţi îânmoi oasele
ţaă raă neşte! Caâ nd a fugit?
— IÎn zori.
— Cu turcul? îântrebaă Radu Andronic
— Cu.
Valahii schimbaraă priviri iuţi, apoi îâşi îântoarseraă caă utaă turile spre
ţigancaă . Roaba faă cuse nevaă zute pungile logofaă tului printre bodroanţe,
maă suraâ nd cu spaimaă nefaă ţaă ritaă scula slujitorului.
— IÎncotro s-au îândreptat? îântrebaă Radu Andronic.
— De unde pofteşti saă ştiu eu asemenea tainaă , inimioaraă ?
— Nu ştii?
— Nu!
— IÎnmoai-o, boier Machidon!
Slujitorul stupi îân palmaă si apucaă baâ ta cu credinţaă . Caâ inele simţind
caă -i rost de paă ruialaă se apropie maâ raâ ind. Ţiganca prinse saă raâ njeascaă îân
doi peri:
— Parcaă am vaă zut cevaşilea, boieri dumneavoastraă …
— Ai vaă zut cevaşilea mai mult, spuse Radu Andronic, caă ci aveai
trebuinţaă de marfaă nouaă pentru unul ca mine, de pildaă . Vorbeşte!
— Sub zidurile graă dinii îâi aştepta un raă dvan grecesc. O pocitanie de
om ţinea caii de daâ rlogi.
-82-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Paă gaâ n?
— Nu. Dupaă nasul baâ rligat şi caă utaă tura vicleanaă , socotesc caă era din
acelaş neam cu raă dvanul.
— Stavros! şopti îântunecat Radu Andronic. O saă avem de furcaă ,
Machidoane!
Clapcele îântinse de stolnicul Cantacuzino maă mularului se
dovediseraă neputincioase, trei iscoade puse pe urmele lui îâşi gaă siseraă
moartea. Grecul era uns cu toate alifiile.
Caâ nd vaă zu caă utaă tura lui Radu Andronic, ţiganca daă du îânapoi
speriataă . Ochii logofaă tului naă scoceau flaă caă ri.
— Ascultaă bine, Zamfiraă ! Din neştiinţaă şi laă comie ai laă sat drum
slobod unei saă lbaă ticiuni. Ştiu caă nu dai doi zimţi pe viaţa jupaâ niţei şi a
postelnicesei, dar nici a ta nu se arataă mai lungaă . Cine l-a zaă rit pe
Stavros îânchide ochii pentru totdeauna! Ca saă ajungaă îân Fanar, raă dvanul
trebuia saă coboare uliţa cea îâncovrigataă . Pentru pasul omului se aflaă o
scurtaă turaă , care îânjumaă taă ţeşte drumul. Ai urmat-o?
— Da, baâ lbaâ i ţiganca.
— De la capaă tul acelei scurtaă turi se vede desluşit mahalaua grecilor.
Unde au oprit?
Ţiganca şopti îâmpunsaă de primejdie:
— Saă nu maă vinzi, boiarule. Am puradei…
— Unde au oprit?! scraâ şni logofaă tul.
— La casele paă rintelui Sofronie de la biserica sfaâ ntului ierarh
Nicolae.
***
Liliacul din ochii jupaâ niţei îâmprimaă vaă rase odaia popii, alungase
mirosul de singuraă tate şi untdelemn ars îân candele. Paă gaâ nul sorbea
icoana fetei, îâi netezea cu sfialaă cosiţele.
— Cine eşti tu, Ralucaă ? murmuraă .
— Caâ t i-ai plaă tit Zamfirei saă -ţi spunaă ?
Puiul de turc zaâ mbi:
— Rama era îâncredinţat caă zeii pogoaraă uneori din ceruri, spre a
zaă misli cu anume temei faă pturi desaă vaâ rşite. Caâ nd Dimitrie din neamul
Cantemireştilor mi-a descaâ lcit îânvaă ţaă tura lui am raâ s. IÎi cer iertaă ciune
acelui scit raă taă citor, caă ci pe atunci nu te cunoscusem!
-83-
— Ce tot graă ieşti? îântrebaă tulburataă jupaâ niţa.
— Postelnicul Balş nu putea saă vaâ rşi asemenea minune! Nici un
muritor n-ar fi izbutit! Te-am paâ ndit zile îân şir ascuns dupaă
parmaclaâ cul minaretului, la ceasul caâ nd te preumblai prin graă dinaă . La
îânceput am crezut caă visez: lalelele îâţi faă ceau îânchinaă ciuni cucernice, ori
de caâ te ori treceai pe laâ ngaă ele, zarzaă rul îâşi lepaă da floarea îânaintea
paşilor taă i, soarele îâşi praă paă dea pe dataă maâ nia, devenea supus, firul de
iarbaă n-avea ochi decaâ t pentru tine…
— Ai desluşit din vaâ rful minaretului şi caă utaă tura firului de iarbaă ,
Ahmed?
Suraâ sul jupaâ niţei picuraă lacrimaă de bucurie peste inima paă gaâ nului.
Naă rile puiului de turc fremaă tau. Privirea i se umezi. Degetele nu
îândraă zniraă saă atingaă maâ na fetei, tremurau speriate caă ar putea saă -i
pricinuiascaă stricaă ciuni. Caă ci jupaâ niţa. nu mai îâncaă pea îândoialaă , era
ticluitaă din petalaă gingaşaă de floare, din aburul naă scocit de raă suflarea
Cornului de Aur, la ceasurile cele harnice ale dimineţii, din rouaă culeasaă
de pe obrajii trandafirilor.
— Te amaă geşti cu bunaă ştiinţaă , susuraă fata îâncruntaâ nd spraâ ncenele.
Maă tem de ziua caâ nd vei pricepe caă nu-s decaâ t o biataă fiinţaă trecaă toare.
Maă tem de maâ nia cerului. Dumnezeu nu îângaă duie dragostea faă raă de
maă suraă .
— Dumnezeu m-a ales! şopti îâncredinţat turcul. Altaă chibzuialaă nu
se aflaă , caă ci asupra mea ţi-ai oprit privirea.
— Maă tem, mai vaâ rtos, de maâ nia oamenilor, Ahmed!
Paă gaâ nul îâşi aminti vorbele boierului Dimitrie Cantemir. Scoase
medalionul aninat de gaâ t şi i-l araă taă .
— IÎn îântreaga îâmpaă raă ţie asemenea firman nu au decaâ t doi oameni:
tata şi cu mine. Caâ taă vreme se aflaă asupra mea, toate caă raă rile îâmi sunt
deschise iar supuşii Coranului trebuie saă -mi asculte porunca. Alungaă -ţi
spaima, Ralucaă !
— Şi Padişahul va opinti s-o asculte? îântrebaă jupaâ niţa maă suraâ ndu-l
lung.
Ahmed straâ nse pitaca de bronz îân caă uşul palmei. Nu-i raă spunse.
***
IÎn odaia alaă turataă , Stavros, maă mularul grec, îâl ispitea pe Sofronie, un
-84-
OCHII JUPÂNIŢEI
poloboc de preot cu ochii bulbuşaţi şi mintea sprijinitaă îân toiag.
— Cu asemenea prilej nu te intaâ lneşti de douaă ori îân viaţaă , paă rinte!
IÎnalt Prea Sfinţia Sa patriarhul Neofit va preţui cum se cuvine truda de
a gaă si „oiţa“ pierdutaă pentru veşnicie. Nu uita, rogu-te, mitropolia de la
Athinai aşteaptaă un paă stor…
— Singura mea grijaă e saă aflu preţ îân ochii Domnului, spuse
duhovnicul.
Neguţaă torul îâi caâ ntaă ri paâ ntecele. Popa nu se spetise pentru Cel
Veşnic caă raâ nd povara postului, poruncitaă de sfinţii paă rinţi, iar dupaă
ştiinţa dumnealui, nici dulceaţa patului de ibovnicaă nu-i fusese straă inaă
la vremea caâ nd îâl slujeau balamalele.
— Tare maă tem caă la judecata de apoi n-ai saă faci îâncredinţarea, caă ci
alte griji ai avut paă rinţele, o îântoarse grecul legaâ ndu-l cu privirea. Ai
grijit saă nu-ţi lipseascaă ghiudemul şi ulcica de vin nici îân saă ptaă maâ na
mare, maâ na ţi-a poposit mai abitir pe şezut de muiere decaâ t pe
aghiazmatar, l-ai slujit pre cel-cu-corniţe semaă naâ nd zaâ zanie îântre
boaite1, ai scris paâ ri şi ai jurat cu straâ mbaă tate îân faţa Sinodului.
— Nu-ţi dai seama ce graă ieşti, fiule!
— Nu maă cunoşti, paă rinte Sofronie! i-o retezaă maă mularul. Jumaă tate
din dovezile culese sunt îândeajuns pentru ca Neofit saă te raă spopeascaă !
Iar eu, îân loc saă le scot la luminaă , îâţi netezesc drumul spre scaunul de
mitropolit şi singura potecaă spre iertarea multor paă cate saâ vaâ rşite cu
bunaă ştiinţaă .
Spaima de maâ nia necredincioşilor daă dea taâ rcoale duhovnicului.
Şopti sugrumat:
— Maă scurteazaă şalvaragiii, Stavros!
— Pentru asemenea faptaă se cere saă afle isprava. Vom griji saă
raă maâ naă tainaă …
— Cine-i paă gaâ nul?
— Din prostime… Fecior de cavaf..
Preotul se foia îâncolţit.
— Am datorinţa saă cer îâncuviinţarea îânalt Prea Sfinţiei Sale.
— Ai avut şi alte datorinţe, şi nu te-ai repezit saă ceri dezlegare!
Timpul e maă surat cu zgaâ rcenie, Sofronie. IÎnciedinţeazaă -i taina
botezului şi cununaă -l. La noapte pleacaă îân Valahia.
Duhovnicul maă suraă , muncit de griji, odaia îân lung şi-n lat furaâ ndu-l
1
Termeni injurioşi pentru slujitorii Bisericii.
-85-
pe maă mular cu coada ochiului. Ridicaă îântr-un taâ rziu din umeri oftaâ nd
apaă sat:
— Cheamaă -i!
Stavros cercetaă cu privirea uliţele Fanarului, apoi faă cu slujitorului,
rezemat de zidul bisericii, semn saă se apropie.
— Veşti?
— IÎn urmaă cu douaă ceasuri, spuse Kostas, la porţile poslelnicesei
Balş a baă tut logofaă tul de tainaă al Braâ ncoveanului.
Grecul tresaă ri muşcat de şarpe.
— Radu Andronic!
— IÎntocmai, staă paâ ne.
— Caâ ţi oameni ai sub poruncaă ?
— Doisprezece,
— Pentru o pungaă de aur, roaba îâi va şopti îâncotro am luat-o. Iar
valahului nu-i tremuraă maâ na. Fii cu ochii in patru. Dacaă îâncearcaă saă
paă trundaă in bisericaă , opreşte-l cu orice preţ!
***
Ilie Machidon ţinea pasul logofaă tului zaâ mbind maâ nzeşte. Radu
Andronic îâl pricepu repede:
— Daă -i drumul, îâmpaă rate!
— Maă gaâ ndesc ce ochi o saă facaă jupaâ neasa Irina, aflaâ nd caă feciorul
dumneaei a îâmpiedicat un necredincios saă -şi afle maâ ntuirea…
— Nu zi haă is paâ naă nu ai îânjugat, Machidoane! Parcaă aşa maă povaă ţuiai
azi dimineaţaă caâ nd dezmierdam gaâ nd de îântoarcere îân Valahia. IÎncaă nu
l-am îâmpiedicat.
Mergeau ferind vileagul drumului spre a nu staâ rni luarea aminte.
Simion, dulaă ul ţaă ranului din Chipriana, da semne de nelinişte maâ raâ ind
îânfundat. Uliţarnicii le zvaâ rleau caă utaă turi lipsite de prieteşug, caâ rmind
nasul cu semeţie greceascaă . Ilie Machidon raâ se:
— Umblaă pe la noi o vorbaă : numai spicele goale ţin capul pe sus… La
ce chibzuieşti, logofete?
— Megieşii postelnicesei aveau doar cuvinte de laudaă pentru
jupaâ niţa Raluca, spuse Radu Andronic raă sucind îân minte ultima ei
ispravaă .
Slujitorul îâşi potrivi baâ ta la subţioaraă :
-86-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Domnia ta ai auzit de vaă ru-meu, Taă taă raş? Ei bine, urmaă , Taă taă raş
aista, socotind caă i-a venit vremea saă se îânsoare, a venit îân Chipriana saă -
şi caute o bucaă ţicaă de femeie. IÎn faţa craâ şmei tocmai se îâncinsese hora.
Vaă ru-meu a cinstit-o pe baba Floarea, moaşa satului, cu o maă suraă de
raă chie, poftind saă afle care ar fi fata cea mai potrivitaă . Cum e asta,
babo? Bunaă ! Dar cealaltaă ? Tare bunaă ! Dar cea maă runţicaă ? Bunaă şi
aceea! Moş Pandele, carele se afla alaă turi, şi-a raâ nduit musteaţa a vorbaă
de duh: Toate fetele, zice, sunt bune. De unde paă catele, atunci, ataâ tea
neveste rele?
Biserica Sfaâ ntului Nicolae, o mogaâ ldeaţaă de zidire faă raă fesfesele,
dovedea caă grecimea Fanarului pune mai mare preţ pe agonisealaă
decaâ t pe iertarea paă catelor. Treisprezece haidamaci naă paă diţi de
zdrenţe îântindeau maâ na la mila taâ rgoveţllor. Caâ nd valahii poftiraă saă
paă trundaă îân bisericaă , treisprezece hangere faă curaă ochi îântre degetele
terfegoşilor.
Ilie Machidon apucaă baâ ta cu naă dejde, logofaă tul trase din bastonaşul
ticluit anume o sabie subţiraticaă , dar aprinsaă la maâ nie. Simion îâşi
sumecaă buzele araâ taâ ndu-şi colţii.
***
Sfada armelor ciuli urechea Paingului.

„Radu Andronic!“ socoti Stavros.
— Mai repede, paă rinte! porunci spre marea mirare a jupaâ niţei. Puiul
de turc îângenuncheat la icoana sfaâ ntului Ioan aştepta supus taina
botezului. Grecul, muncit de ticaă iala duhovnicului, poftori:
— Mai repede!
***
Terfegoşii se îâmpaă rţiseraă fraă ţeşte îân douaă cete pentru a ţine piept
valahilor. Sabia lui Radu Andronic ţesea giulgiu subţire printre
ascuţişurile haidamacilor, naă scocea borţi adaâ nci, spre a da slobozenie
saâ ngelui aprins. Patru hangere, naă raă vite la mişelii, îâi caă utaraă pieptul îân
aceeaşi clipitaă . Logofaă tul saă ri vaâ nteş îântr-o parte, amaă gindu-le
umbletul, şi cosi cu credinţaă braţele pofticioase.
-87-
Ilie Machidon desluşea caâ rjaliilor ştiinţa bacilor din Vrancea.
Ciomagul plugarului, titirit din lemn caă pos, numai vlagaă , fraâ nse oţelul
subţiratic din maâ inile grecilor şi se naă pusti, îân numele Tataă lui, spre
şalele acelor calici sfaă diţi cu cinstea, staâ rnind urlete de groazaă .
— Noroc caă la Istanbul portul armelor nu-i îângaă duit, îâşi aminti
slujitorul cercetaâ nd cu coada ochiului lucrarea lui Radu Andronic. Mai
lasaă -le o chicaă turaă de viaţaă , logofete, saă -şi poataă îânsemna vitejia îân
pergamente. Bataâ r, celuia cu caă utaă tura îâncrucişataă …
— L-ai recunoscut? îântrebaă Radu Andronic zvaâ cnind sabia din
îâncheieturaă spre a îânlaă tura gaâ ndul raă u al unui ascuţiş baă gaă reţ.
— Ai binevoit saă -i mai aduci unele stricaă ciuni pe podul Şerban Vodaă ,
îântr-o noapte de ghenar. Este slujitorul acelui grec unsuros la vorbaă şi
cuget, pre nume Stavros, poreclit Paingul, carele paâ naă la urmaă tot îân
ascuţişul domniei tale îâşi va gaă si liniştea.
Slujitorul maă mularului lupta cu vicleşug, dar ştiinţa dobaâ nditaă se
dovedea pui fraged pe laâ ngaă vulpea strecurataă îân braţul lui Radu
Andronic. Şi dulaă ul lui Machidon araă ta ţinere de minte, caă ci rupea mai
cu seamaă din şezutul haidamacului cu ochii crucişi.
Valahii faă cuseraă treabaă cinstitaă . Cinci terfegoşi praă vaă liţi in colbul
uliţei îâşi astupau deschizaă turile cu marame, alţi cinci, rupţi de şale,
suduiau pe limba Profetului, tare îâmbelşugataă pentru asemenea
trebuinţi, baâ ta lui Ilie Machidon şi colţii saă lbaă ticiunii din Chipriana.
Radu Andronic îâmpinse omul de credinţaă al Paingului spre treptele
bisericii, saă raă cindu-l astfel de sprijinul celorlalţi caâ rjalii. Sabia
logofaă tului îâi îâncolaă ci volburaă ascuţişul şi îântr-o clipitaă grecul se vaă zu
cu palmele goale. Caă zu îân genunchi cerşetorind:
— Iertare!
— Unde-i Stavros? îântrebaă Radu Andronic.
— Nu ştiu…
— Machidoane!
Plugarul, vaă duvit de vraă jmaşi, îâşi sumecaă ţaă raneşte maâ necile, stupi
îân palmaă şi apucaâ nd zdravaă n baâ ta îâl mirui cu socotealaă spre a putea
purta raă spuns logofaă tului.
Slujitorul raă cni îântaâ i lung spre cornul lunii iţit la poalele Bosforului
şi numai dupaă aceea araă taă cu capul spre sfaâ nta bisericaă .
— Cu jupaâ niţa şi turcul? pofti saă afle Radu Andronic.
— Cu…
Scaă paţi o clipitaă de priveala valahilor, Kostas şi terfegoşii se faă curaă
-88-
OCHII JUPÂNIŢEI
nevaă zuţi pe ulicioarele Fanarului. Drumul era slobod. Radu Andronic
raă suci clanţa dar uşa grea, din lemn trainic îântaă rit cu cingaă tori de fier,
raă mase mutaă . Se uitaă la IIie Machidon:
— Geamurile sunt paă zite de zaă brele, Ilie. Nu se aflaă , daraă , decaâ t o
singuraă cale…
— Am priceput. Domnia ta pofteşte cu tot dinadinsul saă -mi umplu
raă bojul cu paă cate, saâ vaâ rşind faptaă faă raă de iertare.
IÎşi faă curaă semnul crucii şi se naă pustiraă cu umerii, berbece, îân uşa
sfintei biserici.
***
Paă rintele Sofronie tocmai citea datorniţele îânsuraă ţeilor caâ nd ţipaă tul
lemnului spart umplu pridvorul. Stavros ii vaâ zu cum se luptaă cu
spaimele şi şopti apaă sat:
— Daă -le blagoslovenia!
***
Grecimea Fanarului privea cu raă suflurea taă iataă isprava valahilor.

Radu Andronic şi Machidon trudeau vaâ rtos saă raă punaă uşa bisericii.
Abia la a opta opintealaă broasca se plecaă biruitaă . Nu mai avuraă vreme
saă se naă pusteascaă îânaă untru, caă ci îân prag apaă ru icoana jupaâ niţei
sprijinitaă de Ahmed.
Slujitorii Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu şi grecii uliţarnici
îâncremeniraă .
Ochii jupaâ niţei Raluca umpluraă dintr-o dataă mahalaua de luminaă
liliachie, suraâ sul ei îândulci caă utaă turile, cuminţi colbul staâ rnit de
terfegoşi.
Radu Andronic o privea cu gura caă scataă de uimire. Plugarul din
Chipriana izbuti cu greu saă -şi adune buzele fluieraâ nd îâncetişor:
— Slobozeşte, Doamne, pre robul taă u Ilie, caă ci ochii lui au vaă zut
minunea! Adaă ugaă mai puţin pios: Ptiu drace! Diavoliţa aiasta ar fi îân
stare saă -i suceascaă minţile Celui Veşnic, darmite unui şalvaragiu!
Se uita spre Ahmed. Feciorul Califului avea chipul scaă ldat de bucurii
tainice, adaâ nci. Machidon zaă ri prin deschizaă tura caă maă şii o cruce mare
-89-
de aur şi gaâ ndul i se adumbri. Caă utaă spre Radu Andronic. Logofaă tul laă saă
umerii saă -i cadaă , şoptind:
— Raă ul s-a fost saă vaâ rşit!
-90-
Capitolul IV
URZEALA
Faianţa care îânveşmaâ nta pereţii caă maă rii îânchipuia poame cum
Stavros nu vaă zuse niciodataă . Hotaă raâ t, asemenea piersici aurii,
asemenea portocale, struguri şi roşcove, nu creşteau nici maă car îân
graă dinile Sultanului. Acasaă , la Thesaloniki, paă rintele lui Stavros, Kir
Hristodulo, cavaful, baă snea mereu despre perele din aur, aur bun,
adevaă rat, ce le vaă zuse îân tinereţile domniei sale îântr-o livadaă de la
poalele muntelui Olimp. Dar toate acestea erau îânchipuiri, dupaă cum
tot îânchipuire se dovedise a fi şi comoara îângropataă de un raă sbunic de-
al lui Kir Hristodulo, undeva îân preajma ghimirliei cu ziduri straâ mbe de
la marginea taâ rgului. Stavros îâşi amintea cu zaâ mbet cum, daâ nd crezare
istoriei, saă pase vreme de doi ani paă maâ ntul dirnprejurul bordeiului
palmaă cu palmaă , iar Kir Hristodulo îâl laă sase saă se speteascaă daâ ndu-i
poveţe îântr-o ureche. La doisprezece ani baă tea caă raă ruile Olimpului îân
caă utarea perelor de aur… Aşa deprinsese maă mularul adevaă rul despre
minciunaă .
O slugaă îân şalvari raă surii şi douaă junghere la cingaă toare intraă
curmaâ ndu-i aducerile aminte. Saă ltaă , plin de ifos, baă rbia a semn, apoi
îântoarse spatele. Stavros saă ri iute de pe sofa şi-l urmaă dupaă cuviinţaă , cu
privirile aţintite îân paă maâ nt. Retezaraă patru odaă i, furnicar de slujitori,
care cercetau cu uimire faă ptura nevolnicaă a iscoadei. Ce caă uta
asemenea zdreanţaă de om la Sadi-Ali-serai? Stavros le ghici gaâ ndurile
şi îâşi astaâ mpaă raă suraâ sul.
Se opriraă dinaintea unei uşi cu fesfesele de aur, vegheate de doi
spahii tuciurii, numai spraâ ncene. Grecul, raă mas îân urmaă , cercaă saă
desluşeascaă şoaptele slugilor. Vorbeau îân persanaă , grai pe care iscoada
îâl deprinsese pe vremea uceniciei îân cuhniile unei catarge îâmpaă raă teşti.
Tot atunci buchisise toscana, nemţeasca, maura, cum se maâ nuieşte
gaâ rbaciul şi vorba cu douaă îânţelesuri. Nu se faă lise niciodataă cu ştiinţa
-91-
dobaâ nditaă , iar trufia saă racaă îâi adusese caâ ştig îâmbelşugat.
…Marele vizir a îâmbucat cu poftaă şi a paă raă sit iatacul cadaâ nei de 15
ani abia la spartul nopţii. Dupaă toate semnele s-a araă tat mulţumit de
ispraă vile muierei, caă ci îâi lipsea din degetul mic inelul cu piatra raă surie…
Deşi cunoştea bine odaia, Stavros îânchise ochii. Ghiurghiuliul, aurul
şi argintul, care o îâmpodobeau, îâţi retezau vaă zul şi raă suflarea.
Cercetaâ nd puzderia de fesfesele şi odoare, mescioarele baă tute îân
nestemate, colanele grele de perle, peruzele si adamante agaă ţate la
caă paă taâ iul crivatului, covoarele chindisite 1 îân fir de maă tase şi argint,
blidul de aur cu chenar de rubelite şi alexandrine lepaă dat laâ ngaă sofa,
oricine putea lesne îânţelege caă turcul îâşi astupase amaâ ndouaă urechile la
poveţele Profetului. Unde se aflau, oare, îân seraiul vizirului,
cumpaă tarea şi sila de trufie si deşertaă ciune la care îândemna faă raă
odihnaă Coranul?
Stavros mai avea ştiinţaă , de asemenea nemaă rturisitaă , caă Ramy
Mehmet se spurcaă la carne de porc, faă raă sfialaă , caă joacaă zaruri cu un
oştean din Savoia pripaă şit la Istambul şi – tainaă mare, pentru care
Stolnicul Cantacuzino ar fi lepaă dat pungi grele – s-a laă sat zugraă vit pe
paâ nzaă de un meşter veneţian. Numele acelui meşter era Genovese iar
Paingul îâi numaă rase 100 de galbeni cu zimţi pentru a-i îântocmi, faă raă
ştiinţa vizirului, o paâ nzaă aidoma…
Ramy Mehmet, faă pturaă burduhaă noasaă cu privire ageraă şi inele de
graă sime la grumaji şi îâncheietura maâ inilor, deschise un singur ochi şi
ridicaă alene piciorul paâ naă la nasul lui Stavros. IÎndoit din şale, grecul
saă rutaă vaâ rful imineiului, îântocmit din perle şi rubine, apoi faă cu doi paşi
îânapoi, dupaă ighemonicon, daâ nd bineţe.
— Pacea şi lumina lui Alah saă te ocroteascaă , zaâ mbetul lui saă pogoare
asupra colibei tale.
Se gaâ ndi cu zaâ mbet ascuns cum s-ar holba Dumnezeul paă gaâ nilor
vaă zaâ ndu-i coliba.
Marele vizir deschise al doilea ochi şi raâ se scurt din grumaji… Alah!
Paâ ntecele nu-i mai îângaă duia de mult saă -şi facaă îânchinaă ciunile iar nopţile
albastre cu parfum de chiparoase, dupaă cum aromeau pletele ultimei
cadaâ ne, îâl fereau de naă pasta sculatului îân zori pentru Salat-Subh2…
— Care ţi-s izbaâ nzile, Stavros, şi caâ ţi galbeni chibzuieşti a dobaâ ndi
pe ele?
1
Brodate.
2
Rugăciunea de dimineaţă.
-92-
OCHII JUPÂNIŢEI
Zaâ mbetul cel uleios despicaă buzele grecului, daâ nd la ivealaă dinţii
depaă rtaţi, de nevaă stuicaă .
— Luminaă ţia ta va socoti singur dacaă -s de soi şi caâ t se cuvine a
lepaă da in palma netrebnicei sale slugi…
— Netrebnic de trebuinţaă ! spuse vizirul raâ zaâ nd mulţumit de
îântorsaă tura vorbelor. Eşti dibaci, Stavros… Maă îântreb adesea caâ ţi saci cu
aur ai ghiftuit şi la ce-ţi slujesc. Pentru muieri îâţi lipseşte vlaga, pentru
jocurile de zaruri îândraă zneala de a desface punga, pe odoare nu pui
preţ.
— Sunt faă pturaă prea neîânsemnataă , staă paâ ne, ocoli grecul îândoindu-şi
dupaă obicei spinarea, pentru ca ochiul şi mintea ta saă zaă boveascaă
asupraă -mi. Adun bani albi pentru zile negre.
Ramy Mehmet lepaă daă narghileaua scobitaă îân ambraă şi îâncepu saă
raâ daă :
— Dupaă cum aduni, socoteşti caă acele zile nu vor fi puţine.
Grecul îâşi ciupi pe furiş cotul spre a alunga piaza rea, dar nu conteni
saă zaâ mbeascaă . Ramy Mehmet, iute la maâ nie, nu trebuia staâ rnit. De
asemenea, trebuia saă chibzuiascaă bine fiece cuvaâ nt caă ci turcul era
sprinten, la minte şi anevoie de îânşelat.
Aşa izbutise, fiind de proastaă seminţie – paă rintele prea-luminatului
îânjunghia oi, odinioaraă , pentru caâ teva mahmudele, la poarta Edirne
Capuşi – saă ajungaă cel dintaâ i sfetnic al Sultanului Mustafa, iar asemenea
dregaă torie staâ rnind pizmaă , Ramy Mehmet dovedise prisos de viclenie
de vreme ce trecuseraă şapte ani de caâ nd sta cu dinţii aninaţi de serai.
— Vorbeşte, Stavros, caă ci vremea mi-e maă surataă şi gaâ ndesc caă nici
veştile nu-s puţine. Luna a raă saă rit pentru a şaizecea oaraă de caâ nd îâţi
aştept izbaâ nda.
— Am baă tut drumurile îâmpaă raă ţiei, staă paâ ne, şi dupaă cum luminaă ţia ta
ştie, acestea nu-s presaă rate cu flori de lotus.
— Lasaă florile pe seama stihuitorilor, Paingule!
IÎn ochii negri, taă iaţi migdalaă , se citea neraă bdarea, zaâ mbetul pierise
de pe buzele roşite cu chinoroz.
— Nemţii lui Leopold aşteaptaă un singur semn spre a trece hotarul
Valahiei, spuse grecul dintr-o raă suflare.
— Semnul cui?
— I-am vorbit îânaă lţimii tale despre boierul Ştefan Giurgiu…
Ramy Mehmet saă ltaă din umeri cu dispreţ.
— Copilandrul acela!… Maă cuprinde mirarea caă -mi risipeşti vremea
-93-
cu asemenea maă runţişuri. Socoţi caă i-aş putea îânfaă ţişa lui Mustafa, ca
adevaă rat primejdioase, faptele unui maâ nz bezmetic?
— IÎngaă duie, staă paâ ne, dar maâ nzul acela bezmetic se îântaâ mplaă a fi
cumnatul contelui Silaghi, aflat îân mare preţuire printre ibovnicele
îâmpaă ratului Leopold. Saă raă cit de jocuri si zaiafeturi, ungurul va opinti
din greu pentru ca fratele soaţei sale saă urce îân scaunul Valahiei.
— Dovada! ceru scurt Mehmet.
Grecul scoase din saâ n un pergament şi i-l îântinse avaâ nd grijaă saă nu
calce ighemoniconul:
— Prin acest zapis, contele se leagaă îân faţa uzurpatorului saă -i vinaă îân
sprijin cu oştile lui Leopold, deîândataă ce lefegiii tocmiţi de valah îâl vor
izgoni pe Braâ ncoveanu. Pentru tocmeala acestor lefegii am adaă ugit şi
eu cincizeci de pungi, chibzuind caă staă paâ nul si binefaă caă torul meu o saă -
mi facaă îâncredinţare.
Ramy Mehmet claă tinaă din cap.
— Caâ ţi pui au faă cut pe drum pungile adaă ugite?
— Staă paâ ne!
— Nu laă crima, grecule! Ţi le voi îântoarce, deşi pot jura caă le-ai
îânmulţit cel puţin de douaă ori… Altceva!
— Poţi ştirici sultanului caă primejdia bate şi la hotarul Bogdaniei,
aşa cum a poftit îânaă lţimea ta, spuse Stavros raă suflaâ nd uşurat. Jinduind
cuca şi tuiurile domniei, boier Grigore Negru, sprijinit de oştenii
contelui Wolodowsky urzesc pierzania lui Vodaă Duca al Moldovei.
Paâ nzele au fost astfel ţesute îâncaâ t nemţii şi leşii vor da naă valaă asupra
Ţaă rilor Romaâ ne, îân acelaşi ceas…
— Dovada!
Paingul scoase al doilea zapis:
— Am rostuit scrisoarea contelui Wolodowsky. Prin aceastaă carte
şleahticul se îânvoieşte saă intre cu oştile îân Moldova. Chibzui saă nu
îântindaă plaă cinta: Boierului Negru ii mai lipseau patruzeci de pungi…
— Pe care le-ai îâmplinit degrabaă , spuse vizirul maă suraâ ndu-l printre
gene.
— IÎnaă lţimea ta m-a îâmputernicit saă pun umaă rul la o adicaă .
Ramy Mehmet caă utaă spre fereastra perdeluitaă cu muselinaă . Cerul se
araă ta blaâ nd, o adiere uşoaraă dezmierda frunzele plopilor: va porunci,
daraă , caicul.
IÎşi îântoarse ochii spre grec, caâ ntaă rindu-i faă ptura firavaă
— Izbaâ nda nu-i de soi, Stavros!
-94-
OCHII JUPÂNIŢEI
Stavros se îânchinaă a îâncuviinţare. Lui Ramy Mehmet nu trebuia saă i
te pui de-a curmezişul.
— Am îâncredinţarea caă nu te îânşeli, staă paâ ne…
— Nu eşti deloc îâncredinţat, i-o îântoarse Ramy Mehmet. Urmeazaă !
Paingul clipi repede, araă taâ ndu-se speriat din cale afaraă , Marelui vizir
îâi plaă cea saă staâ rneascaă teamaă …
— Hanul de la Craâ m se va îândrepta cu oaste numeroasaă asupra
Moldovei, îân aceeaşi zi.
— Pentru asemenea faptaă , nu Moldova e aceea care va plaă ti.
— Chiar dacaă îândemnul vine de pe malurile Siretului? Ramy
Mehmet îâl maă suraă scurt:
— Hm! Taă tarul daă semne de cuminţenie. Cine ar putea saă -l
urneascaă ?
— O pereche de ochi verzi, neasemuiţi, staă paâ ne.
— Nu-i cu neputinţaă , îâl ştiu bine pe Zaâ rne!
— Şi pe dumneaei, Catinca Prisaă ceanu?
Marele vizir îâşi holbaă privirea paă curie.
— Ai îânnebunit, Stavros? Pofteşti saă maă îâncredinţezi caă Zaâ rne şi-a
pierdut capul dupaă o bunicaă ?
— Armaă şoaia nu şi-a raă taă cit nici unul din farmecele tinereţii.
Dovadaă , ţarul Petru îâi ofta pe sub fereşti îân urmaă cu trei saă ptaă maâ ni,
caâ nd moldoveanca maă cina din şolduri prin Petersburg. Nu-i de mirare
daraă ca Zaâ rne Han saă se supunaă ispitei.
Ramy Mehmet pipaă i mescioara cu cioburi de fildeş paâ naă nimeri
clopoţelul. Nu-l scaă paă o clipaă din ochi pe grec. Clinchetul argintiu
chemaă un buzat îân şalvari albi şi ilic maă rgeluit cu peruzele. Vizirului, îâi
plaă cea ca slujitorii saă i saă se poarte muchelefi, orice maă runţiş trebuia saă
zvoneascaă prisosul de galbeni. Porunci narghilea nouaă şi se îântoarse la
maă mular.
— Vodaă Duca a lecuit-o de baă rbat şi de prunci trecaâ ndu-i prin sabie.
Pentru cine trudeşte atunci?
— Inima muierii coapte roşeşte la caă utarea ibovnicului crud şi peste
maă suraă de chipeş. Iar acel ibovnic numaă raă doisprezece ani mai puţin.
Armaă şoaia i-a trimis vorbaă taă tarului caă -i vine nepot de soraă …
— Se îânţelege, raâ se Ramy Mehmet. Dibace femeie!
— Dibace, staă paâ ne. A aţaâ ţat poftele hanului şi-l fierbe. Scaunul
Bogdaniei îân schimbul primei nopţi de dragoste, acesta este preţul…
Vizirul îâşi mişcaă trupul gros, îân ochii de migdalaă se aprinseraă luciri
-95-
pe care grecul le cunoştea.
— Se vinde cu mult mai scump decaâ t o fecioaraă de cincisprezece
ani… Nu-l prepuiam pe Zaâ rne ataâ t de caraghios. Hm! Graă unţele
zavistiei, semaă nate cu belşug de cheltuialaă , îân loc saă aprindaă maâ nia
padişahului îâi vor aduce zaâ mbetul pe buze, Paingule! Isprava taă tarului
staâ rneşte raâ sul.
— Ai judecat ca de obicei faă raă de cusur, staă paâ ne, caă ci îântr-adevaă r
Zaâ rne dovedeşte pornire de caă ţelandru poftalnic. IÎmi fac mari naă dejdi
caă socotelile dumnealui vor alunga zaâ mbetul lui Mustafa.
— Anume?
— Cineva i-a şoptit hanului saă treacaă dintaâ i raiaua Braă ilei prin foc şi
sabie şi numai dupaă aceea saă ia drumul Iaşului spre a-şi feri astfel
spatele.
Interesul aprinse caă utaă tura vizirului.
— IÎndraă zneaţaă povaţaă ! Saă prepuiesc oare caă au şopocaă it-o buzele
unui anume maă mular grec?
Stavros suraâ se umil plecaâ ndu-şi privirea.
— IÎmpreunaă cu ispraă vile ghiaurilor hainiţi, urmaă Ramy Mehinet pe
gaâ nduri, ar putea fi un pas, dar nu îândeajuns de mare spre a birui
îândaă raă tnicia padişahului. Iar aceastaă îândaă raă tnicie se bizuie pe ceea ce el
chibzuieşte a fi îânţelepciunea straă moşilor. Optsprezece sultani au
socotit mai folositoare pentru liniştea imperiului slobozenia Ţaă rilor
Romaâ ne decaâ t zaă bala paşalaâ cului. Bagaă maâ na îân chimir, Paingule! Dacaă
te cunosc bine, veştile de soi le strecori cu picurişul, spre asfinţit.
— Maă uimeşti, staă paâ ne! Şopti numai miere: Nu degeaba s-a
îâmpaă maâ ntenit vorba caă ai cea mai deschisaă minte din imperiu.
Ramy Mehmet straâ mbaă din nasul scurt şi laă taă reţ pufaă ind din lulea.
— Mi-e silaă , Stavros! De zece ani eu îânsumi vaâ nd asemenea marfaă
celor care socotesc caă mi-ar fi de trebuinţaă . Vorbeşte daraă faă raă
fesfesele!
— Vizirul Suleyman se aflaă îân drum spre taâ rgul Bucureştilor.
— Şi? Aceasta este o veste veche. Caă laă torindu-se spre Lvov trece
prin Valahia.
— Domnia ta îâi pofteşte de mult pierzania.
Ramy Mehmet tresaă ri. Grecul cunoştea prea multe, iar aceastaă
ştiinţaă îâi va aduce sfaâ rşitul. IÎşi netezi gaâ ndul pentru a-l urma pe al
maă mularului.
— Socot, rosti îân şoaptaă Stavros, caă nu s-ar putea gaă si prilej mai
-96-
OCHII JUPÂNIŢEI
potrivit de a-i smulge potcoavele. Daâ ndu-şi sfaâ rşitul departe de
Istanbul, prepuielie te vor ocoli, staă paâ ne.
— Socoata nu-i rea. Cine va maâ nui jungherul?
— Slujitorii boierului Manolache Filipoiu. I-am şoptit saă
porunceascaă la locul faptei anume semne îân care s-ar putea citi maâ na
Braâ ncoveanului.
— Alergi dupaă douaă vulpi, Paingule!
— Dacaă dovedeşti pricepere, alergaă tura e de prisos, caă ci amaâ ndouaă
vor paă şi spre clapcaă , cugetaă Stavros. Fatma, sora lui Suleyman va şti saă
naă scoceascaă maâ nia padişahului.
Ramy Mehmet îâl maă suraă taâ lhaă reşte.
— Ai chibzuit bine, muierile izbutesc acolo unde îâmpaă raţii opintesc
îân van, iar Mustafa nu o dataă şi-a lepaă dat poruncile ieşind din harem.
IÎncep saă cred ca nu ţi-ai irosit vremea-n zadar. Cadaâ na va spulbera
nehotaă raâ rea padişahului.
— Cu îângaă duinţa luminaă ţiei tale, îâncepu maă mularul, un umaă r
zdravaă n la pieirea Ţaă rilor Romaâ ne îâl va pune Coranul. L-am sfaă tuit pe
boierul Manolache Filipoiu saă -l treacaă pe Suleyman şi pe slujitorii
dumnealui prin ascuţişul hangerelor la ceasul ultimei rugaă ciuni, caâ nd
credincioşii lui Alah se leapaă daă de arme. Va fi, daraă , lesne de îânţeles
pentru paă rintele mahomedanilor caă maă celul s-a fost poruncit de dragul
sfintei cruci…
— Va fi! poftori îâncredinţat Ramy Mehmet.
— Chibzuiesc, de asemenea, adaă ugaă grecul, caă ultima ispravaă
saă vaâ rşitaă de feciorul lui Muradja Septar tot pe seama creştinilor va fi
pusaă , staâ rnind maâ nia cea faă raă de margini a drept-credincioşilor. IÎşi
umezi buzele: Ahmed s-a lepaă dat de Alah, primind taina botezului!
Caă utaă tura marelui vizir îâncremeni pe chipul uleios al grecului.
***
Seraiul califului Muradja Septar, paă storul osmanlaâ ilor, se îânaă lţa
cuminte pe o uliţaă îânfundataă , pornitaă îân repeguş, caă tre marea de
Marmara. Cuminţenia hudubaă ii îâşi avea chichirezul ei, poftea saă arate
prostimii caă urmaşul Profetului se ţine vaâ rtos de Coran care
porunceşte drept-credincioşilor saă se lepede de bogaă ţia cea faă raă de
maă suraă . Puţini îânsaă ştiau ce ascund caă maă rile seraiului, caă ci califul se
-97-
dovedise rob aurului. Divan-cane – odaia cea mare din mijloc – era
îânconjurataă de îâncaă peri faă raă de numaă r, cu pereţii îânveşmaâ ntaţi îân
marmuraă rozalbaă şi bagdadiile îâmpodobite cu faianţaă de culoarea
cerului. Muierile seraiului, Nene-cadaâ n – mama lui Ahmed –, Sudana-
doica şi slujitoarele dumnealor îâşi aveau haremul raâ nduit îân aripa
supusaă raă saă ritului, partea baă rbaă teascaă se slujea de odaă ile de la asfinţit,
deşi Profetul povaă ţuia cu totul dimpotrivaă . Muradja Septar caă lcase
povaţa, caă ci odaă ile dinspre soare-apune raă saă reau pe o staâ ncaă , deasupra
maă rii, şi se afla primejdia ca vreun barcagiu saă -i maă soare nevasta cu
ochi poftalnici.
Nici Mustafa al II-lea, umbra lui Alah pe paă maâ nt, nu prepuia
agoniseala califului. Caâ te trei raâ nduri de covoare, petrecute unul
deasupra celuilalt, acopereau podelele fiecaă rei odaă i. Erau darurile
drept-credincioşilor din Anatolia, Palestina şi Persia pentru moscheile
Istanbulului… Candelele, candelabrele, potirele şi aurul trimis de fiii lui
Alah din Java olandezilor, India, Burma, Malaya şi Singapore pentru
îânzestrarea altor sfinte laă caşe, adaă stau uitate îân caă maă rile lui Muradja
Septar.
Musulmanii şiiti şi vraă jmaşii dumnealor de moarte, musulmanii
suniţi, poftind saă aibaă şi ei caâ te o casaă pentru Alah îân Ţara Sfaâ ntaă , l-au
caă ptuşit pe Calif de daruri cum nici unul din sultanii îâmpaă raă ţiei nu
primise. Marele muftiu al Ierusalimului trebuia şi el saâ -şi arate
supunerea faţaă de urmaşul lui Mahomed punaâ ndu-i la picioare
douaă sprezece caă mile îâncaă rcate cu acele lucruri lumeşti blestemate de
Profet, muftiii din Bagdad, Damasc, din îândepaă rtatele Howeitat, Beni
Sakir, Ruallah, Ageyl sau Sarahin îâi urmau pilda. Califul le purta raă spuns
de fiecare dataă acelaşi – caă Profetul i s-a araă tat îân vis mulţumit de raâ vna
muftiilor saă i.
Muradja Septar era baă rbat croit cu zgaâ rcenie, slab şi subţiratic, mai
lat îân şolduri decaâ t îân umeri. Pe chipul, lunguieţ, terteluit de barba
roşiaticaă , straă juia caă utaă turaă de crotal. Ochii califului dovedeau blaâ ndeţe
numai caâ nd poposeau asupra lui Ahmed, buzele ascuţite brici
cunoşteau suraâ sul doar îân ceasurile caâ nd taă ifaă suia cu feciorul
dumnealui.
— Ai crescut zdravaă n, Ahmed, te-a naă paă dit mustaă cioara, spuse
Muradja Septar lipind tandurul, o maă suţaă din aramaă acoperitaă de
velinţe, sub care se afla un vas cu caă rbuni. Califul era veşnic îânfrigurat,
chiar şi in luna lui cuptor. Puiul de turc îâi saă rutaă maâ neca halatului, dupaă
-98-
OCHII JUPÂNIŢEI
ighemoniconul paă gaâ nilor. IÎşi simţea inima sfaâ rtecataă de bucurii
saă lbatice şi primejdii faă raă izbaă vire, un nod dureros i se arducase îân
gaâ tlej.
— Da, aga-baba1.
— Ce mai face Dimitrie effendi, tot nu i-a secaă tuit agoniseala minţii?
— Cantemir are îânţelepciunea saă nu socoteascaă îândeajuns
îânvaă ţaă turile dobaâ ndite. Acum trudeşte saă aştearnaă pe haâ rtie muzicile
noastre.
— IÎnţeleaptaă trudaă .
— Nepreţuitaă , aga-baba, caă ci nici unul dintre caă rturarii îâmpaă raă ţiei
nu-i vrednic saă saă vaâ rşeascaă asemenea faptaă pentru viitorime.
Caă utaă tura califului se îângustaă . Nu-i plaă cuse raă spunsul purtat de
feciorul dumnealui. IÎşi sorbi vinul grecesc dintr-o cupaă de aur, baă tutaă
îân pietre de rubin, mari caâ t bobul strugurelui, şi binevoi saă suraâ daă .
— Alah a pus îân maâ na credincioşilor saă i biciul şi le-a poruncit saă ţinaă
îân fraâ u noroadele bezmetice. Avem destui ghiauri care saă asude supuşi
asupra pergamentelor.
Ahmed deschise gura saă -l îântrebe dacaă şi neghiobia tot Alah a
poruncit-o, dar se staă paâ ni. Muradja Septar îâi simţi zaă ticneala:
— Gaâ ndeşti altminteri?
— Boier Dimitrie ţi-a trimis îân dar un vas din vechiul Corint, o raă suci
puiul de turc, chibzuind saă -l abataă , pe alte caă raă ri. Nu era clipa cea mai
potrivitaă ca saă -şi verse naă duful.
Califul claă tinaă din cap zaâ mbind cu amaă raă ciune:
— A fost o vreme caâ nd îântre noi nu îâncaă peau taine. Saă prepuiesc caă
odataă cu mustaă cioara te-a naă paă dit şi neîâncrederea?
Nedeprins cu naă ravul minciunii, Ahmed îâşi muşcaă buzele şi taă cu.
Muradja Septar urmaă privindu-l ţintaă :
— Se îâmplinesc cincizeci de zile de caâ nd am paă raă sit Istanbulul…
— Naă daă jduiesc caă drumurile Anatoliei nu te-au ostenit peste
maă suraă .
— Nu eşti dibaci, Ahmed!
— Nu-ţi semaă n, aga-baba.
— Te îâncearcaă neliniştea, vaă d caă ai deprinderi noi… Poftesc saă aflu ce
s-a petrecut îân lipsa mea!
Turcul cel taâ naă r opinti îâncaă odataă saă stingaă paă laă laă ia. Spuse
1
„Domnule tată“, formulă politicoasă de a se adresa părintelui.
-99-
îâncercaâ ndu-şi raâ sul:
— Baă traâ nii moldovenilor povaă ţuiesc: „Fiecare lucru la vremea
cuvenitaă .“
— Cugetul meu s-ar bucura nespus, aflaâ nd ca n-ai uitat nici
îânvaă ţaă tura Coranului despre paă catul minciunii.
— Nu te-am amaă git cu vorbe deşarte niciodataă !
— Nici saă nu îândraă zneşti! Ce s-a îântaâ mplat îân lipsa mea?
Ahmed ridicaă braţele a neputinţaă .
— Saă nu uiţi, aga-baba, ca tu m-ai îândemnat.
— Vorbeşte!
— Nu ţi-au ştiricit iscoadele? Doi emiri terfegoşi mi-au caă lcat pe
urme pus cu pas… Pe care din noi doi l-a naă paă dit neîâncrederea, aga-
baba?
Muradja Septar raâ se:
— Aici baă teai? E adevaă rat, eu le-am poruncit saă -ţi ţinaă umbra de
poale, caă ci nu-s puţini acei care doresc sfaâ rşitul singurului meu fecior.
— Pentru a maă feri de asemenea mişei m-ai îânconjurat de slujitori?
— De pe marginea uliţei se vede îântotdeauna mult mai bine.
Turcul cel taâ naă r claă tinaă din cap:
— Nu umbletul ucigaşilor au cercetat emirii-iscoade, ci caă raă rile
mele! De fiecare dataă caâ nd am poftit saă le vorbesc s-au faă cut nevaă zuţi.
— Ai ochiul limpede, Ahmed. Maă bucur, spuse califul ducaâ nd cupa la
guraă .
— Mi-e tare teamaă , aga-baba, caă va veni o zi caâ nd agerimea lui n-o
saă -ţi fie pe plac… Aşadaraă , i-ai îândemnat saă maă iscodeascaă !
Muradja Septar îâşi ieşi din ţaâ ţaâ ni, strigaă maâ nios:
— Cutezi saă -mi judeci faptele?
— Caâ nd ţi le laud, oare nu tot judecataă se cheamaă ? De ce nu te maâ nii
si atunci, aga-baba?
Califul raă mase faă raă grai. Asemenea îândraă znealaă nu mai pomenise.
Caă utaă tura verde, de bahnaă , îânfigea suliţe îân faă ptura feciorului. Rosti
muşcaâ nd cuvintele:
— Citesc îân vorbele tale îânvaă ţaă tura ghiaurului Cantemir şi maă caă iesc
amarnic caă m-am îânvoit saă -i calci pragul. Ştiinţa buchiilor naşte
nesupunerea, raă zvraă teşte cugetul. Vai mie!
Socoatele lui Ahmed de a nu-l staâ rni se spulberaseraă fum. IÎşi simţi
saâ ngele izbindu-i taâ mplele cu pumnii. Toate îântrebaă rile dureroase, ce-l
munceau de ani şi ani de zile i le îâmbulziraă pe buze:
-100-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Asta-i pricina pentru care printre osmanlaâ i se aflaă numai
cincizeci de pisari si graă maă tici?
— Prea destui!
— Cincizeci, la ataâ ta omenire! Am staâ rnit raâ sul îântregii lumi!
Capudan başa1 a trimis la fund jumaă tate din coraă biile noastre pentru caă
n-a ştiut saă maâ nuiascaă busola şi haă rţile apelor! A trebuit saă punem la
caâ rma vaselor greci scoliţi! Bimbaşa2 Kabataş şi-a maâ nat oştenii la
moarte sub zidurile Vianei, îântrucaâ t n-a izbutit saă buchiseascaă ştirea
mectubgiului Selim. Dregaă torii evropeni din Pera au hohotit ţinaâ ndu-se
cu maâ inile de paâ ntece aflaâ nd caă purtaă torul sigiliului îâmpaă raă tesc nu
cunoaşte slovele! Murahaşul3 Beykoz Ali grijeşte de treburile
îâmpaă raă ţiei la curtea Bourbonului, faă raă saă baă lmaă jeascaă un singur
cuvinţel din graiul franţujilor. E oare cu putinţaă ?
Dispreţul se desluşea limpede pe chipul califului.
— N-am ştiinţaă caâ t s-au veselit evropenii taă i, dar de un lucru sunt
îâncredinţat. De peste douaă sute cincizeci de ani, tremuraă vaâ rtos ori de
caâ te ori umbra lui Alah pe paă maâ nt îâşi îândeamnaă caă utaă tura spre
hotarele dumnealor.
— Şi îân baă taă lia de la Caă lugaă reni au tremurat, aga-baba? Şi îân cea de
la Zenta?
— Maă soaraă -ţi vorbele, Ahmed! Pe cei care poftesc saă -şi aminteascaă
acele îânfraâ ngeri trecaă toare, îâi asteaptaă securea caă laă ului de la Şapte
Turnuri!
— Nu aşa va daă inui îâmpaă raă ţia!
— Numai aşa!
Puiul de turc îâşi maă suraă dezamaă git paă rintele:
— IÎn vremurile cele vechi se aflau douaă cetaă ţi greceşti potrivnice,
Sparta şi Athinai. Cea dintaâ i trudea saă -şi deprindaă supuşii cu sabia şi
îânfraâ narea, cea de a doua cu chibzuinţa şi cugetaă rile, duraâ nd şcoliţe
pentru nevaâ rstnici şi academii pentru filosofi. Astaă zi, dupaă mii de ani,
despre Sparta nu se ştie mare lucru. Saă -ţi istorisesc ce-a izbutit
Athinai?
Se agaă ţaă cu îântreaga faă pturaă de privirea Califului.
— Cum nu pricepi, aga-baba, caă opintim pe caă raă ri care nu duc
nicaă ieri?! Coranul îângaă duie piatra doar moscheelor şi seraiurilor, casele
1
Comandantul flotei turceşti.
2
Comandant peste 1000 de soldaţi turci.
3
Plenipotenţiar turc.
-101-
osmanlaâ ilor de raâ nd iscate din lemn raă maâ naâ d supuse veşnic focului, îân
vremea asta. Evropa îâşi pietruieşte drumurile, îânalţaă burguri trainice.
Drumurile noastre sunt vaă taă mate de ploi, glodul şi colbul alungaă
umbletul, leagaă de picioare taâ rgurile îândepaă rtate, le strecoaraă moartea
cu picurişul. Mahomed ne-a poruncit saă daă m cinstire milogilor, caă ci se
îânrudesc cu el prin Fathma. Ştii caâ ţi traâ ndavi numaă raă Istanbului, aga-
baba?
— Maă soaraă -ţi vorbele, fiule! poftori Califul scraâ şnind.
Ahmed urmaă îânfierbaâ ntat:
— Din patru osmanlaâ i, unul îântinde maâ na! Unul din patru, faă rogu-te
o socotealaă ! Pilda traâ ndaă viei s-a îântins pecingine, lenea s-a statornicit
printre toţi purtaă torii de barbaă . Dacaă drept-credincioşii au scaă pat
baă smaă luţa, se leapaă daă de ea decaâ t saă se aplece. Nimic nu le aţaâ ţaă pofta
de cunoaştere. Dregaă torii au îândraă git ataâ t de mult sofaua, îâncaâ t
poruncesc slujitorilor s-o care dupaă dumnealor caâ nd treburile îâi maâ naă
dincolo de hotarele îâmpaă raă ţiei. Naă scocirile minţilor luminate din
Evropa n-au îângaă duinţa saă -şi gaă seascaă loc printre supuşii lui Alah.
Tiparniţele lui Gutenberg s-au îânmulţit ca ciupercile, raă spaâ ndesc
pretutindeni caă rţi stup de îânvaă ţaă turi, olandezii îângraă desc apele,
smulgaâ ndu-le paă maâ ntul, coraă bierii Spaniei iscodesc maă rile cele
neştiute, nemţii trudesc saă afle tainele stelelor. Noi naă scocim spaime!
Suntem sperietoarea omenirii, aga-baba, pretutindeni culegem numai
uraă , chiar şi de la arabi, fraţii noştri de credinţaă !
Muradja Septar asculta îâncremenit cu ochii îânchişi, cu buzele straâ nse
pungaă , saâ ngele îâi fugise din obraji. Semaă na cu zeii chitaezilor daă ltuiţi îân
piatraă . Ahmed raă suflaă adaâ nc:
— Profetul a poruncit dezmierdatul pisicilor, mila pentru dobitoace,
dar pentru oameni? Paă duri de nuiele rup bostangiii pe spinarea
bieţilor calici, îâi trimit la galere, umplu cu ei temniţele! Calul nu poate fi
ucis, îân schimb, capetele drept-credincioşilor cad cu miile pentru te-
miri-ce fleac. Paă saă rarii greci sunt osaâ ndiţi pentru caă cetluiesc
zburaă toarele îân colivii, boscarii armeni primesc aceeaşi osaâ ndaă pentru
caă au lipsit fiarele deşertului de slobozenie, purtaâ ndu-le îân cuşti prin
baâ lciuri. IÎn vremea asta mamele, surorile si nevestele noastre zac
zaă voraâ te îân temniţele haremului! Unde-i adevaă rul, aga-baba?
— Sfaâ rşeşte! porunci califul, raă sucindu-se spre fereastraă . Copil faă raă
minte…
— Ai poftit saă afli ce maă munceşte, îântre noi nu îâncap taine…
-102-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Am aflat destul! IÎnvaă ţaă torul taă u va plaă ti cu capul toataă nesaă buinţa
semaă nataă .
— Boier Dimitrie a fost cel dintaâ i care m-a sfaă tuit saă -rni slujesc cu
credinţaă neamul, saă maă supun poruncilor lui Mahomed. Aceleaşi
porunci pe care muftiii taă i le calcaă cu bunaă -ştiinţaă !
Muradja Septar zvaâ rli îânvelitoarea, saă rind suliţaă îân picioare.
— Cum îândraă zneşti?!
— Şi tu le-ai caă lcat! izbucni dureros feciorul califului.
Din ochi îâi ţaâ şniraă lacrimi amare, obida îâl îânecaă :
— Profetul nu îângaă duie vinul. El khamr ú umm’ ul Khabaïs!1 Araă taă
cupa: Ce bei, aga-baba? A juca şah, spune Coranul, e ca şi cum ţi-ai baă ga
maâ inile îân saâ nge de porc. IÎn fiecare searaă joci acel joc cu Baş-buluc-
başa2 Osman. Pipota de zburaă toare e opritaă , iar eu am vaă zut-o adeseori
îân talgerele tale. Talgerele tale sunt din aur, deşi Profetul a poruncit
vasele de aramaă !
IÎşi acoperi faţa cu palmele:
— Pentru ce vorbeşti cu douaă limbi, aga-baba?! Ce-ai faă cut cu aurul
drept-credincioşilor trimis moscheelor? Ce pot saă cred? Pe cine?
Oriunde ai caă uta, numai dupaă agonisealaă faă raă trudaă umblaă toţi. Vorba
cea bunaă iscataă cu sprijinul pungilor îânalţaă îân dregaă torii naă taâ ngi, lipsiţi
de carte, aduce slobozenie mişeilor, iar cei faă raă de prihanaă cad sub
securea gaâ delui. De dragul aurului vizirii au ştiricit nemţilor raâ nduiala
oştilor otomane, mii de ieniceri gaă sindu-şi astfel moartea cea
netrebnicaă . Cunoşti zicala ghiaurilor? „La Istanbul paâ naă şi pietrele iau
ruşfet.“ Ştii cum îâi spun valahii celui lipsit de pricepere: „Eşti turc de nu
pricepi?“
Muradja Septar lipea neputincios peretele. Maâ inile îâi ataâ rnau crengi
uscate, caă utaă tura şarpelui, îânfiptaă veşnic îân ochi murise. Izbuti saă
îângaâ ne:
— Du-te fiule. M-ai umilit îândeajuns.
— Nu asta am vrut.
— Bine, bine, du-te.
Puiul turcului porni îâmpleticit spre uşaă . Se opri îân prag.
— Iartaă -maă , aga-baba…
— Ai… ai un talisman nou?
— Da.
1
Vinul e mama tuturor păcatelor (lb. turcă).
2
Şeful gărzilor.
-103-
— Apropie-te! Poftesc saă -l vaă d!
Urmaşul lui Mahomed, speriat de moarte, aţintea crucea de la gaâ tul
lui Ahmed.
— Ce-i asta?!?
— M-am rupt de credinţa ta, aga-baba.
Un ceas mai taâ rziu, dupaă ce Ahmed paă raă si odaia, urlete de groazaă
umpluraă seraiul. Muradja Septar, paă rintele osmanlaâ ilor, se spaâ nzurase.
***
Ceainaă ria lui Ghiorghidis din mahalaua Fanarului gemea de grecime.

Aici îâşi faă ceau veacul coraă bierii naă imiţi pe caicurile turceşti, maă mularii
uliţarnici şi podaă resele1 şoldii, de trebuinţaă drumeţilor raă taă ciţi pe
caă raă rile maă rii.
Craâ şmele fiind alungate din Istanbul, tot aici îâşi alinau patimile
robiţii vinarsului, caă ci jupaâ nul vindea holercaă îân ceşti. Muşterii aveau
datorinţa s-o soarbaă din farfurioaraă , spre a amaă gi caă utaă tura
baă taă tarnicaă a bostangiilor. Mare se dovedea mirarea acelor bostangii
caâ nd dupaă trei ceaiuri omul ieşea ţinaâ ndu-se de pereţi…
Opaiţele raâ nduite pe policioare vaă rsau luminaă untdelemnie,
unsuroasaă , dupaă îânfaă ţişarea vorbelor schimbate îântre muşterii. La o
masaă lipitaă de geamlaâ c, Radu Andronic şi slujitorul dumnealui duceau
staâ ngaci farfurioarele cu basamac la buze, staâ lpind din ochi ghimirlia
caă zutaă îântr-un genunchi pe partea cealaltaă a uliţei. Simion, dulaă ul
ţaă ranului din Chipriana, nedeprins cu rachiul si tutunul, ţinea îân
privealaă de afaraă aceeaşi bojdeucaă .
— Cu îângaă duinţa domniei tale, logofete, zise Ilie Machidon, socotesc
caă s-ar cuveni cercetate spusele ţigaă ncii.
— Dacaă nici Zamfira n-a oblicit casa lui Stavros, atunci, hotaâ raâ t, nu
se aflaă faă pturaă îân cetatea paă gaâ nilor care saă ştie unde-şi cerceteazaă
grecul odihna! Muierea asta e un diavol! Maă miraă caă Stolnicul
Cantacuzino n-a raâ nduit-o printre iscoadele dumnealui.
— Cioroaica, urmaă slujitorul netezind cu dragoste creştetul baâ tei,
nu-i straă inaă nici de naă ravul minciunii. Trag naă dejde caă domnia ta ai
1
Femei de moravuri uşoare.
-104-
OCHII JUPÂNIŢEI
auzit de naşa mea, Evdochia…
Radu Andronic fluieraă a pagubaă :
— Eu îâmi faă ceam naă dejdi caă bataâ r astaă zi ai saă maă laşi saă rac de
ispraă vile celor din Chipriana. Mi-ai îâmpuiat capul.
— De boierule, nu ştii cum se îântaâ mplaă ? Cine are prea mult piper
pune şi îân maă maă ligaă …
IÎmpunsaă tura ţaă ranului luminaă a zaâ mbet chipul lui Radu Andronic:
— S-auzim pilda, moaraă neferecataă !
— Naşaă -mea Evdochia – îâşi îâncepu Machidon istoria, pe îândelete,
dupaă obicei – avea printre alte paă cate şi douaă saă raă cii de nurori tare
harnice la somn. Cum se sculau le era foame şi cum maâ ncau, le apuca
somnul. Nu mult dupaă ce şi-a legat feciorii de fustele dumnealor, iaca o
apucaă pe babaă durerea de ochi. Nurorile i-au îânfaă şurat caă paă ţaâ na cu un
ştergar trecut prin oţet din maă traă gunaă , cu gaâ nd s-o taă maă duiasca de
vedere. Şi daă -i trai odihnit. Aţi faă cut cutare? îântreba baba. Faă cut!
raă spundeau viclenele din crivat. Azi aşa, maâ ine aşa, paâ naă ce îântr-o zi îâi
lunecaă naşi-mii ştergarul, crapaă îâncet un ochi şi vede casa laă sataă îân
paraginaă iar pe nurorile dumneaei dormind boiereşte, deşi baă teau
ceasurile praâ nzului.
Taă cu. Radu Andronic pofti saă afle:
— Şi care e, maă rog, îânvaă ţaă tura?
— Apoi dupaă mintea meé se cheamaă caă un ochi aflaă mai mult adevaă r
decaâ t douaă urechi… Chibzuiesc daraă caă maă rturisirea balaoacheşei se
cere trecutaă prin daracul privirii.
— Maă tem saă nu-l staâ rnim, Machidoane. Vulpea nu poposeşte îântr-o
vizuinaă dacaă n-are maă car doua ieşiri!
***
Socotinţele logofaă tului se adevereau. De patru ceasuri, Stavros

cerceta uliţa din spatele perdelelor şi mai cu seamaă muşteriii lui
Ghiorghidis. Caâ nd Simion îâşi araă taă colţii îân creştetul uliţei, maă mularul
tresaă ri.
— Kostas!
Omul de îâncredere al grecului gemea îânfundat pe o laviţaă . Avea
spinarea cea moale doftoricitaă cu alifii, îân ochii veşnic îâncrucişaţi îâi
clipocea otrava durerii.
-105-
Vicleanul îâi faă cu semn saă se apropie. Slujitorul se urni greu
rezemaâ nd pereţii.
— Cunoşti caâ inele?
Caă utaă tura lui Kostas se îâncrucişaă şi mai abitir. Raă spunse scraâ şnind:
— Colţii lui m-au raă pus, staâ paâ ne!
— Neghiobia, baă iete!
Raă suflaă adaâ nc, îâncercaâ nd saă desluşeascaă umbrele îânvaă lmaă şite îân
ceainaă rie.
— Valahii, adaă ugaă , ne-au oblicit!
— Cum? Nu pricep îân ruptul capului.
— Nu-i o veste nouaă . Pricepi greu, Kostas! Tainele sunt ca
untdelemnul, ies deasupra apei dacaă le daă ghes aurul sau spaima. Maă
îântreb care din iscoadele mele s-a supus? Armenilor le-am taă iat pofta
de a-mi cunoaşte baâ rlogul acum un an, lui Tudose, odaă ieşul
dragomanului moldovean, i-am retezat unghiile la cea dintaâ i îâncercare,
surugiii lui Floriot n-au cutezanţa trebuitoare pentru asemenea faptaă .
Scotoci îân minte vaâ nzaă torii aflaţi îân slujba dumnealui şi dintr-o dataă
zaâ mbetul cel raă u îâi straâ mbaă gura.
— Zamfira! Totdeauna m-am temut de caă utaă tura ţigaă ncii…
Ciocaă nit dupaă anume semn zaă ticni socotelile grecului. Kostas trecu
îân cealaltaă caă maraă şi se îântoarse cu un pergament cireşiu prins, îân
sigiliu. Stavros se ghemui arici. Şopti faă raă saă -l îâncredinţeze ochilor.
— Ramy Mehmet! E prima oaraă caâ nd maă pofteşte la Humaiun Serai.
— Din porunca ta, staă paâ ne, spuse Kostas, am naă scocit casei trei
ieşiri. Poţi daraă saă -i dai ascultare vizirului faă raă ca valahii saă -ţi ia urma.
— Nu! murmuraă Paingul pe gaâ nduri.
— Olaă carul mi-a ştiricit caă Ramy Mehmet a adaă stat toataă dimineaţa
îân ocniţa ferestrei aşteptaâ ndu-ţi sosirea.
— Altcineva maă aşteaptaă , Kostas! Gaâ dele!
Slujitorul clipi des, nedumerit.
— Pentru care pricinaă ? De trei luni opintim îân slujbele poruncite de
vizir iar acum culegem rodul.
— Chibzuielile nu au naă ravul saă -ţi alunge somnul, omule! spuse
Stavros maă suraâ ndu-l cu ochii subţiaţi. Felahii care au trudit saă sape
celelalte ieşiri şi-au aflat sfaâ rşitul îântr-o varniţaă , la ceasul caâ nd au
ispraă vit lucrul. Lucraă rile poruncite de Ramy sunt gata şi tare maă tem caă
turcul îâmi urmeazaă pilda. Nimeni îân afaraă de mine nu poate adeveri
cine a staâ rnit vaâ ntul pierzaniei asupra Ţaă rilor Romaâ ne.
-106-
OCHII JUPÂNIŢEI
Kostas da semne caă nu-i îâncredinţat şi Paingul adaă ugaă :
— E prima oaraă caâ nd maă pofteşte la Humaiun Serai! De ce nu la
palatul lui, dupaă obiceiul statornicit? Poate caă maă îânşel, dar oricum e
mai saă naă tos saă aştept…
***
— Umblaă pe la noi vorba caă toate paă catele îâncaă runţesc odataă cu
omul, numai ticaă loşenia raă maâ ne veşnic fataă mare, spuse Ilie Machidon
caă taâ nd straâ mb spre ghimirlia lui Stavros. Stau şi maă socotesc: pentru
care pricinaă trudeşte grecul îâmpotriva Valahiei? A îâmpaâ nzit curţile
caă ftaă niţilor cu iscoade, îân douaă raâ nduri a îâncercat saă tragaă de limbaă
slujbaşii Cancelariei Negre a Cantacuzinului, nu straă nutaă bine Maă ria Sa
caă vestea gutunarului dobaâ ndit a şi ajuns la Istanbul.
— Valahia nu-i singura ţaraă aflataă sub ochiul Paingului, Machidoane,
raă spunse logofaă tul. Maă mularul a priceput caă negoţul cu taine îâi aduce
caâ ştig îânzecit şi şi-a raâ nduit cumpaă raă tori pretutindeni. Aceeaşi marfaă o
poate vinde apoi şi nemţilor, şi paă gaâ nilor şi îâmpaă ratului Petru.
— Scaâ rbavnicaă neguţaă torie!
— Banul nu are miros, a spus acel îâmpaă rat Vespasian, carele a
raâ nduit daă jdii pe private…
IÎşi ispraă vi basamacul suraâ zaâ nd:
— Uite c-am deprins şi eu naă ravul pildelor…
— Apoi boierule, ştii vorba ceea: degeaba îâţi cumperi cuşmaă dupaă ce
ţi-au degerat urechile…
Se opri caă ci la uşa ghimirliei de peste drum baă tea zorit un
şalvaragiu.
— Judecaâ nd dupaă veşminte, spuse Radu Andronic, paă gaâ nul se aflaă îân
slujbaă la Humaiun Serai.
— Nu-i acelaşi carele a mai fost îân douaă raâ nduri, de caâ nd staâ lpim noi
coşmelia?
— Acelaşi e, Machidoane!
Un ceas mai taâ rziu, slujbaşul Seraiului veni îânsoţit de zece delii 1
ciotcaă de ascuţişuri. Ciocaă ni îân uşaă dupaă obicei, aşteptaă o vreme apoi
porunci oştenilor sa spargaă uşa.
1
Soldaţi în garda sultanului.
-107-
— S-au îâncurcat iţele, îâmpaă rate, spuse Radu Andronic baă taâ nd
darabana pe mescioaraă . Tare mi-e teamaă caă grecul nostru se aflaă la
ananghie!
Truda deliilor se dovedi îân sec. Uşa trainicaă din stejar, legataă cu braâ u
de fier, raă mase mutaă . Alte braâ ie, faă raă fesfesele, apaă rau ferestrele.
Slujbaşul slobozi iar porunca şi oştenii naă scociraă foc la poalele
ghimirliei.
Radu Andronic saă ri îân picioare.
— Grecul se cere izbaă vit, Machidoane, caă ci Cantacuzinul îâl pofteşte
viu. Numai astfel poate dobaâ ndi numele iscoadelor din Valahia.
***
Stavros privea flaă caă rile şovaă ielnice iţite la fereşti.

— Aşadaraă , nu m-am îânşelat. Ramy îâmi pofteşte moartea cu orice
chip!
— Saă ne graă bim, staă paâ ne, spuse Kostas adunaâ ndu-şi anevoie
bodroanţele,
— Unde?
— Avem douaă ieşiri de tainaă .
Paingul se îântoarse maă cinat de gaâ nduri. Spaima ii juca îân ochi
licurici buiaci.
— Pentru marele vizir nu se aflaă piedici. Haidamacii lui vor raă scoli
piatraă cu piatraă îâmpaă raă ţia paâ naă îâmi vor da de urmaă …
Gaâ ndul izbaă vitor îâi aduse din nou suraâ sul draă cesc pe buze:
— Unde-i Ahmed?
— IÎn odaă ile de sus.
— Urmeazaă -maă !
Liliacul din caă utaă tura jupaâ niţei se îântunecase. Cerceta îâmpreunaă cu
turcul, prin fereşti, zarva staâ rnitaă de delii, îâşi fraâ ngea îânnebunitaă
maâ inile.
— Padişahul ţi-a poruncit moartea, Ahmed, spuse Stavros intraâ nd
val-vaâ rtej. IÎntr-o clipitaă flaă caă riie vor mistui casa. Dacaă te dai prins, te
aşteaptaă gaâ dele de la Şapte Turnuri!
— Nu e cu putinţaă ! şopti sugrumat feciorul califului. Tata nu va
îângaă dui saă se atingaă cineva de mine.
Grecul şovaă i dacaă saă -i ştiriceascaă sau nu moartea paă rintelui drept-
-108-
OCHII JUPÂNIŢEI
credincioşilor. Chibzui caă vestea l-ar secera şi o îântoarse:
— Muradja Septar s-a spaă lat pe maâ ini, dupaă pilda lui Pilat, ceraâ nd
padişahului saă -ţi hotaă rascaă singur osaâ nda. Iar Mustafa a hotaă raâ t!
Araă taă flaă caă rile hulpave de la fereşti.
— Graă beşte-te! Ai la gaâ t anume semn, îân faţa caă ruia toataă suflarea
purtaă torilor de fesuri e datornicaă saă îângenuncheze şi saă -ţi
îândeplineascaă poruncile!
Jupaâ niţa se aciuase speriataă de moarte la pieptul turcului. Saâ ngele
fugise de pe chipul lui Ahmed. Raă mase stanaă de piatraă sub caă utaă tura
grecului.
— IÎncaă putem scaă pa! spuse maă mularul apucaâ ndu-l de maâ naă . Casa
are o hrubaă tainicaă legataă de un grajd, raâ nduit pentru ceasurile de
primejdie.
***
Valahii aflaţi îân slujba Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu, ocoliraă
grecimea adunataă ca la panoramaă îân faţa coşmeliei supuse focului,
paă trunzaâ nd îântr-o ogradaă megieşaă . Ochiul logofaă tului, deprins cu
îântunericul, desluşi un deliu care paă zea casa grecului, dintr-o coastaă ,
altul îân fundul graă dinii. IÎi faă cu anume semn lui Ilie Machidon şi
slujitorul se apropie hoţeşte de oştean. Zvaâ rli baâ ta cu maă suraă şi turcul
se praă vaă li fulgerat.
— Slobod!
Din caâ ţiva paşi, ajunseraă la uşiţa dosnicaă , supusaă de pojar, şi se
naă pustiraă îân cuhnii. Fumul naă vaă lea vraă jmaş, lemnul bagdadiei sta gata
saă se praă buşeascaă .
Valahii cercetaraă îân grabaă odaă ile ferite de foc.
— Au fugit! spuse logofaă tul tuşind vaâ rtos.
— Pe unde?
Pipaă iraă pereţii caă utaâ nd ieşirea de tainaă . Laă tratul lui Simion le raă suci
capetele.
Dulaă ul slujitorului zgrepţaă na cu ghearele un sunduc braşovenesc de
zestre. Radu Andronic ridicaă capacul:
— Pe aici! Mulţumesc. Sirnioane, adaă ugaă paă trunzaâ nd îântr-un
chepeng, bine caă maă car tu îâmi eşti de priinţaă dacaă Machidon s-a
raâ nduit daă dacaă …
-109-
Hruba coti iepureşte o vreme, apoi porni sfoaraă îântinsaă la vale.
Valahii, lipsiţi de luminaă , îânaintau cu braţele îântinse, pipaă ind pereţii.
— Ispraă vile grecului, spuse slujitorul, le-a îândemnat cel cu corniţe.
Nu crezi, logofete, caă aă sta-i drumul caă tre îâmpaă raă ţia lui Scaraoţchi?
Mergem de un ceas şi tot nu-i aflaă m capaă tul.
O geanaă de luminaă se ivi dintr-o dataă . Radu Andronic dibui nişte
trepte şi paă trunseraă îântr-un grajd, cu uşile laă sate de izbelişte.
Simion îâi faă cu îânconjurul apoi se opri laâ ngaă iesle, maâ raâ ind îânfundat.
— Faă -ţi pomanaă , cinstite boier, şi ia-ţi lighioana d-acilea! suspinaă o
voce îâncolţitaă de teamaă .
Slujitorul staă paâ ni caâ inele şi de îândataă paiele prinseraă saă se mişte. Un
chip îânnourat îâşi sticli dinţii.
— Zamfira! şopti cu mirare logofaă tul.
— Ptiu, drace! spuse Ilie Machidon zugraă vind semnul crucii. Ce cauţi
îân iesle, luminato?!
Roaba jupaâ niţei Raluca pogorîâ pe paă maâ nt scuturaâ ndu-se de paie şi
spaime. Suraâ sul maă sliniu îâi juca pe obraz.
— Trudeam pentru, domniile voastre, cinstiţi boieri…
— Cu cine? faă cu îântr-o doaraă slujitorul.
— Au! Sunt muiere baă traâ naă , inimioaraă , nu spune asemenea vorbaă …
Radu Andronic îâi curmaă zorit limbariţa:
— Unde-i Stavros?
— Aşteaptaă , rogu-te, saă -mi trag sufletul.
— Ascultaă , haraă poaico, spuse ţaă raă neşte Ilie Machidon dacaă îântinzi
gaâ ndul la punga boierului, ca de obicei, te craâ mpoţesc!
Zamfira îâşi netezi zaâ mbetul boţit de maâ nia slujitorului, furaâ ndu-l pe
Radu Andronic cu coada ochiului. Logofaă tul fremaă ta muncit de diavoli.
— Aici îâşi adaă postea grecul droşca? îântrebaă .
— Te cred. Cum vaă ştiam flamaâ nzi de taine, i-am luat o dataă urma.
Grajdul şi ghimirlia de pe uliţa cea mare a Fanarului se ţin de maâ naă pe
sub paă maâ nt. Caâ nd paă gaâ nii i-au pus foc, am prepuit caă pe acilea o saă -şi
caute izbava…
— Şi te-ai pitit îân iesle, îânnodaă vorba Ilie Machidon.
— Vezi caă ştii, frumosule, ochiosule?
Radu Andronic îâşi staă paâ nea greu neraă bdarea. O zgaâ lţaâ i de umaă r:
— A fugit singur?
— Nu. I-a îândemnat îân droşcaă pe jupaâ niţa Raluca şi pe feciorul
turcului. Raâ se: Poci pune raă maă şag pe douaă pungi caă ptuşite cu zimţaţi,
-110-
OCHII JUPÂNIŢEI
caă poftiţi saă vaă spui îâncotro au luat-o. Şi mai poci socoti acele pungi
caâ ştigate…
Pe Ilie Machidon îâl apucaă jitia1:
— Ptiu, spurcaă ciune! IÎngaă duie-mi, logofete, saă -i araă t diavoliţei ce
socoteli are ciomagul aista!
— Vorbeşte! porunci Radu Andronic.
— Stavros zoreşte saă ajungaă la Craâ m, printre taă tari.
— Caii, Machidoane!
Degetele ţigaă ncii îâi poposiraă pe braţ, caă utaă tura veşnic uliţarnicaă se
aninaă de ochii boierului. Spuse îâncet, cu caă lduraă :
— Lasaă -l îân plata Domnului, logofete! N-ai saă dobaâ ndeşti decaâ t
moartea! IÎn vreme ce se îânhaă mau caii, Stavros i-a şoptit turcului saă
arate bostangiilor şi oştenilor straă jeri de pazaă din portul Beşiktaş un
anume semn pe care Ahmed îâl ţine aninat la gaâ t. L-a sfaă tuit, de
asemenea, saă le porunceascaă , îân numele califului, cetluirea caă laă reţilor
singuratici îânsoţiţi de un caâ ine… La Beşiktaş grecul are priponit un caic
deprins cu drumurile Maă rii Negre.
Radu Andronic se îântunecaă . Cunoştea puterea acelui semn, nelipsit
de la gaâ tul lui Muradja Septar şi a feciorului saă u. Toataă oastea
Istanbulului îâi aştepta acum la raă spaâ ntii, fraă maâ ntaâ nd jungherele îân
palmaă . Şi apoi era greu de prepuit caă , biruind ascuţişurile paă gaâ nilor, ar
mai fi avut vreme sa ajungaă fugarii îânainte ca ei saă urce pe vas.
Socotelile grecului se dovedeau si de astaă dataă faă raă cusur. Caicul avea
saă -l poarte paâ naă îân Craâ mul hanului Zaâ rne, faă raă oprelişti.
Logofaă tul rezemaă îânfraâ nt peretele grajdului:
— Nu mai e nimic de faă cut, Machidoane! Viclenia lui Stavros a
izbaâ ndit din nou!
— Putem plaă ti un caiacgiu din Ienicioi, carele saă -i ia urma, spuse
faă raă îâncredinţare slujitorul.
— Zadarnic! Poruncile lui Ahmed au putere şi asupra slujbaşilor
îâmpaă rateşti de la curmaă tura Bosforului…
Raă maseraă cu privirea aninataă de îântunericul Istanbulului,
maă cinaâ ndu-şi pe îândelete paraponul. Roaba îâşi potrivi fustele, tuşind
uşurel:
— Cu îângaă duinţa domniilor voastre, m-aş duce saă -mi cercetez
staă paâ nica de saă naă tate.
1
Enervarea.
-111-
— Ce face postelniceasa? îântrebaă Radu Andronic.
— Are inima haâ ţaâ nataă raă u, logofete. Fuga jupaâ niţei o s-o vaâ re îân
groapaă .
Se uitaă speriataă îâmprejur apoi adaugaă :
— IÎntreaga Peraă fierbe, boieri dumneavoastraă ! Moldovenii şi valahii
îâşi paă raă sesc conacele, dregaă torii evropeni s-au ferecat îân cancelarii.
Toataă suflarea creştinaă taă ţii se teme de maâ nia paă gaâ nilor pentru fapta lui
Ahmed.
— Tare mi-e teamaă , spuse logofaă tul, caă aceastaă maâ nie va trece
Dunaă rea…
Zamfira îâşi umezi buzele, cu ochii la punga care scotea capul din
cingaă toarea lui Radu Andronic. Slujitorul îâi ceti caă utaă tura şi caâ ntaă ri
ciomagul.
— Nu poftesc raă splataă pentru spaimele dobaâ ndite buchisind taina
grecului, spuse ţiganca, zaâ mbaă rind maâ nzeşte. Nici pentru caă am
lepaă dat la picioarele domniilor voastre acea tainaă . Un sfat m-ar
mulţumi. Spuneţi-mi, rogu-vaă , boieri dumneavoastraă , unde se naă imesc
muierile doritoare saă spargaă piatraă , ca saă scoataă un baă nuţ de trebuinţaă
gurilor îânfometate care aşteaptaă acasaă ?
Cu toataă obida îânfraâ ngerii, Radu Andronic izbucni îân raâ s şi îâi zvaâ rli
punga.
— Dacaă scapi cu viaţaă printre paă gaâ ni, cautaă -l îân taâ rgul Bucureştilor
pe stolnicul Constantin Cantacuzino şi intraă îân slujba dumnealui. Ai saă
faci avere!
-112-
Capitolul V
OSAÎ NDA
IÎn aceeaşi zi, la ceasuri gemene, douaă raă dvane caă rau veşti îânnourate.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, tartorul dedesubturilor de tainaă al
Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu, şi marele vizir Ramy Mehmet rezemau
geamlaâ curile perdeluite, cercetaâ nd faă raă naă dejde, unul forfota
taâ rgoveţilor din cetatea de scaun a Valahiei, iar celaă lalt umbletul
şalvaragiilor din Stambul. Raă dvanele dumnealor se aflau despaă rţite de
caâ mpia Dunaă rii, de munţii cuviincioşi ai paşalaâ cului bulgaă resc şi de
apele Cornului de Aur, dar socotinţele baă rbaţilor cu obrazul ascuns
prostimii uliţarnice se caă laă toreau maâ naă îân maâ naă .
IÎngrijorarea boţise vaâ rtos chipul stolnicului. Ochii negri, adaâ nci,
maă surau cu tristeţe graă dinile palatului domnesc de la Curtea Veche.
Maâ nia padişahului avea saă secere îân curaâ nd frumuseţile naă scocite de
gustul ales al Braâ ncoveanului. IÎn acele graă dini, Maă ria Sa poruncise
caă raă rui din piatraă albaă , maă runţitaă , acoperite de coviltirul rozelor
saâ ngerii, îâmpreunate boltaă . Alte caă raă rui, straă juite de leandri ori de
chiparoşi, se mlaă diau şerpeşte îân jurul hultanilor şi al caă prioarelor
cioplite îân marmuraă greceascaă . Piersicii ninşi cu floare rozalbaă ,
magnoliile trufaşe, azaleea şi ciorchinii liliacului alb primeneau
vaă zduhul, faâ ntaâ ni ţaâ şnitoare zugraă veau privelişti felurite, de-o clipaă .
Graă dinarul italian şi cele nouaă sprezece ajutoare ale dumnealui
faă cuseraă treabaă cinstitaă , spre bucuria ochiului.
Orologiul cu o singuraă limbaă din turnul palatului desluşea al
şaptelea ceas al dimineţii. Constantin Cantacuzino caâ ntaă ri puzderia de
dughene care terteluiau uliţele Taâ rgului Dinlaă untru 1, maă rfurile
neguţaă torilor işlicari, ceaprazari, ale cavafilor subţiri, ale postaă varilor
şi giuvaergiilor, traă geau lumetul de maâ necaă , aprindeau ochii
1
Centrul comercial al oraşului.
-113-
poftalnicilor. Glasuri mai vaâ rtoase decaâ t traâ mbiţele slujitorilor
domneşti, plaă tite anume ca saă laude rodul maâ inilor iscusite, umpleau
taâ rgul. IÎn creştetul Uliţei Mari hanul îânaă lţat de Maă ria Sa Vodaă
Braâ ncoveanu pe paă maâ nturile boierilor Baă laă ceni, vraă jmaşi scaunului,
cataă trufaş, cu coada ochiului, spre hudubaă ile caă ftaă niţilor, îânşirate pe
Podul Mogoşoaei. Şoldurile acelor case, late peste maă suraă , faă cuseraă
vaâ nt ghimirliilor iscate de prostime, le îânghesuiseraă caă tre poalele
taâ rgului.
Stolnicul maă suraă trupul de fecioaraă al Bisericii de Juraă maâ nt,
statornicitaă anume ca îâmpricinaţii saă -şi afle dezlegarea, apoi laă caşul
Domnului zidit la porunca, şi pe cheltuiala ţiganilor zlaă tari, care
staâ rnea zaâ mbetul taâ rgoveţilor luminaţi la obraz. IÎn curaâ nd osmanlaâ ii or
saă le batjocoreascaă pe amaâ ndouaă cu focul şi cu suliţele minaretelor
îânfipte îân coaste, gaâ ndi. Raă dvanul trecu pe laâ ngaă casele raă posatului
domn Şerban Cantacuzino şi stolnicul caâ rni capul îântr-o parte, poftind
saă nu le vadaă . IÎn acele case, îân anume noapte din leat 1688 îâşi otraă vise
dumnealui fratele, pentru a-şi aduce nepotul, Constantin Braâ ncoveanu,
pe scaunul Valahiei. Gurile rele şopteau caă fapta i-o poruncise
îâmpaă rţeala paă rtinitoare a acareturilor moştenite. Alte guri prepuiau caă
Vodaă Şerban şi-a aflat sfaâ rşitul pentru caă deschisese larg porţile
Valahiei oştilor lui Leopold…
Maă naă stirea Saă rindarului – ce vraă jise pre mulţi caă laă tori pentru
frumuseţile ei – odataă raă masaă îân urmaă , taâ rgul da semne de moarte.
Pestelcile verzi ale viilor cuprinseraă din amaâ ndouaă paă rţile podul
Mogoşoaei, paâ naă haă t departe, caă tre braâ ul de paă duri care cetluiau
Bucureştii.
Raă coarea da taâ rcoale raă dvanului si stolnicul îânlaă turaă perdeluţa,
raă suflaâ nd adaâ nc. Veştile aduse de olaă carii Cancelariei Negre pisau
mintea Cantacuzinului, îâi arducaseraă nod dureros îân gaâ tlej.
Curaâ nd, zaă ri la un cot al drumului Palatul Mogoşoaei, ridicat din
iscusinţa pietrarului Vucaşin Caragea şi gustul Maă riei Sale Vodaă
Braâ ncoveanu. Ochiul Maă riei Sale, deprins cu frumuseţile naă scocite de
cioplitorii Valahi, poruncise saă scurteze staâ lpişorii loggiei veneţiene, şi
saă le adauge poame şi frunze chindisite îân piatraă , dupaă pilda celor din
livezile megieşe. Braâ ul din flori necunoscute paă maâ ntenilor fusese
alungat tot din porunca voievodului, faă caâ nd loc bujorului, zambilei şi
viţei de vie.
Foişorul, ataâ t de drag Braâ ncoveanului, cu ocniţe şi staâ lpişori raă suciţi,
-114-
OCHII JUPÂNIŢEI
staă paâ nea îâmprejurimile. Raă dvanul ocoli apele lacului naă paă dit de nuferi
şi opri îân coasta palatului, laâ ngaă o uşitaă dosnicaă , la care nu ajungea
baă taia caă utaă turii.
***
Caleaşca lui Ramy Mehmet sfaâ rşi de depaă nat uliţa Divan Ioly.
Moscheea Albastraă şi Aia Sofia se îânfaă ţişaraă cu toataă zestrea lor de
frumuseţi, dar marele vizir nu le daă rui decaâ t o zdrealaă de privire.
Gaâ ndurile dumnealui maă cinau zavistii, meştereau spaime, plaă maă deau
diavolii.
Toate socotinţele se dovediseraă supuse. Avea dovezile de trebuinţaă ,
moartea voitaă a lui Muradja Septar urma saă -i umple padişahului
paharul raă bdaă rii. Stavros, singurul carele cunoştea dedesupturile
urzelii, se mistuise îân pojarul poruncit.
Sarayburnu, palatul sultanilor, îânaă lţat la 1464 pe una din cele şapte
coline ale vechiului Istanbul, cu vedere îâncaă paă toare asupra Maă rii
Marmara, graă maă dise toate dregaă toriile îâmpaă raă ţiei. Aici se poruncea
raă zboiul şi pacea, aici îâşi primeau vizirii blana de vulpe, semn al puterii,
şi tot aici îâşi gaă seau moartea, dacaă se dovedeau sfaă diţi cu cinstea,
uneltind îâmpotriva padişahului. Palatul era un talmeş-balmeş de
caă soaie, caă ci fiecare sultan poftise saă -şi spunaă gustul. Dintaâ i te
îântaâ mpina poarta îâmpaă raă teascaă de la miazaă noapte, botezataă de paă gaâ ni
Bab-I-Humayum sau Sultanat Kapisi, care îâncheia, cataramaă , prima
cingaă toare de ziduri. De aceste ziduri se aflau lipite brutariile, caă maă rile
socotitorilor, bolniţa şi faâ ntaâ na caă laă ului, îân apele caă reia îâşi spaă la
armaşul sculele dupaă descaă paă ţaâ narea hainiţilor.
Patruzeci de brutari fraă maâ ntau paâ inea rotundaă si teşitaă , numitaă
pide, pentru caă ftaă niţi, cea neagraă şi grea – somun – pentru slugi şi
paâ inea seraiului, khass ekmek, din care numai sultanul şi ţiitoarele
dummnealui puteau saă se îânfrupte. Zaâ mbetul cel raă u straâ mbaă chipul
marelui vizir: dacaă poftea asemenea paâ ine trebuia saă plaă teascaă bani
grei…
Caă tre raă saă rit îâşi plaâ ngea soarta Biserica Sfintei Ecaterina, raă masaă din
vechime, caă ci era haă raă zitaă saă îândure batjocura paă gaâ nilor, adaă postind îân
spate apa trebuincioasa seraiului.
Caleaşca lui Ramy Mehmet se strecuraă apoi prin a doua poartaă ,
-115-
bortitaă îân al doilea raâ nd de ziduri, numitaă Bab-Us-Salem, adicaă poarta
de mijloc. Ochiul doritor de frumuseţe zaă bovea fermecat asupra
fierului baă tut cu dichis de meşterul Isa Bin Mehmet, pe timpul lui
Soliman Magnificul. De-o parte şi de alta a porţii se aflau douaă turnuri
ţuguiate la capaă t, îân care îâşi aşteptau sfaâ rşitul osaâ ndiţii de neam şi se
odihneau straă jiie. Ramy Mehmet îâşi straâ mbaă din nou buzele a zaâ mbet.
Prin Bab-Us-Salem avea îângaă duinţa saă intre caă lare numai padişahul.
Ograda îân care paă trunsese adaă postea caă tre raă saă rit cuhniile, unde zi
de zi oalele fierbeau cele de trebuinţaă paâ ntecelui pentru cinci mii de
oameni, caă ftaă niţi sau mişei. IÎn alte hudubaă i, raâ nduite ceva mai departe,
fierbeau piatraă scumpaă dregaă torii imperiului, caă ci îân ele se
statorniciseraă sfatul vizirilor pentru treburile de fiecare zi, casa
graă maă ticilor şi a pisarilor îâmpaă raă teşti, turnul judecaă torilor şi vistieria.
Marele vizir pogorîâ din raă dvan. IÎn cea de a treia ogradaă ,
ighemoniconul statornicit îâncaă de pe vremea lui Soliman Magnificul
poruncea saă paă trunzi pe jos. Pe maâ na dreaptaă , te îântaâ mpinau şcoliţa
seraiului, casa marelui vistiernic al îâmpaă raă ţiei, armuraă ria, moscheea şi
odaă ile eunucilor albi.
Paâ naă la Murad al III-lea, adicaă paâ naă îân 1574, haremul se afla îân
seraiul lui Baiazid, sau vechiul serai. Un an mai taâ rziu, muierile de
trebuinţaă umbrei lui Alah au fost aduse îân Sarayburnu. Cele 400 de
odaă i ale haremului, laă caă tuite şi zaă voraâ te, îâşi faă ceau veacul caă tre
raă saă ritul soarelui, departe de oricare caă utaă turaă .
Ramy Mehmet daă du ocol graă dinii cu lalele şi se strecuraă îân
pavilionul Bagdadului, unde padişahul îâşi petrecea dimineţile.
***
Ochii bulbuşaţi ai Braâ ncoveanului maă surau faă ptura şiştavaă a lui
Constantin Cantacuzino. Stolnicul purta strai neguros, ca şi ungherele
prin care se furişa. Şi de astaă dataă îântorsese spatele luminii, alegaâ nd
jeţul naă paă dit de umbre. Pe chipul noptatec nu-i traă ia decaâ t caă utaă tura,
ascuţitaă brici. Se aflau îân odaia îânstelataă , din care voevodul alungase
sofaua, ataâ t de scumpaă şalvaragiilor, poruncind scaune fraâ nce,
subţiratice, mescioare numai pe douaă picioare, rezemate de pereţi şi
jeţuri aduse din îândepaă rtatul Avignon. Vodaă – muchelef îâncaă de pe
vremea caâ nd era boier buiac la moşia dumnealui din Potlogi –
-116-
OCHII JUPÂNIŢEI
îânveşmaâ ntase îân acea dimineaţaă straiul veneţienilor, supus trupului,
caă lcaâ nd astfel cu bunaă -ştiinţaă ighemoniconul poruncit de Poartaă .
Patima pentru giuvaericale se citea limpede îân smaragdul maă şcat, taă iat
fagure, de pe araă taă tor şi îân bumbii din adamante, caâ t unghia, ieşiţi din
cheutorile caă maă şii.
Constantin Cantacuzino era singurul baă rbat din taâ rgul Bucureştilor
care îâi cunoştea agoniseala. Aurul Braâ ncoveanului umpluse caă maă rile
zarafilor jidovi din Viena, Padova şi Istanbul, caă ptuşea tainiţele
palatului de la Curtea Veche. Moşiile Maă riei Sale, îâmplinite cu cele
aduse de Doamna Maria, îâi lepaă dau la scuturatul frunzelor baniţe de
zimţaţi, neguţaă toria cu rodul viţei de vie le sporea numaă rul. Ghiujul
cunoştea, de asemenea, si viclenia nepotului – caă ci nu degeaba îâl
porecliseraă nemţii Vulpea din Balcani – şi daă rnicia sa faă raă de maă suraă , îân
ceasurile caâ nd opintea saă -şi facaă prietene paâ naă şi pietrele Istanbulului.
Dar ce nu ştia stolnicul?
— Judecaâ nd dupaă caă utaă tura domniei tale, unchiule, chibzuiesc caă
veştile care te-au maâ nat nu-s din cele deprinse saă -mi staâ rneascaă
zaâ mbetul, spuse Braâ ncoveanul.
Constantin Cantacuzino nu-l slaă bi din priviri. Şopti îânaă buşit:
— Hiclenii au izbaâ ndit! Valahia şi Moldova vor fi trecute prin foc şi
sabie!
Vodaă îâl cercetaă lung, raă pus de veste. Stolnicul urmaă :
— Cei ce au desfaă cut besacteaua Pandorei se dovedesc faă raă pereche
îân urzeli.
— Aurul şi politichia Valahiei au izbutit îântotdeauna saă destrame
asemenea lucraă turi, îâşi aminti Maă ria Sa.
Ghiujul claă tinaă din cap adumbrit:
— De astaă dataă , toate comorile paă maâ ntului, adunate laolaltaă , nu vor
putea saă ogoiascaă maâ nia Porţii. Focul primejdiilor arde mocnit, dar
fumul lor a îântunecat cerul Bosforului.
— Postelniceasa Balş? îântrebaă Vodaă .
— Şi ea, deşi scaâ nteia a fost scaă paă rataă faă raă voinţa ei.
— Şi mai cine?
Constantin Cantacuzino raă suflaă adaâ nc:
— Iscoadele din Pesta ungurilor şi-au lepaă dat îân zori agoniseala:
Giurgiu cel taâ naă r adunaă oşteni lefegii.
— Pentru care pricinaă ? Nu eu sunt acela care i-am poruncit moartea
baă traâ nului.
-117-
— Hiclenii au avut grijaă saă straâ mbe adevaă rul, spre a-i aprinde
saâ ngele. Iar saâ ngele aprins peste maă suraă îânlaă turaă socotinţele, spuse
stolnicul. Inima lui Giurgiu cel copt a caă utat-o jungherul capugiului
Selim, îântr-o noapte de zaiafet, caâ nd turcul poftea saă paă trundaă îân
iatacul jupaâ nesei. Un singur slujitor cunoştea pricina, dar curaâ nd şi-a
aflat şl el sfaâ rşitul sub zidurile Colţei. Straă jile statornicite de Maă ria Ta
juraă caă faă ptaşul îânghiţit de îântuneric ar fi Stavros, îânsoţitorul
capugiului.
— Stavros! poftori pe gaâ nduri Braâ ncoveanu. Nu-i prima oaraă caâ nd
aud numele aă sta…
— IÎl vei mai auzi, caă ci umbletul grecului bate la porţile hainiţilor. La
povaţa lui, boier Ştefan Giurgiu opinteşte saă adune lefegii.
— E un prunc, stolnice! rosti mirat Maă ria Sa.
***
— Un copil, Ramy! spuse sultanul lungindu-şi suraâ sul.

Şedea cu picioarele graă maă dite sub şezut, pe sofa molatecaă cu ciucuri
şi terţei din perle roz-albe, îânvaâ rtind îântre degete un trandafir
caâ rmaâ ziu, patima luminaă ţiei sale. Nimeni nu ştia saă -l fi vaă zut vreodataă
faă raă asemenea floare îân maâ naă .
„Gusturi de muiere!“ socoti marele vizir cercetaâ ndu-l pieziş.
Pereţii odaă ii, ţuguiaţi cu meşteşug, erau îânveşmaâ ntaţi îân faianţaă
albastraă , care îânfaă ţişa frunze şi poame din îândepaă rtata ţaraă a
chitaezilor, linii fraâ nte îân fel şi chip, iar pe bagdadie un verset din
Coran: Alah este lumina cerului şi a pământului. Asemenea îânvaă ţaă turaă
se afla îânsemnataă numai pe cupola cea mare a moscheii lui Ahmet.
Meşterii persani ai seraiului aduseseraă paâ naă îân ungherul îânchinat
raă saă ritului un firicel de apaă ce se vaă rsa, cu picurişul, îântr-un bazin de
piatraă caâ t o copaie. De aici, prisosul picaă turilor caă dea prin douaă vaduri
îân alt bazin, ceva mai mare, apoi îân al treilea, cel mai îâncaă paă tor.
Meşteşugul raă spaâ ndea raă coare domoalaă îân îâncaă pere şi şopocaă itul
izvorului de munte, pe care umbra lui Alah poftise saă -l asculte îân
ceasurile dimineţii.
IÎn staâ nga sofalei, îângenunchia o maă suţaă armeneascaă îâncrustataă cu
sidef, iar pe acea maă suţaă aştepta tablaua cu dulceţuri şi şoşab, pentru
cea dintaâ i bucurie a paâ ntecului. IÎn dreapta fumega, cuminte,
-118-
OCHII JUPÂNIŢEI
narghileaua ferecataă îân aur şi pietre de rubin.
Ramy Mehmet îâşi rupse caă utaă tura din arabescurile covorului de
Smirna şi o ridicaă cu grijaă paâ naă la îânaă lţimea şezutului îâmpaă raă tesc, aşa
cum poruncea ighemoniconul:
— Cer îângaă duinţa luminaă ţiei tale saă -i amintesc caă de la acea noapte,
caâ nd capugiul Selim a plaă tit necuviinţa baă traâ nului Giurgiu faţaă de
Poartaă , au trecut unsprezece ani. Boierul Ştefan e naă paă dit acum de
mustaă cioaraă şi gaâ nduri moşnegeşti despre porunca saâ ngelui.
— Anume?
— A jurat saă maă runţeascaă îântreaga suflare a credincioşilor lui Alah
din cetatea de scaun a Bucureştilor!
Urmaă ri printre gene caă utaă tura malului de baă rbat, praă vaă lit pe sofa.
Sultanul maă sura lung, prin fereastra deschisaă , apele Bosforului,
mirosind trandafirul.
— Cutezanţaă de nevaâ rstnic! spuse faă raă saă -l priveascaă . Fustaşii
Braâ ncoveanului vor şti saă -i dea îânvaă ţaă tura cuvenitaă .
— Dacaă Vodaă va voi saă sloboadaă asemenea poruncaă …
Padişahul îâl privi lung, apoi suraâ se blaâ nd.
— Te amaă geşti, Ramy. Voievodul Valahiei mi-e credincios.
— Cer îângaă duinţa luminaă ţiei tale, rosti supus marele vizir, saă fac
socoata domnilor din Ţaă rile Romaâ ne care şi-au cinstit juraă maâ ntul de
credinţaă . Raă suflaă adaâ nc: Nici unul! Toţi au uneltit cu muscalii sau cu
nemţii…
— Toţi şi-au aflat degrabaă sfaâ rşitul la Şapte Turnuri! Braâ ncoveanu
îâşi paă streazaă capul pe umeri de aproape doisprezece ani.
— Pentru caă e neîântrecut îân viclenie, staă paâ ne! Pentru caă ştie saă
astupe cu aur borţile prin care oamenii mectubgiului Bektaş ar putea
iscodi adevaă ratele fapte ale Vulpei din Balcani! Aş mai adaă uga la toate
astea ochiul limpede al stolnicului Cantacuzino, care vegheazaă .
Umbra lui Alah pe paă maâ nt goli cupa de şoşab, apoi îâşi tipaă ri buzele
cu o baă smaă luţaă din horbotaă subţire:
— Viclenia cere o minte bogataă …
— Nu de isteţime duce lipsaă Braâ ncoveanul.
— Cu ataâ t mai mult. Numai un pidosnic 1 ar cuteza saă dea maâ naă
slobodaă acelui baă ieţandru, ştiind caă asemenea faptaă va staâ rni maâ nia
noastraă .
1
Om sucit, care face totul pe dos.
-119-
Ramy Mehmet claă tinaă din cap a îâncuviinţare deplinaă :
— Adevaă rat este şi prea adevaă rat, staă paâ ne! Dar dacaă Braâ ncoveanu
nu se mai teme de maâ nia îânaltei Porţi? Dacaă a dobaâ ndit sprijin vaâ rtos
din afaraă ?
— Ţarul Petru îâşi are necazurile lui cu Carol al Suediei.
— Viana, îân schimb, nu s-ar da îân laă turi… Buzele padişahului se
lungiraă a zaâ mbet:
— Saă nu-mi spui, rogu-te, caă Leopold cel nehotaă raâ t se va repezi saă -şi
verse oştile îân Valahia, la îândemnul acelui boier buiac!
— Sora lui Ştefan Giurgiu e maă ritataă cu un baron ungur, tare
muieratic…
***
Carol Silaghi descaă lecaă din mers, zvaâ rlind haă ţurile raâ ndaşului ieşit îân
îântaâ mpinare. Era naă paă dit de colb şi ostenealaă . Ştefan Giurgiu îâl saă geta
cu caă utaă tura din umbra cerdacului. Se îâncredinţaă caă baroneasa se aflaă
îân iatacul dumneaei şi şopti otraă vit:
— Ai dibuit vreo slujnicuţaă neîânceputaă , Carol? Se vede caă s-a dovedit
tare îândaă raă tnicaă , dacaă ţi-au trebuit opt zile ca saă ajungi îân crivatul ei…
— Eşti naă taâ ng, maâ nzule! spuse ungurul luaâ nd carafa cu vin de pe
mescioaraă . Baă u îândelung, potolindu-şi arşiţa.
Boierul valah nu-l slaă bea din priviri:
— Sau te-au laă sat balamalele şi ţi-ai mistuit ruşinea îân pustaă …
— Opinteşti zadarnic, feciorule, vorbele tale nu-mi staâ rnesc decaâ t
milaă ,
— Ţi-s zilele numaă rate, Carol! Tot îân hangerul meu ai saă sfaâ rşeşti!
scraâ şni Ştefan Giurgiu. La urechile Ilincaă i au ajuns anume şoşoteli!
Baronul se praă vaă li îântr-un jeţ, meşterit din raă chitaă , şi îâşi îândopaă
luleaua.
— Dar la urechile tale? Uite ce e, maâ nzule, ca saă nu te mai osteneşti
cercetaâ ndu-maă prin borta cheii, am saă -ţi ştiricesc eu caă raă rile baă tute.
Douaă nopţi am slujit îân aşternutul ibovnicei generalului Rabutin de
Bussy, alte douaă îân crivatul celei dintaâ i ţiitoare a îâmpaă ratului. Şi una şi
cealaltaă erau îânfometate, caă ci franţuzul n-are snagaă , iar Leopold
raă taă ceşte îân labirintul politichiei…
Se opri spre a-şi cerceta cumnatul. Ştefan Giurgiu, alb de maâ nie,
-120-
OCHII JUPÂNIŢEI
sparse cupa îân caă uşul palmei. Vinul rubiniu se caă laă torea pe podele
dimpreunaă cu saâ ngele buiac. Ungurul îâl aşteptaă suraâ zaâ nd saă -şi macine
obida, apoi urmaă :
— Chibzuiesc caă muierile au fost mulţumite de slujbaă caă ci îânainte de
a îântoarce spatele Vianei, Leopold a slobozit poruncaă oştilor saă asculte
chemarea lui Ştefan Giurgiu, viitorul domn al Valahiei, de îândataă ce
lefegii acestuia vor maă runţi curtea Braâ neoveanului.
— Scorneli! baâ lbaâ i valahul.
Carol Silaghi îâi vaâ rîâ sub ochi un pergament:
— Cunoşti pecetea generalului Rabutin?
Cartea desluşea limpede boierului Giurgiu caă Viana e gata saă punaă
umaă rul la izgonirea necredincioşilor peste Dunaă re, dacaă şi viitorul
domn o pofteşte. Baronul raă mase îân privealaă , buchisind pe îândelete
tulburarea cumnatului.
— Am terfelit îâncrederea surorii tale, maâ nzule, nu-mi pofteşti
moartea?
— Nu maă îânjosi, Carol!
— Raă spunde! Ori se cuvine saă -mi aducaă mulţumitaă ?
Boierul straâ nse din pleoape.
— Eşti prea nevolnic ca saă maă îânfrunţi pieptiş, spuse ungurul. IÎn
ziua caâ nd anume jungher îâmi va borti spinarea, muierile pomenite vor
schimba hotaă raâ rea cancelariei imperiale!
Zaâ mbetul trufaş îâi flutura stindard pe buze. Urmaă cu dispreţ:
— Prin mine ai adaă ugit neamului taă u de saă raă ntoci herbul baroniei,
eu te ridic pe tronul Valahiei! Poftesc saă nu uiţi, maâ nzule! Şi-acum, du-
te şi adunaă -ţi lefegiii!
***
— Caâ ţi oşteni socoteşti caă ar putea tocmi? îântrebaă Braâ ncoveanu.

Stolnicul Cantacuzino faă cu o socotealaă lesnicioasaă :
— Dacaă spusele zarafului jidov din Pesta sunt adevaă rate, Stavros i-a
numaă rat galbenii de trebuinţaă pentru cinci-şase mii. Adaugaă şi oştile
imperiale, care nu aşteaptaă decaâ t chemarea uzurpatorului.
— Saă îânştiinţaă m Poarta.
— Ştie, Maă ria Ta!
Braâ ncoveanu îâl maă suraă pe gaâ nduri.
-121-
— Saă pricep oare caă acei vicleni au straâ mbat îâncaă odataă adevaă rul,
pentru urechile padişahului?
— IÎntocmai, Doamne! De ce nu l-ar îâncredinţa pe Mustafa caă Ştefan
Giurgiu pofteşte saă raă zbune fapta capugiului Selim, trecaâ nd prin
ascuţişul hangerelor turcii din Valahia? De ce nu l-ar îânfaă ţişa pe
voievodul Ţaă rii Romaâ neşti gata saă -şi deschidaă hotarele lui Leopold?
Maă ria Sa rumegaă prepuielile stolnicului pe îândelete, maă suraâ nd odaia
îân lung şi-n lat. Constantin Cantacuzino nu se îânşelase niciodataă îân
treburile de tainaă , mintea lui limpede şi ochiul deprins saă vadaă dincolo
de ziduri dobaâ ndiseraă nu o dataă izbaâ ndaă acolo unde alte caă utaă turi şi
alte socotinţe daă duseraă greş.
— Saă naă daă jduim, spuse Vodaă . caă Padişahul nu se va laă sa îâmbrobodit
cu vorbe…
***
— Iataă dovada, prea fericitule, suspinaă Ramy Mehmet îântinzaâ ndu-i

pergamentul baronului Silaghi, prin care ungurul se lega faţaă de
Stavros saă punaă umaă rul la curtea Vianei, îân folosul boierului Giurgiu.
Muierile ghiaurilor, deprinse saă se îânfrupte din bucuriile trupului cu
doi-trei ibovnici, au miere pe limbaă . Nu o dataă şoapta lor diavoleascaă a
poruncit maă celuri.
Umbra lui Alah pe paă maâ nt îâşi astupaă zaâ mbetul cu trandafirul
saâ ngeriu. De caâ te ori nu daă duse el îânsuşi ascultare poftelor Picaă turii de
Rouaă , cea din urmaă cadaâ naă a haremului? Marele vizir îâi îântinse al doilea
pergament:
— Iataă şi legaă maâ ntul îânsemnat cu saâ nge al boierului Giurgiu, prin
care juraă saă -i maă runţeaşcaă pe cei de-un neam cu ucigaşii paă rintelui
saă u…
Padişahul îâi cercetaă slovele greceşti şi-l puse laâ ngaă celaă lalt.
— Dacaă pe baă ieţandru îâl îânţeleg, spuse, fiind la vaâ rsta cea crudaă
care-ţi porunceşte hotaă raâ ri lipsite de chibzuinţaă , îânvoiala
Braâ ncoveanului e lipsitaă de orice temei. Constantin nu-i casap!
Suraâ sul îânflori pe chipul marelui vizir:
— IÎndraă znesc saă aduc prea fericitului sultan Mustafa dovada unei
fapte faă raă pereche îân îândraă znealaă . Ştie Luminaă ţia ta unde se aflaă vizirul
Suleyman?
-122-
OCHII JUPÂNIŢEI
— IÎn drum spre Viana.
— Nu! IÎntr-o groapaă de pe paă maâ ntul Valahiei!
— Ce?!
Padişahul maă suraă îâncruntat faă ptura lui Ramy Mehmet, poftind
desluşiri.
— Hangerele oamenilor de îâncredere ai Braâ ncoveanului i-au daă ruit
moarte netrebnicaă , îântr-o poianaă de pe malul Daâ mboviţei, îâmplinind
astfel porunca lui Vodaă .
***
— Poruncile le-a slobozit boierul Manolache Filipoiu, raă spunse

stolnicul Cantacuzino. Slujitorii gaă manului erau îânveşmaâ ntaţi aidoma
paicilor domneşti, faă caâ nd astfel îâncredinţarea turcului raă mas îân viaţaă caă
isprava a fost ticluitaă la Curtea Veche.
— Ce ticaă loşie! şopti Braâ ncoveanu.
— Pantaleone, doftorul Maă riei Tale, a izbutit saă dreagaă stricaă ciunile
pricinuite unei slugi. De la acea slugaă am aflat îântreaga taă raă şenie. La
vaă rsatul nopţii, Manolache Filipoiu, straâ ns îân chingi, a maă rturisit fapta
şi numele celui care l-a îândemnat.
— Saă fie acelaşi maă mular grec?
— IÎntocmai, doamne! Stavros i-a îâmpuiat capul naă taâ ng, momindu-l
cu scaunul Valahiei…
Vodaă asculta îâncremenit. Vestea mustea de primejdii faă ţişe, altele
ascunse.
Cantacuzinul îâşi umezi buzele:
— Aş mai vrea saă amintesc Maă riei Tale caă Suleyman şi-a dobaâ ndit
caftanul de vizir îâmpingaâ nd-o pe Fatma, sora dumnealui, îân braţele
padişahului…
***
Un strigaă t îânfundat, de fiaraă îânjunghiataă straă baă tu seraiul. „Fatma!

Grecul a judecat bine, gaâ ndi Ramy Mehmet, durerea a biruit zaă voarele
haremului.“
Sultanul tresaă ri biciuit şi paă raă si degrabaă îâncaă perea.
-123-
Se îântoarse dupaă un ceas şi mai bine, rumen de maâ nie. Ramy
Mehmet îâi zaă ri obrazul, caă utaă tura îângustataă brici şi îâşi zise caă Fatma nu
şi-a praă paă dit vremea îân zadar.
Umbra lui Alah rezemaă pervazul ferestrei, privind îândelung caicurile
Bosforului.
— Urmeazaă ! porunci faă raă saă se clinteascaă .
Marele vizir îâşi drese uşurel glasul:
— Cutezanţa Braâ ncoveanului se cuvine judecataă şi prin ochii
credinţei. Dacaă prea fericitul sultan Mustafa îângaă duie, l-aş îândemna saă
asculte maă rturisirea acelui îânsoţitor al lui Suleyman, carele a scaă pat
din clapca voievodului valah.
Padişahul îâncuviinţaă claă tinaâ nd din cap.
***
— Acel îânsoţitor, izbaă vit chipurile de Manolache Filipoiu, urmaă

stolnicul, e îâncredinţat caă maă celul poruncit are temeiuri religioase.
— Adicaă ? îântrebaă voievodul.
— Caâ taă vreme s-a aflat îân casele gaă manului, n-a îâncetat o clipaă saă
murmure caă fapta hangerelor ucigaşe a fost îândemnataă de credinţa
Maă riei Tale îân îânvaă ţaă tura lui Christos. Naă vala asupra lui Suleyman s-a
dat, dupaă povaţa grecului, la ceasul caâ nd şalvaragiii îâşi faă ceau ultima
rugaă ciune.
Maă ria sa rezemaă peretele, alb la obraz:
— Valahia, murmuraă , e pierdutaă !
— Tare mi-e teamaă caă şi ţara Moldovei îâi va îâmpaă rtaă şi soarta, oftaă
Cantacuzinul. Diavolul de maă mular şi-a vaâ raâ t coada şi printre hainiţii
voievodului Duca. Iar printre acei hainiţi se aflaă şi dumneaei, Catinca
Prisaă ceanu.
— Nevasta comisului Dimitrie? îântrebaă Vodaă . Prisaă ceanu a fost
descaă paă ţaâ nat!
— Adevaă rat.
— Dimpreunaă cu pruncii.
— Prea adevaă rat. Muierea trudeşte acum sub porunca inimii,
aprinsaă peste maă suraă de ochii unui boiernaş buiac, doritor saă ajungaă îân
scaunul Moldovei. Claă tinaă din cap. Vai de ţara îân care fierb piatra
scumpaă muierile!
-124-
OCHII JUPÂNIŢEI
Maă ria Sa îâl maă suraă nedumerit. Soarele amiezii paă trunse prin toate
ferestrele palatului, cercetaâ nd fiecare colţişor, numai pe obrazul
stolnicului nu izbuti saă punaă staă paâ nire. Cantacuzinul staâ lpea umbra.
— Comisoaiei îâi lipseşte aurul de trebuinţaă ca saă tocmeascaă lefegii,
spuse Maă ria Sa.
— IÎn schimb e muncitaă de diavolii preacurviei, iar hanul taă tarilor de
la Craâ m se daă îân vaâ nt dupaă asemenea faă pturi.
***
Vipia da taâ rcoale cortului, strecura caă utaă turi lungi prin despicatura
straă juitaă de doi suliţaşi. Traâ ntitaă pe o blanaă de fiaraă , dumneaei,
comisoaia Catinca Prisaă ceanu, îâşi laă sa farmecele îân priveala paă gaâ nului.
Saâ nii vaâ rtoşi, sloboziţi cu maă suraă chibzuitaă din straâ nsoarea ilicului,
fremaă tau la fiecare raă suflare a muierii, aprinzaâ nd saâ ngele lui Zaâ rne.
Caă utaă tura taă tarului, hulpavaă , naă paă ditaă de luminiţele poftei, citi mijlocul
caâ t trestia şi crupa taă laă niţei, faă cu apoi cale îântoarsaă maâ ngaâ indu-i umerii
rotunzi. Toataă talpa iadului juca îân ochii comisoaei, negri, umeziţi de o
boare.
Zaâ rne baă tu din palme şi se ivi un slujitor, purtaâ nd o besactea din
care se revaă rsau şiraguri de perle. Degetele paă gaâ nului îâi puse,
tremuraâ nd, podoabele la îândemaâ naă . Catinca Prisaă ceanu le maă turaă cu
un zvaâ cnet al maâ inii, maă suraâ ndu-l trufaşaă . Taă tarul îâşi pocni din nou
palmele şi alt slujitor aduse altaă besactea. O braă ţaraă din adamante, caâ t
fructul laă maâ iţei, zvaâ rlea fulgere de luminaă pe paâ nza cortului. Maâ na
muierii o îânlaă turaă , faă raă saă -i îâncredinţeze maă car o singuraă caă utaă turaă .
Perniţa din catifea roşie a celui de al treilea slujitor, purta o diademaă ,
cercei şi colan, toate croite din safire aduse de la Ceylon. Albastrul lor
faă curaă saă paă trundaă îân cort îânserarea. Hanul taă tarilor maă sura suraâ zaâ nd
muierea, îâncredinţat de izbaâ ndaă . Comisoaia raâ se dezvelindu-şi perlele
dinţilor, faă raă saă -l slaă beascaă din priviri:
— Te osteneşti zadarnic, Zaâ rne! Porunceşte naă valaă asupra turcilor
din Braă ila şi maă supun poftelor tale îân cea dintaâ i noapte!
***
-125-
— IÎndraă citaă muiere! spuse Braâ ncoveanu. Va izbaâ ndi?
Stolnicul claă tinaă din cap. Cunoştea puterea purtaă toarelor de catrinţe,
cu belşug de ispite, caă ci la Cancelaria Neagraă avea îân slujbaă optsprezece
diavoliţe, meştere îân asemenea ispraă vi. Marghioliţa, negustoreasa de
podoabe de la hanul lui Şerban Vodaă , de pildaă . IÎn crivatul dumneaei îâşi
lepaă dau veştile olaă carii îâmpaă raă teşti, pe care aurul şi vinul Valahiei nu-i
puteau birui. Baronul von Blaremberg, omul Vianei, ţinuse piept o zi şi
o noapte boierilor petrecaă reţi din taâ rgul Bucureştilor, ciocnind cot la
cot, faă raă saă -şi dea rosturile îân vileag. Negustoriţei i-a fost îândeajuns un
sfaâ raâ iac de vreme ca saă îângenuncheze vrednicia neamţului.
Maă ria sa îâşi îânnodaă umbletul prin odaie. Grijile îâi praă buşiseraă umerii.
— Unul din slujitorii hanului, urmaă Constantin Cantacuzino, şi-a
dobaâ ndit slujba pe laâ ngaă Zaâ rne la porunca mea. Era de faţaă caâ nd
Stavros i-a şoptit taă tarului saă -şi verse oastea mai îântaâ i asupra raialei
din Braă ila. Hanul socoteşte caă sfatul e bine chibzuit. Trecaâ nd prin sabie
şalvaragiii, îâşi poate îândrepta apoi faă raă teamaă puhoaiele caă tre cetatea
de scaun a Moldovei, spre a-l îânscaă una pe ibovnicul ibovnicii…
***
— Preţul celei dinţii nopţi de dragoste, raă spunse Ramy Mehmet, e

maă celaă rirea drept-credincioşilor din raiaua Braă ilei.
— Pentru care pricinaă ?
Marele vizir desluşi îân glasul padişahului nourii maâ niei.
Mustafa raă maă sese sprijinit de ocniţa ferestrei cercetaâ nd depaă rtaă rile.
— Inima comisoaei se aflaă sub porunca unui boiernaş moldovean, ce
îâşi aşteaptaă descaă paă ţaâ narea îân beciul osaâ ndiţilor din cetatea de pe
Dunaă re, pentru caă a caă lcat cu bunaă -ştiinţaă pravila statornicitaă .
Socotinţele lui Ramy Mehmet nu craâ cneau. IÎntr-adevaă r, paşa Braă ilei
baă gase îân temniţaă un caă ftaă nit buiac, iar sultanul aflase. Numai caă acel
caă ftaă nit era faă raă de preţ îân ochii Catincaă i Prisaă ceanu…
— Pricina, urmaă marele vizir, se cuvine a fi cercetataă îân slobozenia
ibovnicului şi osaâ ndirea osmanlaâ ilor din cetate, pentru suferinţele
pricinuite celui îândraă git.
— Da… şopti îânfundat sultanul.
— Opintelile romaâ nilor îâmpotriva semilunii, susuraă şarpe Ramy
Mehmet, au sporit primejdios îân ultima vreme. Boierul Grigore Negru
-126-
OCHII JUPÂNIŢEI
din Lvov a izbutit saă -l aţaâ ţe pe contele Wenceslas Wolodowsky…
Aşteptaă nedumerirea padişahului, dar umbra lui Alah raă mase
neclintitaă .
— Acest neam de şleahtici trudesc de sute şi sute de ani saă -i
izgoneascaă pe osmanlaâ i din cetatea Ierusalimului. Raă sbunicii lui
Wenceslas şi-au mistuit aurul şi vieţile îân cruciade, urmaşii n-au scaă pat
nici un prilej de a pune umaă rul îâmpotriva flamurilor verzi.
***
Ploaia baă tea îândaă raă pnicaă acoperişurile Lvovului, asuprind

îâncheieturile lui Nichifor Neagu. Baă traâ nul oftaă ghemuindu-se la caă ldura
oghialului. Dumneaei, jupaâ neasa Maria, îâşi rupse caă utaă tura de urzeala
picaă turilor de apaă , aninataă la fereşti, şi-l cercetaă cu inima arici. IÎl visase
caă utaâ nd de ouaă gaă ini negre, iar gaă inile negre, ştie oricine, ştiricesc
moartea.
— Gemi, boier Nichifor? îântrebaă , dupaă obicei.
— Nu gem.
— IÎnseamnaă caă mi s-a paă rut.
Taă cu maă cinataă de griji. Traiul printre şleahtici, departe de moşiile
dumnealor din ţara Moldovei, îâi picura baă traâ nului venin îân inimaă şi
dumneaei o ştia. Cercaă faă raă meşteşug saă -i aprindaă naă dejdile.
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, maâ ine-poimaâ ine batem cale îântoarsaă .
Oştenii contelui Wolodowsky aşteaptaă caă laă ri.
Scrutaă obrazul baă traâ nului şi adaă ugaă moale:
— Nu te bucuri?
— Maă bucur…
— Saă poruncesc o fierturaă de ştevie?
— Nu.
— Cum zici dumneata, boier Nichifor…
IÎn odaia alaă turataă , Grigore Negru, feciorul dumnealor, îâşi cerceta
scaâ rbit oamenii de naă dejde. Constantin Dumbravaă – plaă vanul carele
maâ ncase papara lui Vodaă Duca pentru caă îândraă znise saă -i fure nepoata –
îâmbraă cat subţire dupaă moda leşeascaă , tremura gros, frecaâ ndu-şi
maâ inile laâ ngaă taă ciunii lipsiţi de vlagaă din caă min. Vasile Corbu, veşnic
-127-
îânnegurat, cerceta podelele. Caă ina amarnic ceasul caâ nd hotaă raâ se saă -şi
caute norocul printre hainiţi, caă ci aşteptarea dovedea caă mai are multaă
aţaă pe mosor, iar îân pungaă îâi sufla vaâ ntul.
Grigore Negru îâşi pocni pumnul îân palma maâ inii deprinse cu
hangerul:
— Şleahtic blestemat! IÎmi vine saă -i sucesc gaâ tul!
— Dacaă Maă ria Ta îângaă duie, cutezaă Constantin Dumbravaă , contele
Wolodowski s-a îânvoit saă se urneascaă numai la semnul acelui maă mular
grec, care a îâmplinit numaă rul pungilor…
— Stavros! scraâ şni uzurpatorul. Omul aă sta nu-mi place! Nu pricep îân
ruptul capului de ce s-a mulţumit cu legaă maâ ntul meu scris caă -i voi
haă cui pe trimişii sultanului. Oricum asemenea ispravaă se îânţelegea de
la sine.
Taă cu privind mohoraâ t ploaia.
***
— Grecul a rostuit asemenea legaă maâ nt de la Grigore Negru şi de la

hanul taă tarilor, socoti stolnicul. Straâ mbaâ nd rosturile boierului Ştefan
Giurgiu, Stavros poate aduce dovada caă valahul opinteşte saă -şi raă zbune
paă rintele, trecaâ nd prin sabie pe cei de un neam cu capugiul Selim.
Fapta lui Manolache Filipoiu se cheamaă caă tot îâmpotriva paginilor e
îândreptataă . Capac peste toate pune neghiobia faă raă maă suraă îân primejdii,
saă vaâ rşitaă de Ahmed, feciorul califului Muradja Septar… Maă ria Ta are
ştiinţaă despre dihonia staâ rnitaă printre dregaă torii ghiauri din Pera, de
ochii jupaâ niţei Raluca?
— Fata postelnicesei Balş? îântrebaă Vodaă . Era o copilaă nevaâ rstnicaă îân
ziua caâ nd Eufrosina a luat drumul Istanbulului, gaâ ndind saă maă piardaă .
— Şase ani s-au caă laă torit de la acea zi, Doamne, iar îân vremea asta
Raluca a îâmbobocit. Caă utaă tura jupaâ niţei i-a sucit minţile bietului
Ferioll, al franţujilor. Din pricina aceleaşi caă utaă turi, un şleahtic a
dobaâ ndit stricaă ciuni de moarte, luptaâ nd îân saă bii cu trimisul ţarului
Petru.
Maă ria sa îâl asculta îâncremenit.
— Saă cred oare, îântrebaă , caă ochii jupaâ niţei i-au fript şi inima
paă gaâ nului?
— Asta îâncaă n-ar fi nimic.
-128-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Dumnezeule!
— La îândemnul lui Stavros, puiul de turc a raă pit-o pe jupaâ niţa
Raluca.
Maă ria sa suraâ se cu amaă raă ciune:
— Eşti îâncredinţat, unchiule, caă nu-mi istoriseşti din poveştile
Şeherezadei?
— Vestea mi-a îâncredinţat-o logofaă tul de tainaă , Radu Andronic,
printr-un olaă car. Dacaă ţinerea de minte maă ajutaă , nimeni din neamul
Andronicilor n-a îâmprumutat naă ravul vorbei îân pustiu. Un ceas mai
taâ rziu, Ahmed a dus-o pe jupaâ niţa Raluca îân faţa altarului.
— Nu e cu putinţaă ! Pentru asemenea îânsoţire trebuia saă primeascaă
taina botezului!
Ochii Braâ ncoveanului cercetau cu spaimaă chipul lui Constantin
Cantacuzino. Stolnicul îâşi umezi buzele, îângaâ naă dureros:
— L-a primit. Feciorul lui Muradja Septar, paă rintele osmanlaâ ilor,
urmaşul lui Mahomed, s-a lepaă dat de credinţa lui!
***
— Dacaă ghiaurii din Ţaă rile Romaâ ne se dovedesc harnici îân ispraă vi
care vor staâ rni maâ nia lui Alah, spuse Ramy Mehmet, grijind saă adauge
obida de trebuinţaă , nici creştinii din inima îâmpaă raă ţiei nu stau cu
braţele îâncrucişate. Descaâ ntecele şi farmecele lor au izbutit faptaă
cutremuraă toare.
Taă cu aşteptaâ nd îândemnul padişahului. Mustafa raă mase credincios
ocniţei, ferindu-se saă -şi arate chipul. Spuse îântr-un taâ rziu:
— Urmeazaă !
— Vorbele îâmi ard limba, îânalţate staă paâ nie, mi-o peste putinţaă sa le
rostesc!
IÎi îântinse dupaă ighemonicon zapisul botezului îântocmit de preotul
Sofronie.
Umbra lui Alah îâl supuse ochilor. Nici jungherul, saă geata sau suliţa,
îânfipte faă raă veste îân spinare, n-ar fi izbutit saă îâncovoaie mai vaâ rtos
faă ptura sultanului. Mustafa slobozi un geamaă t îânfundat şi scaă paă
pergamentul dintre degete…
Ramy Mehmet tresaă ri speriat. Umilinţa, obida, ruşinea cea faă raă de
margini şi maâ nia schimonosiseraă chipul sultanului, îân ochi îâi jucau
-129-
lacrimile. Izbuti saă baâ iguie:
— Alah nu ne va ierta, caă n-am grijit saă -l ferim de asemenea
batjocuraă !
— Staă paâ ne!
— Suntem un popor blestemat, Ramy! Azi îâncepe sfaâ rşitul…
Marele vizir îâncercaă îân fel şi chip saă -i ţinaă inima de maâ necaă .
— Dacaă luminaă ţia ta îângaă duie, dacaă pot îândraă zni, vinovataă nu-i
nesilinţa drept-credincioşilor, ci lucraă tura creştinilor… Raă zbunarea
pentru faptele ghiaurilor moldo-valahi îâi va aduce Profetului, din nou,
suraâ sul pe buze…
— Profetul şi-a îântors obrazul de la noi, Mehmet! Nu va trece mult şi
vom ajunge o treanţaă la picioarele omenirii.
IÎşi astupaă obrajii cu palmele şi raă mase aşa vreme îândelungataă .
Trandafirul saâ ngeriu zaă cea strivit pe podele.
— Califul a aflat? îântrebaă şovaă ielnic.
— Da, IÎnaă lţate Staă paâ ne, spuse vizirul cu jumaă tate de guraă .
— Vai lui!
Ramy Mehmet raă mase îân cumpaă naă dacaă clipa e prielnicaă sau nu saă -i
ştiriceascaă şi sfaâ rşitul lui Muradja Septar. Se hotaă rîâ:
— Vai nouaă , prea fericitule! Aflaâ nd fapta feciorului, paă rintele drept-
credincioşilor şi-a curmat zilele…
***
Socotinţele celor doi baă rbaţi zburau stol de ciori îântre inima
îâmpaă raă ţiei şi taâ rgul Bucureştilor, chibzuiau mute soarta bieţilor
romaâ ni. Gaâ ndul stolnicului Constantin Cantacuzino, deprins saă
buchiseascaă dintaâ i relele îân fiece lucraă turaă , aşternea peste Valahia şi
ţara Moldovei vaă l îântunecat. Maă ria Sa Vodaă Braâ ncoveanu, civit la obraz,
maă sura cu ochiul aducerilor aminte îânfaă ptuirile sale pentru viitorime,
sudoarea amestecataă cu saâ nge a raă sbunicilor îân truda lor de a raă maâ ne
slobozi, apoi gaâ ndul se caă laă tori spre Mustafa. Padişahul dobaâ ndise
zestre aleasaă de îânvaă ţaă turaă , şi gusturi subţiri, îândraă gea dreptatea, dar
moştenise saâ ngele straă moşilor, cei aprinşi la maâ nie. Oare ce avea saă
hotaă rascaă ?
-130-
OCHII JUPÂNIŢEI
***
Izvorul adus îân iatacul sultanului lupta din greu saă alunge vipia,
şoşotind îânfundat.
Ramy Mehmet ar fi poftit saă -şi lepede caftanul, dar nu era cu
putinţaă . De peste un ceas, privea spinarea şi umerii padişahului
raă stignit îân ocniţa ferestrei. De peste un ceas, umbra lui Alah pe
paă maâ nt nu-şi desprinsese caă utaă tura de albastrul Bosforului, şi marele
vizir se îântrebaă dacaă nu l-a uitat.
Vaă zu pe podele, laâ ngaă trandafirul caâ rmiziu, baă smaă luţa prea
fericitului, îângenunche şi i-o îântinse.
— IÎngaă duie, prea IÎnaă lţate staă paâ ne! Drept-credincioşii s-au adunat
caâ taă frunzaă şi iarbaă la porţile seraiului şi aşteaptaă saă afle ce osaâ ndaă
hotaă raă şti moldo-valahilor.
Mustafa nu clinti. Clipele se caă laă toreau greu, naă duşite, şopocaă itul
izvorului devenise dangaă t de clopot. Umbra lui Alah pe paă maâ nt rosti
desluşit:
— Paşalaâ c!
Suraâ sul mulţumitei se ivi pe chipul lui Ramy Mehmet.
Caâ ştigase.
-131-
Capitolul VI
IÎN SLUJBA Tş AĂRILOR ROMAÎ NE
— Grecul dovedeşte astfel, caă a luat îânvaă ţaă turaă de la anume voievod
valah, pipaă ie de trei ori locul cu piciorul îânainte de a paă şi, urmaă Radu
Andronic. Pe caă raă rile Bosforului şi ale Maă rii Negre nu-l mai puteam
ajunge, ataâ ta vreme caâ t de gaâ tul lui Ahmed aninaă semnul puterii
depline.
Taă cu maă suraâ nd cei doi staâ lpi ai Valahiei, Vodaă Braâ ncoveanu şi
unchiul dumnealui, stolnicul. Maă ria Sa avea obrazul sidefiu, osteneala
şi grijile saă paseraă brazde adaâ nci sub ochii bulbuşaţi. Pe chipul
Cantacuzinului, ascuns îân umbra ungherului, nu izbuti saă desluşeascaă
nimic.
Se aflau îân odaia limonie a palatului domnesc de Ia Curtea Veche,
statornicitaă caă tre asfinţit, departe de larma taâ rgoveţilor. Logofaă tul furaă
cu coada ochiului jeţurile chindisite cu flori maă runte, candela
braşoveanului Giorg II, colţul icoanelor, covoarele, şi îâşi zise caă
dragostea Braâ ncoveanului pentru frumos nu ostenise odataă cu anii ce
s-au caă laă torit de la îânscaă unare.
— Apoi? îântrebaă stolnicul.
Radu Andronic îâşi maă runţi buzele îântre dinţi. Laă sase cu bunaă ştiinţaă
la urmaă vestea cea rea, chibzuind cum s-o raă suceascaă din vorbaă , dar
Cantacuzinul îâl citise.
— Am poruncit slujitorului cale îântoarsaă . La poarta Edaâ rne ne-a
ajuns raă dvanul lui Dimitrie Cantemir.
Zadarnic aşteptaă saă se iveascaă pe chipul Braâ ncoveanului
straâ mbaă tura prilejuitaă de rostirea acelui nume. Maă ria Sa, copleşit de
griji, se lepaă dase cu îânţelepciune de vraă jmaă şiile maă runte. O zdrealaă de
suraâ s ivit, pentru o clipaă , pe chipul stolnicului îâi îântaă ri prepuielile.
Logofaă tul raă suflaă adaâ nc şi urmaă , ferind caă utaă tura Maă riei Sale.
— Prietenii boierului moldovean de la Humaiun Serai i-au ştiricit
-132-
OCHII JUPÂNIŢEI
osaâ nda poruncitaă de padişah Ţaă rilor Romaâ ne.
— Anume? îântrebaă Braâ ncoveanu trudind saă -şi alunge spaima din
glas.
— Paşalaâ c!
Rostise vorba aducaă toare de moarte cu grijaă , cu teamaă , abia mişcaâ nd
buzele. Maă ria Sa îânchise ochii straâ ngaâ nd tare din pleoape şi raă mase
astfel vreme îândelungataă . Stolnicul se chirci îân ungher. Paă rea şi mai
haâ rbuit, un moşneag firatic, gata saă se naă ruiascaă la prima adiere de
vaâ nt.
Cel dintaâ i vorbi Cantacuzinul.

— M-am temut caă pentru a-i smulge sultanului asemenea hotaă raâ re
opinteau neprietenii Valahiei, dar maă aninam de parul unei naă dejdi:
îânţelepciunea lui Mustafa.
Vorbele rostite se taâ rau greu, semaă nau a oftat. Radu Andronic se
uitaă la Braâ ncoveanu. Maă ria Sa paă rea cioplit îân piatraă , mut, nu-i
desluşeai nici maă car raă suflarea.
— Vestea caă saă pirii lui Suleyman, îândraă zni logofaă tul, dar mai cu
seamaă ispraă vile lui Ahmed, au adunat toataă suflarea paă gaâ nilor din
Istanbul la porţile Seraiului îâmpaă raă tesc. Saă fi voit padişahul osaâ ndaă mai
blaâ ndaă şi n-ar fi fost cu putinţaă . Prostimea e dornicaă de saâ nge ghiaur.
— Ai gonit spre Dunaă re îâmpreunaă cu Cantemir? îântrebaă stolnicul.
— Nu. Boier Dimitrie socoteşte fuga din inima îâmpaă raă ţiei, ca o
dovadaă a opintelilor sale de a-i suci minţile puiului de turc. A hotaă raâ t,
daraă , saă raă maâ naă .
— IÎndraă zneaţaă hotaă raâ re, spuse Cantacuzinul. Va fi descaă paă ţaâ nat!
Radu Andronic ridicaă din umeri a neputinţaă .
— Cantemir socoteşte, deasemenea, caă cineva trebuie saă apere
Ţaă rile Romaâ ne la Humaiun Serai.
— Cum? îântrebaă Maă ria Sa.
Era prima vorbaă rostitaă dupaă ce logofaă tul îâi ştiricise osaâ nda. O paâ nzaă
saâ ngerie îâi îânroşea albul ochilor.
— Dovedind caă nu farmecele babelor, ci ale unei anume jupaâ niţe au
tulburat judecata puiului de turc, raă spunse Radu Andronic.
— Slabe naă dejdi, socoti Braâ ncoveanu.
— Cu îângaă duinţa maă riei tale, aş aminti caă boier Dimitrie are darul
vorbelor meşteşugite şi îânvaă ţaă turaă temeinicaă despre fapte
asemaă naă toare. Dacaă izbuteşte saă haâ ţaâ ne credinţa padişahului caă nu pe
-133-
seama religiei ghiaurilor trebuie pusaă isprava lui Ahmed…
— Dacaă izbuteşte! îâl îântrerupse Braâ ncoveanu. Spuneai caă paă gaâ nii
fremaă tau îân jurul Humaiun Seraiului aşteptaâ nd porunca vaă rsaă rii de
saâ nge. Asemenea poruncaă a fost slobozitaă . Ce putere naă daă jduieşti saă
mai aibe vorbele meşteşugite?
***
Judecata lui Dimitrie Cantemir se saă vaâ rşi îân faţa acelei curţi a
Seraiului, numitaă Ak-Agialar. Obiceiul îâl statornicise sultanul Selim al
II-lea, caâ nd poftise sa afle jelania ienicerilor raă sculaţi. Padişah dupaă
padişah, fiecare umbraă a lui Alah îâi urmase pilda.
Mustafa al II-lea, îânveşmaâ ntat îân caftan roşu, terteluit cu vulpe
neagraă , îâncaă lţei raă surii şi turban alb, sta raă stignit pe tronul baă ţos,
naă scocit din smaragde, rubine şi perle, toate cetluite îân email şi aur,
darul lui Nadir şahul Persiei caă tre Poartaă . Sineclicul din pene mari de
paă un şi struţ, haâ ţaâ nat de doi eunuci buzaţi, nu izbutea saă alunge
zaă puşeala, darul persianului îâi osaâ ndea şoldurile.
La picioarele celui mai temut dintre osmanlaâ i, se gudura un covor
araă besc, verde cu fesfesele galbene, iar deasupra, rezemataă pe patru
coloane din marmuraă aleasaă , se afla o bagdadie faă ţuitaă îân faianţaă . IÎn
dreapta şi staâ nga bagdadiei se îânşirau douaă logii neasemuite îân
uraâ ţenie, care adaă posteau muftiii de pe îântreg cuprinsul îâmpaă raă ţiei,
caă ci fapta credincioşilor ghiauri se cerea îânfaă ţişataă tuturor slujitorilor
lui Alah. Vizirii îânconjurau tronul, dupaă ighemonicon, dregaă torii
îâmpaă raă teşti ţineau latura din dreapta, trimişii curţilor evropene la
Istanbul îâşi faă ceau semnul sfintei cruci cu limba, îânşiraţi caă tre staâ nga.
IÎn spatele fiecaă ruia, se afla caâ te un ienicer…
Umbra lui Alah pe paă maâ nt poftise saă dea pildaă de dreaptaă şi aspraă
judecataă .
Mustafa duse la naă ri un trandafir roşu purpuraă , cercetaâ nd, cu ochi
subţiaţi, caă raă ruia care avea saă -i poarte paşii boierului moldovean. Caâ nd
Dimitrie Cantemir se ivi, cetluit îân lanţuri, un murmur straă baă tu
raâ ndurile osmanlaâ ilor. Şalvaragiii maă runţiraă îântre dinţi anume vorbe,
apoi le urlaraă îântr-un glas:
— Moarte aţaâ ţaă torului!
Trimişii evropeni, naă paă diţi de spaimaă , opintiraă îân aceeaşi saâ mbaă taă ,
-134-
OCHII JUPÂNIŢEI
socotind caă astfel vor ieşi nescurtaţi din Humaiun Serai.
IÎn noaptea care se caă laă torise, drept-credincioşii, orbiţi de maâ nie,
trecuseraă prin ascuţişul hangerelor ghiaurii de pe uliţi, naă scociseraă foc
bisericilor.
Suraâ sul betegit şi caă utaă tura lui Dimitrie le zaă ticni cuvintele îân gaâ tlej.
Raâ nd pe raâ nd îâşi plecaraă ochii îân ţaă raâ naă , caă ci mai toţi se aflau îân
prieteşug cu boierul moldovean.
Prostimea adunataă îân coastele Sfintei Sofia, dornicaă de saâ nge, poftori
prelung:
— Moarte aţaâ ţaă torului!
Dimitrie Cantemir, numai îân îâncaă lţei, berneveci leşeşti şi caă maşaă
albaă , se opri la locul statornicit osaâ ndiţilor şi îâi faă cu padişahului
plecaă ciunea cuvenitaă . Ramy Mehmet se desprinse din ceata vizirilor,
şoşoti ceva la urechea lui Mustafa şi primind îâncuviinţare, cercetaă
faă ptura caă rturarului cu acea caă utaă turaă pe care ţi-o daă credinţa îân
biruinţaă .
— Ai raă splaă tit straâ mb maă rinimia sultanului, ghiaurule. Lumina
drept-credincioşilor, umbra lui Alah, a îâncaă lzit la piept o naă paâ rcaă !
— Ramy, spuse caă rturarul, îângaă duie-mi îân numele prieteniei araă tate
saă -ţi dovedesc caă saă vaâ rşeşti greşealaă faă raă putinţaă de a fi iertataă . Pofteşti
cumva saă spui caă prea maă ritul Mustafa n-a avut îânţelepciunea de
trebuinţaă ca saă priceapaă pe cine îângaă duie la Humaiun Serai?
Şalvaragiii raă maseraă cu gurile caă scate de mirare ca şi marele vizir.
Padişahul duse trandafirul la buze, spre a-şi ascunde suraâ sul. IÎn ochii
lui Ramy Mehmet sticleau pumnale:
— O raă suceşti straâ mb ghiaurule, dupaă îânvaă ţaă tura naă taâ ngaă , deprinsaă
din haă rţaă loage.
— Saă vaâ rşeşti a doua greşealaă , Ramy. IÎn acele haă rţaă loage, asupra
caă rora trudesc, se aflaă poruncile Profetului şi faă raâ me din Istoria
imperiului Otoman. Chibzuieşte-ţi vorbele, prietene!
— Nu sunt şi n-am fost niciodataă prietenul taă u!
— Poftoreşte, rogu-te, caă ci n-am auzit bine.
Marele vizir o faă cu, tare şi raă spicat, faă raă saă prepuiascaă clapca. Boier
Dimitrie îâşi umezi buzele a zaâ mbet:
— Moşnegii moldoveni, spuse, îâi sfaă tuiesc pe cei ispitiţi de naă ravul
minciunii saă dovedeascaă ţinere de minte, altminteri dau de bucluc.
Domnia ta m-ai îâmpins de spate, la Humaiun Serai, îâncredinţaâ ndu-l pe
preafericitul Mustafa caă prieteşugul care ne leagaă are temeiuri vechi şi
-135-
staă chezaă şie cinstei mele. Umbra lui Alah pe paă maâ nt ar putea crede, caă
ai deschis, cu bunaă ştiinţaă , uşile bibliotichiei îâmpaă raă teşti, unui
aţaâ ţaă tor…
Era limpede caă marelui vizir îâi va fi greu saă -l îângenuncheze pe
caă rturar cu agerimea minţii. Ramy Mehmet îâşi dosi diavolii îân spatele
raâ sului subţiratic:
— Dar pilda paă saă rii care pre limba ei piere o cunoşti, ghiaurule? Aici
am poftit saă te aduc! Ne-ai dovedit cu vaâ rf şi îândesat caă staă paâ neşti
meşteşugul vorbelor! Ai darul saă faci îâncredinţare celor ce te ascultaă ,
boier Dimitrie!
— Naă daă jduiesc.
— Nu-i de mirare, daraă , caă Ahmed Septar, acel prunc nevaâ rstnic, ţi-a
dat ascultare lepaă daâ ndu-se de Mahomed! Adaugaă dupaă obiceiul
osmanlaâ ilor: Sal Alah u aleih ve selem!1
Dregaă torii turci fremaă tau mulţumiţi de îântorsaă tura marelui vizir, cei
evropeni, caâ ntaă rind suraâ sul liniştit al moldoveanului, îânţeleseraă caă
boier Dimitrie se joacaă de-a şoarecele si pisica, joc primejdios care va
staâ rni şi mai abitir maâ nia şalvaragiilor. Umbra lui Alah pe paă maâ nt îâşi
mutaă privirea de la Ramy Mehmet la caă rturar.
— Ascultaă -mi sfatul, prietene, spuse Cantemir, şi cere iertaă ciunea de
cuviinţaă pentru cel din urmaă gaâ nd pe care l-ai rostit, caă ci staâ rneşti
maâ nia lui Alah, şi a drept-credincioşilor…
Aşteptaă o vreme, apoi urmaă ridicaâ nd din umeri:
— Cum pofteşti! Acel copil nevaâ rstnic îâmplinise şaisprezece ani
caâ nd mi-a baă tut la porţi ca saă deprindaă limbile paă maâ ntului. Şaisprezece
ani, daraă , i-a petrecut îân casa paă rintelui saă u. Califul i-a desluşit îân
vremea asta, pe îândelete, poruncile Coranului, l-a îândemnat la credinţa
cea adevaă rataă . Profetul a raă mas pildaă de îânţelepciune. Nu pot saă cred caă
îânvaă ţaă tura lui Mahomed poate fi dataă uitaă rii, dupaă caâ teva luni petrecute
îân tovaă raă şia unui caă rturar ghiaur. N-ai saă maă îâncredinţezi, Ramy
prietene, caă darurile mele îântrec pe cele dovedite de alesul lui Alah!
Nu-ţi îâmpaă rtaă şesc gaâ ndul şi raă maâ n, mai departe, credincios minţii faă raă
de pereche îân straă lucire a Profetului!
— Mincinos neobraă zat! scraâ şni marele vizir. Şarpe!
— Citeşte Coranul, Ramy, şi ai saă pricepi caă judecata lui Mahomed
nu-i sfaă ditaă cu adevaă rul!
1
„Salutul şi pacea lui Alah asupra lui!“, formulă fără de care nu se
poate pronunţa numele profetului.
-136-
OCHII JUPÂNIŢEI
Caă rturarul aşteptaă saă se stingaă şopocaă itul dregaă torilor şalvaragii,
apoi se îânchinaă din nou îân faţa lui Mustafa:
— IÎngaă duie-mi, îânaă lţate staă paâ ne, saă -ţi îânfaă ţişez îânvaă ţaă tura dataă lui
Ahmed. Feciorul califului e plaă maă dit din aluat ales, dupaă cum tot alese
s-au dovedit a fi şi sfaturile paă rinteşti. Am cercetat îâmpreunaă graiurile
popoarelor îânvecinate, istoria lor şi a Imperiului Otoman, pe care
îâncerc saă o îântocmesc.
— Din a cui poruncaă ? pofti saă afle muftiul de la Ienicoö y, dupaă toate
socotinţele, urmaşul lui Muradja Septar. IÎmpaă raă ţia n-are trebuinţaă de
scornelile ghiaurilor, doritori saă straâ mbe faptele marilor sultani.
Suraâ sul batjocoritor se iţi, din nou, pe buzele boierului moldovean.
— Alungaă -ţi spaima, muftiule, caă ci n-are temei. Letopiseţul îântocmit
de mine poate fi pus faţaă îân faţaă cu cele scrise de caă rturarii osmanlaâ i,
spre a se dovedi dacaă a fost sau nu viclenit. IÎncaă n-am îântaâ lnit
asemenea îântocmiri, dar cuget caă ele trebuie saă se afle…
Trimişii curţilor evropene caă utaraă unul caă tre celalalt cu coada
ochiului. Toţi ştiau caă nici un şalvaragiu nu s-a scuturat de lene pentru
a trudi asupra istoriei imperiului.
O ştia şi padişahul, iar îâmpunsaă tura lui Dimitrie Cantemir nu-i fu pe
plac.
Porunci scurt:
— Urmeazaă !
— L-am deprins apoi, cu îânţelepciunea filosofilor din Athinai şi
vechea Romaă , adaă staâ nd timp îândelungat asupra pildelor de virtute,
cinste, adevaă r şi dragoste pentru paă maâ ntul pe care te-ai naă scut.
— Acele pilde, spuse Ramy Mehmet, seamaă naă şi saă maâ nţa credinţei…
— Da.
— Maă rturiseşti, daraă , caă i-ai îâmpuiat capul lui Ahmed cu îânvaă ţaă tura
creştinilor!
Dimitrie Cantemir raâ se îâncetişor:
— Prietenul meu, Ramy Mehmet, a luat naă ravul moldo-valahilor de
a gaă si veşnic prilej de şagaă . Marele vizir e baă rbat şcolit, nu se poate saă
nu ştie caă vechea Romaă şi Academia filosofilor de la Athinai au îânflorit
cu multe sute de ani îânainte ca Isus Nazareteanul, paă rintele
creştinaă taă ţii, saă se nascaă …
De la padişah la ultimul purtaă tor de şalvari, toataă suflarea
osmanlaâ ilor aflaseraă demult caă Ramy Mehmet e lipsit de îânvaă ţaă turaă .
Muftiul din Ienicoö y, deşi nu-l avea la inimaă pe marele vizir, socoti caă
-137-
batjocorirea lui Ramy Mehmet necinsteşte credinţa osmanlaâ ilor. Se
desprinse, daraă , de ceilalţi slujitori ai moscheelor, poftind saă afle:
— Adevaă rat este caă i-ai îâmpaă rtaă şit ucenicului chibzuielile acelui
gaâ nditor din vechime, carele povaă ţuia saă te rupi de bucuriile vieţii şi saă
necinsteşti puterea asupra altor noroade?
— Maă bucur caă ştii îânvaă ţaă tura lui Lao Tse, muftiule. Acel gaâ nditor, de
pe vremea îâmpaă raţilor Tcheu, obişnuia saă -şi îânsemne cugetaă rile îân
şarade. E peste putinţaă saă le afli capaă tul, caă ci numai caă lugaă rii sihaştri
din Himalaia le cunosc rosturile, buchisindu-le dupaă anume izvod. Aşa
daraă te poţi socoti printre cei dintaâ i îânvaă ţaţi ai paă maâ ntului. Mai poţi saă
pricepi, lesne, caă naă zbaâ tiile chitaiezului n-au darul saă -l îâmpingaă pe
careva printre credincioşii creştini.
— Nici bazaconiile despre Treimea Sfaâ ntaă ?
Caă rturarul îânţelese îâncotro bate. O raă suci, îâmpingaâ ndu-l pe poteci
nebaă taă torite de şalvaragii.
— Şi mai puţin, muftiule. Treimea despre care i-am pomenit
îânvaă ţaă celului meu, Brahma, adicaă tataă l, Maija –mama şi Vishnu – fiul,
este faă uritoarea omenirii, îân credinţa brahmanilor. Am raâ s amaâ ndoi de
naă scocirile profeţilor indieni şi tot dimpreunaă am priceput caă acei
profeţi n-ar cuteza saă se maă soare nici cu degetul mic de la piciorul lui
Mahomed.
Şalvaragiii gaă siraă ultimele vorbe ale ghiaurului bine cumpaă nite.
Claă tinaraă , cu evlavie din cap, semn caă altaă maă suraă toare nu e cu putinţaă .
— Caâ nd ai aflat de isprava lui Ahmed? îântrebaă marele vizir.
— IÎnainte de a o saă vaâ rşi.
Un freamaă t prelung cuprinse dregaă torii, îânsaă şi umbra lui Alah pe
paă maâ nt holbaă ochii a mirare. Ramy Mehmet raă suflaă uşurat, îân
caă utaă turaă i se iviraă din nou semnele biruinţei:
— Feciorul califului a saă vaâ rşit, daraă , acea ispravaă ticaă loasaă dupaă ce
te-a îânştiinţat.
— IÎntocmai.
— IÎţi dai seama caă eşti pierdut?
— Inimioara domniei tale, prietene Ramy, laă craă meazaă prea devreme
pentru osaâ nda care maă aşteaptaă , spuse liniştit caă rturarul. Ahmed mi-a
ştiricit ce are de gaâ nd, socotind caă nu-i cinstit saă -mi raă splaă teascaă
straâ mb îâncrederea. Patru ceasuri m-am straă duit din raă sputeri saă -i
desluşesc caâ t de neghioabaă e hotaă raâ rea!
Dinţii muftiului de la Ienicoö y sticliraă a zaâ mbet:
-138-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Pofteşti saă -ţi dau crezare, Cantemir Effendi? Ce biruinţaă mai mare
putea dobaâ ndi biserica decaâ t botezul lui Ahmed, feciorul califului?!
Soarele paă gaâ nilor, raă mas îân privealaă , vaă rsa caă lduraă vraă jmaşaă asupra
ghiaurului cetluit îân lanţuri. Sudoarea naă paă dise chipul boierului, i se
prelingea pe grumaji. Dimitrie Cantemir suraâ se cu amaă raă ciune:
— Dupaă pravila îâmpaă raă ţiei, cel dintaâ i scurtat pentru fapta
îânvaă ţaă celului e dascaă lul. Se cuvenea, daraă , saă opintesc vaâ rtos spre a-l
îândemna saă se lepede de asemenea gaâ nd. Se cuvenea, de asemeni, saă
pricep caă maâ nia drept-credincioşilor se va revaă rsa potop asupra
creştinaă taă ţii. Azi-noapte a curs destul saâ nge nevinovat îân Pera…
— Nu-i destul, ghiaurule! mugi marele vizir. Aşteaptaă ! Maă prind pe o
mie de pungi caă te-ai zbaă tut de ceasul morţii saă -l îâmpingi la batjocuraă !
Nu o singuraă dataă creştinii s-au jertfit pentru izbaâ nda bisericii!
— Necinsteşti porunca Profetului, îân vaă zul preafericitului Mustafa, a
dregaă torilor şi muftiilor! Mahomed nu îângaă duie raă maă şagul, prietene
Ramy. Saă îânţeleg oare caă ştii mai bine faptele sfinţilor paă rinţi decaâ t
Coranul?
— Haram! Haram!1
Şopocaă iala prinse din nou cheag printre purtaă torii de şalvari. IÎn
caă utaă tura lui Mehmet îâncolţi spaima. Umbra lui Alah pe paă maâ nt cerceta
îândelung faă ptura boierului Dimitrie:
— Poţi dovedi, caă rturarule, caă te-ai silit saă straâ mbi hotaă raâ rea acelui
copil faă raă minte?
— Am saă îâncerc, o, luminaă a îânţelepciunii! raă spunse Cantemir,
plecaâ ndu-şi fruntea. IÎn drum spre temniţaă , l-am zaă rit pe odaă ieşul meu,
Osman, paă trunzaâ nd faă raă oprelişti îân cancelaria mectubgiului Selim.
Prepuiesc, daraă , caă acel odaă ieş a fost strecurat cu bunaă ştiinţaă îân casele
mele, spre a-şi lipi urechea de uşi. Dacaă e aşa, sunt îâncredinţat caă mi-a
auzit straă daniile.
Caă rturarul ştia demult caă odaă ieşul e iscoada mectubgiului. IÎn
noaptea caâ nd Ahmed naă vaă lise pentru a-i ştirici hotaă raâ rea, Dimitrie
Cantemir laă sase îântredeschisaă uşa, spre a-i uşura rosturile lui Osman.
La un semn al padişahului, trei delii se repeziraă spre cancelaria lui
Selim Bektaş.
— Eshede, ah lefe, nezere!2 rosti Osman ţinaâ nd maâ inile îâncrucişate pe

1
Rău! Rău!
2
Atest, jur, fac încredinţare! (lb. turcă).
-139-
piept.
Marele vizir îâl prinse îân cleştele privirii:
— Juraâ maâ ntul straâ mb e aspru osaâ ndit, slujitorule! Ia daraă aminte şi
caâ ntaă reşte bine fiecare vorbaă îânainte de a o rosti. De caâ nd te afli îân
casele ghiaurului Cantemir?
— La sfaâ rşitul Ramazanului se îâmplinesc şase luni.
— Tu ţi-ai ales staă paâ nul?
— Nu, slaă vite! Mi l-a poruncit mectubgiul Selim.
Dregaă torii evropeni raă suflaraă uşuraţi. Iscoada se uitaă suraâ zaâ nd
vinovat spre Dimitrie Cantemir. Caă rturarul îâi prinse caă utaă tura:
— Nu-ţi port pricinaă , Osman, spuse cu blaâ ndeţe. Un singur lucru aş
voi: grijeşte, rogu-te, saă nu uiţi nimic din tot ce ai vaă zut şi auzit.
— Ce poftea mectubgiul saă afle? îântrebaă Ramy Mehmet,
— Dacaă staă paâ nul meu nu vorbeşte cu douaă limbi: una îândulcitaă
pentru urechile prietenilor osmanlaâ i ai domniei sale, şi alta veninoasaă ,
vaă taă maă toare îâmpaă raă ţiei. Am primit, de asemeni, poruncaă saă staâ lpesc
uşa bibliotichiei, la ceasurile caâ nd Ahmed Septar îâşi primea îânvaă ţaă tura.
Marele vizir da semne de mirare, caâ ntaă rind faă ptura iscoadei. Era o
zdrealaă de baă ietan, cu ochi somnoroşi şi dinţi betegiţi. Pentru
asemenea ispravaă se cerea saă priceapaă graiurile popoarelor cercetate
de feciorul Califului, îânţelesurile ascunse din agoniseala gaâ nditorilor.
Osman spuse faă raă saă -şi lepede zaâ mbetul:
— Se cere saă adaug caă am slujit trei ani la Florintia şi alţi trei printre
grecii Athinaiului. Cunosc raâ nduiala bisericii şi vorba moldovlahilor.
Selim Bektaş m-a îândemnat saă le deprind, faă raă ca vreun ghiaur saă
prepuiascaă .
— Mectubgiul Selim se dovedeşte staâ lp de naă dejde îâmpaă raă ţiei. Inima
preamaă reţului sultan Mustafa s-ar bucura saă afle caă nu ţi-ai irosit
vremea îân zadar, dobaâ ndind izbaâ ndaă asupra aţaâ ţaă torului. Unde te aflai
caâ nd i-a ştiricit Ahmed Septar hotaă raâ rea? îântrebaă Ramy Mehmet.
— IÎn iatacul caă rturarului.
— Ghiaurul ştia?
— Da. Mi-a poruncit saă -i scot din sunduc veşmintele de catifea.
— Adicaă saă te îândepaă rtezi de iatac.
Iscoada claă tinaă din cap:
— Dimpotrivaă , slaă vite! Acel sunduc se aflaă lipit de peretele
bibliotichiei. Am putut daraă saă aud şi saă vaă d ce se petrece dincolo, caă ci
meşterisem de mult o bortaă de trebuinţaă … Cer iertare boierului
-140-
OCHII JUPÂNIŢEI
Dimitrie.
— Urmeazaă , Osman! spuse Cantemir. Ce raă spuns i-am purtat
îânvaă ţaă celului, caâ nd mi-a ştiricit caă a luat hotaă raâ re nesaă buitaă ?
— Caă nu domnia ta eşti îândrituit saă -i dai slobozenie.
— Dar nici saă -l opreascaă nu era îândrituit! suflaă Ramy Mehmet.
Caă utaă tura boierului moldovean îâl maă suraă îândelung faă raă raă utate, îâl
cercetaă apoi pe Mustafa. Sultanul îânvaâ rtea trandafirul îântre degete,
poftind parcaă saă arate supuşilor caă gaâ ndurile luminaă ţiei sale se
caă laă toresc pe alte meleaguri. Dregaă torii curţilor evropene, nedeprinşi
cu judecaă ţile sub cerul lui Alah, îândurau greu cruzimea soarelui şi cea
din ochii ienicerilor, care le caă lcau umbra îân picioare. Pergamentele
cancelariilor din Stambul şopotesc caă o asemenea judecataă , din altaă
pricinaă , se mai petrecuse cu peste o sutaă de ani îân urmaă . Scos din
ţaâ ţaâ ni, padişahul poruncise atunci saă fie scurtaţi toţi oaspeţii ghiauri…
— Ahmed, spuse Dimitrie Cantemir, a opintit saă maă îâncredinţeze caă
Dumnezeul meu e mai bun şi mai darnic. Ce i-am raă spuns, odaă ieşule?
— Saă raă maâ naă la credinţa lui caă ci Alah e la fel de maă rinimos. Dupaă
socotelile domniei tale, i-ai zis apoi, Atotputernic e unul şi acelaşi, iar
feciorul califului n-ar dobaâ ndi nici un caâ ştig lepaă daâ ndu-se de Profet, ci
dimpotrivaă .
— Ia seama, Osman, strigaă marele vizir, dacaă naă scoceşti o singuraă
vorbaă o saă -ţi blestemi zilele!
— Am jurat, preafericite staă paâ ne! Osman îâşi cinsteşte cuvaâ ntul.
— Eşti slobod!
Dimitrie Cantemir îâncercaă îâncaă odataă saă desluşeascaă ce se petrece îân
cugetul sultanului, dar pe chipul lui Mustafa nu se citea o singuraă
buche. Muftiii şoşoteau îânfundat cerşitorind din priviri sprijinul
marelui vizir. Dintr-o dataă , îân ochii lui Ramy Mehmet se iviraă luminiţele
biruinţei şi boierul chibzui la ce îântorsaă turaă l-au sfaă tuit diavolii.
— Ne-ai faă cut îâncredinţare, caă rturarule! Se cheamaă caă preafericitul
Mustafa a judecat, dupaă obicei, faă raă cusur atunci caâ nd a poruncit
osaâ ndaă tuturor ghiaurilor, caă ci, iataă , nu lucraă tura unuia singur este!
Stolul de hulubi desemnaă o roataă deasupra Humaiun Seraiului, apoi
vaâ sli caă tre moscheea lui Suleymanie. Caă rturarul îâl urmaă cu privirea, o
vreme, chibzuind caă abia acum îâncepe greul.
— Cer îângaă duinţa domniei tale, Ramy prietene, saă -i desluşesc
preaîânţeleptului Mustafa adevaă rata pricinaă a faă raă delegii saă vaâ rşite de
Ahmed. IÎnvaă ţaă celul meu se aflaă la anii caâ nd o fecioaraă poate saă -i alunge
-141-
repede somnul şi judecata.
— Profetul a avut grijaă saă porunceascaă fecioarelor noastre haremul,
unde caă utaă tura purtaă torilor de musteţe nu poate paă trunde, spuse
muftiul din Ienicoö y.
Limba caă rturarului cea deprinsaă cu îâmpunsaă tura ar fi vroit saă le
ştiriceascaă paă gaâ nilor faptele care l-au îândemnat pe Mahomed saă lepede
porunca haremului. Fustangiu lipsit de maă suraă , Profetul baă gase de
seamaă , spre baă traâ neţe caă ibovnicele, nemulţumite îân poftele
dumnealor, îâşi caă utau bucuriile crivatului prin megieşi…
Dimitrie Cantemir alungaă gaâ ndul:
— IÎnţelepciunea Coranului n-are putere asupra fecioarei cu pricina,
caă ci e de altaă lege.
— Anume? îâl îâmboldi Ramy Mehmet.
— S-a naă scut din paă rinţi ghiauri.
— Anume!
— E fata postelnicului Balş, din Pera, prietene Ramy. Prepuiesc caă
aici ai vrut saă maă aduci.
— Valahaă , daraă !
Marele vizir îâşi caă laă tori privirea printre şalvaragii. Ochii dumnealui
îântrebau, limpede, dacaă drept-credincioşii au priceput lucraă tura la care
fusese supus feciorul Califului. Fesurile prinseraă saă se zbuciume, se
auziraă voci rostind:
— Haram! Haram!
Ramy Mehmet se îântoarse spre boier Dimitrie.
— IÎndraă zneşti, cumva, saă -l îâncredinţezi pe prea îânţeleptul Mustafa
caă acea copilaă a izbutit singuraă asemenea ticaă loşie?
— Dregaă torii evropeni care au cunoscut-o se aflaă de faţaă . De dragul
ochilor ei s-au maă surat îân saă bii, iar trimisul Bourbonului şi-a raă taă cit
minţile. Jupaâ niţa Raluca e croitaă numai din ispite.
— Chibzuiam caă ai s-o raă suceşti din vorbaă mai dibaci, spuse marele
vizir. Alah a îânzestrat muierile cu farmece pentru desfaă tarea
staă paâ nului, nu spre a-l staă paâ ni!
Suraâ sul caă rturarului îâşi schimbase veşmintele, paă rea croit din şagaă
şi amaă raă ciune:
— IÎn bibliotichia domniei tale, prietene Ramy, spuse, se aflaă , faă raă
îândoialaă , îânsemnaă rile lui Ctesias din Cnidos. Trebuie saă se afle, caă ci toţi
marii viziri s-au dovedit dornici de luminaă caă rturaă reascaă … Acele
îânsemnaă ri ne ştiricesc despre frumoasa reginaă Şammuramat, zisaă şi
-142-
OCHII JUPÂNIŢEI
Semiramida, nevasta lui Samaşi Adad, riga Asiriei, care şi-a
îângenuncheat baă rbatul prin farmecele sale, luaâ nd in maâ ini haă ţurile
poruncilor. Aspasia din Milet, şoptesc alţi graă maă tici, nevasta
legendarului Pericle al grecilor timpurii, era îânzestrataă cu ataâ tea daruri
la aşternut, îâncaâ t biruitorul perşilor şi-a praă paă dit capul de tot,
slobozind porunci ce ocroteau pre ibovnicii dumneaei. IÎn vechea Romaă ,
Fulvia, fata lui Marcus Flavius cel baâ lbaâ it, a ţinut sub papuc trei baă rbaţi,
printre care şi pe Antonius, poruncind raă zboaie şi paă ci. Despre
caă utaă tura şi bucuriile trupeşti ale Cleopatrei a VII-a, a egipeţienilor,
care bucurii au raă sucit fuior minţile îâmpaă raţilor, îâţi poate ştirici orice
prunc. Valeria Messalina îâmplinea douaă zeci de ani caâ nd l-a ameţit pe
îâmpaă ratul Claudius. Muiere staă paâ nitaă de diavolul preacurviei,
Messalina îânspaă imaâ ntase Roma cu dezmaă ţul. Claudius ofta faă raă saă
craâ cneascaă o singuraă vorbaă , caă ci farmecele nesaă ţioasei îâl supuseseraă
slugaă la daâ rloagaâ . Caâ nd îâmpaă ratul Nero a dat foc Romei, avea mintea
haâ ţaâ nataă zdravaă n de iscuselile, faă raă pereche îân vicleşuguri, ale Sabinei
Poppaea. Muierea slujise la prea mulţi ibovnici ca saă nu deprindaă cum
trebuie îânnebunit un baă rbat.
Raă suflaă adaâ nc apoi urmaă :
— Rog pe prietenul Ramy Mehmet saă nu chibzuiascaă din cele
îânşirate, caă numai stricaă ciunea are darul saă îângenuncheze voinţa
baă rbaţilor. Poftesc saă -i spun caă îân lumea cea veche, care s-a caă laă torit,
femei ca Zenobia, Victoria, Salonina, sau Iulia Domna, au cucerit nu
numai pre baă rbaţii lor, prin frumuseţe, blaâ ndeţe şi îânţelepciune, ci
noroade îântregi. Despre muierile raă mase pildaă de virtute sau daruri
satanicesti, ştiricesc şi cronicarii evului de mijloc, îân Bizanţ…
— Sfaâ rşeşte! mugi Ramy Mehmet, spre necazul şalvaragiilor doritori
saă afle şi alte ispraă vi, caă ci despre asemenea istorii Coranul, singurul
izvor de îânţelepciune, nu suflaă o vorbaă . Mişeii care, îân loc saă deprindaă
rosturile iataganului, maâ nuiesc condeiul n-au pereche îân naă scociri.
Batjocorirea lui Ahmed are alte temeiuri! Lipsiţi de snagaă , pentru a ţine
piept osmanlaâ ilor şi a credinţei lor, ghiaurii leapaă daă asupra îâmpaă raă ţiei
blesteme, farmece şi vraă jitorii. Darul ticaă loşit al bailului Giustiniani, din
Veneţia, ce altceva a fost? Pentru ce trudesc babele lombarzilor saă
naă scoceascaă fierturi cu putere deplinaă asupra celui ce le îâncearcaă ? Caâ te
gaă ini negre n-au zvaâ rlit îân cuptor grecoaicele uitate de moarte, poftind
pieirea semilunii? Caâ te petice negre, supuse farmecelor, n-au gaă sit
muezinii la temelia minaretelor? Nu ochii jupaâ niţei Raluca au betegit
-143-
mintea lui Ahmed, ghiaurule, ci asemenea scorneli!
Neghiobia, adaâ nc îânraă daă cinataă printre şalvaragii, îâşi araă taă din nou
colţii. Dregaă torii turci, oştenii şi muftiii prinseraă saă şoşoteascaă ,
îâncredinţaţi de vorbele marelui vizir. Nici umbra lui Alah pe paă maâ nt nu
da semne caă ar fi de altaă paă rere. Caă rturarul desluşi un nour pe chipul
lui Mustafa şi opinti saă -l alunge.
— Moldo-valahii, spuse Dimitrie Cantemir, s-au veselit dintotdeauna
aflaâ nd cu ce naă zbaâ tii îâşi praă paă desc vremea italienii şi grecii. Gospodarii
noştri, prietene Ramy, au inima caldaă , pe maă sura paâ inilor
moldoveneşti, la noi ai saă gaă seşti veşnic o uşaă deschisaă , un blid de
maâ ncare şi o vorbaă bunaă , ataâ ta vreme caâ t vii faă raă gaâ nduri îântunecate.
Vinul, bucatele, graiul domol, frumuseţea muierilor şi a paă maâ ntului, au
graă maă dit sodomaă de omenire. Taâ rgurile noastre sunt naă paă dite de
neguţaă tori greci şi osmanlaâ i, de bulgari pricepuţi la graă dinaă rit, de leşi
meşteri îân postavuri, de argintari nemţi, de ruteni, şi saâ rbi, pentru caă
traiul e dulce iar moldo-valahii se dovedesc şugubeţi, gata saă lege
prieteşug. Paă maâ ntenii noştri nu se maâ nie vaă zaâ nd caă neamţul a cioplit-o
îân piatraă pe Sfaâ nta Fecioaraă , caă jidovii îâl cinstesc pe Dumnezeul lor
saâ mbaă ta, iar osmanlaâ ii îân ziua de vineri. Paă maâ ntenii noştri au un
zaâ mbet de îânţelegere pentru fiecare şi îâşi vaă d de necazuri, şi le raâ de
primaă vara îân ochi caâ nd culeg bucuriile. IÎn ceasurile de tihnaă , plugarii
noştri, îân loc saă caute pricinaă veneticilor pentru caă Dumnezeul lor nu-i
prea breaz, se adunaă îân jurul unei balerci de vin şi îâşi graă dinaă resc
vorba, naă scocind cimilituri şi zicaă tori bogate îân taâ lcuri, iar dacaă se aflaă
şi vreun scripcar printre ei, îâncing horaă îâmbelşugataă , şi bat paă maâ ntul cu
ciubotele paâ naă la ziuaă . Muierile noastre au mijlocul croit dupaă pilda
trestiilor din baltaă , chipul rumenit de jaă raticul cuptorului, ochii rupţi
din frumuseţile obcinelor moldoveneşti. Nu cu farmece baă beşti
dobaâ ndesc muierile noastre izbaâ ndaă , prietene Ramy, ci cu raâ sul care le
hohoteşte îân caă utaă turaă , cu dulceaţa zaâ mbetului, cu mierea umbletului
de caă prioaraă . Credinţa osmanlaâ ilor nu le sminteşte odihna. Dumnealor
grijesc saă naă scoceascaă prunci saă naă toşi, saă -şi ţinaă casa pocal, saă -şi
mulţumeascaă baă rbaţii cu bucate alese, saă chindiseascaă ştergare, şi ii, şi
scoarţe, pentru bucuria ochiului. Nu îânţelepciunea Coranului alungaă
somnul gospodinelor noastre, ci teama caă ar putea saă -şi praă paă deascaă
slobozenia. Hronicile imperiului istorisesc caâ t aur şi saâ nge au vaă rsat
moldo-valahii ca saă raă maâ naă slobozi, iar padişahii, îân îânţelepciunea lor,
au priceput caă altminteri nu este cu putinţaă şi ne-au laă sat îân plata
-144-
OCHII JUPÂNIŢEI
Domnului.
— Se cuvenea saă preţuiţi milosaâ rdia IÎnaltei Porţi, ghiaurule, nu saă ne
batjocoriţi credinţa! spuse printre dinţi muftiul din Ienicoö y.
— La rugaă mintea mea, slujitorii Braâ ncoveanului, aflaţi îân Istanbul,
şi-au luat pe cuget paă cat faă raă de iertare, spaă rgaâ nd uşile bisericii spre a
zaă daă rnici botezul lui Ahmed. Pot saă depunaă maă rturie bostangiii şi
grecimea Fanarului.
— Dar pentru ispraă vile principilor din Moldova şi Valahia cine poate
saă depunaă maă rturie caă au fost şi sunt izvoraâ te din supunere? îântrebaă
Ramy Mehmet.
Caă rturarul se uitaă printre gene la Mustafa. Sultanul îâl asculta cu
luare aminte, plimbaâ nd trandafirul îân lungul buzelor. Dimitrie
Cantemir raă suflaă adaâ nc şi urmaă :
— Este adevaă rat, voievozii paă maâ nteni n-au dovedit îântotdeauna
credinţaă faţaă de IÎnalta Poartaă , traă gaâ nd cu coada ochiului spre nemţi, ori
spre ruşi. Se cere spus caă asemenea politichie n-a îândemnat-o dorinţa
de a ţine pe grumaji caă lcaâ iul de fier al Vianei, ori ciubota muscalului, ci
tot dragostea de slobozenie. Oricare dregaă tor din Istanbul ştie caă nu-i
port prieteşug Braâ ncoveanului, şi n-am, daraă , pentru ce saă -i laud
ispraă vile. Voi saă dovedesc astfel caă gura mea spune adevaă rul, îângaă duie-
mi, o, luminaă a îânţelepciunii, saă -ţi staâ rnesc aducerea aminte. IÎn anul
care s-a caă laă torit, voievodul Valahiei, vaă zaâ nd caă utaă tura de hultan a
Habsburgului îândreptataă spre Ţaă rile Romaâ ne, a ştiricit degrabaă îânaltei
Porţi oraâ nduirea armatei imperiale, tainaă culeasaă de iscoadele
Cancelariei Negre. Dumnezeu ne-a aşezat prag la poalele îâmpaă raă ţiilor
şi datorinţa noastraă este de a veghea saă nu-l calce poftalnicii. Se cuvine
oare osaâ ndit acel norod carele îâşi iubeşte paă maâ ntul şi asudaă saâ nge spre
a-i afla slobozenia? Pe bunaă dreptate buzele luminaă ţiei tale, slaă vite
Mustafa, s-au straâ mbat a dispreţ, atunci caâ nd oştenii flamurilor verzi
au cucerit noi paă maâ nturi, iar oamenii acelor paă maâ nturi n-au ridicat un
singur deget spre a li se îâmpotrivi. Alungaă -ţi maâ nia, o, îânţeleptule, şi
îângaă duie-ne saă vieţuim paşnic, saă netezim drumurile, saă îânaă lţaă m ctitorii
pentru viitorime, saă grijim de roadele paă maâ ntului. Caâ nd am paă raă sit
Moldova, am vaă zut îântr-un apus de soare un ţaă ran maă suraâ nd belşugul
holdelor cu lacrima bucuriei îân ochi. L-am vaă zut apoi luaâ nd o maâ naă de
ţarinaă şi ducaâ nd-o la buze. IÎngaă duie gospodarilor noştri saă potoleascaă
setea paă maâ ntului cu apa raâ urilor şi a baă lţilor, nu cu saâ nge, caă ci vestea
despre osaâ nda poruncitaă va ridica stavilaă la Dunaă re îântreaga suflare a
-145-
paă maâ ntenilor. Ce caâ ştig poate aduce îâmpaă raă ţiei o Moldovaă şi o Valahie
plinaă de morminte, îân care numai paă saă rile cerului vor vieţui? Şi pentru
care pricinaă ? Pentru caă o jupaâ niţaă a îânrobit inima unui baă ieţandru?
Ramy Mehmet ridicaă maâ na semn caă pofteşte saă vorbeascaă :
— Şi opintelile Catincaă i Prisaă ceanu pe laâ ngaă Zaâ rne, hanul taă tarilor,
de a trece drept-credincioşii din cetatea Braă ilei prin sabie, tot ochii
jupaâ niţei le-a poruncit? Şi poftele boierului Grigore Negru de a-i borti
pe dregaă torii turci din Iaşi, cu ajutorul şleahticilor? Şi juraă maâ ntul faă cut
de boierul Ştefan Giurgiu caă nu va raă maâ ne saă maâ nţaă de osmanlaâ u îân
Valahia, la ceasul caâ nd va naă vaă li îân fruntea oştilor imperiale? Şi
maă celaă rirea vizirului Suleyman şi a prietenilor saă i pe malurile
Ialomiţei, tot ochii jupaâ niţei Raluca a poruncit-o?
Dimitrie Cantemir, straă in de faptele ştiricite, raă mase mut. Umbra lui
Alah pe paă maâ nt aşteptaă o vreme saă -i afle raă spunsul, apoi se ridicaă .
IÎntreaga suflare a şalvaragiilor îâl staâ lpiraă îân priviri. Trimişii curţilor
evropene îâşi faă curaă îâncaă o dataă semnul crucii cu limba, maă suraâ nd
iataganele ienicerilor. Caă rturarul rezemaă baă rbia îân piept chibzuind cine
se afla îân spatele ispraă vilor pomenite de marele Vizir. Padişahul prinse
caă utaă tura lui Dimitrie Cantemir şi o boare de suraâ s îâi luminaă chipul.
— Eşti slobod, caă rturarule!
Nici traă snetul n-ar fi izbutit ispravaă mai temeinicaă . Vizirii, muftiii,
dregaă torii şi oştenii îâncremeniseraă uitaâ nd saă raă sufle. Umbra lui Alah pe
paă maâ nt faă cu un semn şi temnicerii se repeziraă saă -i scoataă boierului
moldovean lanţurile.
— M-ai îâncredinţat caă nu ai amestec îân isprava acelui baă itan, lipsit
de judecataă , şi caă dimpotrivaă , te-ai straă duit saă -l îâmpiedici. IÎţi preţuiesc
mult lumina minţii, Cantemir effendi, dar şi mai vaâ rtos, dragostea
domniei tale pentru paă maâ ntul pe care te-ai naă scut. Inima mea s-ar
bucura nespus aflaâ nd caă printre drept-credincioşi se aflaă maă car un
singur caă rturar cu îânvaă ţaă tura şi cugetul domniei tale.
Taă cu o vreme, faă raă saă -şi desprindaă privirea de pe chipul
moldoveanului, îâşi umezi buzele şi urmaă :
— N-ai izbutit saă spulberi dovezile duşmaă niei purtate îâmpotriva
credinţei noastre, de caă tre moldo-valahi. Avem asemenea dovezi,
Cantemir effendi, iar îâmpaă raă ţia nu-şi poate îângaă dui saă îânchidaă ochii,
caă ci ar da apaă la moaraă şi altor vraă jmaşi de-ai noştri. Osaâ nda hotaă raâ taă
raă maâ ne, daraă , spre pildaă noroadelor de la Dunaă re!
-146-
OCHII JUPÂNIŢEI
***
Constantin Braâ ncoveanu rupse taă cerea:

— Nu, n-are sorţi de izbaâ ndaă ! îâl cunosc bine pe Mustafa, se urneşte
greu, dar şi mai greu e saă -l opreşti. Lanţul uneltirilor a fost ticluit cu
iscusinţaă greceascaă …
— Stavros! mormaă i îânfundat stolnicul. Omul aă sta e un diavol! Maă tot
socotesc cine se ascunde îân spatele lui.
Maă ria sa suraâ se cu amaă raă ciune:
— Valahia şi Moldova n-au dus niciodataă lipsaă de neprieteni.
— Iţele fac cel dintaâ i nod îân pustaă , apoi îân Lvov, apoi printre taă tarii
de la Craâ m, şi sfaâ rşesc îân inima îâmpaă raă ţiei, spuse Cantacuzinul pe
gaâ nduri. Cunoşti ţesaă tura, logofete?
Radu Andronic claă tinaă din cap şi stolnicul îâi ştirici desluşit lucraă tura
Paingului, adaă ugaâ nd:
— Se cere, daraă , arcaă nit şi supus caznelor, caă ci altfel nu vom afla cine
pofteşte pieirea Ţaă rilor Romaâ ne.
— IÎncaă naă daă jduieşti saă straâ mbi hotaă raâ rea sultanului? îântrebaă Vodaă .
— Nu. Dar avem datorinţa saă batem toate caă raă rile. Iar una din aceste
caă raă ri, necercetate paâ naă acum, a croit-o grecul.
Logofaă tul de tainaă al Maă riei Sale asculta muncit de diavoli, îân ochi îâi
ardeau flaă caă ri negre. Cantacuzinul îâl maă suraă scurt:
— Vorbeşte!
— Am datorinţe mari faţaă de Domnul Valahiei. De patru ori Stavros
mi-a stat sub poruncaă şi tot de ataâ tea ori mi s-a prelins printre degete,
îângaă duie-mi, Maă ria Ta, saă mai îâncerc odataă .
Braâ ncoveanu îâşi cercetaă unchiul cu o privire scurtaă , apoi îâncuviinţaă .
Stolnicul chibzui cuprinzaâ ndu-şi baă rbia îân caă uşul palmei:
— Semnul puterii depline, aninat de gaâ tul lui Ahmed, îâşi praă paă deşte
vlaga dincolo de hotarele îâmpaă raă ţiei, dar mai poate saă gaă seascaă
ascultare printre iscoadele paă gaâ nilor, dregaă torii şi maă mularii osmanlaâ i.
E de prepuit caă Stavros se va ţine scai de feciorul califului.
Ochii i se îângustaraă dintr-odataă şi logofaă tul pricepu caă un gaâ nd nou îâi
daă taâ rcoale.
— Dupaă socotinţele mele, se aflaă douaă temeiuri pentru care grecul s-
a aninat de pulpana lui Ahmed, fugind la taă tari. Ori se teme de maâ nia
Porţii pentru ticaă loşiile îânşirate maă rgele, ori se teme de cel ce le-a
-147-
poruncit. Iar dacaă cel ce le-a poruncit se numaă raă printre maă rimile
Istanbulului şi nu e naă taâ ng, sunt îâncredinţat caă a opintit saă astupe gura
uneltei pentru veşnicie…
Se raă suci spre Radu Andronic:
— IÎmi pun mari naă dejdi îân iscusinţa domniei tale, logofete. Nu uita,
rogu-te, avem trebuinţaă de Stavros, viu!
IÎnserarea îâşi lipise ochiul de ferestrele odaă ii galbene, clipind
nedumeritaă , caă ci Braâ ncoveanu nu poruncise sfeşnice, dupaă obicei.
Logofaă tul de taina Radu Andronic paă raă sise demult îâncaă perea, dar
Vodaă nu cutezaă saă dea glas socotinţelor. Cantacuzinul, supus cu
desaă vaâ rşire umbrelor, îâi staâ lpea umbletul aşteptaâ nd. Grijile apaă sau
povaraă grea pe umerii voievodului, îâi staă paâ neau chipul şi raă suflarea.
Slujitorii aprinseseraă fanarele îân graă dina domneascaă , naă scocind
bolţi de luminaă , îâncununate cu trandafiri, ataâ t de dragi Braâ ncoveanului,
dar Vodaă nu baă gaă de seamaă . Se opri dintr-odataă îân faţa stolnicului,
neajutorat, ca pe vremea prunciei:
— Mi-e peste putinţaă saă hotaă raă sc, unchiule!
— Numai Vodaă e îândrituit s-o facaă !
— Cel mult, Dumnezeu! claă tinaă hotaă raâ t din cap Maă ria Sa. Viaţa n-au
naă scocit-o voievozii. Cu ce drept ar porunci ei saă se îânfaă ţişeze, miel
nevinovat, îân faţa iataganelor paă gaâ ne doritoare de saâ nge? Poarta a
prepuit de mult caă ziua osaâ ndei va deschide ochii îântr-o dimineaţaă şi a
grijit saă n-avem oaste îânchegataă , îân stare saă punaă stavilaă puhoaielor de
osmanlaâ i. Saă tenii şi-au vaă zut, daraă , paşnici de nevoile ogorului,
taâ rgoveţii de meşteşugurile lor, iar îân loc de saâ neţe, dulgherii şi fierarii
valahi au naă scocit tiparniţe şi ctitorii. Pot porunci palmelor goale saă
îânfrunte oştenii Padişahului?
Cantacuzinul îâl privi iute:
— Dar saă vezi îântreaga Valahie îângenuncheataă , opintind la jugul
paşalaâ cului1 ai putere, Doamne? Ai putere saă îânduri îân locul
ciupercaă riei de biserici, moscheele paă gaâ nilor, saă ştii caă fecioarele
noastre sunt paâ ngaă rite, caă baă rbaţii vaâ rtoşi sunt trimişi pe catargele
îâmpaă raă teşti, caă toataă snaga paă maâ ntului e suptaă de poftele cele
1
Formă de stăpânire utilizata frecvent de Imperiul Otoman. Popoarele
care au acceptat statutul de paşalâc şi-au pierdut complet independenţa
devenind provincii turceşti. Întregul aparat politico-administrativ era
condus de osmanlâi. Stolnicul Constantin Cantacuzino nu exagerează
prea mult etalând consecinţele.
-148-
OCHII JUPÂNIŢEI
nepotolite ale dregaă torilor osmanlaâ i, caă graiul e betegit, caă îân locul
doinelor ţiuie caâ t e ziua de lungaă meterhaneaua şalvaragiilor? Nici unul
din domnitorii paă maâ nteni n-a îândurat asemenea batjocoraă şi nu vreau
saă cred caă din neamul Cantacuzinilor se va naşte cel dintaâ i.
Maă ria Sa raă mase o vreme descumpaă nit apoi claă tinaă din cap:
— Nu voi slobozi poruncaă saă raă maâ naă cu braţele îâncrucişate, dar nici
saă piaraă ! Ştiriceşte moldo-valahilor primejdia şi saă hotaă rascaă singuri! 1
1
Trimiţând vestitorii de primejdie în cele mai îndepărtate colţuri de
ţară, Constantin Brâncoveanu şi-a dat practic acordul tacit ca oamenii să
se ridice împotriva hotărârii padişahului.
-149-
Capitolul VII
RAĂ SPUNSUL
Semnele primejdiei staă paâ neau aşezaă rile romaâ nilor. Tulnicele bacilor
mugeau lung, îânaă buşit. Neliniştea pogora caă prioaraă speriataă din staâ ncaă
îân staâ ncaă , se revaă rsa izvor, caă dea grindinaă asupra aşezaă rilor ţintuite la
poalele munţilor. Clopotele maâ naă stirilor şi ale bisericilor strigau îântr-
un singur glas, ştiricind vorba aducaă toare de naă pastaă :
— Paşalaâ c.
Toaca poftorea aceeaşi vorbaă maă runt, tobele spaă taă riilor îâi urmau
pilda, ciuberele, doniţele şi poloboacele dogarilor din Ţara Moţilor, Oaş,
munţii Vrancei şi ai Olteniei trudeau s-o deprindaă , glaă suind fiecare
dupaă puteri:
— Paşalaâ c!
Morile, proptite îân baă taia vaâ ntului, scraâ şneau vestea, raâ urile zorite o
şoşotau malurilor naă paă dite de sate, fumul caă piţelor de faâ n aprinse pe
toloace, zugraă veau pe cer buchiile aceluiaşi cuvaâ nt:
— Paşalaâ c!
— Paşalaâ c! strigau îân goana armaă sarilor olaă carii domneşti, ai
conacelor şi vestitorii aşezaă rilor de la caâ mpie. Vaâ ntul le smulgea vorba
de pe buze, o purta prin caă tunele pescarilor şi cele de munte, o lepaă da
ostenit îân taâ rlele raâ nduite îân locuri uitate de Dumnezeu. Ştirea avea
iarba fiarelor, deschidea faă raă oprelişti porţile ocnelor, paă trundea prin
borţile de caâ rtiţaă din adaâ ncul paă maâ ntului, unde blestemaţii de soartaă
trudeau saă aducaă la luminaă aurul, argintul, arama şi sarea.
— Paşalaâ c! suspina cetina din praă vaă lişurile muntelui.
— Paşalaâ c! poftoreau, gemaâ nd cumplit, trunchiurile stejarilor,
straă jeri pe dealuri. Paşalaâ c! murmurau îân graiul lor paă saă rile cerului.
Peste obcinele Bucovinei, deasupra Transilvaniei şi a Moldaviei cerul
prinse saă laă craă meze. Ploaia scria cu degete ude îân colţul uliţelor şi pe
fereşti osaâ nda haă raă zitaă :
-150-
OCHII JUPÂNIŢEI
Paşalâc!
Cei dintaâ i se urniraă opincarii. Moşnegii aveau saă povesteascaă

nepoţilor caă la ceasul caâ nd ştirea se abaă tuse traă snet asupra satelor de
romaâ ni, plugarii n-au rostit o singuraă vorbaă . Au privit o vreme,
îânnouraţi, depaă rtaă rile dunaă rene, cu saă maâ nţa maâ niei îâncolţitaă îân
caă utaă turaă , apoi prinseseraă saă -şi ascutaă taă işurile. Necazul cel mare n-are
trebuinţaă de voroavaă , nici de îândemn la vrednicie.
Ţaă ranii dimprejurul cetaă ţii de scaun a Valahiei deschideau
drumurile. Veneau din urmaă plugarii de la Putna, de pe Siret, şi ai
Olteniei, toţi naă paă diţi de aceeaşi credinţaă şi ascuţişuri aidoma: topoare,
securi, coase, furci şi ţepuşe, cu vaâ rful trecut prin flacaă raă . De la maâ njii,
abia îâncercaţi de musteţe, la moşnegi, îântreaga vlagaă a saă tenilor opintea
spre Giurgiu. Portul oamenilor de la deal, de la munte şi de la caâ mpie
zugraă vea pete felurite pe sineala cerului, ciubota şi opinca baă teau îântr-
o saâ mbaă taă colbul drumeagurilor, adunate paâ raie caă tre calea cea largaă ,
poruncitaă de voievodul Valahiei spre Dunaă re.
Seara îâşi lepaă da cenuşa dimpreunaă cu vestea purtataă faă raă odihnaă de
clopotele Maă naă stirii Fundenii Doamnei şi ale bisericuţelor ridicate din
milosaâ rdia saă raă ntocilor, fumuri îânnegurate zvoneau la raă spaâ ntii.
Furnicarul paă lmaşilor şerpuia graă bit laă saâ nd îân urmaă bocetele
muierilor.
***
— Smaă raă ndiţa lui Machidon o bolaâ nzit de taă t, spuse baba Safta
morfolind îântre gingiile goale un morcov paă strat îân raă coarea pivniţei.
Din zori n-are astaâ mpaă r, o raă sturnat satul ca pe o faţaă de perinaă . Şi-
aiasta numai din pricinaă caă omul diavoliţei, îân loc saă -i moaie taâ rtiţa cu
un ciomag, umblaă dupaă coada prepeliţei pe caă raă rile îâmpaă raă ţiei.
Se afla pe baă ncuţa din faţa bordeiului, chiar peste drum de Faâ ntaâ na
Taă tarului. Ochii îânfipţi la raă daă cina nasului cercetau cu ciudaă uliţa.
Aglaă iţa, o fetişcanaă cu hurmuz la gaâ t, abia ieşitaă la horaă , o repezi
oţaă raâ taă :
— Ia n-o mai dondaă ni, babaă Saftaă . Ce pricepi dumneata?
— Irra! S-o apucat oul saă îânveţe gaă ina mersul istei lumi. Sau te-ai
pus şi tu pe clocit, ai? Prea te îânghesuia prin popuşoi baă ietul
-151-
clarinetaşului…
Fata îâşi struni maâ nia lipind paâ lcul de muieri. IÎn focul voroavei obrajii
Smaă raă ndiţei ardeau paraă , pletele baă lane îâi scaă paseraă de sub maramaă ,
ochii codaţi scaă paă rau flacaă raă verde.
— Fa, zghihuito! ţipaă Safta. Nu mai da aşa din maâ ini, c-oi mai paă ţi
vreun beteşug, Doamne fereşte! Ştii caă de caâ nd te-a lepaă dat baă rbatul,
le-ai deprins saă leneveascaă îân poale.
Vorbaă pricinaşaă , dar faă raă temei, caă ci nevasta lui Ilie Machidon nu-şi
afla pereche îân vrednicie. Smaă raă ndiţa se raă suci şopaâ rlaă , cu maâ inile
îânfipte îân şolduri. Prin ia subţire se vedea zbuciumul pieptului, vaâ rtos,
cu îâmpunsaă turaă ispititoare,
— Ce vrai, babaă Saftaă ?
— Ia, saă nu mai asmuţi muierile! Unde le maâ ni, zdruncinato? Ce saă
cate ele la Dunaă re? Poamele Rusalimului?
— Ascultaă , babaă haă i, nu maă staâ rni caă eu n-am gura umplutaă cu paă sat.
Amu îâţi trag o pleftoriţaă de nu te spalaă şapte ape!
Ochii Saftei îânlemniraă de mirare, caă ci ataâ ta neobraă zare îâncaă nu
pomenise. Dintaâ i îâşi praă paă di graiul, îântr-o clipaă îânsaă îâl dobaâ ndi şi saă ri
de pe baă ncuţaă , sprintenaă , mai dihai ca o fataă mare. Morcovii îâi
alunecaraă din poale şi Aglaă iţa îâncepu saă raâ da.
— Fa, Smarando, cu cine vorbeşti tu aşa?! Nu ţi-e oleacaă pe la obraz?
Bine a zis cine a zis caă muierea faă raă de staă paâ n îâi ca paâ raâ ul ieşit din
matcaă . Şi iaraă şi maă îântorc saă spun caă de vinaă -i numai lunatecul cela de
Machidon, saă ri-i-ar Saâ mbaă ta!
— Saă nu-mi blastemi omul, babaă , caă -ţi netezesc caâ nepa dracului!
— Oi cuteza-o şi pe aceasta, sunt îâncredinţataă . Acum pricep eu de ce
bietul Machidon, om aşezat şi cu fricaă de Dumnezeu, şi-a luat lumea-n
cap. Caâ nd creştinului nu-i e dragaă muierea, ţine calul îânşeuat tataă ziua.
Iar acea muiere, faă raă crac de izmana îân baă taă turaă , îâncepe a caă uta
îâmperechere haă t la apele Dunaă rii!
IÎşi baă tu sub nasul Smaă raă ndiţei pumnii negri şi scorojiţi:
„Na, caă ţi-am zis-o!“
Smaă raă ndiţa îâncepu saă raâ da cu poftaă daâ ndu-şi capul pe spate. Dinţii şi
cerceii de maă rgaă ritare, aduşi de Machidon din îâmpaă raă ţia turcului,
sclipiraă deopotrivaă îân lumina soarelui.
— Doamne, caă repede îâţi mai umblaă judecata, babaă Saftaă ! Mi-ai
desluşit tainaă la care nu m-a taă iat capul oricaâ t am opintit. Maă tot miram
la ce cercetezi îân fiece noapte apele Milcovului. Pofteai ibovnic…
-152-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Ptiu, spurcato!
Muierile chicotiraă cu baă smaă luţa la gura, maă suraâ nd trupul Saftei, o
maâ naă de oase sfrijite, straâ nse peste mijloc cu o fraâ nghie. Smaă raă ndiţa nu
le laă saă raă suflet şi îântorcaâ nd spatele babei îâşi urmaă îânfierbaâ ntataă vorba:
— Sunt şase ceasuri de caâ nd oamenii noştri au faă cut îânchinaă ciune
troiţei din capul satului, şi s-au pornit caă tre Dunaă re saă secere
paă gaâ nimea poftalnicaă . Dimpreunaă cu Chiprinaşii, s-au îânsoţit cei din
Vaă leni, Ciotca, Dumbraă viţa şi Caă tunaşu.
— Pune şi Lunca Veche la socoataă , îâi curmaă vorba Aglaă iţa.
Muierile o priviraă cu uimire lipsitaă de credinţaă . Anevoie de prepuit
caă plugarii din Lunca, ortomani şi hapsaâ ni de li se dusese buhul, îâşi
lepaă daseraă gospodaă riile îân baă taia vaâ ntului, spre a asuda la drum lung,
presaă rat cu paă paă die si nu cu galbeni, ferit-a sfaâ ntul.
— Ascultaţi ce ştiricesc morile şi fumul caă piţelor! strigaă Smaă raă ndiţa.
Pe toataă valea Siretului n-au mai raă mas decaâ t babele si muierile
fricoase. „Dumnezeu i-a poruncit femeii saă -şi urmeze baă rbatul“ i-a zis
Paraschiva lui Badea Dumitru alaltaă ieri, caâ nd omul dumneaei poftea saă
purceadaă singur la Ieşi. De ce nu l-ai urmat si-acum Paraschivaă ?
— Nu m-a îângaă duit ştiind caă -s muiere slabaă …
— Dar caâ nd pui creştinul jos şi-l maă runţeşti cu melesteul, fiindcaă o
dus prea multe vutci sub musteaţaă , nu dai dovadaă de slaă biciune? Nu
raâ de, Zamfiraă , caă şi cu tine am o vorbaă ! Caâ t îâi noaptea de lungaă îâl
munceşti pe baă rbatu-taă u îân crivat, de umblaă , saă rmanul, a doua zi ca
laă maâ ia cea suptaă . Cine socoteşti saă -ţi astaâ mpere saâ ngele îân lipsaă ?
Moşnegii raă maşi au de faă cut slujbaă trudnicaă pe laâ ngaă Maă rioara vaă dana,
de vreme ce şi-n ceasurile de pace dumneaei vlaă guia de puteri patru
baă rbaţi. Te doboaraă vaâ ntul, ţaţaă Glafiraă , aşa-i? Numai caâ nd îâţi goleşti
craâ şma de petrecaă reţi prinzi oleacaă de inimaă , se vede treaba, de ies
gospodarii cu caă paă ţaâ nile sparte.
Privi uliu maâ nios muieretul graă maă dit:
— Taă laă niţelor! Unde vi-i jaă ratecul din caă utaă turaă ? Puneţi degrabaă
maâ na pe seceri şi caă utaţi-vaă baă rbaţii, caă ci nici un taă iş nu-i de prisos!
— Baă rbaţii noştri au slobozit poruncaă saă nu paă raă sim baă taă tura,
îândraă zni un godaă cel de muiere. Ştii bine, Smaă raă ndiţaă , caă am poftit cu
toatele saă -i urmaă m.
— Aţi poftit dar n-aţi opintit! strigaă Smaă raă ndiţa lui Machidon. Nu-i o
tainaă pentru nimeni caă muierea, dacaă vrea, face din baă rbat nevastaă ! De
asemeni, ştiut este caă la vorbe îândulcite nu vaă îântrece nimeni. IÎntr-un
-153-
sfaâ raâ iac de clipaă le puteţi îânfraâ nge cerbicia, straâ mbaâ ndu-le porunca. Eu
una ştiu caă nu m-apucaă praâ nzul cel bun îân Chipriana. Primejdia maâ naă o
ţaraă la Dunaă re, paâ naă şi popaâ ndaă ii au scos capul din borţi, şi noi staă m la
soare şi-ascultam voroava babei Safta!
Baă traâ na, îânciudataă , îâşi faă cu loc şi se vaâ rîâ muscaă îân ochii Smaă raă ndiţei.
— Şi pruncii cui îâi laşi fa, nescaă rmaă nato!
— Mai sunt babe şi moşnegi îân sat pe care nu-i munceşte gaâ ndul
preacurviei… De-amu maă duc saă grijesc de merinde. Cine-o vrea saă maă
îântovaă raă şeascaă , ştie unde mi-e bordeiul!
Smaă raă ndiţa îâşi raă suci fustele şi-o luaă cu pas sprinten pe uliţaă .
Muierile cercetaraă caâ teva clipe îân urma ei, apoi se raă spaâ ndiraă graă bite
prin ograă zi, smulgaâ nd secerile din mers.
Aşezataă pe baă ncuţaă , baba Safta chibzui o vreme, scocioraâ ndu-şi cu
ghiara un dinte gaă unos care o cam necaă jea. Se claă tina faă raă saă se lase
dus.
Zvonul primejdiei pisa îândaă raă pnic Chipriana. Peste sat mijea un
soare blaâ nd. Dezmierdate, mixandrele şi micşunelele saă ltau ochişori
miraţi spre dimineaţa îânaltaă . Un cucoş traâ ndav îâşi cercaă odataă glasul
apoi amuţi laâ ngaă raă sadul de bujori ce aromeau dulce a primaă varaă .
Baba Safta saă ri de pe baă ncuţaă , taă ie îântr-o clipitaă ograda şi naă vaă li îân
casaă .
— Vanghele! Plec la Dunaă re! Tu raă maâ i saă grijeşti de bordei şi ia
seama la Steluţa caâ nd o mulgi! Dintaâ i o adaă pi… Ce stai, Vanghele, staţi-
ar norocul! Pune maâ na şi tai-o pe Pestriţa, saă am ce îâmbuca la drum.
Moşneagul o tuli iute pe uşaă faă raă saă -şi creadaă urechilor. IÎn ogradaă
îânchinaă cruce adaâ ncaă , faă gaă duind liturghie de mulţaă mitaă Sfaâ ntului Mina,
ocrotitorul Chiprianei.
***
IÎn cetatea de scaun a Valahiei, vestea osaâ ndei poruncitaă de padişah

era rostitaă faă raă odihnaă . O strigau sculele fierarilor, oraâ nduiţi pe
malurile Bucureştioarei, taă laă ngile harabagiilor, o şopteau calapoadele
cavafilor şi haâ rdaiele meşterilor lumaâ naă rari şi saă punari. Ucenicii
jimblari ştiriceau naă pasta ciocaă nind dupaă anume raâ nduialaă îân covate,
zlaă tarii oploşiţi îân mahalaua Broştenilor le urmau pilda, naă scocind
sunete ascuţite din caă zaă nele de aramaă .
-154-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Paşalaâ c!
Clopotele bisericilor plaâ ngeau îânfundat pisaâ nd dimineaţa cuminte.
IÎn asemenea haă rmaă laie de zvonuri ai fi poftit saă crezi caă nici glasurile
taâ rgoveţilor nu staă teau cu maâ inile îâncrucişate. Şi totuşi cronicarii aveau
saă îânsemneze îân pergamentele dumnealor caă îân acele ceasuri de
restrişte, nu s-a auzit un singur bocet. Oamenilor le pierise graiul,
odataă cu zaâ mbetul ataâ t de drag veneticilor. Nimeni n-a aşteptat
îândemnul lui Vodaă pentru a-şi dovedi baă rbaă ţia. Dupaă o clipaă de
buimaă cealaă , meşteşugarii, neguţaă torii, caă raă uşii craâ şmarii, caă ftaă niţii şi
prostimea îâşi rostuiraă degrabaă merinde şi arme luaâ nd calea Giurgiului.
Ilie Machidon, slujitorul logofaă tului de tainaă Radu Andronic,
rezemat de crupa bidiviului, privea lumetul zorit de pe podul lui
Şerban Vodaă . Gaâ ndul caă taâ rgoveţii s-au ridicat faă raă zaă bavaă , spre a
îânfrunta ienicerii şi spahiii taâ rnosiţi îân baă taă lii, îâi picuraă o lacrimaă de
bucurie îân suflet. Inima plugarului se chirci, apoi, fulgerataă de alt gaâ nd:
Smaă raă ndiţa raă masaă singuraă îân Chipriana…
— Oftezi, îâmpaă rate? îântrebaă Radu Andronic ivit pe neaşteptate.
Boierul îânveşmaâ ntase, din nou, straie de drumeţie dupaă gustul
şleahticilor şi ducea de daâ rlogi un armaă sar odihnit, îân caă utaă tura neagraă
îâi clipocea neraă bdarea. Maă suraă chipul slujitorului şi mustaă cioara i se
ridicaă a zaâ mbet:
— Am priceput, pofteşti saă facem ocoliş prin Chipriana.
— Ţaă ranul pofteşte şi boierul porunceşte, oftaă Machidon. Dupaă caâ t
maă slujeşte pe mine ţinerea de minte, pofta şi porunca îâncaă nu şi-au dat
bineţe.
— Te muncesc grijile pentru Smaă raă ndiţa, Ilie? Chibzuieşti caă are
trebuinţaă de sprijoanaă ?
Slujitorul îâşi potrivi, suspinaâ nd, baâ ta la subţioaraă .
— Tare maă tem, logofete, caă -n umbletul dupaă blestematul cela de
grec, printre taă tarii lui Zaâ rne, mie mi-ar trebui ajutorul muierii. Vorba
ceea: îântr-o maâ naă ţin sabia, îân alta, scutul, nu-mi raă maâ ne nici una
slobodaă ca saă maă bat…
Logofaă tul saă ri îân şa, poruncind calea Urzicenilor. Venind din urmaă ,
Ilie Machidon scoase din traistaă diavolul dumnealui, cel şugubaă ţ:
— Hm, sfaâ ntaă se dovedeşte îânvaă ţaă tura moşnegilor din Chipriana.
Toţi îântoc spatele izvorului dupaă ce au baă ut pe saă turate…
-155-
***
Vestitorii primejdiei puseseraă staâ paâ nire asupra Vasluiului, taâ rg

cuminte, cercetat îân tot locul de focul taă tarilor şi al megieşilor
poftalnici din cele patru vaâ nturi, faă raă saă -şi plece fruntea.
IÎn uliţa Cavafilor, acolo unde cu puţine zile îânainte haiducul Petrea
fusese haă ituit de straă jile lui Duca Vodaă , pentru pagubaă îânsemnataă
adusaă la chimirul unui neguţaă tor armean, se afla la vremea aceea o
dugheniţaă maă runtaă , aidoma la îânfaă ţişare cu cele ce se ridicau îân
dreapta şi îân staâ nga sa. Avea pereţi scundaci, vaă ruiţi cu saâ rg, ulcele de
mixandre şi coada-purceluşului îân pridvor, şi o ciubotaă spaâ nzurataă îântr-
o ancoraă , ţaâ şnitaă din zid, spre a vesti taâ rgoveţilor cu ce soi de meşteşug
se îândeletnicea staă paâ nul acelei ghimirlii.
IÎntr-o caă maă ruţaă erau raâ nduite sculele: calupuri, astragaci, ghinţ,
cleşte, ciocan, dichiciu, bedreag, piedicaă , hascaă şi alte unelte de
trebuinţaă . IÎn cealaltaă , odaia mare, se aflau un crivat, douaă laiţe, un ciob
de oglindaă , puzderie de scoarţe şi chiar o blanaă de jivinaă , caă ci
dumnealui, Ioanichie, cavaful, avea dever.
Muierea, o faă raâ maă de om baă lanaă şi slaă bie îâşi cercetaă cu grijaă
baă rbatul. Se araă ta voinic si rumen îân obraji, dar femeia ştia caă -i numai
paă rere şi la fiece bodroanţaă azvaâ rlitaă îân straiţaă , baă ierele inimii i se
nodau mai vaâ rtos.
Aduse dulama, botforii leşeşti cu ţinte, obielele, apoi îânchise
geamlaâ cul, caă ci nu mai îândura bombaă nitul clopotelor. De patru ceasuri
ştiriceau îântr-una, faă raă clipaă de raă gaz.
— Unde vaă îântaâ mpinaţi? îântrebaă cu glas stins.
Taă raă gaă na vorba spre a dobaâ ndi parcaă vreme. Cunoştea locul,
cişmeaua lui Ştefan cel Sfaâ nt, unde aveau saă se adune cei cincizeci şi
şapte de cavafi vasluieni spre a lua drumul Dunaă rii. Tot de acolo
hotaă raâ seraă saă se porneascaă harabagiii, ciumgiii şi fierarii. Le ştia şi
raă sştia, dar se anina faă raă putere de poalele baă rbatului.
— Raă maâ i, Ioanichie! Te caă laă toreşti pe stele şi eşti beteag de piept. La
asemenea beteşug, junghiul nopţii raă pune.
Cavaful claă tinaă din cap cu zaâ mbet şi-i prinse umerii firavi.
— Nu-i acum vremea de vegheat vatra. M-o ocroti Dumnezeu şi
Sfaâ nta Paraschiva şi mai ştii, poate maă îântorc taă maă duit.
Jupaâ neasa îâncepu saă plaâ ngaă astupaâ ndu-şi chipul îân palme.
— N-ai saă te mai îântorci, Ioanichie!
-156-
OCHII JUPÂNIŢEI
Cavaful o privi lung apoi ridicaă ochii spre icoane.
***
Zvonul osaâ ndei ciocaă nea cu degete de gheaţaă la ferestrele

ghimirliilor praă vaă lite îântr-un genunchi, se strecura şarpe prin puzderia
de ulicioare aninate de Uliţa Mare a Bucureştilor. Tarabele cu prisos de
maă rfuri altaă dataă , îâşi dovedeau acum goliciunea, porţile dughenelor
erau cetluite cu braâ ie de fier, lacaă te mari, naă scocite de nemţii îângaă duiţi
îân cetatea Bucureştilor, se spaâ nzuraseraă de belciuge.
— Paşalaâ c!
Vorbaă grea, de blestem, de ocaraă . Nicicare alta n-ar fi izbutit saă
paă lmuiascaă mai vaâ rtos fala taâ rgoveţilor.
Caă petenie – hotaă raâ seraă neguţaă torii – avea saă le fie dumnealui, Proca
Cupeţul, blaă narul din Uliţa Mare. Dintaâ i, se afla mai taâ naă r îântre cei cu
osaâ nzaă la pungaă şi dacaă ceaunele cu galbeni, îângropate sub podelele
iatacului dumnealui, se îânmulţeau cu fiece an, paâ ntecele, dimpotrivaă , îâi
raă maă sese tot calic. Cine-l cerceta mai cu seamaă acum, îân strai leşesc, ar
fi jurat caă e lotru. Privirea aspraă , glasul repezit, obrajii supţi, nasul de
acvilaă , toate taă gaă duiau îândeletnicirile domniei sale. Şi-apoi te minunai
de caâ te saă vaâ rşise baă rbatul acesta, subţire ac, îân numai zece ani!
Poposise din Roşiorii de la Vede, ififliu şi saă rmanel, îântr-un singur
raâ nd de straie, avaâ nd o opincaă spartaă . Mai cu seamaă despre acea opincaă
bortitaă de umblet le plaă cea neguţaă torilor saă pomeneascaă ori de caâ te ori
îâi uimea deverul lui Proca. Ucenicise un singur an la Dracea Caâ rloman,
postaă varul, apoi izbutise, te miri cum, saă se mute pe cuptor. De la o
dugheniţaă , rostuitaă îân ziua caâ nd primise botezul de calfaă îân Oborul
Vechi, ajunsese la patru praă vaă lii îân Uliţa Mare şi Sfaâ ntul Gheorghe. Ce
nu gaă seai pe tejgheaua Cupeţului! Cele mai scumpe brocarturi, atlasuri
florii şi muselinuri din Alep, zaramfir şi canavaă ţ, blaă nuri albe,
muscaă leşti, vidraă şi preţiosul cacom, vulpea neagraă îângaă duitaă doar
curţii domneşti, şi iaraă şi damascuri şi postav de Flandra, catifea de la
Ypres iar acum, de curaâ nd, se vaâ raâ se şi îân neguţaă toria de odoare.
Dreptu-i, o luase de nevastaă pe Zlata, fata lui Udrea cojocarul. Vorba
aceea, ban la ban trage, şi paă duche la saă rman…
La Proca îâşi faă ceau taâ rguielile Iordache Creţulescu, ginerele
muchelef al Maă riei Sale, logofaă tul Radu Andronic, alt zaă lud robit
-157-
straielor cu cheltuialaă , Ioniţaă Faă rcaă şan, a caă rui patimaă era la spart de
chef saă se scalde pe de-a-ntregul şi îânvestmaâ ntat îân poloboacele de vin
ale craâ şmaă riţelor.
Acum, caă lare pe un bidiviu rotat, staâ lpit de douaă sprezece calfe şi
nouaă ucenici, jupaâ n Proca îâncerca saă punaă raâ nduialaă îântre caretele şi
raă dvanele neguţaă torilor, îândesate îân Uliţa Mare. Se aflau cam la patru
mii de suflete şi, pricepe orişicine, îâmbulzeala se laă ţea dincolo de
mahalaua Scorţarului1, de la hanul lui Şerban Vodaă paâ naă sub zidurile
Curţii domneşti. Poruncile Cupeţului caă laă toreau din guraă îân guraă . Aveau
saă se porneascaă de îândataă , luaâ nd drumul Mihalcei, din Mahalaua
Calicilor2, spre a feri graă maă deala pe podul umblaă tor de la Sinteşti.
Carele cu merinde vor ţine mijlocul convoiului, vegheate de neguţaă tori
tineri ca alde dumnealor Simeon armeanul, Ieremia, Paisie, Corniş şi
Andriaş. Neguţaă torii vaâ rstnici, precum Luca Faă raâ miţaă , din Sfaâ ntul
Neculai ot Şelari, Defta, Iane cojocarul, Maâ nu şi Panait vor alcaă tui sfatul
cu drept de hotaă raâ re şi poruncaă .
La Giurgiu se vor supune celor cu ştiinţaă şi deprindere îân
meşteşugul baă taă liilor. Paâ naă ce vor da piept cu paă gaâ nii, îânsaă , oricine s-ar
ivi îân cale cu vreo nevoie, baă rbat, prunc, muiere, taâ rgoveţ şi plugar,
calic, sau dimpotrivaă , avea saă fie daă ruit cu merinde ori alt soi de ajutor.
— Traă im vremi de mare primejdie, sfaâ rşi Proca, şi se cuvine saă ne
daă m maâ na şi saă staă m reazem unul altuia, dupaă cum iar se cuvine, acum
îân prag de drum lung şi vraă jmaş, saă îânaă lţaă m rugaă ciune Sfaâ ntului Ierarh
Neculai spre milosaâ rdie şi binecuvaâ ntare.
Patru mii de neguţaă tori, tineri şi vaâ rstnici, calfe şi ucenici, cuprinşi şi
de toataă maâ na, îângenunchearaă îân ţaă raâ na uliţei straâ ngaâ nd îântre degete
arme felurite. O vreme se auzi doar bubuitul prelung al clopotelor, apoi
vorbele se îânaă lţaraă îântr-un singur glas spre cerul lui florar:
— Doamne Atotputernice, Tu carele…
***
Vestitorii hraă neau focurile iscate pe culmile Postaă varului, cel faă raă de
asemaă nare îân trufie, cu stoguri de paie trecute prin apaă , pentru ca saă
ardaă mocnit. Fumurile zugraă veau primejdia pe cerul paâ cliu, astupaâ nd
1
Azi Piaţa Unirii.
2
Calea Rahovei de azi.
-158-
OCHII JUPÂNIŢEI
Blumaă na, aşezare straă veche, aninataă îântr-un bold de poalele cetaă ţii.
Sabina, fiica cea mai micaă a jupaâ nului Eustaţiu Craă pusnic, meşter
argintar din Scheii Braşovului, daă du naă valaă îân cuhnii.
— Mamaă ! Mamaă ! Te cheamaă !
Muierea, o baă lanaă cu chipul ostenit îânainte de vreme şi spraâ ncene
îântr-ataâ t de albe îâncaâ t paă reau trecute prin faă inaă , îâşi lepaă daă iute pestelca,
raâ ndui horbota de la cornetul ţintuit cu spelci pe creştet şi, îânainte de a
trece pragul, faă cu semnul crucii. Pe poliţele lungi licaă reau stins vase
paâ ntecoase de aramaă , bine lustruite, caă ni de bere şi porţelaă naă rie de
Bohemia. Un cui şugubaă ţ, ieşit din perete, îâi apucaă fustele creţe şi
jupaâ neasa se opri, dupaă cel dintaâ i pas. Cercaă zadarnic saă se desprindaă .
Din pricina tulburaă rii, maâ inile i se dovedeau neputincioase. Sabina
îângenunche iute:
— Lasaă , mamaă , te descurc eu.
Jupaâ neasa Evdochia îâşi muşcaă buzele. Obrajii pufoşi deprinseraă
purpura, îânainte de a slobozi îântrebarea, caă ci se sfia saă arate odraslei
spaima ce i-o pricinuia argintarul.
— Cum se arataă ? IÎi posomoraâ t?
— L-ai vaă zut vreodataă senin? De Craă ciun îâi tunaă , de Paşte îâi ninge, îân
cestelalte zile e fulger şi grindinaă .
Era o fetişcanaă subţiricaă , baă lanaă precum mumaă -sa, dar, deşi crudaă
îâncaă , dovedea alt aluat. Privirea alunie caă ta chipul oamenilor şi nu
vaâ rful îâncaă lţeilor, urechile ascuţite şi mişcaă rile iutace – avea trupul
zaă mislit doar din freamaă t şi neastaâ mpaă r – îâţi purtau gaâ ndul spre
veveriţele din paă durea Taâ mpei. Jupaâ neasa o mustraă faă raă vlagaă :
— Cum cutezi, tu, Sabinaă , saă vorbeşti despre tataă -tu?
— Lasaă , mamaă , du-te! Cutezaă m şi noi ca miaua dinaintea lupului. Nu
mai zaă bovi, caă acum îâncepe saă ocaă rascaă .
Muierea îâşi faă cu din nou cruce şi-o apucaă cu paşi graă biţi îân lungul
saă liţei îântunecoase. Scump la arginţi, jupaâ n Craă pusnic nu îângaă duia
luminare aprinsaă la vreme de zi, nici lemne îân sobaă îânainte de cea
dintaâ i zaă padaă .
Jupaâ neasa zgrepţaă naă de douaă ori uşa de stejar şi luaâ ndu-şi inima îân
dinţi, apaă saă pe clanţaă .
Era o odaie îânaltaă , cu jeţuri ţepene, sunduce florentine bine cetluite
la colţuri, şi un altar îân ungherul raă saă ritului, caă ci jupaâ nul se afla pios
peste maă suraă . IÎn caă mara mohoraâ taă , doar candela de la poalele
Domnului Isus paă rea îânsufleţitaă .
-159-
Meşterul Craă pusnic, baă rbat vaâ rtos, cu ţeastaă pleşuvaă şi ochi laă ptoşi,
prea caă scaţi, gata saă iasaă din gaă vane, îâşi maă suraă muierea din creştet
paâ naă îân taă lpi.
— Unde ţi-ai aninat fustele?
Jupaâ neasa se faâ staâ ci.
— Se aflaă un cui pe saă liţaă … Tot chibzuiarn saă -l îânlaă tur dar am uitat.
— Altaă dataă saă dovedeşti ţinere de minte! Aceasta-i o ţesaă turaă
trainicaă pe care neguţaă torul mi-a luat parale bune. Mumaă -mea, fie
odihnitaă , a purtat rochie din asemenea postav vreme de treizeci şi unu
de ani, iar astaă zi o îâmbracaă soru-mea Maria, faă raă saă se fi clintit un
singur bumb.
Jupaâ neasa Evdochia, roşie paraă , îâşi lipi palmele asudate de zid.
— Mi se cuvine mustrarea, caă ci n-am fost cu luare aminte. N-am
faă cut-o îânsaă cu dinadinsul, ci din pricina grabei de a raă spunde chemaă rii
domniei tale.
— Acestea sunt doar cuvinte pustii şi de taă gadaă , iar dupaă cum ştii,
nimic nu-mi staâ rneşte silaă mai mare decaâ t vorbitul îân deşert…
O privi cu dispreţ nefaă ţaă rit. Din pricina luminii saă race, straiul
paă curiu al argintarului se topea pe zidurile noptatece. Desluşeai doar
capul chelbos, ca un bulgaă re de cretaă .
Jupaâ n Craă pusnic retezaă de caâ teva ori caă mara, apoi se opri sub
icoane, cu braţele îâncrucişate peste piept. Ca toţi zgaâ rciţii, ţinea pumnii
ascunşi îân cochiliile subţiorilor.
— Ia aminte, Evdochie! Maă pornesc îân caă laă torie lungaă şi anevoioasaă ,
ce duce tocmai la Dunaă re.
— Sfaâ ntul Neculai şi cuvioasa Ana saă te binecuvaâ nteze şi saă -ţi
lumineze caă rarea. Care-i pricina ce te îâmpinge la asemenea drum
primejdios?
Argintarul privi pe fereastraă fumul care vestea osaâ nda romaâ nilor,
apoi o fulgeraă cu caă utaă tura.
— Cerceteazaă -ţi lungul nasului, muiere. Nu spre a taă ifaă sui despre
datorinţele mele te-am chemat, ci pentru a-ţi porunci cele ce vei avea
de saă vaâ rşit îân aă st raă stimp! Dintaâ i! Am laă sat praă vaă lia îân seama neamţului
Bruno. E om cinstit şi dovedeşte pricepere îân ale neguţaă toriei. Vei griji,
doar, îân fiece saâ mbaă taă saă primeşti caâ ştigul de peste saă ptaă maâ naâ .
Argintul îâl vei depune tot îân sunducul talienesc, faă raă a cerca saă -l descui.
Are craă paă turaă , anume ticluitaă , pentru a putea strecura talerii.
Jupaâ neasa deschise gura cu gaâ nd saă îântrebe de paralele
-160-
OCHII JUPÂNIŢEI
trebuincioase gospodaă riei, apoi se raă zgaâ ndi. Zaâ mbet trufaş îântinse
buzele meşterului.
— Nu vei avea nevoie de parale, caă ci am îâncheiat îânţelegere cu Pavel
jimblarul şi maă celarul Iosif. IÎţi vor aduce merindea de trebuinţaă faă raă ca
saă lepezi un singur zimţat. Le-am dat bani îânainte, tu fiind cheltuielnicaă
şi faă raă socotealaă . Vei avea, daraă , paâ ine şi carne. Poame şi verdeţuri sunt
caâ te pofteşti îân graă dinaă , deşi aş pofti saă pofteşti cu maă suraă . Ce-i,
Evdochie? Dacaă ai ceva de spus. vorbeşte si nu te haâ ţaâ na trestie. Eşti
muiere îân toataă firea, iar mie nimic nu mi-e mai uraâ t pe lume ca omul
şovaă ielnic.
— Sabina, îângaâ naă Jupaâ neasa, umezindu-şi buzele. E o copilaă …
Meşterul i-o retezaă scurt:
— Nu cerşetori acadele şi cofeturi, caă ci iar uraâ t mi-e omul cu gaâ ndul
doar la paâ ntece. Eşti toataă o osaâ nzaă şi opinteşti ca fataă -ta saă -ţi semene.
Traă im vremi de restrişte şi zaveraă , argintu-i scump, şi nu creşte la
margine de lan. Fiindcaă veni vorba, o vei ţine straâ ns de poale. A
îâmplinit cincisprezece ani şi nu se mai cuvine saă bataă uliţa. Biserica şi
ghergheful, iataă ce i se îângaă duie şi la ce trebuie s-o îândemni, iar
baă rbatu-saă u, de o fi om cumsecade, mi-o aduce caâ ndva mulţaă mitaă . Ai
priceput, Evdochie?
Jupaâ neasa daă du din cap. IÎi zvaâ cneau taâ mplele şi o cerca o singuraă
dorinţaă : saă iasaă mai degrabaă din caă maraă .
— S-o molcomeşti, Evdochie, şi saă -i raă saă deşti îân inimaă cucernicie şi
supunere faţaă de poruncile Domnului, şi mai vaâ rtos faţaă de cele
paă maâ nteşti! Dovadaă caă v-aţi straă duit va fi chilimul cel caă raă miziu ce-l
poruncesc ispraă vit caâ nd maă voi fi îântors, precum şi douaă mii de versete
din Biblie ştiute pe de-a rostul. Care anume, are slobodaă alegere. Mai ai
ceva saă -mi spui, Evdochie, caă ci eu poruncile le-am ispraă vit.
— Nu, îângaâ naă zaă paă citaă jupaâ neasa.
— Atunci raă maâ i saă naă toasaă şi grijeşte saă nu se clinteascaă nimic îân
gospodaă rie, de la staâ lpii porţii paâ naă la cea mai maă runtaă bodroanţaă !
Dupaă care-i îântoarse spatele, iar jupaâ neasa Evdochia ieşi
deandaă ratelea.
Sabina îâi saă ri de gaâ t.

— Pleacaă , mamaă , aşa-i caă pleacaă ?
Muierea se aşezaă pe un scaă unaş scundac cu trei picioare. Rosti cu
gaâ ndurile raă taă cite:
-161-
— Nu se cuvine saă te bucuri de drumurile lui tataă -tu.
— Unde se duce?
— Am priceput caă la Dunaă re.
Tunetul vestitor îâi aninaă urechea şi jupaâ neasa tresari.
— Dumnezeule!
— Ce-i, mamaă ?
— La spartul zorilor, trocarii din Schei au luat şi ei drumul Dunaă rii
spre a sta reazem romaâ nilor naă paă stuiţi de primejdia Paşalaâ cului.
Ridicaă ochii spre fiicaă -sa. Fericirea îâi vopsea obrajii slaă bii, privirea
îânvaă paă iataă zburda îân lungul poliţelor cu alaă maă rie. Jupaâ neasa îâşi aduse
aminte de chilim şi de cele douaă mii de versete. Avea saă i le ştiriceascaă
la vaă rsatul serii. Maă car o singuraă zi saă -i raă maâ naă bucuria neadumbritaă .
Auziraă tropot de cal şi saă riraă amaâ ndouaă la fereastraă . Jupaâ n
Craă pusnic ieşi din curte, faă raă saă îântoarcaă o singuraă data capul. O slugaă
graă bi saă îâncuie porţile îânalte.
***
Clopotele bisericilor pisau maă runt noaptea pogoraâ taă asupra

Bucureştilor. Pe gorganul Mitropoliei ardeau focuri haiduceşti, iscate
anume ca saă ştiriceascaă celor betegi de urechi osaâ nda poruncitaă de
sultan. Flaă caă rile naă scoceau umbre speriate pe zidurile palatului
domnesc de la Curtea Veche şi printre ghimirliile prostimii din
mahalaua Broştenilor1.
— Caâ nd chibzuieşti saă ne urnim? îântrebaă un glas ascuns îân beznaă .
Se aflau pe malurile cele baâ hloase ale Bucureştioarei, ocrotiţi de
paă cura nopţii. Odataă cu îânserarea, nu mai cutezau saă se avaâ nte îân bahnaă
nici cei mai vrednici dintre straă jerii Maă riei Sale Constantin
Braâ ncoveanu. La primul pas laă turiş îâi îânghiţea mlaştina, iar dacaă
norocul le ocrotea caă lcaă tura, nu-l iertau jungherele cumaşilor, ţaâ şnite
din îântuneric. Un vaâ nticel subţire aţaâ ţa miasmele putrede. Crai-Nou,
slobozit din chinga nourilor, scoase îân privealaă un ciot de aur.
Sub suliţa firaticaă de luminaă , se iviraă chipurile taâ lharilor. Erau cam la
vreo sutaă de faă pturi, novaci şi plini de vlagaă , cu caă utaă turaă neagraă şi
aprigaă , tupilataă sub frunţile noptatece. IÎşi ţineau jungherele la
1
Azi Radu Vodă.
-162-
OCHII JUPÂNIŢEI
cingaă toare, cei mai dibaci îân teacaă de piele, la subţioaraă . Ici-colo se
zaă reau puşcoace, caâ teva suliţi şi spade, caă ci hainii taâ lhaă reau dupaă cum
se ivea prilejul, şerparele avuţilor, dar nu se sfiau saă -i jecmaă neascaă nici
pe fustaşii şi arnaă uţii lui Vodaă .
— La raă scrucile nopţii, raă spunse Prisparu. Luaă m Calea Mehedinţilor,
cu ocoliş, caă ci podul Şerban Vodaă e sodom de omenire.
Se afla mai mare printre caâ rjalii, baă rbat raă saă rit, puternic îân boi, cu
caă utaă tura albastraă , de arhanghel. Caă utaă turaă primejdioasaă caă ci
ademenea lesne, faă raă a vesti gaâ ndul vraă jmaş. Dar ceea ce taă gaă duia
privirea, nu izbutea saă ascundaă trupul cu urmaă de ranaă îân tot locul.
— Porunca mea, urmaă caă petenia curmaâ nd voroveala şi zaă ngaă nitul
armelor, este ca din aceastaă clipaă şi paâ naâ ce primejdia se va fi istovit, saă
supuneţi postului desaă vaâ rşit degetele poftalnice de aur, bucate, sau
veşminte. Cel ce se va îâncumeta a saă vaâ rşi dimpotrivaă , va sfaâ rşi îân
jungherul meu, de mi-e frate ori prieten vechi.
— Nici pungile paă gaâ nilor n-avem îângaă duinţaă a le cerceta?
IÎntrebarea o slobozise, cu raâ s, un taâ lhar tinerel şi sprinten, caă ruia
tovaraă şii îâi spuneau Ţiparul.
— Aceasta o vom hotaă rîâ la Dunaă re.
Din nou, glasurile arse de vinars şi mahorcaă îâncepuraă a se amesteca,
zgaâ riind liniştea bahnei. Un cumaş vaâ rstnic, cu musteaţaă caă runtaă ,
strecuraă caă peteniei privire piezişaă .
— Mult trebuie saă te fi îândatorat Maă ria Sa, Prisparule, şi dulce trai ai
dus, pesemne, îân aă şti unsprezece ani de domnie, de ne îândemni la drum
vaâ rtos, cu maâ inile legate. Ieri te haă ituiau straă jile Braâ ncoveanului, azi
opinteşti saă -i aperi scaunul.
Prisparu raă suci capul, îânţepat de bondarul vorbei deşarte. N-ar fi
îângaă duit nimaă nui asemenea cutezanţaă . Baă traâ nului îâi fusese îânsaă ucenic
îân ale taâ lhaă ritului şi-l ştia credincios. Ar fi spintecat mai degrabaă icoana
sfintei Maria de la Olari decaâ t saă -şi vateme dascaă lul. Izbuti saă -şi
potriveascaă zaâ mbetul pe buze.
— Pricepi anevoie, codoşule! Nu pentru cuca şi tuiurile
Braâ ncoveanului opintesc îântr-o inimaă opincarii, caă ftaă niţii, boaitele
maă naă stirilor sau meşteşugarii. Porunca le-o daă Valahia, care se cuvine
saă raă maâ naă slobodaă . Aceleiaşi porunci maă îânchin şi eu!
Cumaşii taă curaă ascultaâ nd clopotul de bronz al Bisericii de Juraă maâ nt.
-163-
***
Tulnicele moţilor îâmpingeau noaptea de umeri, raă suflarea muntelui

o fugaă rea peste ţinutul Zarandului. Dogarii din Ţebea, meşteri vestiţi îân
îântreaga Transilvanie, primiseraă vestea îân ceas taâ rziu de noapte şi-
acum îâşi ştiriceau hotaă raâ rea de a pogorîâ caă tre Valahia, spre a raă spunde
cum se cuvine necredincioşilor. Cei din Albac, Abrud şi Zlatna, le
trimiseseraă cuvaâ nt buciumat caă poftesc saă se îântaâ mpine la Alba Iulia,
pentru a purcede îântr-o suflare.
Nouaă mii de moţi vaâ rtoşi, vaâ rfuiţi de arme şi de amaă raă ciunea
osaâ ndei poruncitaă de umbra lui Alah pe paă maâ nt, baă teau odataă cu zorile
drumul Sibiului.
***
Zaâ mbetul cel blaâ nd al soarelui de dimineaţaă se ivi de dupaă cula

dealurilor, semaă naâ nd mirişti de luminaă peste Valea Oltului. Caă lugaă riţele
de la Schitul Vechi îâşi faă curaă semnul crucii, apoi prinseraă saă
trebaă luiascaă furnici.
„Trei lucruri se cer caă lugaă rului, zice Ava Andrei: singuraă tatea,
saă raă cia şi taă cerea îântru raă bdare…“
Era cea dintaâ i îânvaă ţaă turaă pe care o primise maă icuţa Taisia caâ nd
intrase îân Schit. Ucenicea pe laâ ngaă ecleziarha Mitrodora, şi tot pe laâ ngaă
dumneaei îâmplinise, la Rusalii, şaisprezece ani.
Maă icuţa Taisia nu isca pricinaă de clevetealaă , nici de pizmaă – paâ naă şi
ieromonaha Maximilia, cea slabaă de ochi, îâşi îântorcea caă utaă tura de la
camilafca nevoiaşaă , ţesutaă din paă r aspru de cal, dupaă pilda cuvioasei
Anastasia – saă geţile vraă jmaşilor o ocoleau. Caă ci spune Pimen cel Mare:
„Dacaă vei taă cea, vei avea odihnaă îân locul îân care vei saă laă şlui…“
Cu adevaă rat îânţelepţi se dovedeau şi Ava Antonie, şi Ava Pamvo, şi
Ava Moise, îândemnaâ nd la smeritaă cugetare, îântre paă reţii chilioarei:
„Cine fuge de oameni este ca un strugure copt, iar cine îântre oameni
petrece este ca agurida…“
Toate aceste apoftegme1 se îânşirau îân mintea maă icuţei Taisia precum
maă taă niile pe laă nţugel de argint. Chibzuia singuraă , departe de soborul
1
Maxime.
-164-
OCHII JUPÂNIŢEI
caă lugaă riţelor graă maă dite îân curtea schitului. Dincolo de paâ lcul de stejari,
caă raă ruia şerpuia domoalaă spre apele Oltului, cel veşnic clevetitor.
Ameţitaă de post şi dulceaţa soarelui, maă icuţa îânchise ochii fraă maâ ntaâ nd
îântre degete un firicel de ciuboţica-cucului.
Sora Tecla baă tea harnicaă toaca, opintind zadarnic saă raă punaă voroava
maicilor. De-acuma se hotaă raâ se totul. IÎn mai puţin de un ceas, aveau saă
paă raă seascaă schitul spre a purcede pe urmele moţilor şi ale meşterilor
oţelari din Valea Domanului. Spre veghe, îân laă caş, vor raă maâ ne doar
maica Apolinaria, oloagaă şi neputincioasaă , dimpreunaă cu uceniţa
dumneaei, sora Ioana. Pe maă icuţa Taisia o cerca lacrima. Se îâmplineau
şaisprezece ani de caâ nd ducea trai tihnit la Schitul Vechi, îânchinat
priveghiului, şi rugaă ciunii, şi îânfraâ naă rii, şi dragostei îântru Christos, şi
simţea spaimaă pentru zilele ce aveau saă vinaă . Un glas îâi şoptea, precum
Savei îân pustiul Rubei: „Raă maâ i, Taisie, caă ci cel ce se amestecaă cu
mulţimea, dese raă ni primeşte…“
Dar tot sfinţii paă rinţi glaă suiesc: „Nu caâ rtiţi şi supuneţi-vaă mai
marelui vostru, precum trestia şi firul de iarbaă la porunca vaâ ntului.“
Iar maica Singlitichia, stareţa, poruncise îântregului schit caă laă torie ce
se vestea anevoioasaă , tocmai la Dunaă re. E îânţeleaptaă maica Singlitichia
şi nu se cuvine s-o cleveteşti nici maă car îân adaâ ncul cugetului. Dar oare
nu s-ar fi dovedit daâ nsele, cele patruzeci şi nouaă de caă lugaă riţe ale
Schitului, mai de folos postind şi rugaâ ndu-se cu osaâ rdie pentru izbaâ nda
şi izbaă virea celor ce s-au dus saă îânfrunte paă gaâ nii la Dunaă re? Oare nu
secaâ ndu-şi ochii îân plaâ ns, priveghi şi umilitaă rugaă îântaă rise cuvioasa
Eulampia de la Sihaă strie braţul lui Ştefan cel Mare şi Sfaâ nt, acum douaă
sute şi mai bine de ani?
Se cuvenea oare, mireselor lui Christos, îân loc de trai pustnicesc, a se
amesteca îân viaţa de toataă ziua a mirenilor?
Se cuvenea, socotise maica stareţaă a îânfrunta şi ochii pofticioşi, şi
lacoma desfraâ nare şi virtutea saă racaă , caă ci, a spus ea dinaintea
soborului adunat, „dacaă la vreme seninaă şi blaâ ndaă priveghiul, postul,
umilinţa şi lacrima desaă vaâ rşesc caă lugaă rul, tot asemenea la vreme
vraă jmaşaă , se cere lui dimpreunaă cu rugaă ciunea, saă opinteascaă şi cu
umaă rul. Nu puţini vor fi cei vaă taă maţi de paă gaâ ni. Pe potriva puterilor, le
vom alina raă nile trupului, dupaă cum vom îânaă lţa rugaă ciune spre
maâ ntuirea sufletului. Iar vouaă saă nu vaă fie teamaă , caă ci cetatea tare nu
poate fi raă pusaă de toate oştile lui Belzebut, dupaă cum la cuget slaă baă nog,
iute îâi vine de hac şi un pui de drac chiar beteag de-ar fi…“ Şi iar a mai
-165-
spus îânţeleptul Sirah: „Este ruşine care aduce paă cat şi este ruşine care
aduce slavaă şi dar.“
Maă icuţa Taisia suspinaă . Se va dovedi ea, nevrednica, cetate îândeajuns
de tare? Paă catul trufiei n-o osaâ ndise niciodataă , ba dimpotrivaă , se ştia
şovaă ielnicaă şi temaă toare. Paă şea tot cu ochii îân ţarinaă spre a cerceta bine
unde pune piciorul, de-o îântrebai cu dinadinsul ceva, nu-ţi purta
raă spuns de-a dreptul, ci ocolit, grijind saă apese: „Eu aşa am auzit, de
vaă zut n-am vaă zut.“
Stareţa Singlitichia, îâncotoşmaă nataă caă ci se afla îâmpovaă rataă de ani şi
era şubredaă tare, se ivi îân pridvor poruncind caă lugaă riţelor saă urce îân
caă ruţe. Maă icuţa Taisia îâşi cercetaă îâncaă o dataă bocceaua saă racaă – Vieţile
Sfinţilor, Patericul, ceaslovul, un şaă luţ de laâ naă şi un gaă vaă noşel cu
dulceaţaă de coarne, darul unei jupaâ nese milostive – apoi se alaă turaă cu
paşi îâmpiedicaţi celor patruzeci şi opt de camilaă fci paâ clii.
***
Drumeţii apelor îâşi faă cuseraă obiceiul saă poposeascaă îân portul cel
mare de la Tulcea, vestit pentru vinul şi muierile sale, şoldii, supuse
paă catului. Zarva staâ rnitaă de muşterii îân caâ rciumi nu izbutea saă astupe
zvonul primejdiei. Clopotele ştiriceau faă raă odihnaă , îân acelaşi glas cu
cornurile luntraşilor moldoveni şi ale pescarilor de la Isaccea.
Oamenii baă lţilor lopaă tau îân susul apei caă tre Giurgiu, pe furiş, spre a
nu staâ rni prepuielile osmanlaâ ilor de pe catargele îâmpaă raă teşti. Cuţitoaie
lungi şi harpoane ascuţite luceau stins sub naă voade, îân ochii vaâ slaşilor
se desluşea o singuraă dorinţaă . Saă ajungaă la vreme.
Bordeiul ridicat din chirpici şi vaă laă tuci, cu acoperiş ţuguiat şi oale
vaâ rstate, îân care îânfloreau anghelica şi coada-purceluşului, se afla îân
Mahalaua Betegilor, la numai caâ ţiva staâ njeni de craâ şma lui Dumitrache
Rachiu Dulce. Pescarii buiaci ai acelor vremi porecliseraă bordeiul „La
trei muieri“, voroveau despre staă paâ nele lui, clipind cocoşeşte din ochi,
caâ nd jupaâ nesele domniilor lor nu se aflau prin preajmaă .
Coşmelia celor trei muieri avea fereştile oblonite din zori şi paâ naă ce
îânserarea teşea paâ nzaă groasaă deasupra portului. Atunci se iscau umbre
prelinse îân lungul zidurilor, muşterii coraă bieri şi taâ rgoveţi bezmetici,
munciţi de patimi ce le cetluiau buzele caâ nd îângenuncheau spre
spovedanie, îân saâ mbaă ta mare. Domniile lor se mulţumeau saă aprindaă
-166-
OCHII JUPÂNIŢEI
luminaă ri spaă şite la icoanele sfinţilor Ilarion cel Mare şi Vitalie, acei
mucenici vaâ rtoşi la cuget, care dormind şapte ani îân aşternut de
desfraâ nataă izbutiseraă saă nu cadaă îân paă cat.
Cele trei muieri, Dida Lunga, Paă tlaă gica şi Muscaă liţa se socoteau
podaă rese subţiri, caă ci meşteşugul satanicesc nu şi-l istoveau la margine
de drum, ori sub lotcile pescarilor. Prinseseraă chiar oleacaă de cheag şi
aceasta o desluşea orişicine, cercetaâ nd caă maă ruţele cu belşug de
scoarţe, perini şi alte bodroanţe, droşca şi caicul aurit pentru ceasurile
de odihnaă .
Paă tlaă gica, muiere cumplit de rotofeie, cu chipul rotund lunaă plinaă şi
maă rgeluşele ochilor îânfundate îân obrajii prea bucaă laţi, rezema perinile
crivatului gustaâ nd alene dintr-un blid cu roşcove. Dida Lunga, slabaă , cu
nas baâ rligat şi o claă daă rie de paă r negru şi ţepos, umbla faă raă rost prin
odaie, caâ nd saă ltaâ nd colţul perdelei, caâ nd cercetaâ nd cu neraă bdare
ograda îântunecataă .
Muscaă liţa, îânaltaă şi lataă caâ t un oştean, îâşi ridicaă ochii verzi din poale.
IÎnşira pe un fir de maă tase boabe de hurmuz.
— Clopotele se zbuciumaă îântr-una…
— Primejdie mare! spuse Dida pe gaâ nduri.
Paă tlaă gica daă du de-o parte blidul cu roşcove:
— Pescarii din Murighiol s-au urnit din zori.
— Şi cei din Beştepe.
— Şi! îântaă ri Muscaă liţa.
Taă curaă o vreme. Chemarea unui corn subţiratec astupaă clondaă nitul
clopotelor. Dida rezemaă fereastra caâ utaâ nd lung îân noapte.
— Duma, starostele din Sfaâ ntu Gheorghe a umplut zece lotci cu
muieri, rosti îântr-un taâ rziu.
Muscaă liţa îâşi potrivi perna sub cap poftind saă afle:
— Pentru ce? Pescarii ştiu saă -şi rostuiascaă singuri bucatele.
— Se cer maâ ini iscusite care au deprins taă maă duitul raă nilor. Dupaă
toate semnele, va curge saâ nge din belşug, desluşi Dida. Gospodinele din
Tulcea au trimis paâ nzaă îânaă lbitaă . Douaă mii de coţi! Multe şi-au urmat
baă rbaţii.
Muscaă liţa o privi cu ochi subţiaţi.
— Ce gaâ nd te munceşte, Didaă ?
Nu primi raă spuns. Muierea îâşi turtise nasul de geam, staâ lpind
îântunericul. Vestea primejdiei secera liniştea nopţii. Murmuraă faă raă saă le
priveascaă :
-167-
— Chibzuiesc caă s-ar cuveni saă punem şi noi umaă rul.
— Ai bolaâ nzit?! îântrebaă roşcovana. Vrei saă te maă sori cu paă gaâ nii?
— Am putea fi şi altminteri de folos.
— Cum? Nici un gospodar cinstit nu s-ar atinge de talerii taă i,
ştiindu-ţi rosturile, iar muierile lor te-ar izgoni cu pietre. Asta-i soarta
podaă reselor!
Dida cumpaă ni o vreme, apoi prinse saă smulgaă de pe ea straiele de
slujbaă . Prin caă maraă îâncepuseraă saă zboare caă meşuica de maă tase
zmeurie, catrinţa scurtaă , prinsaă îântr-o singuraă copcaă , floarea de la
ureche.
— Te-a paă lit strechea, fataă haă i?! îântrebaă Paă tlaă gica zvaâ rlind un colţun
care-i nimerise îân obraz.
— Maicaă Precistaă ! suspinaă cealaltaă muiere.
Dida Lunga nu le luaă îân seamaă . Descuie, asuprindu-şi degetele din
pricina grabei, o ladaă braşoveneascaă , caă utaâ nd straie cuviincioase.
Taă laă niţele erau numai ochi. IÎn veştminte leşeşti, faă raă bibiluri şi croialaă
sataniceascaă , muierea paă rea o jupaâ neasaă sfioasaă deprinsaă numai cu
ghergheful şi ceaslovul.
Dida porni furtunaă spre uşaă , zvaâ rlindu-le din prag:
— Mi-am paâ ngaă rit trupul, nu şi cugetul! Raă maâ neţi saă naă toase!
Paă tlaă gica îâşi faă cu semnul crucii.
***
Zorile paă trundeau anevoie la staâ na baciului Gavrilaă , din Faă gaă raş.
Iscataă fiind îântr-o paâ lnie a muntelui şi îânconjurataă de brazi, lumina se
limpezea la taâ rlaă , chiar îân moţul lui cuptor, abia spre ceasurile
praâ nzului cel mic.
Trei lucruri îândraă gise baciul caâ nd se statornicise aici: paă şunea,
florile albastre şi belşugul de raă coare, caă ci îân toiul verii chiar, raă suflarea
paă durii nu-i îângaă duia saă -şi lepede cojoaca.
O singuraă mioaraă nu-i murise de molimaă – pacostea turmelor de la
şes – iar alt vraă jmaş de temut raă maâ nea doar lupul. Haă meseala fiarei,
cugeta dumnealui, îâi laă sataă de la Dumnezeu, precum seceta ori
grindina, iar jivina tot are un bun: stricaă paâ naă se saturaă , pe caâ nd
molima îâi hulpavaă şi nu daă semne de saţ decaâ t la soroc. IÎn acea
primaă varaă , leat 1701. Gavrilaă , baciul, îâmplinise şaizeci de ani, avea cinci
-168-
OCHII JUPÂNIŢEI
sute de oi, zece dulaă i şi trei feciori iscaţi din cremene. I-i daă ruise o
faă raâ maă de muiere, mare iubitoare de gaâ lceavaă şi podoabe, al caă rei
sfaâ rşit se îântaâ mplase îântr-un îânceput de brumaă rel fumuriu, caâ nd se
praă vaă lise îân cazanul cu unturaă de porc, dataă îân undaă . Caă ci din pricini
felurite, statornicite la staâ na lui moş Gavrilaă , porcii erau jertfiţi toamna,
de Ignat raă punaâ nd doar unul ori doi godaă cei, dupaă cum poruncea
creştineasca datinaă . Pe atunci, mezinul Gheorghieş avea cinci ani, dar
vremea se caă laă toreşte paâ raâ u iuteş caă ruia cerul nu i-a naă scocit zaă gaz.
Caă taâ nd la fecioru-saă u, baciul se tot minuna socotind caă abia mai
deunaă zi i se îâncurca îântre ciubote, prunc codalb, pirpiriu şi cu urechile
roşii. Roşii se îânfaă ţişau mereu, caă ci acolo îâl dezmierda şi mumaă -sa
Catrina şi fraţii. Baciul ştiricea mioarelor, îân ceasurile de singuraă tate, caă
mezinul dumnealui, Gheorghiaş, se culcase caâ rlan şi, petrecaâ nd noapte
vraă jitaă , se ridicase îân zori flaă caă uaş de paisprezece ani, cu paă paă die de
musteaţaă şi umeri voinici.
Paă rintele baciului Gavrilaă , vornicul Iacob din Trestienii îânalţi, avea
vorbaă : „Ce nu pricepi acum, vei pricepe mai taâ rziu. Şi dacaă nici mai
taâ rziu nu te duce capul, atunci musai pe lumea cealaltaă . Nimic nu
raă maâ ne nedesluşit.“
AĂ ilalţi feciori, cei cu caă utaă turaă noptatecaă , se foiau acum îân naă dragi,
neraă bdaă tori saă purceadaă la nevoile taâ rlei. Nu ghiceau la ce-s zaă boviţi
caâ nd soarele a biruit muntele, iar treaba, ataâ t caâ t îâi taă ia capul, n-a
saă vaâ rşit-o vreun duh al paă durii, pentru a se hodini ei cu palmele
rezemate îân genunche.
Raă spunsul se cerea, oare, cercetat îân zbuciumul tulnicelor vestitoare
de primejdie? Acele tulnice ştiriceau grindina oştilor paă gaâ ne, dar
dumnealor ştiau demult ca nici turcul, nici taă tarul nu cutezaseraă saă
bataă potecile de munte pentru a praă dui mana oilor.
Moş Gavrilaă , mirosindu-le caâ rteala, îâşi îândesaă luleaua cu mahorcaă şi
cuprinzaâ ndu-i îântr-o singuraă caă utaă tura îâncepu a graă i cu glas scaă zut. Nu
era cuvaâ ntaă reţ, caă ci oierul şi muntele îâs tot una, şi se cheamaă
singuraă tate. Saă pofteascaă cineva a-i spune caâ te vorbe sloboade pe zi un
cioban! Şi cu cine saă taă ifaă suiascaă , maă rog?! Mai îândemni oile, te raă steşti
la zaă vod, afuriseşti lupul şi sudui maă garul, rar schimbi o vorbaă de
bineţe cu mioarele. Ataâ t! Raâ nduiala la staâ naă e statornicaă , ceasurile
poruncesc singure roboteala şi hodina. La ce saă -ţi raă ceşti gura de
bogdaproste, îâmboldindu-l, de pildaă pe Ştefan, saă mulgaă oile, sau pe Ilie
saă opaă reascaă botele, sau pe Gheorghieş sa dreagaă zaă plazul, sau saă -şi
-169-
tragaă sumanul peste caă paă ţaâ naă şi saă horaă ie un ceas-douaă ? Toate se ştiau
singure şi faă raă îândemn.
De aceea îâşi simţea limba îâmpiedicataă , şi la o adicaă , îâşi zise caă dupaă
cum caşul e bun proaspaă t, feciorilor li se cuvin vorbe pe potriva
caşului. Cum i s-or dezlega din cuget, aşa le-or primi. Dupaă hotaă raâ re,
glasul baciului slobozi bubuit de flintaă :
— Ne urnim la Dunaă re!
Trei perechi de spraâ ncene îâmbinaraă creţuri îântr-aceeaşi clipaă . IÎn
raă bojul tainic al baciului, Ştefan era cel mai bogat îân ani dar şi cel mai
naă rod. IÎşi vaâ raâ se degetul îân naraă , semn caă -i paă lit cu leuca, şi pofti saă afle
ce draă covenie o mai fi şi Dunaă rea:
— Dupaă nume, se cere a fi taâ rg de mioare.
Celaă lalt haidaă u, Ilie, daă du din cap îâncredinţat, staâ rnind raâ sul
mezinului.
— Dunaă rea-i apa cea lataă şi lungaă , care ţine hotar Valahiei.
Baciul îâi repezi pe ceafaă ceaunul palmei, spre a lua îânvaă ţaă turaă caă nu
se cuvine saă te bagi muscaă îân vorba celor mari, apoi mormaă i îântunecat:
— IÎntr-acolo naă vaă leşte paă gaâ nul şi datori suntem a-i ţine piept.
Ilie, mereu îânsomnurat şi cu gaâ ndul la faă tuca cea rotofeie a
paă durarului, îântrebaă :
— Departe-i de taâ rlaă ?
— Departe. Vom avea de drumeţit caă laă ri şi cu popasuri scurte trei
ori patru zile. Ne pornim îânainte de amiezi. La staâ naă raă maâ ne
Gheorghieş, singur.
Ştefan, un goblizan baă lai, îântrebaă cu sfialaă :
— IÎngaă dui, taă tucaă ?
— Vorbeşte!
— Dupaă socotinţele mele, asprimea muntelui va zaă ticni singuraă
poftele paă gaâ nilor.
— Pune-ţi botniţaă , naă taâ ngule! mugi baciul ridicaâ ndu-se de pe
scaă unaşul cu trei picioare. O Valahie şi o Moldovaă s-au scurs la Dunaă re,
îâmpunse de primejdie, iar ţie ţi-i gaâ ndul la Dochia, nevasta popii din
Saâ nzieni.
Se repezi spre mezin, lepaă daâ nd poruncaă straşnicaă :
— Gheorghieş, aici saă -mi îâncremeneşti, staâ ncaă ! Dacaă piere vreo
mioaraă , cu maâ na mea te jupesc!
Ilie se ivi de dupaă şopron ţinaâ nd caii de daâ rlogi. IÎntr-o clipaă toţi trei
-170-
OCHII JUPÂNIŢEI
furaă îân şa, şi, paâ naă saă -şi şteargaă Gheorghieş lacrimile, pieiraă îânghiţiţi de
paă dure. O vreme se mai auzi tropotul copitelor, apoi numai ştiriceala
buciumelor.
Suru, maă garul, trase un nechezat straşnic şi îâncepu saă se preumble,
mirosind florile albastre.
***
Ploaia ciobaă neascaă şi vestea primejdiei asupreau taâ rgul Ieşilor. Cei
dintaâ i care ascultaseraă povaţa datoriei fuseseraă harabagii din Podul
Iloaiei. Caă ruţele dumnealor, boltite cu coviltire, porniseraă la primul
caâ ntat al cocoşilor, caă ci aveau de îânfruntat drum lung paâ naă la Dunaă re.
Meşteşugarii aninaţi de apa Bahluiului şi neguţaă torii îâi urmaraă un ceas
mai taâ rziu. La spartul nopţii, purceseraă boierii maă runţi şi caă ftaă niţii.
Vaă duvite de taâ rgoveţi, ghimirliile şi hudubaă ile Cetaă ţii de Scaun a
Moldovei laă craă mau a pustiu.
— Pesemne Vlaă dica s-a smintit de tot, mormaă i furioasaă baba

Anghelina. Şi Vodaă daă semne de beteşug. De cincisprezece ceasuri
bombaă ne clopotele, de nu poţi pune geanaă peste geanaă .
Straâ nse de pe masaă blidele, traâ ntindu-le cu zgomot. Baă traâ nii o
priveau pe sub spraâ ncene, cu inima arici. Era mereu maâ nioasaă . Moş
Toma cutezaă :
— IÎi primejdie mare, babaă ! Ne pun paă gaâ nii juvaă ţul. Vezi, asta e…
Moş Grigore îâl cercetaă uimit din cale afaraă . N-ar fi îândraă znit îân veci saă
se punaă de-a curmezişul hoaştei. Caâ nd ocaă ra prea tare, faă cea pe cela
faă raă urechi. Baă traâ nii se ştiau de pe vremea şolticaă riilor, caâ nd amaâ ndoi
dobaâ ndiseraă caâ te un pumn saă rac de anişori. Vremea care se caă laă torise
nu le slaă bise prieteşugul, iar acum, îân asfinţit, lungeau aţa de pe mosor
îân casa veche paă rinteascaă a lui Toma.
Baba îâşi straâ nse nodul maramei la ceafa, cuprinsaă de stenahorie.
— Ce juvaă ţ?! Care juvaă ţ?! Unde vezi domnia ta juvaă ţul?! Uite cum
vorbeşti îân deşert, maă mir caă nu ţi-e oarecum pe la obraz!
Moş Toma, roşu sfeclaă , laă saă nasul îân paă maâ nt. IÎn saă liţaă se faă cu dintr-
odataă frig, liliacul îâşi straâ nse miresmele. Anghelina pufni ciudoasaă , luaă
blidele murdare şi traâ nti uşa cu piciorul.
— De ce-o staâ rneşti? îântrebaă moş Grigore îân şoaptaă . Ştii caă a pocnit-
-171-
o popa cu capul de cristelniţaă la botez. Las-o îân paâ nzele ei…
— Eu o las, dar maă lasaă , guştera? Ţine minte vorba mea, Grigore,
procleta aiasta de babaă are saă ne maă naâ nce comaâ ndul!
— Acuma nu le mai pune şi matale pe toate la inimaă . Am vorbit cu
paă rintele Vasile. Cunoaşte el o copilaă sfioasaă , orfanaă … O naă imim şi
scaă paă m de babaă .
Baă traâ nul taă cea cu capul îân piept. Baă rbia ascuţitaă , naă paă ditaă de creţuri,
îâi tremura. Moş Grigore se saă ltaă anevoie de pe laiţaă . Trase dupaă el o
cergaă chindisitaă cu flori, care i se îâncurcaă îântre picioare, o paă turi,
privind cu teamaă spre uşaă , apoi, rezemat îân toiag, se apropie de
tovaraă şul dumnealui. IÎn ochi i se aprinse lumina zaâ mbetului.
— Poate te cearcaă vaă taă maă tura cea veche, ce zici? Saă cercetez îân
ocniţa sobei? Raă chia lui jupaâ n Nuhaă m e leac faă raă greş…
Moş Toma raă maă sese la socotelile dumnealui.
— Doi taleri şi patruzeci de araă mioare îâi numaă raă m îân palmaă la soroc
şi faă raă zaă bavaă ! rosti îânfundat. Doi taleri şi patruzeci de araă mioare
pentru o fierturaă , caâ teva trenţe spaă late şi o maă turaă dataă îân dorul lelii,
caâ nd şi caâ nd! Ne furaă ouaă le, ne bea holerca, ne sileşte la toate posturile
mai abitir ca pe schimnici, ne suduie! Doi taleri şi patruzeci de
araă mioare nu dobaâ ndeam eu îântr-o lunaă , nici caâ nd maă aflam calfaă !
Tremura tot de maâ nie, ochii abureau lacrimi.
Moş Grigore cercaă saă -l domoleascaă .
— Aşa-i, Tomiţaă … Acuma, las-o boalelor de babaă . Adaă ugi cu glas
scaă zut: Maâ ine, îân zori, ne pornim.
Moşneagul ciuli urechile.
— Maâ ine?
— Maâ ine, chicoti Grigore, şi-n caă utaă turaă îâi scaă paraă lumina
şturlubatecaă de pe vremea caâ nd prunc fiind, juca oarba şi inelele pe
dealul Copoului dimpreunaă cu prietenul Tomiţaă . Maâ ine negreşit.
— Ai socotit toate celea? Sa nu prindaă paă catele zgripţuroaica de
veste.
— Saă n-ai grijaă ! La ce crezi caă chibzuiesc de patru ceasuri? Maâ ine
baba se duce tocmai la Socola. L-am tocmit pe Chiricaă … Ai vaă zut ce cai
voinici are? Paâ naă la Dunaă re o ţinem îântr-o îântinsoare, cu un singur
popas.
— Şi securile? Unde-s securile?
— IÎn sobaă , Tomiţaă , îân scutece trecute prin seu spre a-şi praă paă di
rugina.
-172-
OCHII JUPÂNIŢEI
Moş Toma îâl cercetaă buimac. IÎn gura caă scataă se vedeau trei cioturi de
dinţi.
— Mare pehlivan eşti, Grigore! Te cuprinde mirarea cum ştii saă le
potriveşti pe toate.
Moşneagul, fudul, îâşi semeţi gaâ tul subţirel, aţaă . IÎi lipseau douaă copci
la giubea.
— Tot ce saă vaâ rşim noi se cheamaă caă e pentru Moldova, Tomiţaă ! Aşa
saă ştii!
Nodul arducat îân grumaji îâl îâmpiedicaă saă -şi urmeze vorba. Moş Toma
îâşi aminti vremurile vechi, caâ nd bortiseraă dimpreunaă taă tarii, apoi oftaă .
— Mi-e fricaă de babaă , Grigoriţaă . Saă n-o ţinaă vreun junghi de poale,
acasaă .
— Maâ ine, la cel dintaâ i ceas, Vanghele, ologul, îâi va ştirici caă o cheamaă
popa de la Trisfetite. Pentru slujba aiasta, l-am uns cu o pungaă de
mahorcaă muscaă leascaă . Caâ nd o afla vidma caă -i e de trebuinţaă popei, se
scoalaă şi din mormaâ nt!
— Tii! Cum le potriveşti matale pe toate! poftori Grigore.
Gaâ ndul caă vor izbuti saă paă caă leascaă baba îâi bucura straşnic, îâncepuraă
saă raâ daă , dinţii îânfundat, apoi rezemaraă sughiţaâ nd pereţii îânveşmaâ ntaţi
cu scoarţe. Anghelina îâşi vaâ rîâ nasul baâ rligat pe uşaă cercetaâ ndu-i acraă :
— Aferim, moşnegilor! Ţara arde şi voi vaă veseliţi!
Noaptea îâşi lipi ochiul de fereastraă clipind vulpeşte.
***
Se desluşeau de departe dupaă trenţe, dupaă oraă caă itul plozilor, dupaă
galbenii prinşi îân plete sau baă tuţi salbaă , pe saâ nii despuiaţi. Sticleau îân
lucoarea îânseraă rii, caă utaă tura le lumina chipurile oacheşe. Nu se afla
muiere faă raă prunc îân braţe şi alţi doi-trei aninaţi de fustele baă lţate şi
creţe. Baă rbaţii, îân naă dragi straâ mţi, caă meşi murdare, dar cu îâmpunsaă turaă
aleasaă , şi cercel de aur la o singuraă ureche, ţineau marginea drumului
veghind convoiul. Din vreme îân vreme, îâşi plesneau botforii cu
harapnice lungi, ţintate. Babe cu chipuri de vraă jitoare, ghemuite sub
coviltire, cercetau zarea cu caă utaă turaă lungaă , de nepaă truns.
Dinainte maâ na bulibaşa, pe bidiviu rotat. Era baă rbat îân crucea
vaâ rstei, gros îân paâ ntece, cu chimir lat, bogat îân fesfesele, clapce şi
ciucuri roşii, îân paă rul pieptului straă lucea cruce grea de aur, pe degete
-173-
zaâ mbaă reau ghiuluri cu pietre saă lbatice, roşii, albastre şi verzi. IÎşi
staă paâ nea şatra din privire şi şfichiuialaă de gaâ rbaci, faă raă a îângaă dui
craâ cnet. Pe laâ ngaă urechi îâi luneca fraâ nturaă de voroavaă .
— Caâ nd ajungem?
— Caâ nd îâi vedea gaâ rlaă mare.
— Nu ne-or alunga rumaâ nii, Chivule?
— Ne-au îângaă duit pe senin, ori face-o şi pe furtunaă . La paă dure
primejduitaă îâi bun şi ursul, şi ariciul, şi nevaă stuica. Cuvenit daraă este saă
punem şi noi osul.
Negura pogora cu paşi de lup. Şaă trarii, deprinşi cu haimanalaâ cul, îâşi
urmau drumul spre Dunaă re. Pruncii îâşi istoviseraă scaâ ncetul, adormiţi îân
caă ruţe sau îân braţele muierilor. Un ţigan tinerel viersuia îâncetişor:
„Ce-ai, Didino, ce boceşti?

Păi vin liftele turceşti!
Să n-ai teamă, fă, Didină,
Nici de foc, nici de grindină,
Nici de lotrii, nici de paşa,
Ne păzeşte bulibaşa…“
***
Numaă rau opt sute de suflete, toţi truditori îân ţesaă toria iscataă din
osaâ rdia Maă riei Sale Vodaă Şerban Cantacuzino la Taâ rgovişte. Aici, îân
hudubaia lungaă , mai lataă decaâ t grajdurile domneşti, se urzeau postavul
albastru din laâ naă îândaă raă pnicaă de Bugeac, canavaă ţul din paă r de caă milaă ,
trebuincios caftanelor divaă niţilor şi feţelor subţiri din tagma
bisericeascaă , abaua sumanelor calice şi chiar zarpa cea scumpaă pentru
broboada ce şi-o prind cu caă peţele de adamant muierile îân duminica
Floriilor.
Breasla se afla alcaă tuitaă din faă pturi de toataă suflarea: ţaă rani,
taâ rgoveţi saă rmani, şi osaâ ndiţi. Aceasta era pricina pentru care
postaă vaă ria din vechea Cetate de Scaun a Valahiei, fusese poreclitaă
Corabia lui tata Noe.
Dupaă sfat scurt, oamenii alergaraă saă -şi rostuiascaă arme. Fuseseraă
slobozi saă -şi urmeze starostele, ori nu, fiece creştin avaâ nd îângaă duinţa
saă arate pricinaă de caâ rtealaă . Inimile dovediseraă , îânsaă , o singuraă baă taie.
-174-
OCHII JUPÂNIŢEI
IÎn dangaă t de-clopote, cei opt sute de postaă vari trecuraă porţile cetaă ţii,
luaâ nd îân piept calea Giurgiului.
***
Taâ rgoveţii îâi cercetau holbaţi, cu silaă , şi inima straâ nsaă . Ocnaşii aveau
obraji gaă lbinii, precum buruiana zaă cutaă îân beznaă , erau naă paă diţi de
baă rbi caă runte ori ca dohotul, vaâ ntul scormonind îân trenţe le despuia
maă dularele vlaă guite. IÎntinau vaă zduhul cu miasmaă de mucegai şi bahnaă
staă tutaă . Se aflau tineri şi baă traâ ni, faă pturi cu caă utaă tura îânverşunataă .
Urma hainaă de gaâ rbaci li se citea îân tot locul.
Ochii taâ rgoveţilor poposeau cu spaimaă mare, mai ales la cei vaă duviţi
de ureche şi palma maâ inii drepte. Aceştia erau vieţaşii, osaâ ndiţi pentru
nelegiuiri faă raă de seamaă n. Staă paâ nirea îâi slobozise pe toţi, nedeosebind
îântre hoţul maă runt şi caâ rjaliul primejdios, îânduplecaâ ndu-se la
rugaă ciunea osaâ ndiţilor de a-şi spaă la numele de ruşine, lepaă daâ ndu-şi
viaţa pe malurile Dunaă rii.
Paă şeau crunţi, aprigi, cu palmele goale. Nici o adiere de zaâ mbet nu
îânsufleţea chipurile cioplite îân staâ ncaă . Raă suflau paâ naă îân adaâ ncul
pieptului şi cercetau cu privire lacomaă cerul suliţat de clopotniţe.
O baă traâ naă scorojitaă de ierni îântinse şovaă ielnicaă un ulcior de lapte
acru. Osaâ nditul avu zvaâ cnet de ferealaă , apoi prinse vaă sciorul îân
amaâ ndouaă maâ inile. Caă utaă cu privire de miel spre babaă , dar nu izbuti saă
îânnoade cuvinte de mulţaă mitaă .
Mirosul de ocnaă staă rui pe uliţaă multaă vreme, dupaă ce osaâ ndiţii
pieriraă , îânghiţiţi de colbul drumului.
***
— Paşalaâ c! şoptea vaâ ntul.

— Primejdie, oameni buni! zvoneau cu glas raă guşit tulnicele bacilor
şi clopotele maă naă stirilor risipite Ia poalele Moldovei.
IÎn conacul domniei sale, de pe malul Trotuşului, boier Panaă Boldur
îâşi îântocmea diata1. La flacaă ra sfeşnicului de cleştar, desluşeai chipul
1
Testamentul.
-175-
uscaă ţiv, ale caă rui tinereţi se mistuiseraă acum zece ori cincisprezece ani,
taâ mpla abia caă runţitaă , gura croitaă cu cosorul şi barba smolitaă , retezataă
rotund. Din vreme îân vreme, muia pana îân caă limara grea de argint.
Atunci ochii raă scoleau ungherele caă maă rii si ale gaâ ndului, albastrul
caă utaă turii, îângheţat, îâţi purta îânchipuirea spre anume zile din ghenar
ori faă urar, cu cer senin, arse de ger vraă jmaş.
…Las moşiile Răchita, Grauri si Scărişoara, nepotului meu Ioan,

feciorul hatmanului Duma Jumătate, şi a dumneaei jupâneasa Stanca,
dimpreună cu satele de ţigani Chioreni, Dumbrăvioara şi Pârlita. Tot
asemenea, trei lefturi de diamante şi icoana Sfântului Vasile cel Mare de
la Kiev. Livezile şi via din Vadul Oii, fratelui meu, Cozma Boldur, fiind ca
fiu dintâi şi prea iubit îndreptăţit peste măsură de diata părintelui meu,
şi al său, pârcălabul Constantin al Hotinului. Asemeni, surorii mele
Casandra, însoţită cu dumnealui, boierul muntean Danciu Buzescu, fiind
înzestrată din belşug, când s-a fost măritat, cu moşii, sate de robi,
galbeni şi odoare, dumneaei – zic – nimic alt decât iconostasul de argint,
cu picioruşe de rubin al maicii noastre jupâneasa Nastasia ot Baia…
Boier Panaă Boldur mai lepaă daă urmaşilor moşiile din preajma Ieşilor,
o vie – Raţa – laâ ngaă Panciu, pungi cu galbeni slujitorilor şi unui lefegiu
leah, cu care domnia sa legase prieteşug temeinic îân vremile de
odinioaraă .
Ceti îâncaă o dataă cele aşternute pe piele de viţel, daâ nd din cap cu
mulţumire. Nici o muiere din neam, ori de alt soi, n-avea saă se bucure la
moartea lui de danie îânsemnataă . Nu se ştie caâ nd dobaâ ndise boierul
pizmaă îâmpotriva femeilor. Surorile şi cumnatele domniei sale şoşoteau
ca ar fi fost batjocorit de o leaşcaă cu pletele ca zmeura, la curtea lui
Ladislau. Dreptu-i caă boierul petrecuse o vreme îân Lehia, dar despre
cele ce saă vaâ rşise domnia sa pe acele meleaguri îândepaă rtate umblau
doar prepuieli.
Prea zorit dupaă catrinţaă nu se araă tase îânsaă nici îân tinereţea abia
îânmuguritaă . Vaâ naă toare, şoimi domesticiţi şi preumblaă ri lungi pe unde
cutreiraă doar vaâ ntul, iataă ce cunoscuse dintotdeauna baă rbatul cu
taâ mpla îânspicataă . Cu adevaă rat îânsaă , îân conacul de pe malul Trotuşului
nu se afla o singuraă slujitoare, nu raă spundea nicicaâ nd la bineţele
muierilor din sat, primise cu vin şi plaă cinte calde peţitorii, dar numai
spre a-i putea îâmpinge de umeri, cu binişorul, şi faă raă supaă rare afaraă .
-176-
OCHII JUPÂNIŢEI
…Aştern acestea spre ştiinţa tuturor, aflându-mă acum la răscrucile

vieţii, în prag de călătorie şi zile trudnice, căci mare primejdie s-a abătut
asupra Moldovei. Dacă soarta nu-mi va îngădui cale de întoarcere,
răpunându-mă vrăjmaşul, fie din altă pricină, să se ştie care mi-e vrerea
şi porunca. Şi pe oricine va săvârşi dimpotrivă, blestemul meu cel
neadormit să-l ajungă în veci, şi tot asemenea pre neamul său până la
judecata din veac! Amin!
Pană Boldur, tretilogofăt, florar a saptesprezecea zi, leat 1701, la
conacul nostru, Bouri.
Dupaă care boierul presaă raă cenuşaă asupra slovelor, îâşi puse pecetea
de cearaă verde şi chemaâ nd slujitorul porunci scurt:
— Caă meşa de zale!
***
IÎn craâ şma Raă diţei, vestitaă la acea vreme îân tot taâ rgul Bucureştilor, ba
chiar şi prin aşezaă rile megieşe – boierii buiaci şi bezmetici ca alde
dumnealor Ioniţaă Faă rcaă şan, clucerul Negoescu şi îânsuşi ginerele lui
Vodaă , caă minarul Iordache Creţulescu, aici îâşi istoveau blaă staă maă ţiile –
era zor mare.
Raă cliţa, îâmplinitaă la trup şi vaâ rstaă , îâşi forfotea fustele prin caă maraă ,
punaâ nd cep vaâ rtos butoaielor cu holercaă saâ rbeascaă , masticaă de la Pireu
şi basamac de Piteşti. Pe chipul istovit doar ochii ca aluna staâ rneau
muşteriilor mai copţi dulci şi tainice aduceri aminte.
Soraă -sa, Agripina, un muscal de muiere caâ t poarta maă naă stirii Sfaâ ntul
Ioan, raă masaă faă raă crac de izmanaă îân baă taă turaă din pricina umerilor de
haiduc şi a ghioagei cu care astaâ mpaă ra beţivanii ce se obraă zniceau din
cale afaraă , acoperea butiile cu paă turiş gros de rumeguş si rogojini.
Li se îâncurca îântre picioare Staă nicaă , taâ rgoveţ cu stare îân mahalaua
Brostenilor, dar ticaă loşit pentru vecie de taă maâ ioasa de Cernaă teşti şi de
pelinul Perişului. Lepaă dat de muiere, îâşi caâ ştiga vremea îân craâ şma
Raă diţei şi-n cea a lui jupaâ n Leiba din Copaă ceni, fiind tovaraă ş de
naă dejde, îântru deşertarea cupelor, lui Ioniţaă Faă rcaă şan şi celor pe
potriva domniei sale.
Prin uşa îâncuiataă , spre a nu da naă valaă te miri ce alt beţivan îânraă it, se
-177-
strecura larma taâ rgoveţilor ce se îândreptau caă tre Dunaă re. Trecaâ nd
zgomotele prin sitaă , desluşeai dintaâ i clopotul Bisericii Scaune, de peste
drum, îânaă lţataă de maă celari, apoi huruitul carelor mari, silnice la mers,
lunecatul roţilor îânecate îân dohot ale raă dvanelor boiereşti. Carete
uşoare, caleşti vieneze, paâ ntecoase, trufaşe şi straă lucitoare, droşti
verzi, zugraă vite cu flori şi poame, butci cu coviltir, şi caă laă reţi, se
strecurau anevoie prin puzderia de caă ruţe, oraă taă nii şi dobitoace.
Raă diţa, raă sucindu-se faă raă veste, se îâmpiedicaă îân ciubotele lui Staă nicaă
şi-l ocaă rîâ maâ nioasaă :
— Ci du-te-n calea dumitale, omule, nu-mi sta plop îân mijlocul odaă ii!
— Merg cu voi, frumoaselor!
Sughiţul aromea de la cinci paşi basamacul de Piteşti.
— Ptiu! AĂ sta-i Pepelea!
Raă diţa raâ ndui caâ teva baă rdace de lut pe o policioaraă şi cercetaă din
ochi caă mara, bombaă nind cu ciudaă :
— Mi l-a lepaă dat îân poale Ioniţaă Faă rcaă şan şi acum pas de te mai
descotoroseşte! Cautaă -i urma, creştine, şi lasaă -maă nevoilor! Baă rbat nu-
mi eşti, nici ibovnic, rachiul a secat. Atunci, de ce-mi ţii catrinţa?
Beţivanul suspinaă cuminte maă suraâ nd din ochi ghioaga Agripinei.
— Adevaă r spui, Raă diţaă ! Faă rcaă şanu m-a lepaă dat şi asemeni lui
clucerul, armaă şelul şi ceilalţi truditori ai craâ şmelor. Am spintecat tot
taâ rgul faă raă saă le dau de urmaă .
Agripina se îânaă lţaă din şale şi conciul caâ nepiu rezemaă opaiţul
spaâ nzurat de bagdadie.
— Şi ce pofteşti de la noi, jupaâ ne?
Dintaâ i Staă nicaă sughiţaă , apoi zaâ mbetul viclean îâi trase gura paâ naă la
urechi.
— Dupaă domnia mea, Staă nicaă Paraă din mahalaua Broştenilor, n-or saă
asude cercetaâ ndu-maă . Dar îâmpunşi de sete, pe domnia ta, Raă diţaă , te-or
dibui, de-ar fi saă -nalţe scaraă la cer.
Craâ şmaă riţa apucaă reteveiul vorbei şi naă vaă li asupra beţivanului:
— Nu-ţi dogoreşte obrazul, jupaâ ne?! Paă gaâ nii cad grindinaă la Dunaă re
şi pe dumneata te trage aţa la blestaă maă ţii?
— Vreau saă pun şi eu umaă rul.
— Chibzuieşti oare saă culci şalvaragii cu raă suflarea? pofti Agripina
saă afle.
— Socoteşti saă -i maă runţeşti cu ulcica, ori cu pocalul? îântrebaă Raă diţaă .
Pe altaă sculaă n-ai pus maâ na de la naă scare!
-178-
OCHII JUPÂNIŢEI
IÎnaintau spre dumnealui bortindu-l cu caă utaă tura. Staă nicaă îândesaă
paşi de-a-ndaă ratelea. Pentru a le raă suci gaâ ndul, îândreptaă degetul caă tre
palma de ferestruicaă , prefaă caâ ndu-se mirat peste maă suraă .
— Ce de-a boaite, Maicaă Precistaă !
Muierile îâşi lipiraă nasurile de geamlaâ c. Puzderie de caă lugaă ri, care pe
jos, îân îâncaă lţaă ri de lemn, şi opinci, care caă laă ri pe maă gaă ruşi, naă paă diseraă
uliţa îândreptaâ ndu-se spre Calea Şerban Vodaă .
— Ne apucaă noaptea, spuse Raă diţa, mistuitaă de neraă bdare.
Agripina îâşi deznodaă pestelca, o zvaâ rli pe vatraă şi îânveşmaâ ntaă
caţaveica.
— Eu am maâ ntuit.
— Şi eu! se vaâ rîâ muscaă , beţivanul.
Agripina saă ltaă trei desagi cu merinde şi ieşi îân curte îân urma ei.
Staă nicaă pipaă i traistele, caă taâ nd rotunjime vaâ rtoasaă de clondir ori ploscaă .
Semnele se araă tau bune. Urcaă îân careta dumnealui şi aşteptaă supus ca
muierile saă îânhame, hotaă raâ t saă se ţinaă scaiete de craâ şmaâ riţe.
***
Ochiul îâncleiat de somn al lui Ioniţaă Faă rcaă şan crescu covrig caâ nd îâl
recunoscu pe clucerul Negoescu. Dintaâ i, roti privirea prin iatacul
naă buşit îân scoarţe şi chilimuri, apoi îâşi saă ltaă trupul gros îântr-o raâ naă .
— Ce-i, bre?! Ai bolaâ nzit?
Clucerul zaâ mbi eu dulceaţaă , muind maâ nia gaă manului:
— Deşteaptaă -te, Ioniţaă .
— Ce saă maă deştept, caă abia m-am culcat. A adus jupaâ n Panaitakis,
din Copaă ceni, vin nou…
— IÎl ştiu, Ioniţaă , doar l-am baă ut, asearaă , îâmpreunaă .
— Aşa-i, bre! Pricep, ţi s-a faă cut iar sete pe rouaă nescuturataă .
— S-a scuturat, Ioniţaă , îâi praâ nzul cel mare. Am venit saă -mi iau raă mas
bun.
De astaă dataă uimirea Faă rcaă şanului nu-şi mai gaă si marginea. Trase cu
urechea la dondaă nitul clopotelor, îâşi ciupi obrajii dolofani spre deplinaă
îâncredinţare caă nu viseazaă , apoi cercetaă cu luare aminte faă ptura
clucerului. Negoescu îânveşmaâ ntase, îâmpotriva obiceiului, strai de
canavaă ţ, giuvaerurile îâmpodobite cu ametiste – patima domniei sale –
lipseau. Da, ceva se îântaâ mpla cu clucerul. Pesemne caă totuşi, îâşi
-179-
praă paă dise minţile şi Ioniţaă se hotaă rîâ saă -l cerceteze cu blaâ ndeţe:
— Ia spune, tu, faă tul meu, ce te doare? Saă ştii caă vinul cela lasaă un soi
de ameţealaă , aşa, ca un abur…
— Daă -l paă catelor de vin, Ioniţaă ! se maâ nie clucerul.
Faă rcaă şan raă mase cu gura caă scataă . Nici pocnit cu crucea, din senin n-
ar fi cercat buimaă cealaă mai mare.
— Paă catelor?! Nu blestema singurul lucru bun pe lumea asta, caă te-o
bate Dumnezeu.
— Ci lasaă -maă saă vorbesc, creştine! Sultanul a poruncit Valahiei
paşalaâ c! Dupaă ştiinţa Cantacuzinului, douaă sute de mii de turcaleţi se
praă vaă lesc îâncoace. Plec, daraă la Dunaă re.
— Tu?!
— Toataă Curtea pleacaă . Raă maâ n îân taâ rg doar Doamna, coconii şi douaă
steaguri de suliţaşi. Am venit saă -mi iau raă mas bun, dar pas de te
îânţelege cu duşii de pe lume.
Ioniţaă , dezmeticit, saă ri dintre perini şi îâncepu saă -şi adune bulendrele
îân jurul trupului.
— Vin şi eu!
Cea dintaâ i vorbaă rostitaă îâi umplu gura de bucurie şi o poftori:
— Vin! N-am saă te las de izbelişte printre paă gaâ ni!
— Aceasta nu-i cu putinţaă , Ioniţaă , spuse clucerul cu lacrimaă îân glas.
— De ce? Suntem prieteni din totdeauna şi nici maă car jupaâ neasa
Ilinca n-a craâ cnit îâmpotriva tovaă raă şiei noastre.
— Acum craâ cneşte Vodaă .
Spraâ ncenele Faă rcaă şanului se rotunjiraă .
— Vodaă ? Ce l-a paă lit? Nu i-ai desluşit caă de douaă zeci şi doi de ani ne
ţinem de maâ naă ?
Inima clucerului se straâ nse. Cu adevaă rat, de douaă zeci şi doi de ani,
adicaă de îândataă ce deprinseseraă a paă şi, nu se aflaseraă departe unul de
celaă lalt. O singuraă saă ptaă maâ naă , caâ nd Negoescu se îânsurase, Ioniţaă
bezmeticise cuc prin craâ şmele taâ rgului.
Straja Braâ ncoveanului baă tea uliţa. Glasul slobozi lung:
— Primejdie, oameni buni!…
Faă rcaă şan scuturaă maâ neca clucerului.
— Spune! I-ai desluşit, ori ba?
— I-am desluşit, oftaă Negoescu. Nu pofteşte saă te ia. L-au maâ niat
blestaă maă ţiile tale din craâ şma Raă diţei.
— IÎn tot locul am fost îâmpreunaă . Şi îâmpreunaă cu noi au fost şi
-180-
OCHII JUPÂNIŢEI
vornicul Stroe şi armaă şelul Creţu…
Negoescu îâşi trecu degetele prin barba castanie şi saă ltaă din umeri a
neputinţaă .
— IÎnţelege-te cu Braâ ncoveanu la maâ nie! Dintaâ i, caă te socoate capul
raă utaă ţilor, şi cu îânchipuire bogataă îân a naă scoci altele şi mai de soi…
„Boscarii, ticaă loşiţi de basamac, nu-mi sunt de trebuinţaă la Dunaă re!“
spusese Vodaă , dar clucerul îâl cruţaă . Pe obrazul Faă rcaă şanului alunecaă o
lacrimaă , pe care o dosi repede, prefaă caâ ndu-se apucat de straă nut.
Negoescu cercaă saă -l aline.
— Şi apoi tu n-ai dregaă torie, Ioniţaă .
Gaă manul privi o vreme umbletul zorit al taâ rgoveţilor, paă durea de
suliţe meşterite îân pripaă , şi ferindu-şi chipul îântrebaă cu obidaă :
— AĂ ştia au dregaă torii? Au cerut îânvoirea lui Vodaă saă reteze poftele
şalvaragiilor?
Negoescu se ridicaă de pe marginea crivatului şi îâi prinse umerii.
— Leapaă daă necazul, Ioniţaă . Sunt îâncredinţat caă ne-om îântaâ mpina
curaâ nd. Raă mas bun…
Paă raă si iute caă mara, caă ci privirea îânrourataă a Faă rcaă şanului îâi raă sucea
piron in inimaă .
IÎn urma lui, boierul îâşi prinse taâ mplele îân palme şi îâncepu saă
chibzuiascaă . Dupaă puţinaă vreme, porunci slujitorilor strai de caă laă torie.
***
Adumbrit la chip şi la cuget, dar mai cu seamaă buimaă cit, trecea

dumnealui Ioniţaă Faă rcaă şan, îân raă dvan mititel cu un singur cal, pe uliţele
Bucureştilor.
Nu-şi credea ochilor. Inima taâ rgului îâncetase saă bataă , cetluitaă de o
vrajaă blestemataă . Peste tot porţi îânchise, fereşti oblonite, pustietate
cenuşie îân care boierul simţea zvaâ cnetul primejdiei. Ici, colo, ultimele
paâ lcuri de taâ rgoveţi, cu chipuri neguroase, îâmpietrite, se îândreptau
spre Dunaă re, caâ te o babaă , uitataă de moarte, rezema ulucile zaă plazului.
Tristeţea îânfipsese ghearaă de hultan îân grumajii lui Ioniţaă . Unde,
Doamne, erau Bucureştii de ieri-alaltaă ieri, cu muieri chipeşe şi baă rbaţi
lumeţi? Ce maâ naă sataniceascaă maâ njise cu paă curaă culorile dulci
saă rbaă toreşti ale taâ rgului? Unde au pierit caftanele, şi atlasurile florii,
raâ sul şi voia bunaă a uliţelor, aroma caişilor şi a prunilor daţi îân floare,
-181-
de ce-au amuţit glasurile maă mularilor?
Iacaă Uliţa Mare. Deunaă zi, abia te puteai strecura printre tejghelele
ciotcaă de marfaă , urechile îâţi vuiau de larma armenilor, şi a grecilor, şi a
ovreilor ce-şi faă leau neguţaă toria, îân cuvinte şi stihuri iscusite. Aici, îân
dugheniţa lui jupaâ n Avram, poposea dumnealui Ioniţaă dimpreunaă cu
ceilalţi tovaraă şi de petrecere, îân zori de ziuaă , spre a se desfaă ta cu
covrigi şi plaă cinte fierbinţi, alaă turea, îân praă vaă lia lui Mihalcea
postaă varul, risipea caâ te douaă ceasuri spre a-şi atege ţesaă turaă ori
cingaă toare de caşmir. Damascurile, brocarturile, catifelele, muselinurile
şi zaramfirul iscat, din fir de aur, curgeau valuri, iar neguţaă torul te
traă gea de maâ necaă , nu-ţi laă sa raă suflet, scotea altaă maă tase şi alţi coţi de
atlas, spre a te îâmpiedeca saă tragi cu ochiul la marfa lui Proca Cupeţul
ori Limbaă Dulce, ori Lambru…
Unde sunt meşterii braşoveni, aurari şi argintari cu o avuţie îântreagaă
de odoare şi ghiuvaeruri pe tejghea? Unde-i Ali bragagiul, şi Nikos
plaă cintarul grec, unde se aflaă jupaâ n Antohie, cititorul îân stele, care
pentru cinci araă mioare îâţi turna la minciuni saă ai la ce chibzui o lunaă ?
Unde au pierit Ilie, milogul cel orb, şi Marghioliţa cea frumoasaă ,
negustoriţa de bibiluri şi Dobre cavaful, şi Pavel Gabroveanul? Tocanaă
de berbec, ardei iuţi, şi ghiudem ca la dumnealui nu se mai aflau!
Erau toţi prieteni de-ai domniei sale şi dacaă se avaâ nta îân Uliţa Mare,
Ioniţaă îâşi praă paă dea jumaă tate din zi. Toii îâl ţineau de poale, îâl îâmbiau cu
marfaă , iar Faă rcaă şanu, cel mai îândraă git boier din taâ rg, cunoscut de la
Curte şi paâ naă îân Mahalaua Calicilor, şi din bahnele Bucureştioarei paâ naă
la cişmeaua lui Dura, sta cu ei la voroavaă , îâşi deşerta desaga cu snoave
şi raâ s, chimirul de parale… Da, toţi îâl îândraă geau şi chiar îân inima lui
Vodaă gaă sise, caâ ndva, petec de loc…
Boierul îâţi îânghiţi lacrima. Nu pricepea ce anume staâ rnise ataâ t de
amarnic maâ nia Maă riei Sale. Ticaă loşii saă vaâ rşise dintotdeauna, caă ci era
icoanaă geamaă naă paă rintelui saă u, boier Zaharia, dar nu-şi amintea îân
ultima vreme de nici o ispravaă mai gogonataă .
Pustie se afla şi Curtea Domneascaă . Treptele albe i se paă reau acum
lui Ioniţaă iscate din oase şi nu din marmuraă , pe parmaclaâ cul îânalt nu-şi
mai daă dea drumul saă lunece îân volburaă de fustişoare domniţa Baă laşa.
Straă jile, neclintite, nu mai zaâ mbeau, priveau ţeapaă n, cu chipuri de
piatraă . Pe Podul Mogoşoaei nu se vedea ţipenie de om şi aceasta i se
paă ru Faă rcaă şanului cu adevaă rat de neîânchipuit. De buna seamaă , dacaă
cercetai cu dinadinsul, zaă reai doi-trei straă ini îân curtea hanului Şerban
-182-
OCHII JUPÂNIŢEI
Vodaă , dar şi aă ştia aveau calabalaâ cul straâ ns şi caii îânhaă maţi, un moşneag
staâ lpea zidul cel raă suriu al Bisericii Zlaă tari, potcapul unui caă lugaă r saă lta,
ca o flamuraă neagraă , dincolo de gardul Bisericii Doamnei, iar la
Saă rindar, zaă luzii şi duşii de pe lume îâşi primeau tainul de dimineaţaă .
Un gaâ nd pişcaă , ţaâ nţar, inima Faă rcaă şanului. Unde sunt craâ şmarii? Au
luat şi ei drumul Dunaă rii? Acum baă ga dumnealui de seamaă caă toate
Tunelurile Vieţii, dupaă cum le numeau veneticii aciuaţi ori îân trecere
prin Bucureşti, aveau porţile cetluite. Ferecat la Raă diţa, ferecat la
Botezatu, la Uşurelu, la Pantelimon Rachiu-Dulce, la Silvestru, la
Dumitrache. Şi unde, anume, se aflau tovaraă şii de petrecere? Bun,
logofaă tul Andronic, Negoescu, armaă şelul Stroe şi alţii, pe potriva
dumnealor, sunt cu Vodaă , dar ceilalţi? Taâ rgoveţii de toataă maâ na, cu care
Ioniţaă se îântaâ mpina îânaintea meselor negeluite şi a cupelor pline.
Faă cuse ocolul Bucureştilor şi nu îântaâ lnise un singur nas roşu!
IÎnciudat şi nedumerit, Ioniţaă îântoarse spatele conacului domniei
sale aflat peste drum de Maă naă stirea Saă rindar, îândreptaâ ndu-se spre
Biserica Scaune. Pe aici foarte aproape de uliţa Filipescului 1, se afla
Cocoşul Negru, o craâ şmaă îânfundataă îântr-o pivniţaă , despre care puţini
taâ rgoveţi ai acelor ani aveau ştiinţaă . Jupaâ nul, Haralamb Plaă ticaă , ţinea
basamac vaâ rtos, dar mai ales îângaă duia muşteriilor saă joace musca,
zaruri şi conţina, aprig osaâ ndite de Braâ ncoveanu.
Stolnicul Cantacuzino, ale caă rui iscoade se strecurau pretutindeni,
cunoştea faă raă îândoialaă aceste nelegiuiri, dar punea prea mare preţ pe
veştile şi zvonurile culese aici pentru a-i ştirici ceva Maă riei Sale.
Din uliţa Cavafilor raă zbi paâ naă la urechile boierului glasul straă jii:
— Primejdie, oameni buni!
Deunaă zi, aceleaşi glasuri ştiriceau altminteri: „Ceasurile cinci.
Saă naă toşi oameni buni?“
Ioniţaă Faă rcaă şan suspinaă cu caâ rcel îân inimaă şi daă du bici calului.
Primejdie! Vorba straă pungea Cetatea de Scaun a Valahiei, baă tea cu
pumnii îân porţile oamenilor, saă geta vaă zduhul îânalt, faă raă paă saă ri.
Mirosul de holercaă ajungea paâ naă îân uliţaă şi, îânainte de a lega daâ rlogii
bidiviului, boier Faă rcaă şan ghici caă de astaă dataă a nimerit-o. Izbi uşa de
perete şi coborîâ treptele adaâ nci, asupra caă rora staă ruia anevoie flaă caă ruia
unui opaiţ. Raă mase îân prag preţ de caâ teva clipe, cercetaâ nd praă paă dul.
1
Străzile Mihail Moxa si Sevastopol de azi.
-183-
IÎn pivniţa mucegaă itaă , cu ziduri linse de firicele subţiri de apaă , zaă ceau
betegiţi de holercaă vreo douaă zeci din cei mai cercaţi beţivani ai
taâ rgului. De bunaă seamaă , nu puteau lipsi jupaâ n Niţaă , cu potcovaă rie îân
Mahalaua Vergului, Mitricaă Paâ ntece, vornicel la Banul Dudescu,
Baă laă nicaă , al treilea calemgiu al boierilor Buzeşti, Iordache Cuculeţ,
dascaă l la Biserica Dintr-o zi – bineîânţeles, cine a pomenit laâ na la
broascaă şi petrecere faă raă laă utari? – Ghiţaă Paă un, alt glas de aur, dar cu
slujbaă de pisar maă runt, la armaă şoaia Ştirbey.
Faă rcaă şanul nu-şi mai urmaă socoata. IÎi ştia pe toţi, şi chiar dacaă acum
dormeau horaă ind vaâ rtos, care pe mese, care dedesubt; era de ajuns saă
vadaă o maâ necaă de dulamaă , un nas vaâ naă t, ori un vaâ rf de ureche, spre a
ghici bezmeticul.
Caâ rciumarul saă ltaă de sub tejghea un cap unsuros şi ciufulit. La
vederea Faă rcaă şanului, daă du saă se ridice, dar genunchii moi nu-i
îângaă duiraă .
— Cine v-a raă pus, bre jupaâ ne?
Boierul se topea de uimire. Aici se simţea caă fusese urgie mare, chef
lat, caă ruia i se duce vestea, şi se minuna caă o asemenea ispravaă se
putea îântaâ mpla faă raă ca dumnealui, Ioniţaă , saă aibaă ştiinţaă .
— Holerca de Piteşti, cucoane, rosti greu Plaă ticaă . De trei zile…
Domnia ta pricepe… Mi-am cinstit patronii, sfinţii Petru şi Pavel.
— Paă i pe tine te cheamaă Haralamb, blestematule!
Plaă ticaă claă tinaă din cap araă taâ nd cu degetul spre betegiţi.
— Domniile lor m-au fost îâncredinţat caă -mi zice Petru şi Pavel.
IÎnchise ochii şi alunecaă moale sub tejghea. Boier Faă rcaă şan, cuprins
dintr-odataă de maâ nie, slobozi raă cnet naă praznic, staâ rnind zarva
clondirelor!
— Deşteptaţi-vaă , ticaă loşilor!
Trezit pe neaşteptate şi îâncaă bezmetic, nepricepaâ nd ce se petrece,
dascaă lul Iordache Cuculeţ îâncepu saă caâ nte cu inimaă :
— Auzit-aţi de un oltean/De un oltean de un craiovean/Ce nu-i pasaă
de sultan?…
Ghiţaă Paă un clipi din ochi, îâşi sumeţi gaâ tul suleag şi se graă bi saă -i ţinaă
tovaă raă şie:
— …Auzit-aţi de un Mihai/Ce sare pe şapte cai/De strigaă Stambulul
vai?/Auzit-aţi…
— Dar de harapnicul meu, auzit-aţi?
Faă rcaă şan izbi aprig cu pumnul îân masaă şi simţi durerea furnicaâ ndu-l
-184-
OCHII JUPÂNIŢEI
paâ naă la cot.
— De ajuns, netrebnicilor! Dacaă nu îâncetaţi, vestesc straă jile
Braâ ncoveanului.
Cuculeţ îântrebaă cu nedumerire.
— Ce ţi-am faă cut, cucoane Ioniţaă ?
— Daă -i ’nainte! îâl îândemnaă cu limba îâmpleticitaă pisarul armaă şoaiei.
Glasul Faă rcaă şanului mugi.
— Taâ lharilor! Primejdia a golit Bucureştii şi vouaă vaă arde de caâ ntec
şi zaiafet! Toataă Valahia-i la Dunaă re.
— Nu chiar toataă , sughiţaă Niţaă potcovarul. Nici domnia ta nu te-ai
urnit.
IÎncepuseraă unul caâ te unul saă -şi ridice ţestele naă claă ite, straă duindu-se
saă desluşeascaă ce anume iscase stenahoria boierului.
— Poftesc saă taci sau scot gaâ rbaciul! tunaă Faă rcaă şanu. Pui de caă ţele!
Luaţi aminte la ce vaă spun. Nu sunteţi de folos nimaă nui, nu saă vaâ rşiţi
nimic cu judecataă şi caă paă taâ i. Uliţa, rachiul baă ut pe lunaă holbataă şi
podaă resele din Mahalaua Calicilor, iacaă asta-i toataă ştiinţa şi truda
voastraă . Iar bezmeticul de mine, asemeni vouaă !
— Ce vrei de la noi, coane? se taâ ngui Ghiţaă Paă un.
— Saă vaă ispaă şiţi maă runţişul paă catelor mergaâ nd la Dunaă re, caă ci cele
mari îân veci nu vor fi iertate! Fiece creştin poate fi de folos acum
hotarului şi oricaâ t de netrebnici ne-am afla, nu suntem de prisos.
Beţivanii se priviraă lung. Har Domnului, nici unul nu aducea a
oştean! Paâ ntece, vornicelul Dudescului, slobozi îântrebare sfioasaă :
— Şi cum socoate domnia ta c-om ajunge acolo?
— Cu raă dvanele mele. Le poruncesc şi îân jumaă tate de ceas ne urnim.
Tot eu voi griji de merinde.
Niţaă potcovarul se ridicaă , rezemaâ ndu-se de mese.
— IÎi bine, boier Faă rcaă şan. Domnia ta rostuieşti bucatele, jupaâ n
Haralamb holerca…
— Pofteşti holercaă ?! se raă sti Ioniţaă . Veţi depune la cea dintaâ i bisericaă
juraă maâ nt, sub blestemul afuriseniei, şi a bubei rele, şi a vinului oţetit,
caă n-o saă gustaţi picaă turaă de basamac, ataâ ta vreme caâ t primejdia ce ne
asupreşte nu se va fi mistuit.
— Mai degrabaă îâmi retez o maâ naă ! strigaă Niţaă potcovarul.
Ceilalţi betegiţi îâl ajunseraă degrabaă din urmaă :
— Sfinţii paă rinţi poruncesc saă nu-ţi furi singur viaţa!
— De la botez nu mai cunosc gustul apei!
-185-
— IÎn ruptul capului!
Gaâ rbaciul Faă rcaă şanului le curmaă îândaă raă pnicia, zvaâ rlind şerpi pe
spinaă rile netrebnicilor. Caâ nd vaietele conteniraă , dascaă lul Cuculeţ
îântrebaă cu taâ lc:
— Şi domnia ta te supui postului?
Ioniţaă chibzui o clipaă apoi rosti apaă sat:
— Şi eu!
Ghiţaă Paă un prinse saă îângaâ ne îâncetişor:
— Alelei! Mihai, Mihai!/Caă de noi milaă nu ai,/Saă ne scapi de-amar şi
vai…
***
De ce se numea acel sat de la potcoava Prutului, Plopşoru, avea saă

raă maâ naă îân veci o tainaă , caă ci singurul copac care umbrea meleagul era
salcia bocitoare.
Caă tunul numaă ra vreo treizeci de case, douaă sute de suflete, opt
porci, patru vaă cuţe, douaă zeci de gaâ şte brumaă rii, o bisericuţaă de lemn, o
faâ ntaâ naă – a Taă tarului – si o sumedenie de caâ ini uliţarnici, neasemuit de
blajini, ce o duceau îântr-un post necurmat din ghenar, zi de îântaâ i, paâ naâ
la asfinţitul lui indrea1. Plopşoru era aşezare saă rmanaă din pricina
paă maâ ntului ticaă los, doar piatraă seacaă , urzici şi scaieţi, iar bieţii creştini,
pentru a dobaâ ndi o îâmbucaă turaă , se aflau siliţi saă slugaă reascaă îân sate mai
procopsite ca Voineasa, Volbura, şi chiar Albiniţa, aflate la depaă rtare de
mai multe poşte. Oamenii din caă tun se socoteau cei mai oropsiţi din
îântreaga ţaraă a Moldovei, caă ci, dupaă cum spuneau baă traâ nii, dacaă
paă maâ ntul n-are margine, saă raă cia şi-a gaă sit-o aici, la Plopşoru.
Cea mai nevoiaşaă gospodaă rie o ducea Iliuţaă , un baă ietan de vreo zece
ani, baă lan, şi cu obrazul stropit de pistrui caâ rmizii, asupra caă ruia urgia
lui Dumnezeu caă zuse ţeapaă naă îân urmaă cu vreo doua primaă veri, caâ nd
apele peste maă suraă de maâ nioase ale Prutului naă ruiseraă podul de la
Maă gura. Atunci pieriseraă paă rinţii dumnealui, Ioan şi Safta, îântorşi dintr-
o cumetrie, laă saâ ndu-l pe Iliuţaă staă paâ n peste un bordei de lut, o faă raâ maă
de ogradaă cu un maă r pipernicit, caâ teva trenţe, şi un gaâ scan, pe nume
Tilicaă .
1
Vechea denumire a lunii decembrie.
-186-
OCHII JUPÂNIŢEI
Muierile din sat cercaraă dintaâ i saă -l aciueze pe laâ ngaă o baă traâ naă ,
vaă duva vaă carului din Plopşoru, apoi laâ ngaă foalele fierarului, unde ar fi
putut deprinde un meşteşug. Iliuţaă îânsaă se dovedise saă lbaă ticiune,
îândaă raă pnicindu-se saă -şi poarte singur de grijaă . Nu baă tea la uşa nimaă nui
şi nici maă car la pomana porcului, de Ignat, nu se îângraă maă dea.
De la o vreme, muierile cu gospodaă ria burduşitaă de necazuri,
osteniseraă saă -i mai ţinaă seama. Iliuţaă se deprinsese saă -şi amaă geascaă
foamea cu te miri ce, naă scocind merinde şi raâ nduialaă nouaă bucatelor.
Iacaă , de-o pildaă , floarea de soc şi salcaâ m, fiartaă ori praă jitaă , îâi cu osebire
gustoasaă . De unde oloi sau unturaă ? La Voineasa, zaâ na soarelui creşte şi
pe margine de uliţaă , totul e saă te grijeşti din vreme şi apoi saă fii
raă bduriu, saă freci cu naă dejde saă maâ nţa îântre douaă pietre netede. Pentru
o canaă de unturaă , faci raâ nduialaă îân Biserica Sfaâ ntului Gheorghe din
Maă gura, iar paă rintele Gavrilaă , dacaă -i mulţumit, nu se scumpeşte saă -ţi
vaâ rfuiascaă bocceluţa cu douaă -trei ouaă , o felioaraă de şorici şi caâ ţiva
pumni de graă unţe, pentru Tilicaă .
Dar castanele coapte? Dar gaă luştele de hribi? De faă inaă nu ducea
lipsaă . IÎn fiece lunaă lua drumul Albiniţei, şi petrecea douaă nopţi la moara
lui Dumitrache, caă ci Iliuţaă se dovedise meşter mare îân vaâ natul
cloţanilor. IÎnşiruia prada la privealaă şi jupaâ nul îâncepea saă numere.
Pentru treizeci de chiţorani primea o baniţaă de faă inaă de graâ u şi una de
paă puşoi. Acasaă , Iliuţaă le raă sturna îân ulcioraşele de lut, care lipeau
peretele. IÎi plaă cea raâ nduiala şi de curataă ce se afla, caă maă ruţa paă rea
dezmierdataă .
Tilicaă , gaâ scanul, îâşi avea culcuşul îântr-un paneraş laâ ngaă vatraă , ca
prieten singur şi de credinţaă .
Iliuţaă îâi maâ ngaâ ie creştetul şi îânainte de a sufla îân opaiţ, se aşezaă pe
marginea crivatului, graă indu-i cu dulceaţaă :
— N-am uitat nimic, Tilicaă . IÎn straiţaă se aflaă ciubotele, cojocul,
cuţitaşul de la tataia, iconiţa, o azimaă îântreagaă , un boţ de braâ nzaă şi
graă unţe pentru domnia ta. Cu aceasta chibzuiesc caă am maâ ntuit… Tot
astfel, chibzuiesc saă ne ajungaă merindea paâ naă om da ochii cu paă gaâ nii, la
Dunaă re, şi i-om birui. De-amu saă tragem oghealul, caă ci maâ ine ne
pornim îân zori şi socot caă avem oleacaă de drum a straă bate. Cam de aici
paâ naă îân Albiniţa, de douaă , ori trei ori. Nu poate fi mai departe, Tilicaă ! Ar
îânsemna saă ajungem la praă pastia cea mare, care hotaă rniceşte
paă maâ ntul. IÎţi doresc domniei tale somn dulce.
Iliuţaă suflaă îân opaiţ şi se strecuraă sub îânvelitoarea de caâ lţi.
-187-
Semnele primejdiei dobaâ ndiseraă vlagaă , vestind faă raă de odihnaă :

— Paşalaâ c!
-188-
Capitolul VIII
LA HANUL TAĂ TARILOR
Numai cine a baă tut drumurile apelor ştie caâ t sunt de anevoioase,
mai cu seamaă îân ceasurile caâ nd vaâ ntul staâ rneşte maâ nia adaâ ncurilor,
naă scocind valuri flaă maâ nde. Catargele şi caicurile îâncep atunci un dans
bezmetic, se îânalţaă şi se naă ruie, sfaâ rşind îântre colţii staâ ncilor viclene.
Dupaă socotinţele lui Stavros, la licaă ritul stelelor, fugarii trebuiau saă
punaă piciorul îân Craâ m. Marea se zvaâ rcolise, îânsaă , staă paâ nitaă de dihonie
şase zile şi şase nopţi, purtaâ nd caicul panaă nevolnicaă . Abia îân a şaptea
zi, apele osteniseraă lepaă daâ ndu-i la mal.
Sunt lesne de îânţeles patimile jupaâ niţei Raluca, de vreme ce
maă mularul, haâ rşit printre drumeţii maă rii, rezema, galben cearaă ,
catargul. Fata postelnicului Balş îâşi traă gea anevoie sufletul, cu
caă utaă tura pierdutaă îân urzeala norilor şoricii. Nici lacrimile, nici
chemaă rile lui Ahmed, îângenuncheat la caă paă taâ i, nu izbutiseraă saă -i
trezeascaă luarea aminte. Jupaâ niţa paă rea un crin peste care o maâ naă
netrebnicaă zvaâ rlise apaă opaă ritaă , paă rea ram de cireş îân floare baă tut de
grindinaă , firicel firatic de iarbaă , strivit de caă lcaă tura zloatei. IÎn ochii
jupaâ niţei liliacul se ofilise.
Feciorul califului îâi ispitise cu rugaă ciuni fierbinţi şi pe Domnul Isus
şi pe Alah. Cerul raă maă sese surd staâ rnind blestemele lui Ahmed. Abia pe
ţaă rm ametistul cercetaă sfios ochii jupaâ niţei, iar degetele fetei caă utaraă
maâ na puiului de turc.
Stavros îâşi lepaă daă paraponul, suduind greceşte, şi maă suraă
beteşugurile slujitorului. Primejdiile îâncrucişaseraă şi mai abitir
caă utaă tura lui Kostas, dar, spre marea mirare a maă mularului, paă şea faă raă
sprijin.
— Unul din noi e maă raă sin! spuse îâncredinţat zbanghiul, caă ci prea
numai cu belele a plouat.
— Unul din noi e binecuvaâ ntat de ursitoare! o îântoarse Stavros. Sub
-189-
ochii noştri s-au praă paă dit îân adaâ ncuri şase caicuri şi douaă catarge
îâmpaă raă teşti! IÎşi redobaâ ndi suraâ sul uleios: Se cuvine daraă saă -mi aduci
mulţaă mitaă …
Kostas socoti repede noroacele maă mularului, dovedite îân puzderie
de prilejuri, şi îâşi zise caă , hotaă raâ t, unchiaşul faă cuse legaă maâ nt cu
diavolul.
Se aflau sub zidurile vechii cetaă ţii Chersonesus, de pe limba Crimeii,
udataă din belşug cu saâ ngele grecilor – îântemeietorii cetaă ţii –, al
mongolilor, al taă tarilor şi al oştenilor osmanlaâ i, care izbutiseraă îâncaă de
la 1475 saă -i punaă zaă balaă . Grecul maă suraă mulţumit flamurile verzi de pe
ziduri, apoi îâşi plecaă privirea. Laâ ngaă paâ ntecele caicului norocos, Ahmed
straâ ngea la piept icoana jupaâ niţei. Vaâ ntul le lipea veşmintele ude de
trup, îâi îâmpingea de umeri saă -şi rostuiascaă adaă post. Puiul de turc îâşi
plaâ ngea bucuria, cerşitorind cerului iertare pentru vorbele necugetate.
— Copil faă raă minte! pufni a dispreţ grecul. Cerceteazaă -le
stricaă ciunile, Kostas!
— Soiul raă u nu piere, staă paâ ne! Ori, dupaă socotinţele mele amaâ ndoi
s-au naă scut din paă cat.
IÎşi cuprinse îânfrigurat umerii îân palme oftaâ nd:
— Bine caă s-a ispraă vit cu bine!
— Dar s-a ispraă vit? îântrebaă Stavros, îântr-o doaraă .
— Pojarul a mistuit ascunzaă oarea domniei tale din Istanbul, îân
vreme ce deliii lui Ramy paâ ndeau saă nu scape cloţan, spuse nedumerit
slujitorul. Marele vizir şi iscoadele valahilor sunt, daraă , îâncredinţaţi caă
ai îânchis ochii pentru vecie.
Neguţaă torul zaâ mbi straâ mb.
— Nu prea naă duşeşti cugetaâ nd, Kostas! Toate cancelariile de tainaă
ale Evropei mi-au îântins clapce peste clapce, poftind saă maă piardaă . Ştii
de ce n-au izbutit?
— Te ţin noroacele de subţiori.
— Eu le ţin! Cercetez de zece ori, de o sutaă de ori locul îânainte de a
paă şi şi nu uit saă îântorc capul spre a maă îâncredinţa caă n-am laă sat urme.
Ori urmele laă sate îân ghimirlia mistuitaă de foc sunt limpezi, le poate
descaâ lci şi un prunc. Radu Andronic nu-i naă taâ ng şi maă cunoaşte
îândeajuns ca saă fi prepuit caă ascunzaă toarea e vizuinaă . Dibuind hruba,
ajungea la grajd. Saă -ţi istorisesc unde nimereşte, urmaâ nd semnele
laă sate îân colb de roţile raă dvanului? Dacaă vrei saă traă ieşti mult,
poftoreşte-ţi caă şi Ramy Mehmet a faă cut aceleaşi socoteli!
-190-
OCHII JUPÂNIŢEI
Slujitorul îâşi aninaă privirea de apele îântunecate. Suraâ sul cel uleios se
ivi din nou pe buzele Paingului:
— Drumurile maă rii sunt paă zite de catargele turceşti şi logofaă tul o
ştie. Ştie de asemeni, caă ataâ ta vreme caâ t Ahmed se aflaă printre noi,
acele catarge vor primi poruncaă saă -l arcaă neascaă . IÎndreaptaă -ţi ochii spre
uscat, Kostas, caă ci dintr-acolo va veni. Pe mare s-ar putea ivi caicul
trimis de marele Vizir. Pentru el nu se aflaă oprelişti.
Semnul puterii de la gaâ tul lui Ahmed îângenunche dregaă torii cetaă ţii,
aşa cum era de prepuit. Furaă poftiţi, de îândataă , cu plaă cinte calde, li se
rostuiraă veşminte uscate şi adaă post îân seraiul paşei.
Fugarii dormiraă neîântorşi optsprezece ceasuri, dobaâ ndindu-şi vlaga
praă paă ditaă pe mare, dupaă care Stavros se îânfaă ţişaă mectubgiului.
Era un poloboc de baă rbat, robit paâ ntecului, cu ochii naă paă diţi de
graă sime. Maă mularul îâi daă du saă îânţeleagaă caă feciorul Califului se
caă laă toreşte spre taă tarii lui Zaâ rne, îâmpins de anume dedesubturi
politiceşti.
— Muradja Septar, urmaşul lui Mahomed, urmaă grecul îângustaâ ndu-
şi caă utaă tura, pofteşte ca nimeni drept-credincios sau ghiaur, saă n-aibaă
ştiinţaă despre drumurile noastre.
Mectubgiul îâşi culcaă barba in piept, semn caă a deprins poruncile
treburilor de tainaă .
— Neprietenii Coranului, susuraă maă mularul, opintesc saă ridice
stavilaă rosturilor lui Ahmed, iar printre acei neprieteni se aflaă şi douaă
iscoade valahe.
— Prepuiam de mult caă Vodaă Braâ neoveanu şi mai cu seamaă stolnicul
Canlacuzino au douaă limbi. Vor sfaâ rşi la Şapte Turnuri!
Stavros îâncuviinţaă zorit, adaă ugaâ nd:
— Se cere, daraă , ca Valahii saă fie maă runţiţi.
— Domnia ta îâi cunoşti?
Grecul îâi îânfaă ţişaă , prin vorbe puţine dar bine alese, pe Radu Andronic
şi Ilie Machidon, avaâ nd grijaă saă -i ştiriceascaă :
— Ţaă ranul se slujeşte de ciomag şi de caâ ine. Dacaă chibzuielile îâl
silesc saă se lepede de dulaă u, baâ ta, îân schimb, îâl va urma credincioasaă ,
caă ci nu cunoaşte meşteşugul ascuţişurilor. Sunt, daraă , lesne de oblicit.
— Fii faă raă grijaă . Oamenii mei vor trece prin ciur fiecare caic sosit.
— Am temeiuri saă cred caă iscoadele Cantacuzinului vor bate caă raă ri
uscate. Trei asemenea caă raă ri leagaă meleagurile romaâ nilor de aşezaă rile
-191-
taă taă reşti.
— Vor fi cercetate!
Boarea zaâ mbetului sfios umezi buzele lui Stavros. Spuse alegaâ ndu-şi
cu grijaă vorbele:
— Raă zboinicii padişahului au dobaâ ndit îân inima mea loc de cinste,
pentru vitejia lor faă raă de pereche. IÎn lupta dreaptaă , nimeni nu-i poate
birui! Iscoadele valahilor, îânsaă , sunt deprinse cu viclenii netrebnice…
Mectubgiul raâ se:
— Patru ieniceri chibzuieşti caă -s de ajuns pentru a-i haă cui?
— Prea luminatul Muradja Septar m-a îânvrednicit saă -ţi ştiricesc caă
ar pofti saă îândrepţi caâ te douaă zeci de iatagane pentru fiecare valah…
Turcul holbaă ochii, barabule, dar nu îândraă zni saă craâ cneascaă .
***
De îândataă ce trecuraă hotarul Moldovei dinspre soare raă sare,

slujitorul logofaă tului maâ ngaâ ie creştetul lui Simion poruncindu-i:
— IÎnainte!
Caâ inele, deprins cu asemenea slujbe, o zbughi cercetaş.
Radu Andronic privi pe furiş chipul lui Machidon. De douaă zile
caă laă rea îânnourat, maă cinat de griji.
Trecuseraă prin Chipriana, caă ci Ilie poftise saă -şi hraă neascaă traista cu
primeneli şi pilde noi. Satul, saă raă cit cu desaă vaâ rşire de gospodari şi
oraă taă nii, ghemuise arici inima slujitorului. Dibuiseraă cu greu, îântr-un
poloboc de curechi murat, o scovergaă de babaă care se ascunsese,
prepuind caă bat paă gaâ nii. De la ea aflase Machidon isprava
Smaă raă ndiţei…
Puhoaiele de romaâ ni, baă rbaţi, muieri şi moşnegi ,care-şi croiau
matcaă spre Dunaă re, îâmpestriţaâ nd drumurile, nu izbutiseraă saă
îâmblaâ nzeascaă privirea slujitorului. Radu Andronic socotise saă -l lase îân
zeama lui o vreme, şi abia acum, caâ nd paă şiraă pe paă maâ nt vraă jmaş, caă utaă
saă maâ nţaă de vorbaă :
— Martor mi-e Dumnezeu caă nu-s eu omul carele opinteşte saă
semene dihonie, dar tare maă tem caă nevasta domniei tale bate caă raă ri
staâ lpite de ochi poftalnici…
— Tare maă tem, o îântoarse slujitorul, caă am ajuns nevasta nevestei
mele! Dacaă rezemam pridvorul, cu parul la subţioaraă , aşa cum se cere,
-192-
OCHII JUPÂNIŢEI
diavoliţa n-ar fi cutezat saă maâ ne muierile la Dunaă re.
Logofaă tul oftaă faă raă credinţaă , osaâ ndit, chipurile, de grijile slujitorului.
— Saă naă daă jduim caă Cel de Sus n-o saă ruşineze obrazul Chiprianei,
plouaâ nd cu prunci nelegiuiţi…
Pe chipul ţaă ranului îâmboboci, cuminte, zaâ mbetul. Spuse
armaă sarului:
— Umblaă pe la noi o vorbaă : caâ nd boierul te suduie saă fii mulţaă mit caă
nu te bate.
— Mi-a venit şi mie apa la moaraă , Machidoane. IÎmi fac naă dejdi caă nu
te-am maâ hnit pentru caă nu gaă seşti raă spuns.
— Ştii domnia ta, logofete, ce-o zis fluturele caâ nd s-o aşezat pe o
creangaă de stejar: „Hm! trag naă dejde saă n-o rup!“ Daă -i, rogu-te, cu
credinţaă îânainte, caă ci bidiviii aiştia sunt numai urechi, dornici de
haâ trenie caă ftaă nitaă …
Logofaă tul baă gaă , mulţumit, de seamaă caă diavolul cel şugubaă ţ din Ilie
Machidon îâşi arataă iar corniţele şi porni îân galop pe urmele laă sate de
coada lui Simion.
Drumul prin pusta taă tarilor umbla neghiob, lipsit de sprijoana

paă durii, sau a gorganelor moldoveneşti, îânveşmaâ ntate îân livezi şi viţaă
de vie. O ploicicaă vaă danaă cuminţi colbul. Noaptea ajunse caă laă reţii din
urmaă , culcaâ nd la paă maâ nt zdreala de luminaă . Apele baă taâ nului fluviu mai
luciraă o vreme, apoi intraraă îân staă paâ nirea umbrelor.
IÎnaintau orbeşte, bizuindu-se pe ştiinţa armaă sarilor. Ilie Machidon
şopti cu ferealaă :
— Opreşte, logofete!
Auzise scaâ ncelul lui Simion, tupilat printre brusturii de la poalele
drumului. Slujitorul descaă lecaă poftind saă afle ce anume staâ rnise
prepuielile dulaă ului. IÎi urmaă caă utaă tura. La o zvaâ rlituraă de saă geataă ,
desluşi trupul suleag al podului, naă scocit din lotci, lipite paâ ntece laâ ngaă
paâ ntece.
— Ce ştiriceşte Simion? îântrebaă Radu Andronic.
— Cu îângaă duinţa domniei tale, spuse slujitorul, faă raă urmaă de
zaâ mbet, caâ nele e de paă rere caă cine se fereşte de copita muştei, e paă lit
de cea a calului…
— Nu-i şi el din Chipriana? M-aş fi mirat saă nu cugete… Aşadaraă ?
— Dupaă socotinţele lui Simion, nu prin cele paâ rloage se cuvine
cercetataă primejdia, ci la buza podului. De, ţaă ran prost, nu trebuie saă
-193-
pui temei pe spusa lui…
Radu Andronic borti îântunericul cu caă utaă tura.
— Dneprul e apaă maâ nioasaă , naă paă ditaă de vaâ rtejuri. E peste putinţaă s-
o treci caă lare. Caâ inele a chibzuit, daraă , mai saă naă tos decaâ t staă paâ naă -su, ca
de obicei. Toate caă raă rile pustei se adunaă la pod. Dacaă Stavros şi-a
presaă rat urma cu clapce, acolo ne aşteaptaă cea dintaâ i. Vezi ce poţi afla,
Machidoane.
Ţaă ranul se rupse de drum şi lipi paă maâ ntul taâ raâ ndu-se şerpeşte.
Umbletul Iui Ilie Machidon nu staâ rni o singuraă frunzaă sau vreasc. Se
ivi pe neaşteptate, dupaă vreun ceas, zaâ mbind maâ nzeşte.
— Ai avut şi de astaă dataă dreptate, logofete. Ferice de slujitorul cu
asemenea staă paâ n!
— A dat Dumnezeu saă te îântorci? Simion era îâncredinţat caă ai
adormit… Spune!
— Patruzeci de şalvaragii paă zesc podul, ştirici Machidon.
— Taă tari?
— Turci. Cerceteazaă noaptea cu urechea şi caă utaă tura. Aşteaptaă , se
vede treaba, caă laă tori de la Moldova…
— Pe noi ne aşteaptaă ! Hm! Greu de raă zbit! Cum sunt apele?
— Maâ nioase Bistriţaă !
Radu Andronic îâşi muşcaă buzele pe gaâ nduri:
— Se cere naă scocit un vicleşug!
— Aşa chibzuiam şi eu, spuse slujitorul.
Scoase îân priveala logofaă tului un fanar araă besc meşterit anume
pentru vreme de furtunaă , şi-i cercetaă nemţaă şugul.
— Cu îângaă duinţa, domniei tale, logofete, draă covenia aiasta ar putea
amaă gi paă gaâ nii.
— De unde ai rostuit-o?
— De pe prispa podarului. Dacaă -i aţaâ ţaâ m feştila şi-l aninaă m de gaâ tul
unui cal, iar acel cal va dovedi ascultare pornind singur îân josul apei,
am putea curaă ţa capaă tul podului de şalvaragii…
Radu Andronic îâl privi cu luare aminte prefaă cutaă :
— Nu te mai recunosc Machidoane! Ştii c-ai brodit-o?
— Ştiu, boierule. Vorba ceea, cere ajutor de la ţaă ran şi povaţaă de la
saă tean…
IÎnfaă şuraraă copitele armaă sarilor îân petice, spre a scuti de veşti
urechile paă gaâ nilor, şi porniraă cotiş, pe paâ rloage. Vaâ ntul, staâ rnit de
-194-
OCHII JUPÂNIŢEI
dihonia norilor, naă scocea zgomotele de trebuinţaă .
Radu Andronic privi cerul:
— Graă beşte-te, Machidoane, acu, acu, biruie luna! Gaâ lceava apelor le
vesti caă malul se afla prin apropiere.
Radu Andronic se adaă posti îântr-o beucaă , saă pataă de valuri, ciocni
amnarul de cremene aprinzaâ nd fanarul. Machidon scoase şaua de pe
bidiviul dumnealui şi-i aninaă luminiţa de gaâ t, îâmboldindu-l:
— La vale!
O poruncaă lepaă dataă îân limba paă gaâ nilor stricaă liniştea. Zgomote dese
de copite ştiriciraă caă viclenia ţaă ranului daă duse îân paâ rg. Valahii faă curaă
cale îântoarsaă o vreme, apoi cotiraă oblu, spre pod. Luna izbuti saă se
scuture de nouri, araă taâ nd cu degetul şase fesuri raă mase de strajaă , îâşi
îâmpaă rţiraă , fraă ţeşte, prada prin semne, apoi se naă pustiraă scoţaâ ndu-şi
armele.
Baâ ta lui Ilie Machidon muie un şalvaragiu îânfipt, apoi zugraă vi baă taia
grindinei, potolind ascuţişurile celorlalţi doi, aflaţi îân grija dumnealui.
Logofaă tul lupta cu amaâ ndouaă maâ inile, dupaă obicei, îâmpaă rţea lovituri
iscusite, aducaă toarele giulgiu. Simion cuminţea, deplin, betegiţii care-şi
scaă paseraă hangerele şi umblau saă le ridice.
Urletele drept-credincioşilor, bortiţi, ori numai speriaţi, chemaraă
îânapoi grosul oştenilor. Radu Andronic strigaă :
— Lasaă -i pe cei raă maşi îân seama mea şi rostuieşte-ţi un cal,
Machidoane!
Slujitorul ochi un bidiviu rotat, printre armaă sarii aninaţi de
parmaclaâ cul podului, şi saă ri îân şa.
— Drumu-i slobod! vesti logofaă tul culcaâ nd ultimul şalvaragiu.
Porniraă îân galop, straâ nind toacaă padina. Calul slujitorului da semne
de nesupunere. Radu Andronic, vaă zaâ nd puzderia de turci venitaă din
urmaă , strigaă :
— Lasaă -l şi saă ri îân spatele meu!
— Or saă ne-ajungaă .
— Faă ce-ţi poruncesc!
Ilie Machidon se supuse, maă suraâ nd cu coada ochiului paă gaâ nimea
care se apropia. Ajunşi pe celaă lalt mal, logofaă tul trase de daâ rlogi.
Descaă lecaă fulger şi retezaă odgoanele ce priponeau podul. Slobozite din
cetluialaă , lotcile ascultaraă îândemnul apelor, pornind caă tre mijlocul
fluviului,
Urlete de spaimaă şi naă caz se îânvaă lmaă şiraă îân noapte.
-195-
***
Corturile taă tarilor se îânşirau îân noapte mogaâ ldeţe cuminţi. Muierile
naă scociseraă focuri din gaă teje şi mestecau fierturile, ocaă raâ nd cu vorbe
scurte, repezite, plozii care le viermuiau printre picioare. Flaă caă rile
flaă maâ nde zugraă veau chipurile paă gaâ nilor. Baă rbaţii, cu picioarele
îâncrucişate sub ei, beau tutun, haă cuind îântunericul cu caă utaă tura
ascuţitaă brici. Luna, scaă pataă din vaă mile norilor, aduse îân privealaă cortul
lui Zaâ rne, mult mai trupeş şi mai bogat îân fesfesele. Patru oşteni
staâ lpeau intrarea.
Hanul taă tarilor, praă vaă lit îântre perini, asculta saâ saâ itul de şarpe al
maă mularului. Stavros graă ia cu blaâ ndeţe greceascaă , îânvelindu-şi vorbele
îân zaâ mbete:
— Am baă tut drum lung, Luminate staă paâ ne, cercaâ nd saă -ţi dovedesc,
îâncaă o dataă , dragostea şi supunerea pe care ţi le port.
— Saă fie aă sta semnul aşteptat? îântrebaă Zaâ rne. De trei saă ptaă maâ ni,
oştenii mei îâşi ascut iataganele şi poftele, diavolii Catincaă i Prisaă ceanu
au faă cut pui.
O spuse parcaă îântr-o şagaă şi grecul îâşi îângustaă privirea:
— Dacaă socotinţele nu maă amaă gesc, aş prepui caă jupaâ neasa a şi
plaă tit preţul statornicit.
— Ai mintea sprintenaă , grecule, raâ se hanul. Şase nopţi i-au fost de
trebuinţaă ca saă -mi astaâ mpere saâ ngele.
Zaâ rne îâşi laă uda baă rbaă ţia, dupaă obiceiul taă taă resc, dar era limpede caă
Prisaă ceanca îâşi vaâ nduse marfa. Stavros claă tinaă din cap.
— Muierea tot muiere raă maâ ne!
— Asta-i drac, nu muiere!
— Chibzuiam caă o saă te joace îân buiestru paâ naă îâţi urneşti oştenii.
Hanul îâi fulgeraă cu privirea:
— Zaâ rne nu-şi necinsteşte cuvaâ ntul! Peste trei zile, la spartul zorilor,
raă zboinicii mei vor porni, oricum, asupra Braă ilei.
— Prea taâ rziu, Luminate staă paâ ne! suspinaă Stavros. Toataă oastea
otomanaă se revarsaă acum spre Dunaă re.
Ştirici hanului maâ nia IÎnaltei Porţi, iscataă de uneltirile hainiţilor şi de
botezul lui Ahmed. IÎn ochii lui Zaâ rne se aprinseraă luminiţe îântunecate:
— Anume guraă ticaă loşitaă a şoptit mectubgiului Selim, gaâ ndul
-196-
OCHII JUPÂNIŢEI
jupaâ nesei Catinca şi rosturile dumneaei la Craâ m…
— Pentru ochiul şi urechea iscoadelor de soi, tainele n-au laă cataă . Iar
acea iscoadaă maă naâ ncaă de mult fiertura taă tarilor. Am ascultat, daraă ,
sfatul preţuirii si a datorinţelor pe care le am faţaă de IÎnaă lţimea Ta,
zorind saă te îânştiinţez. Ienicerii au îânconjurat cetatea Braă ilei cu clapce.
Aşteptaă o vorbaă de mulţaă mitaă , dar cum taă tarul taă cea, îâşi lungi
suraâ sul uleios.
— Vor adaă sta mult şi bine caă ci marele han are prieteni statornici şi
belşug de îânţelepciune ca saă nu le aducaă pagube zadarnice oştenilor
saă i.
Creţuri adaâ nci naă paă diraă fruntea lui Zaâ rne. Spuse raă suflaâ nd adaâ nc:
— I-am juruit muierii…
— Nici un caâ rmaci de oşti nu şi-a trimis raă zboinicii la moarte faă raă de
scaă pare, de dragul faă gaă duinţei lepaă date îântre saâ nii unei muieri, iar
îânţeleptul Zaâ rne va fi ultimul, sunt îâncredinţat. Altminteri judecaâ nd,
Prisaă ceanca va îânţelege caă vremea cireşelor coapte a trecut. IÎntr-o zi,
douaă , oştenii semilunii vor culca Ţaă rile Romaâ neşti la paă maâ nt.
— Vai lor! şopti hanul. Vei fi raă splaă tit cum se cuvine, Stavros.
Maă mularul îâşi dosi caă utaă tura îân spatele pleoapelor scorojite. Spuse
mieros:
— Prieteşugul dovedit de IÎnaă lţimea Ta e cea mai preţuitaă raă splataă .
IÎngaă duie-mi, Luminate staă paâ ne, saă -mi aflu adaă post şi ocrotire
dimpreunaă cu cei doi copii lipsiţi de judecataă , paâ naă caâ nd osteneşte
furtuna.
— Cine-i copila?
Grecul buchisi îân caă utaă tura lui Zaâ rne licuricii unei anume bucurii,
prevestitoare de primejdii.
„Ochii diavoliţei l-au vaă taă mat şi pe han“, chibzui maă mularul.
— Fata postelnicului Balş, spuse, şi nevasta lui Ahmed Septar.
— Ştiriceşte-i, rogu-te, caă am poruncit zaiafet cu muzici şi danţ, îân
semn de preţuire…
Grecul o luaă pe paâ rloage:
— Jupaâ neasa Septar şi-a praă paă dit saă naă tatea pe mare. Are trebuinţaă
de odihnaă .
— Spune-i, atunci, ca voi veni saă -i aştern la picioare uraă rile de
îânsaă naă toşire.
Porunca lui Zaâ rne nu îângaă duia craâ cnet, şi maă mularul îâşi faă cu
plecaă ciunea ieşind de-a-ndaratelea.
-197-
***
Cortul Catincaă i Prisaă ceanu se afla îântr-o coastaă a aşezaă rii. Muierea
maă cina draci, sub caă utaă tura iscoditoare a maă mularului. Purta strai
viclean, din muselinaă supusaă , croit cu ştiinţaă , ca saă -i ghiceşti bucuriile
trupului. Faclele, aninate îân belciuge pe staâ lpul din mijlocul cortului,
raă spaâ ndeau luminaă tulbure, geamaă naă cu sufletul moldovencei.
— Cu voia lui Dumnezeu, spuse jupaâ neasa, peste trei zile pornim!
Grecul cumpaă ni dacaă -i cu politichie saă -i ştiriceascaă vestea cea rea.
Hotaă rîâ s-o lase îân apele dumneaei, maă car paâ naă ce noaptea va da semne
de moarte. Catinca Prisaă ceanu îâşi domoli umbletul cercetaâ nd lung
faă ptura lui Stavros:
— Cine-i fata cu caă utaă tura liliachie?
— Nevasta lui Ahmed Septar, feciorul califului.
— Dupaă chip nu pare turcoaicaă . Pentru care pricinaă o îâmpingi sub
ochii lui Zaâ rne?
Maă mularul îâşi dosi gaâ ndul, abia îâncolţit, suraâ zaâ nd cu blaâ ndeţe.
— Poftim adaă post. Paă gaâ nul s-a lepaă dat de credinţa lui staâ rnind
maâ nia Porţii.
— De dragul jupaâ niţei?
— Copil faă raă minte, putea saă -şi graă maă deascaă îân harem jumaă tate din
muierile îâmpaă raă ţiei.
Buzele Catincaă i Prisaă ceanu se adunaraă pungaă . Şopti apaă sat:
— Nu-mi place!
— Nici mie, o îântoarse maă mularul. E numai piele si os…
— Hanul îâi daă taâ rcoale, o copleşeşte cu daruri…
— Hanul are gusturi alese, saă nu-mi spui, rogu-te, caă o asemenea
faă pturaă i-ar putea aprinde caă lcaâ iele!
Muierea claă tinaă din cap.
— Eşti viclean şi prefaă cut, grecule! Ai ghicit îânaintea mea caâ t de
primejdios pot saă îâncurce iţele ochii jupaâ niţei.
— Vorbeşti cu paă cat, staă paâ naă …
Catinca Prisaă ceanu îâl maă suraă ascuţit:
— Ia-o şi pleacaă !
— Unde? îântrebaă Stavros. Casapii marelui Vizir straă juiesc drumurile,
avaâ nd poruncaă saă ne treacaă prin hangere, iscoadele Braâ ncoveanului
-198-
OCHII JUPÂNIŢEI
opintesc saă ne arcaă neascaă . Nu-ţi faă griji, cinstitaă jupaâ neasaă , farmecele
domniei tale l-au îânlaă nţuit pe Zaâ rne pentru veşnicie.
Moldoveanca îâşi plecaă privirea, suspinaâ nd adaâ nc.
***
Ochii jupaâ niţei Raluca umpluraă cortul cu luminaă dulce de ametist.

Fata postelnicului Balş se odihnea îânconjurataă de perini şi darurile
hanului. Adamantele, rubinele saâ ngerii, safirul îântunecat de la Ceylon,
îâşi caă utau zadarnic straă lucirea, caă ci ochii jupaâ niţei dobaâ ndiseraă
izbaâ ndaă deplinaă .
Taă tarul o privea solomonit. IÎi poruncise lui Stavros saă -i arate puiului
de turc aşezarea, dar îândataă ce raă mase singur cu Raluca nu izbuti saă
îângaâ ne un singur cuvaâ nt. Ochii jupaâ niţei îâi îânnodaseraă limba, dar şi mai
vaâ rtos baierele inimii.
Raluca desluşi primejdia. IÎşi aminti vorba postelnicesei:
„Dumnezeu nu îângaă duie prisosul de daruri. N-ai saă fii fericitaă , tu,
fataă !“
Lacrimi liliachii prinseraă saă i se rostogoleascaă pe obraji si hanul
tresaă ri muşcat.
— Ahmed! strigaă , faă raă vlagaă Raluca.
— IÎngaă dui-mi, jupaâ niţaă …
— Saă vinaă Ahmed!
Hanul faă cu o plecaă ciune adaâ ncaă şi ieşi claă tinaâ ndu-se.
Catinca Prisaă ceanu lipea umbra cortului, îâl vaă zu pe Zaâ rne ieşind, şi
maă suraâ ndu-i caă lcaă tura, îânţelese caă jupaâ niţa, numai ispite, îâi raă sucise
minţile, fuior. Muierea îâşi muşca buzele îânvaâ rtind pe deget inelul
veneţian, cu raă cliţaă , îân care paă stra un bob de otravaă , apoi paă trunse,
hotaă raâ taă , îânaă untru.
Spaimele cele rele, prevestitoare de primejdii, haâ ţaâ nau inima
grecului. Paă şea alaă turi de Ahmed, desluşindu-i obiceiurile taă taă reşti, dar
socotinţele lui Stavros pisau maă runt acelaşi gaâ nd: îân scurtaă vreme avea
saă se petreacaă anume faptaă paă guboasaă pentru liniştea de care avea
mare trebuinţaă . Trecaâ nd pe laâ ngaă cortul jupaâ niţei, o zaă ri prin
deschizaă turaă pe Catinca Prisaă ceanu, taă ifaă suind cu Raluca. Grecul îâi faă cu
semn lui Ahmed saă stea liniştit şi se apropie îâmpuns de prepuieli. Maâ na
-199-
muierii fraă maâ nta asupra pocalului cu lapte, de la capaă tul jupaâ niţei.
Aceeaşi maâ naă i-l îântinse apoi fetei.
— Nu bea! strigaă Stavros naă vaă lind furtunaă .
IÎi smulse pocalul. Catinca Prisaă ceanu ţaâ şni furie îân picioare:
— Cum îândraă zneşti?! Afaraă !
— Diavolul meu cel credincios îâmi şopocaă ieşte caă cinstita jupaâ neasaă
Catinca e la un singur pas de pierzanie. Poftesc saă -ţi vaă d inelul.
— Afaraă ! poftori moldoveanca.
IÎşi raă taă cise bujorii din obraji, îân caă utaă tura îântunecataă clipocea
veninul.
Maă mularul n-o slaă bi din ochi.
— IÎţi doresc din toataă inima ca diavolul de care pomeneam saă maă fi
amaă git. Dacaă baă utura jupaâ niţei e otraă vitaă , poţi saă -ţi faci diata!
— Afaraă , lepaă daă turaă !
Vru saă se azvaâ rle asupra grecului, dar îân aceeaşi clipaă îâl vaă zu pe
Zaâ rne îân despicaă tura cortului. Hanul îânaintaă îâncet, îântrebaâ nd:
— Ce s-a petrecut?
— Cer iertare Luminaă ţiei Tale, spuse maă mularul, dacaă prepuielile
mele se dovedesc deşarte.
Istorisi îântaâ mplarea, adaă ugaâ ndu-i sos grecesc din belşug. Zaâ rne
mirosi laptele din pocal, plimbaâ ndu-şi privirea de la jupaâ niţa
îâncremenitaă îântre perini la Stavros, apoi la Catinca Prisaă ceanu. Muierea
izbutise saă -şi adune duminicile, spuse dezvelindu-şi larg perlele
dinţilor:
— Poftesc saă ştiu cui faci îâncredinţare, Zaâ rne, mie sau acestei otrepe.
— IÎndeamn-o saă bea, Luminate staă paâ ne! şopti grecul.
Hanul îâi îântinse pocalul şi jupaâ neasa daă du îânapoi, îângrozitaă . Suraâ sul
cel raă u raă saă ri pe buzele lui Zaâ rne.
— IÎndraă zneşte, femeie! Dacaă Stavros a straâ mbat adevaă rul, baă utura
nu-ţi va aduce neajunsuri. IÎndraă zneşte!
Catinca Prisaă ceanu raă mase stanaă de piatraă staâ rnind pornirea
hanului:
— Ai cugetul mai sulemenit decaâ t obrazul, muiere! La anii taă i, s-ar fi
cuvenit saă dezmierzi nepoţi şi nu saă preacurveşti faă raă ruşine. Mi te-ai
daă ruit, dovedind la aşternut vicleşuguri de podaă reasaă . Chibzuiesc caă ai
uitat de mult raă bojul baă rbaţilor care ţi-au fraă maâ ntat trupul.
Vorbea cu patimaă , muşcaâ nd cuvintele. Jupaâ neasa privea
îânmaă rmuritaă chipul hanului.
-200-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Te-ai ostenit zadarnic, muiere! urmaă Zaâ rne. Farmecele tale,
veştejite, n-au saă -mi urneascaă raă zboinicii!
Taă cu maă suraâ nd cu mirare suraâ sul apaă rut faă raă veste pe chipul
jupaâ nesei. Catinca Prisaă ceanu îânainta spre han, faă raă saă -l slaă beascaă din
priviri, şi îântinse maâ na apucaâ nd pocalul.
Cei de faţaă raă maseraă îân cumpaă naă . Raâ sul muierii umplu cortul.
— Poftesc saă -ţi fac îâncredinţare! spuse jupaâ neasa.
Goli pocalul apoi îâl stupi pe Zaâ rne lat, îântre ochi.
Hanul duse maâ na la jungher, dar îân aceeaşi clipaă , Catinca Prisaă ceanu
se naă rui, fulgerataă .
***
Luna biruise lotrii cerului şi sta de priveghi peste ţinuturile taă tarilor.
O luminaă limpede staă paâ nea aşezarea, desluşea fiecare umbraă
mişcaă toare.
Radu Andronic, Ilie Machidon şi dulaă ul dumnealui lipeau paă maâ ntul
cu ochii aninaţi de moara iţitaă pe un gorgan. Zaă riseraă sus, sub cuşma
hudubaă ii de lemn, un turban de strajaă .
— Trebuie saă -i venim de hac, Machidoane, şopti logofaă tul, altminteri
ne obliceşte la cea dintaâ i mişcare.
Trase jungherul pitit îân tureatca ciubotei şi porni şerpeşte. Slujitorul
îâi apucaă braţul.
— Aşteaptaă , logofete! Voi saâ vaâ rşi eu lucrarea, faă raă vaă rsare de saâ nge.
Praă paă ditul cela poate caă are muiere şi prunci…
Simţi îâmpunsaă tura diavolului saă u statornic şi adaă ugi:
— Sau vreun staă paâ n, carele aşteaptaă reazem…
— Daă -i drumul! îâncuviinţaă boierul. Trag naă dejde caă bataâ r acum, îân al
doisprezecelea ceas, vor catadicsi paă gaâ nii saă maă lecuiascaă de daă dacaă .
Ilie Machidon stupi îân palmaă , apucaă baâ ta cu naă dejde şi se urni ferind
buruienile îânalte, gata saă se clatine. IÎnainta pe coate şi genunchi,
caă utaâ nd peticele de umbraă . IÎn faţa morii, un taă tar trupeş îânsaă naă toşea
focul cu gaă teje, veghind fiertura. Slujitorul îâi ţinu spinarea, ridicaă
ciomagul şi-l mirui cu socotealaă , la raă daă cina capului, chibzuind saă nu-i
pricinuiascaă pagube îânsemnate. Nohaiul se naă rui fulgerat şi caâ t ai zice
ocinaşile, Ilie Machidon îâl legaă fedeleş cetluindu-i gura cu un caă luş.
Scara morii, vaă taă mataă de umblet şi ani, prinse saă se taâ nguie. Taă tarul
-201-
de strajaă pofti saă afle:
— Tu eşti, Timur?
IÎi purtaă raă spuns baâ ta slujitorului şi paă gaâ nul se lepaă daă de priveghi.
Ilie Machidon îâl dichisi dupaă pilda nohaiului de la buza morii, şi numai
dupaă aceea slobozi anume semn pentru Radu Andronic.
— Curataă ispravaă ! spuse logofaă tul apropiindu-se. IÎmi îângaă dui, rogu-
te saă -ţi dau un sfat?
— Sunt deprins cu îângaă duinţele, boierule…
— Caâ nd vrei saă -mi vesteşti izbaâ nda îân pusta taă tarilor, nu mai naă scoci
ţipaă tul gaâ tlanului de baltaă . Celelalte straă ji de pe paâ rloage ar putea intra
la prepuieli…
Ilie Machidon îâşi raâ ndui cu degetul gros musteaţa şi zaâ mbetul:
— Umblaă vorba, spuse, caă îântr-o bunaă zi, sita i-a zis acului, mirataă
tare: „Vaă leu! Ai o bortaă !“
Focurile nohailor osteniseraă , deasupra aşezaă rii poruncea somnul.

Slujitorii Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu se furişaraă taâ lhaă reşte caă utaâ nd
anume cort printre movilele ţuguiate din paâ nzaă sau piele de bivol. IÎl
dibuiraă repede, caă ci purta îân creştet o peticaă albaă , cusutaă semn.
Logofaă tul îâi şopti lui Ilie Machidon:
— Raă maâ i îân piivealaă !
Se strecuraă îânaă untru, grijind saă fereascaă clapcele îântinse de taă tar la
deschizaă turaă . Lumina unui opaiţ saă raă ntoc veghea odihna nohaiului,
baă rbat raă saă rit, lipsit de maâ na deprinsaă cu iataganul.
Radu Andronic îâi zaă ri aţa caă utaă turii, ascunsaă îântre pleoape, vaă zu cum
degetele maâ inii norocoase lunecaă spre jungherul vaâ raâ t sub perinaă .
Porunci îân valahaă :
— Stai liniştit, Hultanule!
Mirarea laă rgi caă utaă tura paă gaâ nului. Omul se ridicaă îântr-un cot,
poftind saă vadaă chipul lui Radu Andronic.
— N-ai nimerit-o, prietene, spuse, numele meu e Saâ rdai. Oricum, fii
binevenit!
Izbuti saă apuce pumnalul dar îân aceeaşi clipitaă , logofaă tul îâi cetlui
îâncheietura îântre degete şi-o straâ nse paâ naă caâ nd ciumpavul lepaă daă
fierul.
— La cel dintaâ i sunet necugetat, te maă runţesc! scraâ şni Radu
Andronic.
— Ce pofteşti?
-202-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Saă -ţi ştiricesc mulţumita lui Vodaă Duca al Modovei, pentru tainele
smulse hanului!
Nohaiul îâşi dobaâ ndi raâ sul de post:
— IÎţi praă paă deşti vremea, prietene. Nu eu sunt cel pe care-l cauţi.
— Maă recunoşti? îântrebaă logofaă tul apropiindu-şi opaiţul de chip.
Hultanul baâ igui speriat.
— Radu Andronic!
— De cinci ani Cancelaria Neagraă a stolnicului Cantacuzino îâţi
staâ lpeşte umbletul. Ştiu caă eşti iscoada voievodului moldovean, şi nu
pentru a-i vesti lui Zaâ rne vaâ nzarea am baă tut pusta nohailor!
Ciumpavul raă mase o vreme pe gaâ nduri, maă suraâ ndu-l lung, apoi oftaă
îânfundat:
— Porunceşte!
— Poftesc saă aflu dacaă ai auzit de un neguţaă tor grec, pe nume
Stavros, poreclit Paingul.
— Da.
— Dupaă socotinţele mele trebuie saă soseascaă , pentru a-şi caă uta
ocrotire printre oştenii hanului.
Pe buzele ciungului îânflori, staâ ngaci, zaâ mbetul cinstit:
— A sosit acum şase zile. dimpreunaă cu o jupaâ niţaă doldora de ispite,
şi feciorul lui Muradja Septar, paă rintele mahomedanilor. Ochii acelei
jupaâ niţe i-au alungat hanului somnul, staâ rnind zaveraă printre
ibovnice… Catinca Prisaă ceanu, de la Moldova, a opintii chiar s-o
otraă veascaă . Şi-a gaă sit sfaâ rşitul golind, ea îânsaă şi, pocalul.
IÎşi duse maâ na norocoasaă la inimaă , juraâ nd:
— Gura mea a rostit numai adevaă rul, logofete!
Radu Andronic îâi zvaâ rli o pungaă , faă raă saă -l slobozeascaă din chingile
ochilor:
— Du-maă la cortul lui Stavros!
— Ia-ţi aurul îândaă raă t, logofete, caă ci nu-ţi pot fi de trebuinţaă . Grecul a
faă cut legaă maâ nt cu diavolul!
— Adicaă ?
— Acum optsprezece ceasuri ne-a laă sat cu caâ t ne-a gaă sit, îândemnaâ nd
armaă sarii raă dvanului caă tre Lehia.
-203-
Capitolul IX
CANCELARIA NEAGRAĂ
Anastasia, pre numele de fataă Buhuş, mama voievodului Constantin

Duca al Moldovei, îâşi caă uta zadarnic îân mirazaă frumuseţile de
odinioaraă . Fusese muiere chipeşaă , cu ochi negri, îânvaă paă iaţi, nas subţire
şi guraă mititicaă , ce staâ rniseraă , dupaă cum şoşotesc cronicile, multe
patimi.
Nevasta acelui tejghetar grec, Gheorghe Duca, carele sub Vasile Lupu
vindea paâ nzaă îântr-o dugheanaă din Iaşi, iar mai apoi izbutise, prin
linguşeli si proptelele prietenilor saă i din Fanar, saă ocaă rascaă obrazul
Moldovei, ajungaâ nd Domn, Anastasia îâşi caâ rciumaă rise ţara şi baă rbatul.
Patima dumneaei pentru agonisealaă şi îâmbraă ţişaă rile lui Şerban din
neamul Cantacuzinilor staâ rniseraă lacrima prostimii şi raâ sul caă ftaă niţilor.
Caâ nd bunul Dumnezeu binevoise saă -l cheme la Daâ nsul pe tejghetarul,
îân cinci raâ nduri voievod, Anastasia, supusaă paă catului, umplu îâncaă o
dataă de ruşine hronicul Doamnelor moldovence maă ritaâ ndu-se la
Istanbul cu un pirat grec, Liberiu Gheralkari care opintise şapte ani pe
galere. La scurtaă vreme dupaă nuntaă , grecul sfeterisise şi aurul şi
giuvaericalele Anastasiei şi se duse Duluţaă .
Baă traâ na alungaă gaâ ndurile cele vechi odataă cu miraza, chibzuind cum
saă -l dezbrace de averi pe baă rbatul nepoatei sale de soraă , boierul Ilie
Catargi.
Un odaă ieş îâi scurtaă socotelile, vestindu-l pe Maă ria Sa Vodaă
Constantin.
Feciorul tejghetarului paă trunse îân iatac, naă paă dit de griji.
„N-o saă facaă pureci prea mulţi pe scaunul Moldovei, chibzui baă traâ na
maă suraâ ndu-l. N-are viclenia şi snaga lui taă taâ ne-su iar neamurile
grecilor, caă ftaă niţi de raă posatul Gheorghe, au şi îânceput saă cate prin alte
ograă zi.“
— Am poftit saă astupi gura clopotelor, spuse Anastasia. Toataă
-204-
OCHII JUPÂNIŢEI
noaptea au bodogaă nit!
— E primejdie mare, maă mucaă ! Primejdie mare!
Baă traâ na îâşi straâ mbaă buzele a dispreţ:
— Vai voievodului carele îâşi pleacaă urechea la spaimele prostimii!
— Vestea cea rea mi-au lepaă dat-o olaă carii marelui dragoman de la
Istanbul, spuse Constantin Duca. Iscoadele au oblicit puhoaiele
paă gaâ nilor, revaă rsate caă tre Dunaă re. Se cheamaă caă nu-i de şagaă !
Anastasia raă mase îân cumpaă naă :
— Caâ taă vreme socru-taă u nu daă semne de nelinişte, poţi saă te scuturi
de griji. Braâ ncoveanu e vulpoi baă traâ n, ar fi mirosit primejdia din faşaă .
Inima lui Vodaă se straâ nse. De patru ani era vaă duv, caă ci nevastaă -sa,
Maria, fata domnitorului valah, se stinsese pe malurile Bosforului,
raă pusaă de ciumaă . Spuse raă suflaâ nd adaâ nc:
— Din ceas îân ceas sosesc ştafetele Cantacuzinului, iar caă rţile lui
ştiricesc sfaâ rşitul Ţaă rilor Romaâ ne! Padişahul graă maă deşte douaă sute de
mii de turci!
— Chibzuieşti, oare, saă le ţii piept? îântrebaă îântr-o doaraă baă traâ na.
Spaimele puseraă din nou staă paâ nire pe caă utaă tura lui Constantin Vodaă .
— Nici unul dintre supuşii mei, boier sau opincar, nu m-a îântrebat
care mi-e voia! Toataă suflarea moldovenilor se îândreaptaă , acum spre
Giurgiu. IÎn Iaşi, de pildaă , n-au raă mas decaâ t ologii, Curtea, şi grecii
caă ftaă niţi.
— Nu e cu putinţaă !
— Ieşi din palat, maă mucaă , şi preumblaă -te prin taâ rg. Ai saă îântaâ lneşti
doar caâ inii uliţarnici!
Baă traâ na claă mpaă ni din pleoape a nedumerire mare.
— Ce-a hotaă raâ t Braâ ncoveanu?
— Saă -şi urmeze supuşii. IÎn cea din urmaă carte, maă îândeamnaă saă ne
unim bruma de oşti…
— Şi? îântrebaă Anastasia îângustaâ ndu-şi caă utaă tura.
Feciorul tejghetarului-voievod îâşi astupaă faţa hohotind.
— Mi-e fricaă !
***
Jupaâ n Antohie, cititor îân stele, aflat îân slujba lui Vodaă , Braâ ncoveanu,
îâşi ciupea ţaă caă lia suraă , maâ nios din doua pricini. Dintaâ i, bubuitul
-205-
clopotelor de bronz – domnia sa îâşi avea conacul la treizeci de paşi,
numaă raţi, de Mitropolie – îâl ostenea peste maă suraă . Al doilea, zeama de
maă taă cinaă şi jaleş, de trebuinţaă pentru a-i îâmboldi paâ ntecele prea
traâ ndav, se dovedea a fi faă raă folos. Zadarnicaă amaă raă ciunea raă masaă pe
gaâ tlej, zadarnice durerile din vintre, ce urmau negreşit deşertaă rii cupei.
Gaâ ndul maâ nios se îândreptaă spre Glafira, caă maă raă şiţa, care se fudulea
faă raă temei cu leacuri neghioabe. Furios era şi pe domnia sa, caă ci se
laă sase îâmbrobodit de voroveala ticaă loasei, îâmpaă caâ ndu-se saă -i plaă teascaă
pentru asemenea slujbaă proastaă zece taleri.
Se ridicaă de la masa plinaă de harţaloage şi, cu maâ inile la spate,
îâncepu saă maă soare caă mara îân lung şi-n lat. Era o odaie îânaltaă , cu caâ teva
scaă unaşe şi puzderie de caă rţi îânghesuite îân tot locul. De ziduri aninau
piei de viţel, pe care era zugraă vitaă bolta cereascaă .
Trudind saă îântocmeascaă horoscopul poruncit de Maă ria Sa, jupaâ n
Antohie nu izbutea saă dibuie anume tainaă , ascunsaă îân raâ nduiala
stelelor. Bun! Jupiter îâmpotrivindu-se lui Mercur vesteşte caă laă torie.
Aceasta o pricepe orice ucenic, iar dumnealui, care dobaâ ndise
îânvaă ţaă turaă pe laâ ngaă vestitul Aga-Al-Khar din îândepaă rtatul Aram,
numaă ra patruzeci de ani de caâ nd drumeţea cu ochii şi gaâ ndul printre
luceferi. Iar raă staă lmaă cirea era lesnicioasaă : îântreaga Valahie se caă laă torea
la Dunaă re.
Tot drum lung vestea şi Saturn, aflat îân aceeaşi caă maraă cu Marte.
Dihonia o staâ rnea, ca îântotdeauna, Mercur… Mercur – vaă zut-ai
neguţaă tor saă nu staâ rneascaă zaâ zanie şi şiretlic? – se laă faă ia, bimbaşaă , îân a
opta casaă , din aceeaşi caă maraă , cu Uranus cel blajin.
Vorovind cu voce tare şi daâ nd din maâ ini, jupaâ n Antohie se propti
iaraă şi dinaintea ocheanului îânalt de un staâ njen.
— Care-i pricina pentru care Mercur ţine poalele lui Uranus?
Uşa se deschise şi Glafira îâşi vaâ rîâ îânaă untru capul mustaă cios. Tulpanul
şofraniu îâi alunecase, dupaă obicei pe o ureche.
— Ai poftit ceva, staă paâ ne?
Jupaâ n Antonie, cuprins de stenahorie, ţipaă bezmetic:
— Tihnaă poftesc! Ieşi!
Muierea caâ ntaă ri trupul rotunjor, îân strai şoriciu, şi potcapul vaâ naă t,
dupaă cum poruncea ighemoniconul breaslei, ochii holbaţi, ouaă
raă scoapte, îântreaga faă pturaă muncitaă de draci, şi se îânchinaă de ducaă -se
pe pustii.
Jupaâ n Antohie se desprinse lehaă meţit de ochean şi se îântoarse la
-206-
OCHII JUPÂNIŢEI
masaă . Muie pana îân caă limaraă şi porni, de la capaă t, cifraă ria şi
maă suraă torile. Ce saă caute oare Mercur peste Uranus? Saă se lase cu taâ rg
îântre valahi şi paă gaâ ni? Şi unde se ascundea oşteanul Marte? Iacaă , oricaâ t
scormonea caă maă rile cerului, nu-l dovedea. Tot astfel nimic nu vestea
biruinţaă , caă ci pentru asemenea ispravaă , Marte se cerea îâmpreunat cu
Jupiter…
Suspinaâ nd a pagubaă , jupaâ nul lepaă daă pana îân teaca de bronz şi hotaă rîâ
saă pogoare pe paă maâ nt, spre chibzuialaă saă naă toasaă . Nu se putea îânfaă ţişa
Braâ ncoveanului. şi mai cu seamaă acelui stolnic a caă rui caă utaă turaă
paă trunzaă toare o temea vaâ rtos, cu proorociri tulburi. Şi-apoi, vreme de
patruzeci de ani, deprinsese îânvaă ţaă turaă caă îâmpaă raţii şi craii nu
îândraă gesc desluşiri proaste asupra viitoriei, ci, dimpotrivaă , cu saţ te
raă splaă tesc dacaă acestea merg îântr-o suflare cu vrerea lor.
Chiar de-ar fi citit, neizbaâ ndaă pe bolta cereascaă , jupaâ n Antohie tot ar
fi şovaă it saă o vesteascaă la Curte. Din îânvaă ţaă tor, lesne ajungi cobe şi piazaă
rea. Primejdia urnise o Valahie îântreagaă , maâ naâ nd-o la Dunaă re, şi poate
doar Cel Veşnic, ridicaâ nd zid paâ naă la cer, i-ar mai fi putut pune stavilaă .
IÎnchise harţaloagele, hotaă raâ nd caă glasul stelelor ştiriceşte biruinţaă şi
îâncaă raă sunaă toare. I-o va vesti Braâ ncoveanului, chiar îân clipa caâ nd vor
purcede la drum.
Dupaă care, uşurat la cuget, îâncepu sa chibzuiascaă dacaă nu cumva
Glafira a greşit te miri ce maă runţiş îân raâ nduiala fierturii pentru
paâ ntece.
***
Kir Pylarino, doftorul Curţii Domneşti, se gaă tea de drum. Porunca o

primise spre chindie, printr-un olaă car al Braâ ncoveanului, şi de atunci o
ţinea îântr-un zor. Dintaâ i trebuise saă cotrobaă iascaă prin pod dupaă
sunducul de leacuri, caă ci iacaă , se îâmplineau de Saâ ntaă Maă rie şapte ani de
caâ nd dumnealui nu mai paă raă sise Bucureştii. Atunci se caă laă torise ultima
oaraă paâ naă îân îândepaă rtata Bavarie, unde ducesa de Saxa, gingaşa
Francisca-Adelaida, sta saă nascaă … IÎnainte de aceasta fusese îân
Florintia, spre a-l taă maă dui pe ducele de Rosignoli, dezumflaâ ndu-i
paâ ntecele, şi cu mult mai îânainte, faă cuse un scurt popas la curtea
Bourbonului, unde îâl cunoscuse pe vestitul Bartholomeo.
Diavolul acela era cu adevaă rat priceput şi avea ştiinţa otraă vurilor. IÎn
-207-
schimbul unui leac pentru taă maă duirea urechilor surde, italianul îâi
daă ruise un corn de bou umplut cu arsenic. O naă scocire sataniceascaă !
Luataă cu picurişul. otrava îâţi alina junghiul din paâ ntece, alunga sughiţul
şi duhurile cele rele din trupurile smintiţilor. De îântrecea maă sura cu o
singuraă gaă maă lie de ac, erai grabnic raă pus, faă raă ca cineva, îân afaraă de
Dumnezeu, saă ghiceascaă pricina.
Trecuseraă cincisprezece ani de atunci. Bartholomeo sfaâ rşise îân chip
tainic, dar cornul daă ruit de daâ nsul se mai afla îân sunducul lui jupaâ n
Pylarino. Doftorul suspina gaâ ndind la raă bojul domniei sale. Nu mai
avea nici jumaă tate din vlaga de altaă dataă şi chibzuia îânfricoşat la vorbele
acelui îâmpaă rat îânţelept, Augustus: „Şaizeci şi unu de ani, iataă pragul de
care cei mai mulţi oameni se îâmpiedicaă . Anno fatidice…“
Iar Kir Pylarino, care avusese prilejul îân nenumaă rate raâ nduri saă se
îâncredinţeze de adevaă rul cuprins al cugetaă rii, socotea caă -l despart doar
douaă luni de acel prag. Ridicaă ochii spre ciobul de mirazaă , aninataă îântre
fereşti, şi spaima îâi lunecaă gheaţaă îân lungul spinaă rii. Semnele se iscau
limpezi: naă rile de cearaă , urechile gaă lbejite, umbre vineţii îâi muşcau
colţurile gurii.
Clopotele Mitropoliei, care se odihniseraă preţ de caâ teva clipe,
prinseraă din nou saă zbuciume vaă zduhul, smulgaâ ndu-l de la oglindaă .
Laâ ngaă cornul de bou raâ ndui pietrele taă maă duitoare. Nefretica, leac faă raă
greşealaă pentru rinichi, judaica, neasemuitaă , caă ci alunga raă utaă ţile din
trupul omului, selenita, ataâ t de preţioasaă oştenilor şi paladinilor. De
ajuns s-o lipeşti de ranaă şi opreşti caâ t ai clipi saâ ngerarea. Nu, piatra-
vulturului, cea care paă streazaă pruncul îân paâ ntece, neîângaă duind
lepaă datul, nu-i era de trebuinţaă , îân schimb beica 1 nu trebuia uitataă . O
saă ptaă maâ naă purtataă îân saâ n daă vlagaă nouaă şi vaâ rtoasaă trupului slaă biu.
IÎn cealaltaă despaă rţitoare a sunducului, Kir Pylarino raâ ndui
clondiraşele cu saâ nge de viperaă şi de cocoş negru, pulberea de broascaă
ţestoasaă , alifia de melci fierţi îân raă şinaă pentru alungarea paă duchilor –
vaă zut-a cineva tabaă raă faă raă asemenea pacoste de gaâ ngaă nii? – nalba
îâmbinataă cu hreanul opaă rit îân miere de albine.
Tocmai dedesubt, la ferealaă de orice privire, jupaâ nul ascunse cartea
de vraă ji şi descaâ ntece a lui signor Visconti, acel caă lugaă r benedictin
afurisit de Papa Clement al X-lea şi alungat din tagma bisericeascaă .
Cartea aceasta se dovedise faă raă preţ – doar douaă zeci de doftori îân toataă
1
Cuarţ.
-208-
OCHII JUPÂNIŢEI
Evropa izbutiseraă s-o rostuiascaă – şi, deşi pe faţaă Kir Pylarino se arata
taă gadnic şi plin de dispreţ pentru asemenea vraă jitorii, îân tainaă se
minuna de ştiinţa italianului şi nu şovaă ia saă ia pildaă .
O faă cea şi celaă lalt doftor al Braâ ncoveanului, Pantaleone, faă raă saă se
sfiascaă a o maă rturisi, şi chiar Ioan Comnenul. Cel mai şiret dintre toţi se
dovedea îânsaă Pandele, plaă tit de Vodaă cu o mie de taleri pe an. Caâ nd îâşi
îâncerca leacurile asupra betegitului, dintaâ i îâi lua juraă maâ ntul caă va
paă stra tainaă asupra celor saă vaâ rşite, şi tot asemenea, nu îângaă duia pe
nimeni saă stea la privealaă . Nu mai departe de anul trecut, o alungase pe
îânsaă şi doamna Marica din iatacul lui beizadea Ştefan. Iar Vodaă nu
craâ cnea, punaâ nd mai presus de orice viaţa coconilor şi a domniţelor.
Kir Pylarino oftaă sastisit. Laă caă tui cufaă raşul şi îâşi puse potcapul
cenuşiu. Careta aştepta dinaintea casei, iar arnaă uţii ce aveau saă -l
îânsoţeascaă la Curte îâşi pierduseraă de mult raă bdarea, privind ultimii
taâ rgoveţi care luau drumul Dunaă rii.
Doftorul îânfipse un cuţit îân mijlocul casei, pentru a cetlui duhurile
cele rele, îâmpiedicaâ ndu-le astfel saă ia urma staă paâ nului, şi chemaă
slujitorii saă -i ridice sunducul.
***
Crai-Nou staă paâ nea taâ rgul Bucureştilor. Rezemat de fereastraă , Maă ria
Sa urmaă rea îângaâ ndurat vaâ nzoleala din Curtea Domneascaă . Pretutindeni
mişunau slujitori şi oşteni, straă jile maă surau paşi îân staâ nga şi dreapta,
veghind uşile cu oprelişti, boierii adunaţi îân paâ lcuri schimbau vorbe
scurte, şoptite, asupra primejdiei. Douaă slugi de la cuhnii trecuraă ,
claă tinaâ ndu-se raă puse de povara haâ rdaielor de apaă , un cal nechezaă
flaă maâ nd, ori poate doar ostenit.
Ochii lui Vodaă cercetau mereu şi faă raă voie spre cer. Privea ca pe un
semn raă u luna aceea ciopaâ rţitaă , smulsaă cu dinadinsul parcaă din
creştetul unei geamii şi îânfiptaă pe bolta Valahii, simţea pe grumaji
taă işul secerei de aur. Ca îântotdeauna caâ nd îâl naă paă deau spaima şi gaâ ndul
cel raă u, îâşi raă suci privirea spre icoana Sfinţilor îâmpaă raţi Constantin şi
Elena, îânveşmaâ ntataă îân aur. I-o daă ruise îân pruncie mumaă -sa, vorniceasa
Stanca, şi de atunci îâl îânsoţea pretutindeni şi îân fiece clipaă . La vreme
blaâ ndaă ori vraă jmaşaă , îân divan sau îân caă maă rile domneşti, icoana îâşi avea
loc statornicit îân anume clapcaă a caftanului.
-209-
O tuse uşoaraă îâi îântoarse capul. Chipul stolnicului Cantacuzino, ivit
ca de obicei faă raă veste, paă rea neguros trecut prin funingine. Ceraâ nd din
ochi îângaă duinţaă , îâşi lepaă daă caftanul.
— Cald? îântrebaă Vodaă îântr-o doaraă .
— Zaă duf.
— Ce vesteşte jupaâ n Antohie?
Stolnicul aţinti iute covorul. Doi zimţi nu lepaă da pe bazaconiile
astrologului. Credinţa faă raă margine pe care o punea nepotu-saă u îân
asemenea naă zdraă vaă nii îâi scaă paă ra ciuda şi dispreţul. Nu pricepea cum
Vodaă , a caă rui minte limpede şi cuprinzaă toare o cunoştea bine – n-ar fi
opintit altfel saă -l ridice îân scaun, şi nici nu şi-ar fi legat cu nod straâ ns
soarta de a Braâ ncoveanului – se lasaă amaă git de şiretenia unor
potlogari. Magi, caă rturaă rese, cititori îân stele şi aurfaă urari din te miri ce
pulbere, umpleau curţile domneşti la Mogoşoaia, Bucureşti,
Braâ ncoveni si Doiceşti, bucuraâ ndu-se de belşug şi aleasaă cinstire.
— Jupaâ n Antohie vesteşte biruinţaă , doamne, şopti stolnicul privind
laă turiş.
Obrazul Braâ ncoveanului se luminaă .
— Adevaă rat?
— Adaă ugeşte îânsaă caă aceasta se va saă vaâ rşi cu saâ rg şi ostenealaă , şi
jertfaă de vieţi.
Vodaă oftaă şi ochii i se aninaraă iar îân secera lunii. Rosti pe gaâ nduri:
— Romaâ nii de pretutindeni ridicaă zid la Dunaă re…
— Zid ridicaă şi osmanlaâ ii. Iscoadele noastre ştiricesc potop de
turcime, graă maă dit pe malul bulgaă resc. N-au loc de raă suflet, îândesaţi
unul îântr-altul precum seminţele îân caă paă ţaâ na de zaâ na-soarelui.
Braâ ncoveanu îâşi cuprinse îân palme taâ mplele îânfierbaâ ntate.
— Fie ca pronia cereascaă saă ni se arate milostivaă . Din asemenea
îânfruntaă ri poate pieri o ţaraă , aducerea aminte zaă daă rind-o doar slova de
letopiseţ. Pe oamenii aceştia doar moartea îâi va îândupleca!
Se aplecaă asupra pergamentelor care desluşeau socoata oştirii.
Cantacuzinul puse faţaă îân faţaă agoniseala lui Vodaă cu puhoaiele de
raă zboinici osmanlaâ i, caă liţi de baă taă lii, şi suraâ sul amaă raă ciunii îâi îânflori pe
buze. Maă ria Sa ridicaă din umeri a neputinţaă .
— Saă naă daă jduim caă Duca al Moldovei va rostui tot pe ataâ ta.
— Saă naă daă jduim, poftori stolnicul faă raă îâncredinţare.
Nu-l iubea pe fostul ginere al Braâ ncoveanului şi nu se bizuia nici de-
un sfanţ pe vrednicia feciorului de tejghetar. Caă utaă privirea lui Vodaă
-210-
OCHII JUPÂNIŢEI
adaă ugaâ nd cu blaâ ndeţe:
— Oricaâ taâ vitejie ar dovedi oştenii romaâ ni, e peste putinţaă saă ţinaă
piept paă gaâ nilor. Se cuvine daraă a bate şi alte caă raă ri.
— Anume?
— Numai vicleşugurile ne pot aduce izbaâ nda.
Scoase capul pe uşaă şi faă cu semn scurt. Caâ t saă -şi numere Vodaă
degetele de la o singuraă maâ naă , se ivi cu îânchinaă ciune plecataă un
moşneag cocaâ rjat, îân strai praă zuliu. Pe chipul haâ rbuit, cu baă rbiţaă
gaă lbejitaă de mahorcaă , vieţuiau doar ochii albaştri, douaă pietre de
lapislazuli, îâncrustate îân gaă vane adaâ nci. Maă ria Sa îâl cunoştea, era Toncu
pisarul, cel mai vechi slujbaş al Cancelariei Negre.
Caâ te nu vaă zuse moşneagul îân caă maă rile cele tainice, de caâ te
dedesubturi politiceşti, ce îân veci aveau saă raă maâ naâ necunoscute, nu
dobaâ ndise ştiinţaă ? Ghiujul îândemaâ natec, cu „praxis“ îândelungat, cum
spun grecii, şi cugetul cusut, era unealta de naă dejde a Cantacuzinului îân
toate diavoliie. Dumnealui, Toncu pisarul, îântocmise asudaâ nd patru zile
cartea prin care Paşa de la Vidin, potrivnic Braâ ncoveanului, îâşi dovedea
traă darea faţaă de padişah. Stolnicul grijise ca pergamentul maă sluit,
îândreptat vezi-Doamne caă tre Mazepa al cazacilor, saă nimereascaă îân
maâ inile unei iscoade otomane. Şi aşa, turcul de la Vidin îâşi praă paă dise
caă paă ţaâ na sub securea gaâ delui, vinovat doar de-a nu-l fi ţinut laâ ngaă
inimaă pe Vodaă Constantin.
Dar cartea naă scocitaă pentru hanul de la Craâ m? Paraă şi foc ţaâ şnise pe
naă rile lui Zaâ rne, aflaâ nd caă ibovnica, de dragul caă reia şi-ar fi retezat
braţul drept, preacurveşte cu nepotu-saă u Nadaâ r. Caâ t ai scaă paă ra
amnarul, poruncise moartea ticaă loşilor, izbaă vind Valahia de potrivnici
ce urzeau saă -l aducaă îân scaun pe beizadea Iordache, îân acelaşi gaâ nd cu
nemţii. Dar hrisovul caă tre bailul Giustiniani? Dar caâ te şi mai caâ te…
IÎntr-o vreme Cantacuzinul, a caă rui minte doselnicaă nu îângaă duia
nimaă nui traistaă burduşitaă de taine, chibzuise chiar saă se lepede de
Toncu, daă ruindu-i moarte blaâ ndaă îân somn. Caă ci, cugeta stolnicul, gura
astupataă cu ţaă raâ naă nu sloboade taine. Dupaă îândelungi socoteli, îâl
îângaă duise pentru meşteşugul saă u neasemuit, mulţumindu-se doar saă -l
ţinaă straâ ns şi sub veghea necontenitaă a trei iscoade.
IÎnsaă nici moşneagul nu era naă rod, iar Cantacuzinul, care n-avea
mulţi sfinţi, aducaâ nd îânchinaă ciune doar vicleşugului, îâi preţuia îân sinea
dumnealui iscuseala de vulpe. Simţind gaâ ndul stolnicului, moşneagul
se ferea saă dea îânvaă ţaă turaă desaă vaâ rşitaă ucenicilor, alungaâ ndu-i din
-211-
Cancelarie îân clipele cele mai îânsemnate. De pildaă , nici un îânvaă ţaă cel nu
se afla de faţaă caâ nd, dumnealui, jupaâ n Toncu pisarul, alcaă tuia peceţile
calpe, nimeni n-avea ştiinţaă cum şi din ce zeamaă , ori pulbere, îâşi
tocmea vopselurile pentru ca ceara cea verde saă fie idoma cu a ţarului
Petru, cea saâ ngerie totuna cu a lui Leopold, cea şofranie, vaâ rstataă cu
negru, leitaă poleitaă pecetea generalului Rabutin de Bussy al
Trasilvaniei. Toate aceste gaâ nduri retezau mintea stolnicului îân vreme
ce aştepta ca maâ inile moşneagului, mici, de muiere, saă deznoade
panglicile purpurii ale unui hrisov aşezat pe piele de viţel.
Baă traâ nul aşternu zapisul la privealaă , pe o mescioaraă scundacaă ,
stropitaă cu cioburi de fildeş. Deşi deprinşi cu meşteşugul de aur al lui
Toncu, Vodaă şi stolnicul raă maseraă pieriţi de mirare. Saă juri îân nouaă zeci
şi nouaă de biserici caă fusese ticluit chiar îân cancelaria padişahului,
preafericitul Mustafa al II-lea. Pielicica trandafirie, tuşul negru şi roşu,
slovele cu prisos de zorzoane, dupaă pilda lui Isa din Arasi, cei dintaâ i
calemgiu al cancelariei Porţii, pecetea cu roze, ce avea saă cetluiascaă
hatişeriful, toate îânmaă nuncheau asemenea desaă vaâ rşire, îâncaâ t îânsuşi
slujbaşul turc n-ar fi dibuit minciuna, de s-ar fi holbat prin toate
ocheanele jupaâ nului Antohie!
— Temeinicaă ispravaă ! şopti stolnicul.
Toncu clipi maă runt, cu oarecare tulburare. Cantacuzinul, zgaâ rcit cu
dezmierdaă rile, se dovedea astfel din cale afaraă de mulţaă mit. Vodaă
apropie sfeşnicul şi se aplecaă asupra caă rţii.
Către Mecid Aziz Yavuz, paşa de la Ienicöy, poruncim:

Îndreaptă fără zăbavă trupurile de spahii precum şi steagurile de
ieniceri spre hotarul muscalilor, unde avem veste că Petru, dimpreună cu
hanul de la Crâm, mânia lui Alah să-l fulgere, purtându-ne gând
vrăjmaş, grămădesc oaste. Răgaz spre a îndeplini porunca ai atât cât
sclipeşte pumnalul sub rază de lună scăpărată dintre nouri. Profetul,
Alah în saleh, să-ţi călăuzească paşii. Mustafa al II-lea, cireşar în a
şaptesprezecea zi, leat 1079 de Ia Hegira1, Humaiun Saray2 – Haz Odasi3.
Chipul lui Vodaă se luminaă a zaâ mbet. Atinse cu douaă degete umaă rul
pisarului, spre mulţumitaă , apoi îâşi raă suci ochii caă utaâ ndu-l pe
1
Data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina (622 e.n.).
2
Palatul Sultanului.
3
Camera imperială.
-212-
OCHII JUPÂNIŢEI
Cantacuzin.
— Şi acum? raă staă lmaă ceşte, stolnice, isprava in cifre. Ce-am
dobaâ ndit?
— Lepaă daă m din caâ rcaă , dintr-o singuraă suflare, povara a cincizeci de
mii de oşteni, care, abaă tuţi din drum, vor aştepta la celaă lalt hotar
naă vala muscalilor şi a hanului. Va curge apaă multaă pe Dunaă re paâ naă saă
se dezmeticeascaă Mecid. Dacaă degetele jupaâ nului Toncu se vor dovedi
la fel de dibace şi îân „poruncile“ caă tre paşa de la Vidin, chibzuiesc saă
mai punem pe drumuri calpe îâncaă cincizeci de mii.
Braâ ncoveanu claă tinaă de caâ teva ori din cap. Secera lunii pierise din
privealaă şi Vodaă se simţi dezmierdat de naă dejde nouaă .
— E bine! Domniei tale, jupaâ ne, îâţi vom aduce cuvenita mulţumire
dupaă ce naă pasta se va fi caă laă torit, îântocmindu-ţi hrisov de danie asupra
moşiei noastre Gligani…
Un fustaş se ivi îân pragul uşii. Stolnicul îâi faă cu semn saă vorbeascaă .
— S-a îânfaă ţişat Marghioliţa, negustoreasa din Sfaâ ntu Gheorghe.
Vodaă cerceta cu mirare îânfaă ţişarea muierii. E drept, auzise multe

vorovindu-se despre negustoriţa de bibiluri din Sfaâ ntu Gheorghe,
zvonul frumuseţilor dumneaei ajunsese paâ naă la Curtea Vianei. Avea de
asemenea ştiinţaă caă stolnicul o socoate iscoadaă dibace, dar paâ naă îân
acea îânserare de cireşar nu avusese prilejul saă o vadaă . Marghioliţa se
dovedea chipeşaă ca Duminica Paştelui, iar Braâ ncoveanu, baă rbat
cumpaă nit, cu pofte ce nu paă şeau dincolo do pragul iatacului domnesc,
desluşea acum cu ochi limpede zestrea de bucurii îândesate îân trupul
diavoliţei.
Muieri frumoase se aflau îân Bucureşti caâ ţi brotaci îân laă covişte. Cine
n-o cunoaştea pe vorniceasa Leurdeanu, ori n-auzise de Ocheşica
Braă iloiu, nepoata baă nesei, ori de Ecaterina, logofeteasa Ştirbey? Chiar
Domniţei Baă laşa, baă lanaă ca graâ ul dat îân rod, îâncepuse saă -i meargaă
buhul. Da, chipeşe saă nu-ţi mai desprinzi caă utaă tura, dar dinaintea
negustoriţei, şi aceasta o simţea orice paă reche de naă dragi, îâţi pierdeai
cumpaă tul.
Marghioliţa avea frumuseţea muierilor ursite saă punaă sfinţii la grea
îâncercare, saă vaâ re îân ispitaă baă ietanii cu puf de musteaţaă şi moşnegii,
baă rbaţii îân putere ori schimnicii. O dovedea îântreaga îânfaă ţişare.
Caă utaă tura negustoriţei dezmierda, buzele rumene faă gaă duiau dulceaţa
mierii, boiul mlaă diu cu zvaâ rcoliri molatece, şerpeşti, iscau jar chiar
-213-
şi-ntr-un vreasc de inimaă . Muierea ştia privi catifeliu, ştia suraâ de,
cunoştea vraja caă lcaă turii unduioase, avea ştiinţa straiului care îânvaă lind,
desluşeşte cu viclenie belşugul de farmece.
„IÎi toataă o flacaă raă “ îâşi zise, zaâ mbind, Braâ ncoveanu.
Marghioliţa simţi caă utaă tura aţintitaă a Domnului şi îâşi netezi catrinţa.
Era deprinsaă saă fie cercetataă hulpav, din toate paă rţile, dar acum, îân faţa
lui Vodaă , îâncerca un soi de staâ njenealaă . Socoti caă -i cam despuiataă ,
potcoava iei nu-i acoperea umerii, prin ţesaă tura straă vezie se desluşeau
saâ nii slobozi, îântre care îânfipsese boboc de trandafir saâ ngeriu.
Stolnicul o cercetaă din creştet paâ naă -n taă lpi. Negustoreasa se zgribuli
sub privirea de gheaţaă .
— Vei schimba veşmintele, Marghioliţaă !
Muierea roşi socotind caă îânfaă ţişarea îâi e cu adevaă rat necuviincioasaă .
Iar diavolul de stolnic îâncaă o dataă îâi citise cugetul. Duse maâ na la piept
cercaâ nd saă se acopere.
Cantacuzinul îâşi aminti cum se zaâ mbeşte:
— Pentru a bucura ochiul taâ rgoveţilor valahi, s-ar cuveni saă umbli îân
straiele de la botez. Slujba pe care poftim saă ţi-o îâncredinţaă m cere îânsaă
alt soi de veşminte, pe gustul unui anume lefegiu din oastea otomanaă .
Ochii Marghioliţei se raă suciraă spre chipul neguros.
— Acelui lefegiu, urmaă liniştit stolnicul, avaâ nd cuvenita îânvaă ţaă turaă şi
dovedind mare pricepere, i-au fost îâncredinţaţe tunurile turceşti. E
neamţ de felul saă u, pe nume Klein, iar ştiinţa şi-a dobaâ ndit-o îân ducatul
Bavariei. Pe el avem trebuinţaă saă -l îângenunchezi cu ispitele.
Muierea suspinaă cu uşurare şi îâşi ridicaă pleoapele fraă njurite poftind
saă afle:
— Baă rbat lumeţ ori supus unei singure catrinţe?
— Baă rbat cu maă suraă , desluşi scurt stolnicul. Cumpaă nit, şi la cupaă şi
la muieri, de aceea pentru a-l ameţi se cere oleacaă de trudaă şi
îânvaă ţaă turaă de soi.
Vodaă îâşi astaâ mpaâ raă suraâ sul. Iacaă o marfaă de care negustoreasa nu
ducea lipsaă . Stolnicul o maă suraă cu ochiul cusaă toreselor din Taâ rgul de
Mijloc:
— Vei îânveşmaâ nta strai leşesc, caă ci ia şi catrinţa nu-i sunt pe plac. O
rochie de tafta raă surie, cu horbotaă de Anglia şi poalele chenaă ruite cu
cacom1, îâi vor fi, socot, pe potriva gustului. Nu trebuie saă te socoataă nici
1
Hermină.
-214-
OCHII JUPÂNIŢEI
stareţaă , nici podaă reasaă .
Vodaă zaâ mbi. Nu-l prepuia pe stolnic ataâ t de priceput îân bodroanţe
muiereşti. Constantin Cantacuzino îâşi ciupi, dupaă obicei, obrazul staâ ng
şi urmaă :
— Te vei da drept boieroaicaă ce se îântoarce acasaă din ţara grecilor.
Pe neamţ trebuie saă -l îâncovoi faă raă putinţaă de îândreptare, îâncaâ t saă -şi uite
datorinţele şi saă vlaă guiascaă cu bunaă ştiinţaă , puterea tunurilor turceşti.
Braâ ncoveanu îâl privi iute. Unchiu-saă u îâncredinţa muierii slujbaă
neasemuit de grea.
— Saă le vlaă guiascaă , apaă saă Cantacuzinul, faă raă ca şalvaragiii saă -i poataă
ghici vaâ nzarea. Cum? Umplaâ nd cu paie ghiulelele ce le va îândrepta la
poruncaă asupra Valahilor, ori prin altaă iscusealaă . Cine-şi cunoaşte
meşteşugul îâi ştie şi vicleşugurile. Ţi-e limpede, Marghioliţaă ?
Negustoreasa daă du din cap.
— Atunci eşti slobodaă , porunci Cantacuzinul.
IÎndataă ce muierea pieri, trestie adiataă de vaâ nt, Vodaă caă utaă chipul
stolnicului cu anume zaâ mbet.
— Hm, îâncep saă cred caă nu aurul şi vinul sunt avuţiile cele mai de
preţ ale Valahiei…
„Din zece oameni, chibzui Cantacuzinul caă laă torindu-şi privirea pe

uliţele goale, nouaă sunt la Dunaă re“.
Olacii îâi vestiseraă caă hotarul mulţimii se laă ţea – haă t! –departe,
dincolo de baă taia ochiului, iar puhoiul paă rea faă raă capaă t. Ceas de ceas
soseau caă ruţe, şi raă dvane, şi oameni caă laă ri, ori din ceilalţi, calici, cu
traista-n baă ţ, colbuiţi de drumul straă baă tut cu piciorul.
„Nicicaâ nd, spusese Vodaă , ataâ t caâ t ne ştiricesc letopiseţele, valahii şi
moldovenii nu s-au straâ ns îântr-o inimaă şi o raă suflare ca îân aste zile…“
Tulburat peste maă suraă se dovedise şi fratele stolnicului, Mihai
Cantacuzino, trimis de Maă ria Sa saă raâ nduiascaă mulţimea. IÎnsoţit doar
de armaşul Ştirbey şi vreo doi arnaă uţi, spaă tarul Mihai colindase malul
legaâ nd voroavaă cu prostimea, minunaâ ndu-se ici de un rumaâ n, purces
tocmai din ţara Zarandului, dincolo de un prunc, baă ietan de
doisprezece ori treisprezece ani, ce-şi cioplea harnic par spre a veni de
hac şalvaragiilor. Cu fiecare pas, uimirea Cantacuzinului sporise.
Adevaă rat, Braâ ncoveanu nu le pusese pielea-n baă ţ precum vecinul şi
-215-
ginerele saă u din Bogdania1, Vodaă Duca, totuşi îâi straâ nsese binişor îân
chingi şi valahii nu o dataă caâ rtiseraă . Ba, de un Sfaâ nt Ioan, la ieşirea
alaiului domnesc din Mitropolie, cutezaseraă chiar saă -i caâ nte îân nas: Bir
pe cap/Bir pe căciulă,/Bir pe şatră/Şi pe şură/Şi pe bucata din gură/Bir
pe oi/Şi pe groapa cu gunoi…
Oamenii opinteau pentru Moldova şi Valahia, aceasta o pricepuse
spaă tarul, dar, iar adevaă rat era, caă dacaă staă paâ nirea îâi prea neîânduraă toare
şi dragul de obcinaă osteneşte. Astfel, cu inimaă îâmblaâ nzitaă şi ochii
îânrouraţi, Mihai Cantacuzino îâmpaă rţise vorbaă bunaă şi taleri acolo unde
calicia se iţea prin straiţe şi îân caă utaă tura flaă maâ ndaă , iar caâ nd nimerise îân
staniştea milogilor din Bucureşti, zdruncinat pe de-a-ntregul,
poruncise tain zilnic pentru nemernici, din cuhniile Maă riei Sale.
Douaă sprezece ceasuri şi tot ataâ ţia cai îâi fuseseraă de trebuinţaă
spaă tarului spre a ajunge îân taâ rgul Bucureştilor, gonind furtunaă , pe caă i
ocolite.
Mihai Cantacuzino se afla baă rbat îân crucea tinereţii, muieratic, dar
cu maă suraă . Semaă na cu mumaă -sa, Ilinca, de la care luase portul baă ţos,
spaima de deochi şi paâ ntecele supt. Deprinsese îânvaă ţaă tura de oştean îân
şcolile Vianei.
Constantin Cantacuzino îâşi îângaă duia fratele – celorlalţi le maâ ncase
comaâ ndul ori le purta vrajbaă veche şi neodihnitaă – dintaâ i fiindcaă , mezin
fiind, îâl ridicase singur pe cheltuiala domniei sale, al doilea, pentru caă
Mihai nu se dovedise prea bogat la minte. Rost şi socotealaă despre
slujbaă îâi da lui, nu lui Vodaă . Adevaă rat îânsaă caă urmaâ ndu-i povaţa, o faă cea
pe ascuns. Maă ria Sa, blaâ nd ca miaua si şiret vulpe, staâ rnit ajungea urs
maâ nios.
Acum, îân amiaza tulbure de cireşar, ostenit de drum, îâşi lepaă daă agale
veştile.
— Asearaă am zaă rit cele dintaâ i fesuri…
— Pedestrime?
— IÎntocmai, baă diţaă . M-a cuprins mirarea caă ci, dupaă ştiinţa mea,
osmanlaâ ii îâmping dinainte mamelucii şi spahiii.
— Caâ ţi flaă caă i ai ales dintre opincari?
— Zece mii.
— Şi dintre calfele meşteşugarilor?
— Cam la jumaă tate.
1
Moldova.
-216-
OCHII JUPÂNIŢEI
— E bine.
Mihai Cantacuzino îâşi aminti cazna sa de a-i deprinde ştiinţa
armelor. Rosti cu oftat:
— La trudnicaă slujbaă m-am îânhaă mat, Constantine! Pentru asemenea
maă runţişuri, îân şcoala din Viana, dascaă lii nu praă paă deau nici maă car un
minut. Eu cheltuiesc caâ te trei ceasuri, iar Gheorghe a Irinei, ori a Ilenei,
îâmi zaâ mbaă reşte îân nas şi-mi desluşeşte caă n-a priceput.
Stolnicul îâşi îândopaă luleaua. O depuse pe mescioaraă şi se raă suci îâncet
spre fratele dumnealui. IÎn glas îâi paâ lpaâ ia maâ nia:
— Gheorghe a Irinei, ori a Ilenei, s-a rupt de gospodaă rie, muiere şi
prunci, i-a lepaă dat îân baă taia vaâ ntului, a traâ ntit plugul îân ţarinaă ,
primejduindu-şi bucatele şi vieţişoara, şi a dat navalaă la chemarea
dragostei pentru Valahia. La şcoala din Viana v-aţi aflat toţi feciori de
principi, crai, ori din neam cu herb vestit îân Evropa. Despre ce vi se
desluşea acolo, mai aşa ori altfel, aflaseraă ţi din fragedaă pruncie. Ceri
aceeaşi pricepere, caă ci saâ rgul nu-i cu îândoialaă , unor plugari ori
neguţaă tori?
Spaă tarul Mihai îâi cercetaă chipul cu mirare.
— De ce eşti maâ nios, baă diţaă ?
— Maă maâ nie nerozia. Vii de la Dunaă re. S-au îâmbulzit acolo pentru
Moldova şi Valahia, pentru Moldova şi Valahia nu pentru Vodaă şi
coconii lui, nici pentru mine ori domnia ta, tot ce-i suflare purceasaă din
îâncrucişarea Raâ mului cu a Daciei. Boieri, neguţaă tori, calici, plugari,
milogi şi teleleici, prunci, ciobani, muieri şi ologi, şi moşnegi staâ lpiţi îân
toiag. Cunosc oamenii, sau cel puţin aşa m-am faă lit paâ naă acum, le ştiu
viclenia, ştiu caâ t pot fi de haini, le ştiu milosaâ rdia la parastase şi caâ nd ia
foc bordeiul vecinului, şi mai ştiu caâ nd îânchinaă cruce, caâ t le e drag de
Domnul Christos şi caâ t le e teamaă de urgia cerului. Am ştiinţaă , Mihai,
dar nu îândeajunsaă îânchipuire şi asta am priceput-o îân aceste zile.
Nicicaâ nd n-aş fi prepuit caă o ţaraă îântreagaă , la singur zvon de primejdie,
primejdie mare, e adevaă rat, se poate scula îântr-un raă suflet, îântr-un
gaâ nd şi o inimaă , saă -şi punaă trupul stavilaă vraă jmaşului.
Spaă tarul Mihai caă scase ochii amuţit. Stolnicul adaă ugi mai domol:
— Nu li se cuvine dispreţul nostru, Mihai, ci falaă şi îânchinaă ciune. Ce-i
mai ciudat, e caă nici n-ar pricepe-o. Ce saă vaâ rşesc ei acum li se pare
firesc, precum gaâ nguritul pruncului, raâ sul ciocaâ rliei ori omaă tul şi gerul
Bobotezei. Şi-n aceasta le staă preţul!
Straă baă tu de caâ teva ori lungul caă maă rii şi ochii neguroşi, aburiţi de
-217-
tristeţe, zaă boviraă la forfota slujitorilor. Se opri îân prag, cu maâ inile
îâncrucişate peste piept.
— Le-ai raâ nduit umblatul?
— Da, baă diţaă Constantin. Am lepaă dat caâ te zece oşteni la fiece pod,
spre a veghea scurgerea carelor îân desaă vaâ rşitaă raâ nduialaă . Raă scrucile
drumurilor sunt vegheate de panţaâ ri. Am îântreit numaă rul straă jilor care
raă scolesc paă durile îân caă utarea iscoadelor paă gaâ ne.
— S-au şi ivit? îântrebaă stolnicul.
— Se aflaă unele semne…
— Altceva?
— Drumurile cele bune au fost arate, croind altele, straâ mbe, ce duc
îân mlaştinaă , dupaă porunca domniei tale.
Stolnicul clipi de caâ teva ori maă runt, semn de îâncuviinţare. Mai apoi,
vor avea oleacaă de caznaă gospodarii, spre a îândrepta caă raă rile, dar acum
hotaă raâ rea o socotea îânţeleaptaă .
— Altceva!
— Am desaă vaâ rşit clapcele. S-au fost saă pate cinci sute de gropniţe, cu
îânveliş de rogojini şi buruieni, zaă plazurile de ţaă puşe au fost îâmpletite şi
raâ nduite la locul potrivit.
Dupaă obicei, stolnicul îâşi îânfipse baă rbia îân piept. Aceste garduri,
folosite îâncaă de Ştefan al Muşatinilor şi olteanul cel dibaci, Mihai, aveau
saă fie de mare ajutorinţaă . Culcat, ochiul nu le desluşea, mai cu seamaă îân
goana bidiviului, apoi, saă ltate îân raă stimp prielnic, puneau piedicaă ,
bortind şi vaă taă maâ nd caă laă reţii. Se uitaă la fratele dumnealui. Ataâ ta avea
bun: vlagaă şi ascultare deplinaă .
— Pe drumurile de paă dure, urmaă spaă tarul, am naă scocit alte clapce.
— Anume?
— Au fost aninate de crengi naă voade pescaă reşti. Retezaâ nd acele
crengi, naă voadele vor caă dea asupra caă laă reţilor.
— E bine, murmuraă Cantacuzinul pe gaâ nduri.
Spaă tarul Mihai îâşi umezi buzele:
— Nici iscuselile baă traâ neşti nu le-am uitat. Dulgherii au retezat
arborii îân aşa fel îâncaâ t saă se praă vale la cea dintaâ i opintealaă . IÎn stejarii
trupeşi se vor tupila arcaşii şi purtaă torii de saâ neţe.
— Şi naă scocirile lui Vauban?
— Aici am avut oleacaă de furcaă . Caâ nd le-am îânfipt şpanga îân
puşcoace, nu-i taă ia capul cum pot fi deodataă şi pedestraşi şi suliţaşi, de
parcaă i-ar fi chemat Ion şi Gheorghe îân acelaşi timp. Caâ t despre vorba
-218-
OCHII JUPÂNIŢEI
„baionetaă “, abia dacaă au deprins-o clucerul Negoescu şi armaă şelul
Stroe.
— Clucerul şi armaă şelul au deprins, îân schimb, tare de grabaă nume
noi de holercaă …
— Chibzuiesc caă , la vreme de pace, nu-i un paă cat, baă diţaă .
— Aşa saă fie? Nu asta are îânsemnaă tate acum. Urmeazaă !
Spaă tarul Mihai ridicaă din umeri.
— Aceeaşi paă taă ranie si cu fortaă reţele. De ce adicaă iscate sub paâ maâ nt,
caă ci au doar de îânfruntat fesuri nu caâ rtiţe, şi nu pe deasupra, aşa cum
ştie orice creştin.
— Le-aţi ispraă vit? îântrebaă saâ caâ it stolnicul.
— Cu voia lui Dumnezeu, îân douaă -trei zile sunt gata.
— Aş fi poftit saă fie gata cu voia ta!
Mihai se ridicaă .
— De ce-mi porţi maâ nie, Constantine? Am depus straă danie şi chiar
dacaă se îântaâ mplaă saă chibzuiesc cu greşealaă , ştii bine caă nu ies din voia
domniei tale.
Stolnicul îâl cercetaă lung:
— Nu-s maâ nios, Mihai. Mi-e teamaă .
Pavel, starostele pescarilor din Tulcea, era tulburat din cale afaraă .
Nu visase vreodataă caă o saă se îânfaă ţişeze celui dintaâ i dregaă tor al ţaă rii, iar
acasaă , chiar dinaintea popei, nu saă lta privirea din ţaă raâ naă şi nu cuteza saă
deschidaă gura îânainte de a şi-o şterge îân maâ neca dulaă mii. Se foia pe
picioarele raă şchirate, chibzuind ce saă facaă cu maâ inile zdravene, douaă
cazmale butucaă noase şi roşii. Era un novac baă lan, cu obraji arşi de
soare şi caă utaă turaă blaâ nda, faă pturaă naă scocitaă de ape, cu umeri de
caă pcaă un şi suflet slobod.
Cantacuzinul rosti îâncet:
— Eşti starostele pescarilor din baă lţile cele mari ale Dunaă rii.
— Sunt.
— Te cheamaă Pavel.
— Maă cheamaă .
— IÎnseamnaă caă a ajuns şi la voi vestea primejdiei.
— A ajuns.
Şovaă i îâncurcat de ighemonicon. Cum se cuvenea saă -i raă spundaă ?
„Boierule“, i se paă rea prea neîânsemnat pentru sfetnicul Domnului,
poate „staă paâ ne“, dar aici cugetul novacului se raă zvraă tea. Nu fusese
-219-
nicicaâ nd slugaă , nu-i fuseseraă nici raă sbunicii, oricaâ t de departe ai fi
cercetat şi tot asemenea tovaraă şii saă i.
Cantacuzinul îâl îânţelese dintr-o privire.
— Zi-mi „stolnice“.
Pescarul îâl cercetaă zaă paă cit. Daă du din cap, faă raă o vorbaă , cu grumajii
uscaţi iascaă .
— Ce veşti ne-aduci din baltaă ?
Pavel îânghiţi de caâ teva ori îân gol îânainte de a purta raă spuns.
— Dupaă prepuielile noastre, turcii chibzuiesc la baă taă lie aprigaă .
Douaă zeci de fregate, cinci galioane şi paisprezece catarge îâmpaă raă teşti
adastaă acum la gurile Dunaă rii.
Glaă suise repede, faă raă şovaă ire, caă ci cu asemenea lucru era deprins şi
raă sdeprins.
— Caâ te tunuri numaă raă ?
— Peste douaă sute.
— Caâ ţi osteni?
— Peste o mie.
— Mda, faă cu Cantacuzinul pe gaâ nduri.
Toate acestea le cunoştea si dumnealui, caă ci i le ştiriciseraă iscoadele.
Voise doar saă punaă la îâncercare ochii şi priceperea pescarului.
— Straja-i de soi?
— De soi, stolnice. Au mai poposit ele, coraă biile turceşti, la Dunaă re,
dar paă gaâ nii se dovedeau mai puţin grijulii, se îânghesuiau la vinars şi
crivat de taă laă niţaă , iertataă fie-mi vorba, şi-apoi dormeau ţeapaă n de
puteai saă le retezi musteaţa faă raă saă te simtaă . Acum, straă jile, caâ te
douaă zeci de fesuri la fiecare fregataă ori galion, se primenesc tot la douaă
ceasuri.
— Pricep… Caâ ţi pescari pot saă punaă umaă rul, la o adicaă , Pavele?
— Patru sute, faă raă ucenici.
— Patru sute, poftori îângaâ ndurat stolnicul. Ascultaă Pavele,
chibzuieşti caă aţi putea raă pune acele coraă bii?
Novacul daă du din maâ ini, îâncurcat.
— Prin vicleşug, stolnice, caă ci de-am fi de cinci ori pe-ataâ ţia, tot n-
am izbuti saă -i trecem prin cuţite. Sunt oşteni de apaă , cu deprindere.
— Tot la vicleşug m-am gaâ ndit şi eu.
— Domnia ta porunceşte, şi noi pescarii om opinti.
— Se cer patruzeci de oameni zdraveni îân bojoci şi dibaci îân
retezatul apei pe dedesubt.
-220-
OCHII JUPÂNIŢEI
Pavel cutezaă a zaâ mbi pentru îântaâ iaşi dataă :
— Dintr-aceştia ne numaă raă m mai mulţi, stolnice.
— IÎi vei cerne pe cei mai vrednici şi îân puterea nopţii, îânotaâ nd
doselnic pe sub undaă , vaă veţi strecura dedesubtul coraă biilor paă gaâ ne.
Fiecare pescar va purta asupraă -i ascuţiş de naă dejde, îân stare saă
borteascaă fundul galioanelor fregatelor şi catargelor. Socoţi caă -i cu
putinţaă ?
— Om îânchina rugaă ciune smeritaă Sfintei Ana, ocrotitoarea
pescarilor, faă gaă duind şi strai de aur icoanei preamilostivei, ce se aflaă in
Biserica Blidarilor, şi-om izbaâ ndi. Primejdia îânsaă -i mare, caă ci orice
clipocit poate staâ rni luarea aminte. Asta dintr-o parte. Din cealaltaă ,
lemnul coraă biilor îâi vaâ rtos şi nu se lasaă lesne raă pus. Aşa caă vom reteza
apa, îânotaâ nd pe dedesubt, cu stuhul îân guraă , iar îân loc de patruzeci, vom
porni optzeci de pescari.
— Adicaă ?
— Adicaă doi oameni de corabie, fiecare avaâ nd de saă vaâ rşit o singuraă
bortaă . Stricaă ciunile le vom aduce, astfel, mai iute si mai temeinic.
Stolnicul îâl cercetaă lung, apoi îâncuviinţaă daâ nd din cap.
— Ai chibzuit bine, Pavele. Nu uita, voi pescarii baă lţilor rezemaţi
naă dejdea lui Vodaă . Singuri aţi priceput ce primejdie saă laă şluieşte îân
acele coraă bii pentru îântreaga Moldovaă şi Valahie. Iar straiul de aur al
Sfintei Ana, spre mulţumitaă şi recunoştinţaă , va intra îân cheltuiala
visteriei.
Pescarul îâşi laă saă îâncurcat nasul îân paâ maâ nt.
— Cer iertaă ciune, stolnice, dar aceasta nu-i cu putinţaă . Veşmaâ ntul
scump al preamilostivei trebuie dobaâ ndit prin jertfa noastraă , a
pescarilor. Aşa porunceşte legea şi datina baă lţii.
Cantacuzinul suraâ se:
— Nu noi ne vom îâmpotrivi legii şi datinei pescarilor, Pavele.
IÎntr-aceeaşi zi, se îânfaă ţişaraă stolnicului douaă faă pturi ciudate, care
raă suciraă cu mirare capetele slujitorilor.
Damian, saâ rbul, avea îânfaă ţişare de caâ rjaliu, douaă junghere pe potrivaă
la cingaă toare şi flintaă de argint. Era iutac, suleag, şi vaâ njos, privirea
neagraă paâ rjolea, iar muierile, fie jupaâ neasaă cu hram, fie mişaucaă , îâi
caă dea la ciubote muscaă ameţitaă .
Celaă lalt, Runcu, o cruce de creştin croit din staâ ncaă , purta strai din
piele de fiaraă şi harapnic îâmpletit îân şaisprezece. Raă mase afaraă îân
-221-
priveala acelor guraă -cascaă , îân vreme ce Damian, îânsoţit de slujitor
domnesc, paă trunse îân Cancelaria Neagraă .
Pe chipul stolnicului adie zaâ mbetul. Se cunoşteau de mult, din
vremea domniei raă posatului Şerban Vodaă . Pe-atunci. Damian se afla
lotru tinerel, pus pe faimaă şi caă paă tuialaă , şi îântorcea, din porunca
stolnicului, carele de aur – peşcheşul Valahiei – îândreptate spre
îâmpaă raă ţia turcului.
Mult trudiseraă paă gaâ nii saă punaă maâ na pe hoţii nenumaă ratelor pungi
de galbeni, îânteţiseraă straja, paâ ndeau drumurile, dar toataă cazna se
dovedise zadarnicaă . Aurul era praă dat îândataă ce trecea hotarul. Valahii
nu purtau vinaă dupaă cum vinaă nu puteai îândrepta nici îâmpotriva
straă jilor. Leşurile lor semaă nau drumul.
Pentru asemenea faptaă , Damian primea raă splataă îâmbelşugataă , tot a
douaă sprezecea pungaă , şi socotind caă saă vaâ rşise lucraă ri asemaă naă toare şi
îân folosul Moldovei, saâ rbul trebuia saă fi fost azi om straşnic de bogat. La
patruzeci de ani raă maă sese la fel de sprinten, la fel de buiac şi la fel de
muieratic. Cantacuzinul îâl preţuia cu osebire, caă ci îân ataâ ta amar de
vreme, izbutise saă nu-şi piardaă capul. Şi aceasta nu era lesne, saâ rbul
avaâ nd de îânfruntat hinghereala paă gaâ nilor, pizma tovaraă şilor, clapcele
iscoadelor, şi mai cu seamaă vicleşugurile muierilor.
IÎndataă ce slujitorul pieri, Damian scotoci şerparul dupaă lulea şi
îâncepu saă raâ daă îâncetişor.
— Ce anume te veseleşte? îântrebaă stolnicul.
— IÎncerc saă ghicesc ce soi de slujbaă pofteşti saă -mi îâncredinţezi.
Pesemne niscai liturghii şi rugaă ciuni, ori altceva pe potrivaă , caă ci, de
caâ nd te cunosc, doar spre faptaă bunaă şi smeritaă te îândeamnaă cugetul.
Sfaâ nt mucenic, ţintuit pe zid de maă naă stire, cu nimb şi porumbel alb pe
umaă r, aşa te-or pomeni urmaşii, stolnice…
Cantacuzinul îâl fulgeraă cu caă utaă tura. IÎncaă unul care ştia prea multe…
— Nu pentru gaâ ndul cel bun al urmaşilor trudesc,
— Dar nici pentru a staâ rni cuvinte de laudaă printre caă ftaă niţii aă stor
ani. Ai auzit şoaptele boierilor…
— Un singur zimţ nu dau pe cleveteala lor!
Damian raâ se din belşug:
— Pun raă maă şag caă ai cheltuit avuţii ca saă le culegi şoapta!
— Nu maă zaă daă rîâ, caâ rjaliule.
Saâ rbul raâ dea mai departe, traă gaâ nd din lulea.
— Aştept porunca. Cui îâi porţi saâ mbetele? Pe cine pofteşti saă -l
-222-
OCHII JUPÂNIŢEI
raă pun? Pentru divaă nit cer plataă îândoitaă , pentru os de domn îântreit.
Hohoti iar araâ taâ ndu-şi dinţii puternici. Privirea Cantacuzinului îâl
aţinti cu maâ nie ascunsaă .
— Nu-ţi cer viaţaă de om, rosti îâncet şi rar stolnicul, ci lucru maă runt,
pe care l-ai mai saă vaâ rşit. Va trebui saă abaţi carele cu arme şi merinde
pentru oastea otomanaă îândreptataă spre Dunaă re. Trebuie saă grijeşti ca
fapta saă nu cadaă îân seama Valahiei, ci-a unor taâ lhari de toataă maâ na.
Turcul n-a naă vaă lit îâncaă asupra noastraă , iar noi nu dorim a-l staâ rni faă raă
temei.
Saâ rbul îâi strecuraă privire scurtaă , apoi îâşi urmaă pufaă itul. Pe degetul
cel mic îâi sclipea un maă rgaă ritar, rozalb, de toataă frumuseţea.
— Ce fac cu marfa?
— Armele le vei îândrepta pe caă i doselnice spaă tarului Mihai. Cu
bucatele, ce te taie capul. Le scufunzi îân mlaştinaă , le neguţaă toreşti, ori
le îâmpaă rţi saă rmanilor.
Damian îâşi ajunse din urmaă raâ sul.
— Tot inima domniei tale cea largaă , bat-o vina! Bine, am priceput.
— Vei primi cincizeci de pungi, spuse scurt Cantacuzinul, dacaă
lucrarea se dovedeşte curataă .
Caâ rjaliul chibzui o clipaă , apoi claă tinaă clin cap.
— Paă streazaă -ţi aurul, stolnice! De astaă dataă trudesc îân pagubaă .
— Ce te paă li?
Saâ rbul îâşi dosi gaâ ndul adevaă rat.
— Am luat pildaă de milostivenie de la domnia ta. Duse un deget la
chivaă raă şi ieşi raâ zaâ nd.
„Iacaă unul, gaâ ndi Cantacuzinul îân urma lui, care e isteţ, dar nu
îândeajuns spre a o taă inui. Pieirea ta, prin tine Israile…“
Omul raă mase îân prag cu maâ inile îânfipte îân chimirul de piele conabie 1.
Dintr-odataă îân odaie se faă cu îântuneric, caă ci munteanul era faă pturaă
ziditaă din belşug, raă saă rit şi lat îân spete.
— Vorbeşte, Runcule, îâl îâmbie Cantacuzinul.
Novacul maâ raâ i îân barbaă .
— Apaă i ce saă spun, stolnice?! Eu mi-s aici şi tot asemenea mieii.
Zaâ mbet fugar luminaă chipul stolnicului. Runcu grijea, pe o toloacaă
din munţii Caraimanului, de saă naă tatea zimbrilor Valahiei. Aceştia erau,
1
Vişinie.
-223-
dupaă poftaă , caâ nd miei, caâ nd cucoşeii taichii, caâ nd fluturaşi.
— Trag naă dejdea caă nu i-ai maâ nat pe Podul Mogoşoaiei spre Curte.
— Dacaă domnia ta porunceşte, şi asemenea faptaă se poate saă vaâ rşi.
— Caâ ţi ai?
— Şaizeci şi nouaă , dar, cu voia domniei, tale am pogoraâ t de la munte
numai cu cincizeci.
— De ce?
— Dacaă -şi aflaă sfaâ rşitul îân îântaâ mpinarea cu paă gaâ nii, se cere saă
raă maâ naă caâ teva capete de praă silaă .
— Ai judecat bine, Runcule.
Stolnicul îâşi chemaă aducerea aminte. Cu vreo şapte ani îân urmaă , îântr-
o varaă , îânsoţindu-l pe Vodaă îân Transilvania, se abaă tuseraă pe meleagurile
lui Runcu. Trecuseraă stavila de uluci, faă raă saă prepuiascaă primejdia, şi
dintr-o dataă le ieşiseraă dinainte – urgia paă maâ ntului – vreo douaă zeci de
dihaă nii. Se izbaă viseraă ca prin minune, caă ci de nu s-ar fi ivit Runcu,
dimpreunaă cu argaţii, saă stingaă pornirea fiarelor, şi-ar fi dat duhul
faă raâ maţi sub copitele de caâ te zece ocale. IÎntrebaă din vaâ rful buzelor:
— Unde-i ţii?
— IÎntr-un luminiş din codrii Vlaă siei,
— Caâ taă pagubaă socoteşti caă vor aduce turcimii? Runcu chibzui cale
de vreo trei clipe, zgrepţaă naâ ndu-şi barba castanie.
— Bine staâ rniţi – şi voi desluşi domniei tale caă pentru aceasta-i
îândeajuns saă -i îânfometez şi saă le trec un chiper iute pe sub coadaă –
aşadaraă , aţaâ ţaţi pe de-a-ntregul şi sloboziţi pe neaşteptate, caâ nd turcul
chibzuieşte la Coran ori la altaă naă zbaâ tie, pot culca lesne cinci mii de
fesuri.
— Ai putea saă -i aduni sub poruncaă , dupaă naă valaă ?
— Se poate, dacaă îâmi aud tulnicul.
— Pentru ca saă -i naă pusteşti a doua oaraă asupra paă gaâ nilor unde se
aflaă grosul…
— Şi asta se poate.
— Una peste alta, ar veni vreo opt-zece mii de şalvaragii.
— Aşa socotesc şi eu. IÎs iutaci, cutezaă tori, iar la maâ nie vlaga le
sporeşte îâmpaă trit. O singuraă faă pturaă vie tem, un beteşug, de pe vremea
caâ nd se aflau prunci, caă ci îâi ameţeşte duhoarea…
— Care a acea faă pturaă , Runcule?
— Dihorul.
Stolnicul îâşi trecu palma peste baă rbia pleşuvaă , rostind îâncet:
-224-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Vom griji saă nu se afle asemenea dobitoace prin preajmaă . Eşti
slobod. Caâ nd îâmi vei fi de trebuinţaă , te voi vesti.
***
Din pivniţa Cancelariei Negre – Cabinetul Negru îâi spuneau doar

caâ ţiva dregaă tori ai îânsoritei Florintii, veşnic caă laă tori pe caă raă rile
îâmpaă ienjenite ale politichiei de tainaă – se taâ ra un drumeag firav,
caă paă tuit cu o portiţaă doselnicaă , a caă rei raâ nduialaă o cunoştea doar
dumnealui, stolnicul Cantacuzino.
Drumeagul sfaâ rşea îân beciul unui anume conac din mahalaua
Broştenilor. Caâ ndva, fusese o hudubaie cu ifos şi îâncaă acum vreo
cincizeci de ani, sub domnia luminatului Matei Vodaă , mai paă stra ceva
din vechea straă lucire. Staă paâ nii conacului, boierii Boldeni, scaă paă taseraă
din pricini felurite. Gospodaă roşi şi cumpaă niţi nu se prea aflau, iubeau
caii persieni şi muierile grece din uliţa Brezoianului, le plaă ceau fala şi
pungile de galbeni istovite la drum lung.
De pildaă , bunicul, biv-vel-logofaă tul Lupu Boldeanu, se caă laă torise îân
Rusia, îân Aram, saă rutase lespedea mormaâ ntului sfaâ nt, şi ajunsese îân
îândepaă rtata îâmpaă raă ţie a Chitaezilor îânaintea spaă tarului Milescu. Dar
cum domnia sa nu îândraă gea pana, bucuria cugetului staâ rnindu-i-o doar
priveliştea nouaă şi soiul felurit al faă pturilor naă scocite de Dumnezeu,
despre aceste drumuri letopiseţele nu graă iesc. Dovadaă , dupaă ce şi-a dat
suspinul, raă maă seseraă doar un conaă cel ticluit îân jad, dupaă gustul acelor
meleaguri, cu sumedenie de cuşme parcaă îântr-aripate, şi douaă
pergamente pe care se afla zugraă vit chipul uneia şi aceleiaşi muieri:
gingaşaă trestie, cu migdala ochilor negri trasaă spre urechi şi pieliţa
obrazului argintie.
Maă rturiile acelor caă laă torii saă laă şluiau îâncaă îân iatacul nepotului, boier
Dragu Boldeanu, faă pturaă oloagaă şi nevolnicaă , la vreo treizeci de ani.
IÎnalt de-o şchioapaă , din pricina ghebului, nepotul avea chipul fraged al
fecioarelor de paisprezece ani, caă utaă tura umedaă şi şovaă ielnicaă a
caă prioarelor, patima pentru muierile grece ale buneilor saă i şi o minte
ageraă , ce nu se lasaă prepuitaă de orice caă utaă turaă . Ghebosul era cea mai
dibace iscoadaă a Cantacuzinului, poate mai dibace decaâ t logofaă tul de
tainaă Radu Andronic, caă ci îânfaă ţişarea pidosnicaă alunga ochii oamenilor,
dar şi cea mai primejdioasaă . Primejdioasaă pentru Maă ria Sa, iar stolnicul
-225-
o ştia. Ura zaă ticnitaă îân inima pocitaniei nu era îântrecutaă decaâ t de teama
ce i-o staâ rnea sfetnicul lui Vodaă .
La sfaâ ntul Ilie se îâmplineau opt ani de caâ nd Cantacuzinul îâl straâ ngea
îân chingi, din pricina unor zapise de moştenire rostuite cu vicleşug. Şi-
atunci tot o greacaă staâ rnise necazul. Varvara, cea cu mijloc mlaă diu şi
priviri de catifea…
Ghebosul suspinaă cu naă duf şi deschise o uşaă perdeluitaă . Coborîâ
caâ teva trepte, aţinti urechea, apoi îânfipse îântr-un inel din zid o feştilaă
aprinsaă , spre a descaâ lci caă rarea stolnicului. Glasul Cantacuzinului ţaâ şni
din îântuneric:
— Nu te osteni, boier Boldeanu, caă ci sunt deprins şi cu îântunericul
hrubei şi cu cel din cugetul domniei tale.
— N-aş zice. Dovadaă , îâncaă traă iesc.
— Pentru caă -mi eşti de trebuinţaă !
Faă caâ ndu-i loc saă se strecoare îân caă maraă , pocitania cercetaă cu pizmaă
faă ptura Cantacuzinului. Deşi moşneag, caă ci laă sase binişor îân urmaă
jumaă tatea veacului, trupul Stolnicului nu se haâ rbuise. Avea caă lcaă tura
sprintenaă şi, îân ciuda drumului tainic ce-o ţinea îântr-un urcuş, raă sufla
domol şi faă raă opintealaă .
— Uitaă -te la mine, boier Boldeanu, şi nu îân paă maâ nt, caă ci dragi mi-s
oamenii cu caă utaă tura dreaptaă şi inima pe potrivaă !
Aceasta era o minciunaă faă raă pereche, Cantacuzinul preţuind doar
faă pturile doselnice, cu mintea vicleanaă . Nici maă car pruncii domniei sale
nu ţineau piept ochilor paă curii, doamna Marica şi coconii îâşi ocoleau
unchiul, pe caâ t le-o îângaă duia ighemoniconul, boierii divaă niţi, ori de
raâ nd, lipeau zidurile atunci caâ nd n-o puteau coti. Vodaă era singura
faă pturaă din Valahia care îâşi paă stra cumpaă tul dinaintea acelei caă utaă turi.
Ochii Cantacuzinului straă pungeau zidul, iscodeau şi desluşeau faă raă greş
negura din cugetul semenilor.
Luaâ ndu-şi inima îân dinţi, ghebosul ridicaă privirea aninataă de straiul
paă curiu al stolnicului.
— Ştiu. Temniţele de la Curtea Veche sunt bucşite de îândraă giţii
domniei tale… Şi-apoi, poate nici nu opintesc saă -ţi fiu pe plac.
Cantacuzinul suraâ se. Suraâ dea rar, ataâ t de rar îâncaâ t nevastaă -sa
ajunsese saă -i teamaă mai mult zaâ mbetul decaâ t paâ cla de fiece zi a
chipului.
— Iataă vorbe ce se cereau mai îândelung chibzuite.
Patima vopsise obrajii pocitaniei. Vorbi aţaâ ţat, glasul îâi şuiera.
-226-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Pentru ce? Oricum eu nu mai am nimic de pierdut.
— Oare?
— Nimic, stolnice. Port un firicel gheboşat de viaţaă care nu
preţuieşte o araă mioaraă . Teme-te, daraă !
Cantacuzinul izbuti saă -şi potriveascaă zaâ mbetul pe buze.
— N-ai saă maă îâncredinţezi chiar dacaă ţipi. Cel mult poţi face
îâncredinţare altor urechi,
— Iscoade nu se aflaă îân conac.
— Trag naă dejde.
— Domnia ta, care cunoaşte orice tainaă , chiar îânainte de a fi
zaă mislitaă , o ştii foarte bine. Ştii, sunt îâncredinţat, şi caâ t preţuieşti îân
inima mea.
Stolnicul îâl caâ ntaâ ri lung. Ghebosul îâşi ieşea adesea din fire dar teama
îâl mulcomea singuraă .
— Prisosul de drag chiverniseşte-l pentru greaca din uliţa
Brezoianului, boier Boldeanu! Eu maă mulţumesc cu mintea domniei
tale, atunci caâ nd nu-i tulburataă de gaâ nd raă zvraă tit, şi cu credinţa ce ne-o
datorezi din pricina acelor zapise aflate îân sipetele noastre.
— Un om care s-a vaâ ndut o dataă , temaâ nd acele zapise. susuraă
ghebosul, lesne vinde şi a doua oaraă . Nu te temi, stolnice?
Cantacuzinul îâşi dezmierdaă baă rbia, despicataă . Pe araă taă tor sclipi
scarabeul iscat îân onix, singura podoabaă ce şi-o îângaă duia. Bumbii
straiului neguros nu erau nici maă car de argint, ci din fier baă tut, ca la
veşmintele taâ rgoveţilor de proastaă seminţie.
— Nu maă tem de cel care tremuraă , boier Boldeanu. Şi-acum, aibi,
rogu-te, bunaă voinţaă şi ascultaă . Paă raă sesc Bucureştii dimpreunaă cu Vodaă
şi am a-ţi lepaă da poruncaă . Ascultaă -maă cu luare aminte caă ci vremea mi-e
saă racaă .
Boier Dragu Boldeanu îâşi rezemaă ghebul de zid. Prin fereastraă se
prelingea o luminaă albastraă , o adiere de vaâ nt îânfiora îânserarea, aţaâ ţaâ nd
mireasma glicinei.
— Vei raă maâ ne îân taâ rg, urmaă stolnicul. Caâ nd spun taâ rg, pricep
drumurile şi rateşurile şi nu ghimirlia galbenaă a grecoaicei din uliţa
Brezoianului.
— Saă cred caă ţi-ai raă taă cit agerimea ochiului? Ce muiere s-ar îâncurca
cu o staâ rpituraă ?
— Adevaă rat. Letopiseţele ştiricesc caă de caâ nd e lumea şi paă maâ ntul
nici o catrinţaă nu s-a laă sat ispititaă de daruri… IÎmi iroseşti vremea, boier
-227-
Dragu! Aşadar, vei veghea mai cu seamaă hanurile spre a cerceta straă inii
ce fac popas îân Bucureşti. Mulţi nu vor fi, caă ci oaspeţii nu dau naă valaă la
casa cuprinsaă de flaă caă ri. Despre rosturile veneticilor şi tot ce-ţi
staâ rneşte luare aminte, îâmi vei ştirici, la fiece trei zile, prin Cristea,
olaă carul.
Zaâ mbetul cel raă u schimonosi chipul ghebosului:
— Doamna Marica raă maâ ne la Curte. Ori nici ei nu-i faci îâncredinţare?
— Am spus Cristea, olaă carul, i-o retezaă aspru stolnicul. Doamna nu
se aflaă printre slujitorii mei. Cunoşti pe acel maă mular grec Stavros,
poreclit Paingul?
— Nu…
— O saă -l desluşeşti repede. Are suraâ sul uleios, boi de copilandru şi
chip peste maă suraă de boţit. Dacaă se arataă prin taâ rg ţine-i urma pas cu
pas. Grijeşte saă nu-i sari îân ochi, caă ci e dibaci şi primejdios. Vestea
despre popasul lui mi-o vei ştirici îân grabaă mare, faă raă a-l aştepta pe
Cristea, ceraâ nd Doamnei olaă carul lui Vodaă . Ai priceput, boier
Boldeanu?
— Am priceput.
Stolnicul se îândreptaă spre uşa tainicaă , îân prag se opri:
— Pot saă -ţi dau o povaţaă ?
— Paâ naă acum, ce-i drept, m-ai îâncaă rcat doar cu plocoane…
— Astaâ mpaă raă poftele nesaă buite ale greacaă i. A cumpaă rat zgaă rdiţa cu
adamante a giuvaergiului Silvestru…
Chipul Boldeanului roşi de maâ nie.
— Se aflaă vreun hatişerif1 care saă nu i-o îângaă duie?
— Acea zgaă rdiţaă , urmaă apaă sat stolnicul, o poftea Domniţa Stanca.
Greaca a fost mai iute şi acum se fuduleşte îân tot taâ rgul caă -şi poate
îâmplini orice poftaă , chiar peste cele ale coconilor. Nu-i bine saă asmuţi
Curtea, boier Boldeanu! Şi iar nu-i bine saă te îândatorezi peste maă suraă
de dragul muierilor. Ar fi trebuit saă tragi îânvaă ţaă turaă . Şi Aspasia venea
din Pireu, şi ea te iubea… Desluşeşte-mi drumul!
Pocitania luaă sfeşnicul şi coborîâ treptele hrubei. Braţul îâi tremura de
maâ nie şi ocaraă . Caâ nd ajunse îân dreptul lui, stolnicul îâi prinse maâ na.
— Bagaă de seamaă , boier Boldeanu. Maă îâncred îân domnia ta.
— Faci raă u, stolnice!
— Aceasta eu am a o chibzui, spuse Cantacuzinul. Apoi pieri îân
1
Ordin emis de sultan.
-228-
OCHII JUPÂNIŢEI
îântuneric.
***
Icoana Sfinţilor îâmpaă raţi Constantin şi Elena, baă tutaă îân aur şi
maă rgaă ritare, staă paâ nea ungherul de raă saă rit din iatacul Doamnei Marica.
Chilimurile ţesute îân îândepaă rtatul Damasc, precum şi covoarele de
Esfahan şi Tabriz, ţineau culoarea verde dupaă pilda smaragdului, caâ t
nuca, de la degetul cel mic al lui Vodaă . Braâ ncoveanu dovedea mare
patimaă pentru aceastaă nestemataă şi îânşişi paicii şi fustaşii Maă riei Sale
purtau pietricicaă verde la taâ mpla chiverei.
Prin ferestrele perdeluite cu brocart de argint, un soare taâ rziu
trimetea caă utaă turi ostenite cernind îân caă maraă luminaă blaâ ndaă şi tihnitaă .
Tihna nu se afla şi îân inima Doamnei. Pe chipul uscaă ţiv, stors de griji şi
de priveghi îândelungat, ochii arşi de jarul spaimelor mocnite, ce alungaă
naă lucaă somnul, licaă reau istoviţi.
Vodaă privi cu milaă gura boţitaă de gaâ nduri nerostite. Baă rbia lungaă ,
prea lungaă – nicicaâ nd fiica lui Antonie Vodaă din Popeşti nu fusese
vestitaă îân frumuseţe – glaă suia despre firea domniei sale, şovaă ielnicaă şi
anevoioasaă la hotaă raâ re. Pe trupul slaă biu, cele unsprezece naşteri
laă saseraă semne adaâ nci. Straiele, odoarele de preţ puse faă raă ştiinţa şi
raâ nduiala muierii ce se ştie chipeşaă , îâşi raă taă ceau straă lucirea, semaă naâ nd
a tarabaă de neguţaă tor cu stare.
Doamna Marica îâşi strecuraă caă utaă tura prin craă paă tura perdelelor.
Fustaşii, arnaă uţii, seimenii şi oştenii de raâ nd roiau îâmprejurul
raă dvanului domnesc, aşteptaâ nd porunca de pornire. De cealaltaă parte,
la poalele treptelor de marmoraă , se graă maă deau divaă niţii şi caă ftaă niţii,
care aveau saă -l îânsoţeascaă pe Vodaă la Dunaă re. Printre ei, doamna
Marica, îâl desluşi pe clucerul Negoescu, tovaraă şul acelui bezmetic de
Ioniţaă Faă rcaă şan, pe medelnicerul Ştefanache Şipote, pe vornicul
Leurdean şi pe armaă şelul Stroe…
Vodaă îâşi prinse bumbii caftanului neguros şi Doamna simţi sfredel îân
inimaă . Postavul paă curiu al veştmaâ ntului îâi aminti naă pasta abaă tutaă din
senin asupra Valahiei. Braâ ncoveanu îândraă gea atlasul, caşmirurile
rozalbe şi damascurile luminoase de Veneţia, tot straie îânsorite,
îânmaă nunchind culorile dulci şi îânflorite din duminica Paştelui.
Doamna Marica îâşi lipi fruntea de umaă rul lui Vodaă , şoptind îânfiorataă :
-229-
— Ai hotaă raâ t daraă …
— Nu eu, Maă rie! Mulţimea!
— Mi-e teamaă !
— Tuturor ne e teamaă , suraâ se Maă ria Sa. Si socot caă -i bine. Cine nu se
teme, mai lesne cade îân greşealaă .
Trase un trandafir alb din vaă sciorul burduhaă nos de aur, îâl purtaă la
buze apoi îâl îânfipse, cu gingaă şie, îân leasa de maă rgaă ritare a Doamnei.
— Din!
Din, nume de dezmierdare ce nu trecuse niciodataă dincolo de uşa
iatacului. Nu-l auziseraă nici coconii, nici feciorii de casaă . IÎl cunoştea
doar stolnicul Cantacuzino, deşi Vodaă şi Doamna ar fi putut jura caă el
nu fusese niciodataă rostit altundeva decaâ t îân aceastaă caă maraă .
— Era o vreme caâ nd nu-ţi prisosea. S-au caă laă torit oare acele clipe?
Braâ ncoveanu o maă suraă clipind cu nedumerire:
— Nu pricep.
— Ţi-am stat totdeauna staâ lp, dupaă caâ t m-au ajutat mintea şi vlaga.
— N-am uitat.
— Pentru care pricinaă te rupi de mine tocmai astaă zi? IÎngaă duie-mi,
Din, saă te îânsoţesc. O fac ataâ tea muieri, ju-paâ nese de neam, negustoriţe,
nevestele taâ rgoveţilor, chiar şi maă icuţele din schituri. IÎngaă duie, Din…
Era rugaă umilitaă , baâ ntuitaă de spaimaă , caă ci mai greu îânduri de
departe teama pentru faă ptura îândraă gitaă . Domnul îâi dezmierdaă cu
degete reci fruntea naă paă ditaă de creţuri.
— E peste putinţaă .
— De ce?
— Ai vaă zut oare, suraâ se Braâ ncoveanu, cetate paă raă sitaă de cel din
urmaă oştean? Iar acel oştean eşti tu, Maă rie, şi ţie îâţi îâncredinţez cheile
spre chibzuitaă pazaă . IÎţi cunosc judecata, şi atunci caâ nd e de trebuinţaă ,
viclenia. Iar de-ar paâ ndi vreo primejdie Bucureştii, şi scaunul din care
paă storesc cine oare mi-ar vesti-o mai grabnic şi cu inimaă curataă decaâ t
Doamna noastraă ?
— Povara s-ar putea araă ta prea grea pentru umerii mei, Din. Nu mi-e
teamaă caă n-aş îândura-o, ci doar saă nu maă dovedesc nevrednicaă .
— Alte spaime te îâncearcaă , Maă rie, şopti Vodaă cercetaâ nd-o cu caă lduraă .
IÎmi temi viaţa…
— Niciodataă nu s-a abaă tut asupra noastraă primejdie mai mare.
— Niciodataă nu s-a ridicat îântreaga Valahie spre a o zaă ticni!
— N-ar fi oare mai pe potriva îâncercaă rii, saă raă maâ naă unchiul nostru
-230-
OCHII JUPÂNIŢEI
Cantacuzino?
Vodaă claă tinaă capul.
— Ne e de prea mare trebuinţaă la Dunaă re pentru a-i îângaă dui saă
vegheze in Bucureşti. Saă nu-ţi fie teamaă , Maă rie! Las la Curte douaă
steaguri de arnaă uţi, o iscoadaă care va culege şi adulmeca orice zvon de
uneltire, şi, de asemenea, doi olaă cari de naă dejde, gata îân orice clipaă saă -
ţi poarte fulger veştile. Raă mas bun!
Braâ ncoveanu îâi prinse maâ na depunaâ nd saă rutare apaă sataă . Doamna
izbucni îân lacrimi, îângaâ naă gaâ tuitaă :
— Din!
— Fii binecuvaâ ntataă , rosti tulburat Vodaă , şi facaă -se ca voinţa
paă maâ ntenilor saă biruie!
-231-
Capitolul X
PE DRUMURILE GIURGIULUI
Jupaâ n Eustaţiu Craă pusnic, meşterul argintar iubitor de agonisealaă

largaă şi vorbaă scurtaă , carele pornise pe urmele romaâ nilor trocari din
Schei, lepaă daâ nd muierii dumnealui porunci aspre de a-şi draă mui
îâmbucaă tura, dar mai cu seamaă fiece para, cerceta locul cu dispreţ
nefaă ţaă rit.
Traă sese la hanul Calul murg, aflat cam la vreo poştaă de Roşiori, caă ci
îân taâ rg, ca şi îân aşezaă rile apropiate, Ciocan şi Gresia, nu gaă sise palmaă de
loc pentru popas din pricina sodomului de omenire îândreptat spre
Dunaă re. De bunaă seamaă caă nu-i plaă cea graă maă deala, iar acasaă , îân
Braşovechi, nu îângaă duia jupaâ nesei Evdochia saă îânnopteze îân iatacul
dumnealui. Suferea anevoie raă suflarea mulţimii, glasurile de caâ mpie
ascuţite şi gureşe, mişcaă rile iuţi, lipsite de cumpaă naă . Meşterul argintar
se simţea ostenit, caă ci gonise paisprezece ceasuri, dar nu îândeajuns
pentru ca slaă biciunea strecurataă hoţeşte îân oase saă -i mulcomeascaă
mirarea.
Iataă , de pildaă , cele douaă muieri care se caă laă toreau singure. Adevaă rat,
nu plezneau de tinereţe, îânsaă cuviinţa nu îângaă duia decaâ t caă lugaă riţelor
haâ rbuite de ani saă drumeţeascaă faă raă îânsoţitor. Vorbeau îân gura mare –
aflase îântr-o clipitaă caă se numesc Raă diţa şi Agripina – raâ deau şi
taă ifaă suiau cu hangiul, gogonat, ca o paă tlaă gicaă , de parcaă le-ar fi fost frate
ori prieten vechi. Barem caâ nd Agripina, o dropie de femeie şoldie, caâ t
Biserica Neagraă , poruncise faă raă bob de sfialaă un clondir de basamac
vaâ rtos, meşterul Craă pusnic, îânlemnit de silaă , uitase saă ducaă lingura la
guraă . Acasaă , doar doboraâ te de junghi, jupaâ nesele aveau îângaă duinţa unui
degetar de holercaă , altfel sorbeau caâ te un paă haă ruţ de vin, îândulcit, la
Paşte sau la Craă ciun. Şi atunci, buna cuviinţaă cerea saă se îânece, saă
tuşeascaă , şi dupaă prima îânghiţituraă , ţinaâ nd marama la guraă , saă îâmpingaă
cupa caă tre mijlocul mesei.
-232-
OCHII JUPÂNIŢEI
Raă diţa şi Agripina, acele craâ şmaă riţe vestite îân taâ rgul Bucureştilor,
care-şi cuminţeau muşteriii, una cu ghioaga, cealaltaă cu ascuţişul
vorbei, îânchinaraă muscaă leşte pentru izbaâ nda romaâ nilor, îâncreţind
ţeasta argintarului.
Jupaâ n Craâ pusnic raă suflaă adaâ nc. Muierile ca muierile, dar putea
cineva saă -i desluşeascaă ce cautaă aici, singur, la ceas de noapte, pruncul
acela aciuat laâ ngaă vatraă ? Ce saă maâ nţaă de paă rinţi ticaă loşi laă sau plozilor
asemenea slobozenie?
Baă ietanul nu da semne saă fi îâmplinit zece ani. Sta chircit, cu
genunchii aduşi la guraă , şi din obraă jorul slaă buţ se vedeau doar ochii
iscoditori. Alaă turi ţinea o bocceluţa amaă raâ taă , iar de o sfoaraă roşie, un
gaâ scan caă ruia îâi şoptea, cu ferealaă , cuvinte nedesluşite.
Iliuţaă din Plopşoru – pe care ceasul cel raă u îâl saă raă cise de paă rinţi,
laă saâ ndu-i tovaraă ş doar pe dumnealui Tilicaă , gaâ nsacul – feri caă utaă tura
argintarului.
Paâ naă la cincizeci de ani, caâ t avea saă numere pe raă boj de maă rţişor,
jupaâ n Eustaţiu Craâ pusnic prepuise caă a deprins îânvaă ţaă turaă despre tot
ce trebuie saă cunoascaă un om care nu-i nici popaă , nici doftor, nici crai,
caă anevoie s-ar mai putea isca ceva îân stare saă -l zgaâ lţaâ ie din aceastaă
îâncredinţare. Claă tinaâ nd din cap cu amaă raă ciune, meşterul se aplecaă
asupra zemei sleite de aşteptare. N-avea saă mai zaă boveascaă mult, iar
dupaă ultimul dumicat, va urca îân caă maă ruţa dumnealui. Glasul Raă diţei,
îânsaă , îâl fripse, priponindu-i lingura îân aer.
— Cine-i chelbosul cela îân strai neguros? Seamaă naă cu Mreanaă ,
groparul de la Scaune.
— Cu ghebosul? Pe laâ ngaă aista, Mreanaă e baă rbat chipeş, chiar dacaă -i
lipseşte un ochi şi dinţii din faţaă , spuse, îâncredinţataă , soraă -sa Agripina.
— Saă fie oare pehlivan de iarmaroc, din ceia care îânghit iatagane?
Prea staă ţeapaă n plop.
— Un par, ceva, tot a îânghiţit dumnealui…
Roşeaţa naă paă di ţeasta pleşuvaă a argintarului. Hangiul trecu de
cealaltaă parte a mescioarei, astupaâ nd cu trupul saă u gros priveliştea
muierilor. Nu caă jupaâ nul îân strai paă curiu s-ar fi îântrecut cu cheltuiala –
se tocmise aprig pentru fiecare paă raă luţaă – dar Calul Murg, aflat pe
drum laă luralnic, nu prea avea dever îân zilele acelea. Norocul picase pe
cei din Roşiori, nu-i plaâ ngea nici pe craâ şmarii din Ciocan şi Gresia. Ce-
ar fi dobaâ ndit îântr-un an de trudaă , caâ ştigaseraă îân mai puţin de-o
saă ptaă maâ naă . Muşteriii se primeneau la tot ceasul, îâmbucau şi beau la
-233-
repezealaă , alţii îâşi îânghiţeau merindea faă raă saă descalece, şi porneau
traşi de aţaă spre Dunaă re. IÎnnoptau îân rateşuri doar vaâ rstnicii, picaţi îân
faptul serii, muierile, cei cu dare de maâ naă , istoviţi de drum prea lung.
Staă paâ nul Calului Murg chibzuia cu tristeţe caă acestea erau zile de aur
pentru hangii şi caâ rciumari. Nicicaâ nd poftele breslei nu se vor îâmplini
mai desaă vaâ rşit: muşterii grindinaă , cheltuielnici şi cu jaă ratec îân ciubote.
Cu aă ştia faci parele, nu cu ticaă loşi ce praă paă desc trei ceasuri dinaintea
unui clondir de taă maâ ioasaă şi-ţi turuie caâ te-n lunaă şi luceferi, ca dintr-
un caă lindar grecesc.
Muierile urmaraă , cercetate de naă ravul vorbei cu îânţepaă turaă , ataâ t de
dragaă taâ rgoveţilor bucureşteni:
— Dacaă muşteriii mei s-ar fi aflat la fel de chipeşi ca dumnealui,
raă maâ neam fataă mare, spuse Raă diţa.
— Dreptu-i, nu prea calcaă a ibovnic.
Agripina luaă ghioaga, aflataă la îândemaâ naă pe baă ncuţaă , şi daă du hangiul
la o parte. O faă cu cu blaâ ndeţe, dar vlaga din braţul muscaă liţei îâl azvaâ rli
pe craâ şmar caâ t colo. Deşi deprinsaă cu rachiul, din pricina ostenelii,
limba îâncepuse saă -i şovaă ie.
— Hei, jupaâ ne! strigaă caă tre Craă pusnic. De unde vii şi îâncotro te
îândrepţi?
Argintarul îâşi saă ltaă din blid ochii laă ptoşi, aţintind-o aprig. Iliuţaă ,
speriat de cautaă tura fioroasaă , se faă cu mic îân ungherul lui. Dezmierda
creştetul lui Tilicaă , îâncredinţat caă prietenul saă u cerca aceeaşi spaimaă
naă prasnicaă .
Raâ diţa, veselitaă de maâ nia chelbosului, aţaâ ţaă focul:
— Vorbeşte, creştine, ori ţi-a îânţaă rcat limba?
— Cinstitaă jupaâ neasaă , saă ri hangiul, spre a-i abate luarea aminte, aibi,
rogu-te, bunaă tatea şi cearcaă aceste bucate gustoase, din uger de vacaă cu
usturoi şi laă ptuci. Le-a mers vestea paâ naă la Roşiori, şi nu se aflaă o a
doua faă pturaă , îân tot meleagul, saă le ticluiascaă precum muierea mea.
Raă diţa pufni pe naă ri cu dispreţ îânnodaâ ndu-şi marama sub baă rbie:
— Uger de vacaă ! Asemenea merindeaţaă eu n-o lepaă d nici la caâ ini.
Dacaă vrei îâncredinţare, pofteşte la mine dupaă ce s-o mistui naă pasta. Ai
saă maă obliceşti degrabaă , caă ci craâ şma Raă diţei, din Mahalaua Calicilor, n-
are pereche îân tot taâ rgul Bucureştilor.
— Prepuiam eu caă domniile voastre sunteţi feţe subţiri…
— Las-o baltaă , hangiule! i-o retezaă Agripina.
Raă diţa deschise din nou portiţaă raâ sului:
-234-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Obrazul gros îâi cu folos! E cea dintaâ i îânvaă ţaă turaă pe care au
deprins-o craâ şmarii. Şi ţi-oi mai spune una! Trebuie caă eşti neguţaă tor
tare naă rod, dacaă la asemenea vremi de primejdie rateşul ţi-e pustiu
precum taă rtaă cuţa jupaâ nului de colo.
Meşterul Eustaţiu Craă pusnic izbi cu pumnul îân masaă .
— Ruşineazaă -te, muiere! Neobraă zarea ţi-e faă raă margini! Barem
dinaintea acestui prunc se cuvine saă nu salţi poalele limbii!
Iliuţaă , auzind caă -i vorba despre el, straâ nse tare din pleoape,
prefaă caâ ndu-se amaă git de somn. IÎi paă rea raă u ca muierea cea trupeşaă îâl
ocaă ra pe hangiu. Jupaâ nul se araă tase milostiv, îângaă duindu-i ungher de
odihnaă pentru caâ teva ceasuri, faă raă saă -i cearaă îân schimb slujbaă la grajd
ori la cuhnii. De caâ nd paă raă sise Plopşoru, stelele-i fuseseraă acoperiş şi
oghial, dar de douaă zile vremea se vraă jmaşise.
Raă diţa îâncepu saă raâ daă gros:
— Ţi-era teamaă caă jupaâ nului i-a cusut muierea gura cu aţaă ,
Agripino? Ia uite-l cum duduie. De, la asemenea maâ ndreţe de baă rbat –
vorba ceea, saă nu laşi aşternutul saă se raă ceascaă – tot asemenea glas
croncaă nit se cuvine.
— Se cunoaşte cu prisosinţaă , strigaă maâ nios meşterul Craă pusnic, caă
n-ai om îân baă taă turaă saă -ţi domoleascaă cu gaâ rbaciul haimanalaâ cul, şi
desfraâ ul, şi limba ticaă loasaă ! IÎmi aduci scaâ rbaă , muiere!
Dupaă care traâ nti cu ciudaă lingura îân blid şi îâncepu saă urce treptele de
lemn spre caă maă ruţa dumnealui, faă raă saă mai cearaă hangiului lumaâ nare.
Raă diţa şi Agripina raâ seraă dintaâ i pe saă turate apoi, raă sturnaâ nd pe gaâ t
ce mai raă maă sese îân clondir, se ridicaraă scuturaâ ndu-şi fustele.
Hangiul claă tinaă din cap:
— Dacaă socotinţele mele nu opintesc îân deşert, vestea cea bunaă caă
holera seceraă şalvaragiii a ajuns la urechile domniilor voastre,
altminteri nu pricep ce anume v-a staâ rnit veselia.
— Multe nu-ţi intraă îân socoteli, jupaâ ne, dovadaă lipsa deverului,
spuse Raă diţa. Aflaă , rogu-te, caă nimic nu-i mai de trebuinţaă inimilor
chircite de spaimaă , ca balsamul raâ sului. Şi mai aflaă caă numai aşa s-au
ţinut paă maâ ntenii cu dinţii de vatraă . Cugetul se cere îântinerit şi nu se
aflaă alt leac.
— Aşa o fi…
— Aşa e!
Agripina îâşi îânşfacaă ghioaga tunaâ nd:
— Vorba multaă , saă raă cia omului! Ascultaă , jupaâ ne, maâ ine pe rouaă ne
-235-
trezeşti negreşit. Dacaă nu-ţi purtaă m raă spuns, fiind raă puse de ostenealaă ,
saă zgaâ lţaâ ni uşa ceea paâ naă şi-o ieşi din balamale.
— Şi dacaă nici aşa nu facem ochi, trece-ne pe sub naă ri rachiul
domniei tale şi-om saă ri, fripte, cercetaâ nd adaă post, adaă ugi Raă diţa. Mai
avem de straă baă tut o bunaă bucataă de drum.
— Mulţi au şi ajuns la Dunaă re, spuse hangiul ştergaâ nd cu o treanţaă
udaă mescioara unde se ospaă taseraă muierile. S-a adunat praă paă d de
omenire, din Valahia, dar şi de peste hotar. Moldoveni, moţi,
transilvaă neni, pribegi de prin Lehia şi ţara Muscalului, numai suflare
romaâ neascaă . Umblaă vorba caă nu ai unde aciua o gaă maă lie de mac.
— Te pomeneşti c-o fi şi Staă nicaă pe acolo, raâ se Agripina. L-am
praă paă dit cam de multişor…
Raă diţa prinse braţul hangiului:
— De unde ai asemenea veşti, omule?
— Mi-a ştiricit un olac domnesc carele se îândrepta spre Curte. A
zaă bovit aici caâ t saă deşerte douaă cupe de holercaă . Din pricina drumului
îândesat de oameni şi caă ruţe, a socotit mai cu caâ ştig calea cotitaă . Dupaă
prepuielile lui, s-au straâ ns de cinci ori suta de mii a creştinilor iar
puhoiul o departe de a fi zaă ticnit.
Raă diţa şi Agripina caă scaraă ochii:
— De cinci ori o sutaă de mii? Ai bolaâ nzit?!
— Cu îângaă duinţa domniilor voastre, chibzuiesc caă nu. Aşa mi-a spus
olacul, iar dupaă caâ te am vaă zut eu ieri la Roşiori, ii fac deplinaă
îâncredinţare. Primejdia a sculat toataă ţara.
Craâ şmaă riţele îâl cercetaraă o clipaă din ochi, apoi porniraă saă -şi
cerceteze odihna. Pe cea dintaâ i treaptaă hangiul le opri.
— Mai zaă boviţi doar un sfaâ raâ iac de clipaă . Am a vaă îândrepta anume
rugaă ciune.
— Nu-ţi faă griji, nimeni nu va afla caă ai rachiurile viclenite, spuse
Raă diţa.
— Nici caă n-ai schimbat oloiul din tigaă i de la Boboteazaă , o ajunse
Agripina din urmaă . Rupem din aceeaşi paâ ine, hangiule…
Staă paâ nul Calului murg, îâncurcat, îâncepu saă -şi şteargaă maâ inile de şorţ.
— Ştiu, cinstite craâ şmaă riţe… Alta ar fi rugaă mintea. Pe îânserat mi s-a
oploşit îân rateş puiul aă sta de moldovean.
Muierile se uitaraă îântr-aceeaşi clipaă la Iliuţaă , apoi se îântoarseraă
nedumerite caă tre jupaâ n. Baă ietanul, ruşinat din cale-afaraă , îâşi aduse
picioarele sub el şi-l straâ nse pe Tilicaă la piept, de parcaă cineva ar fi
-236-
OCHII JUPÂNIŢEI
opintit saă i-l smulgaă .
— Vorbeşte raă spicat, creştine! porunci Raă diţa. Cine-i pruncul, şi ce
pofteşti saă -i fac eu?
Hangiul raâ se cu blaâ ndeţe:
— Flaă caă ul şi-a pus îân minte saă dea iama îân paă gaâ ni. Vine tocmai de la
Moldova şi are de straă baă tut acelaşi drum ca şi domniile voastre.
Chibzuiam caă , poate, îâi veţi îângaă dui sa vaă fie tovaraă ş de naă dejde…
Craâ şmaă riţele îâşi raă suciraă din nou ochii spre baă ietan. Araă ta uliţarnic
raă u, cu obrajii uscaţi de post, cerca zadarnic saă -şi ascundaă caă meşuica
ferfeniţaă şi opincile sparte.
Tilicaă îâşi semeţise gaâ tul catifelat şi clipea din maă rgeluşele ochilor.
Inima Raă diţei se muie:
— Cum te cheamaă , caâ rlanule, şi unde-i mamaă -ta?
Baă iatul se ridicaă îân picioare ştergaâ ndul zidul cu spinarea. Naă rodul de
hangiu îâl anina de poalele oamenilor.
Raă spunse staâ njenit:
— IÎmi zice Iliuţaă şi-s din Plopşoru.
— Plopşoru? Dupaă ştiinţa mea, aceasta-i cetate din ţara paă gaâ nilor,
spuse Raă diţa clipind vulpeşte.
— Ba din ţara Moldovei!
— Al cui eşti? îântrebaă Agripina.
Baă iatul saă ltaă din umeri maă suraâ nd ghioaga muierii.
— Nu-s… Adicaă maă muca şi taă tuca s-au praă paă dit. Se îâmplineşte anul
la Saâ nziene.
Fraă maâ nta îântre degete şfara de la gaâ tul lui Tilicaă , şi nu, cuteza saă -şi
ridice privirea peste cingaă toarea craâ şmaă riţelor.
Agripina îâi dezmierdaă creştetul şi Iliuţaă se aninaă de un butoi, caâ t pe-
aci saă vinaă de-a berbeleacul.
— Neamuri ai, ţaâ caă ?
Baă iatul claă tinaă capul. Raă diţa se uitaă la hangiu.
— I-ai dat ceva saă îâmbuce?
— N-a vrut cu nici un chip. Dupaă socotinţele mele, îâi cam îântr-o
ureche.
— De ce nu vrei, caâ rlaă naş? se raă sti Agripina.
— Eu şi Tilicaă suntem saă tui.
— Cine-i Tilicaă ?
Iliuţaă araă taă cu degetul spre gaâ nsac.
— Dumnealui. Mi-i prieten şi tovaraă ş, şopti cu nasul îân duşumele.
-237-
Abia-şi staă paâ nea lacrimile. La ce-l tot iscodeau oamenii aiştia?
— Pricep, suraâ se craâ şmaă riţa. Aflaâ nd de primejdia ce s-a abaă tut, aţi
hotaă raâ t amaâ ndoi saă opintiţi, dimpreunaă cu oştenii lui Vodaă , la hotarul
Dunaă rii. Aşa-i?
— Aşa-i.
Agripina simţi tulburarea cetluindu-i grumazul. Mugi gros:
— Ce mai veste poveste! Luaă m ţaâ ncul cu noi. Mai îâncolo, caâ nd s-or
limpezi apele, ne-o ajuta îân craâ şmaă dupaă puteri. Jupaâ ne, gaă teşte-i
aşternut. Noaptea staă pe despicate, iar maâ ine luaă m zorii îân coarne.
IÎn cotlonul raâ nduit de hangiu, Iliuţaă şopocaă ia la urechea gaâ nsacului.
Suflarea zbaâ rlea puful brumaă riu:
— Douaă ceasuri, Tilicaă , ataâ ta ne e îângaă duit pentru hodinaă . Domnia ta
saă nu te temi caă ne-o fura somnul. Hangiul are un cucoş, tare chipeş, şi
maă prind caă şi glasul îâi e pe potrivaă . O luaă m îânaintea jupaâ neselor. Noi
doi suntem oameni slobozi şi ne-am deprins a traă i singuri. Iaca aşa, ne
dobaâ ndim cu dreptate bucatele, rostuim şi caâ te un culcuş.
Gaâ nsacul îâşi vaâ rîâ ciocul sub aripaă . Lui Iliuţaă i se paă ru caă desluşeşte
mustrare din partea tovaraă şului.
— Jupaâ nesele sunt muieri cumsecade, Tilicaă , îâi drept, caă ci mie mi-i
de ajuns saă caut odataă la chipul omului spre a-l buchisi. Dar noi trebuie
saă ne îântoarcem la Plopşoru, dupaă cum pricepe şi domnia ta.
Moldovanul are o singuraă vatraă , spunea tataia… Ai adormit, Tilicaă ?
Atunci s-o culca şi baă dia…
Dintr-o ocniţaă doselnicaă , raâ nduitaă sub scaraă , se ivi dinţii nasul cel
roş-vaâ naă t al taâ rgoveţului Staă nicaă Paraă , din mahalaua Broştenilor, apoi
ochii mici de buhaă şi o parte din boiul îânveşmaâ ntat îân dulamaă , cu
ceaprazuri de argint. Hangiul prinse saă raâ daă :
— IÎndraă zneşte, jupaâ ne!
— S-au culcat vidmele?
— Dorm somn ţeapaă n. Ia ascultaă , omule, toţi îâs aşa iepurateci prin
acel taâ rg al Bucureştilor?
— N-o cunoşti pe Agripina! suspinaă Stanicaă , faă raă ifos. Cu ghioaga m-
a fugaă rit cale de-o poştaă !
Hangiul îâl cercetaă îânveselit.
— La ce îâi mai ţii, atunci, fustele, bre creştine, ţi-e nevastaă ?
— M-a ferit Cel Veşnic, caă ci nu m-am araă tat zgaâ rcit cu sfintele
-238-
OCHII JUPÂNIŢEI
biserici!
— Ibovnicaă ?
— M-a ferit cel cu corniţe, caă ci nici lui nu i-am raă mas dator!
— Atunci?
— Pricina ai s-o afli numai dacaă binevoieşti saă umpli douaă ulcele de
taă maâ ioasaă . Neam de neamul meu n-a slobozit vreo tainaă îânainte de
sfaâ nta îâmpaă rtaă şanie!
Craâ şmarul îâi faă cu pe plac. Staă nicaă Paraă îâşi uraă saă naă tate şi viaţaă lungaă ,
apoi duse baă rdaca la guraă sorbind cu ştiinţaă faă raă de cusur.
— Aflaă , rosti raă suflaâ nd gospodaă reşte, caă la dezlegarea îântunericului
am numaă rat patru nopţi de caâ nd mi-am praă paă dit somnul! Patru nopţi
s-au caă laă torit de caâ nd n-am nici o ştire de la prietenii mei! Am raă scolit
toate craâ şmele Cetaă ţii de Scaun, dar parcaă i-a îânghiţit paă maâ ntul! Am
hotaă raâ t, daraă , saă iau pildaă de la vaâ naă torii Maă riei Sale: iepurii se cer
caă utaţi pe unde bate mireasmaă de morcov.
— Adicaă ? îântrebaă nedumerit hangiul.
— Dacaă n-au luat calea craâ şmei, vor aţine caă raă rile craâ şmaă riţelor.
Goli a doua baă rdacaă .
— Ţii! N-ai habar, jupaâ ne, ce sete naă praznicaă staâ rneşte drumul.
— Am pricinaă saă cred, raâ se hangiul, caă domnia ta se caă laă toreşte îân
fiece zi…
Stanicaă Paraă porunci al doilea raâ nd de ulcele, chibzuind pe unde ar
putea bezmetici boier Ioniţaă Faă rcaă şan şi ceilalţi tovaraă şi de pahar.
***
— Ne drumeţim de-o zi şi-o noapte, coane Ioniţaă , se taâ ngui Mitricaă

Paâ ntece, al treilea calemgiu al boierilor Buzeşti. Porunceşte, rogu-te,
popas, caă ci ataâ ta hurducaă turaă , faă raă clipaă de raă gaz, ne-a scos ciolanele
din ţaâ ţaâ ni.
— Altceva v-a haâ ţaâ nat, ticaă loşilor! Setea cea neistovitaă ! Chibzuiţi caă
pripaă şindu-ne la vreun han, îâţi gaă si prilej saă deşertaţi o vadraă -douaă de
raă chie.
Jupaâ n Niţaă , potcovarul din mahalaua Vergului, mormaă i cu nasul îân
podişca raă dvanului:
— Nu aă sta-i cel mai naă praznic paă cat, dupaă cum domnia ta are bunaă
ştiinţaă .
-239-
Dascaă lul Iordache Cuculeţ îâşi raă scolea raă maă şiţa de minte, îân
caă utarea unor porunci sfinte, slobozite celor îânsetaţi. Cum pe limbaă nu-
i raă saă reau decaâ t poveţe de cumpaă tare, naă scoci la nimerealaă .
— Dumnezeu a spus saă nu-ţi asupreşti supuşii, lipsindu-i de rodul
viţei!
— Aşa ţi-a vorovit ţie Dumnezeu, ticaă losule!? tunaă boier Faă rcaă şan,
spintecaâ ndu-l cu caă utaă tura. Netrebnicilor! Aţi juruit la Biserica Stelea şi
dinaintea Maicii Domnului de la Olari, caă nu veţi cerca picaă turaă ! Una saă
vaă fie limpede! Codrul, lunca şi drumul, astea vaă sunt han! Vremea-i
blaâ nda, raă dvanele au coviltir, Amin!
Spre a da temei vorbelor, porunci surugiului saă opreascaă , caă ci tocmai
treceau pe laâ ngaă o paă durice de arini. Cei douaă zeci de beţivani,
smaâ ntaâ na ticaă loşilor din taâ rgul Bucureştilor, coboraâ raă anevoie,
ţinaâ ndu-se de şale. Doi slujitori de la cuhnii îâncepuraă a griji de bucate.
Dascaă lul Iordache Cuculeţ zvaâ rli caâ teva gaă teje pe foc, apoi, rezemaâ nd
un copaă cel, îâncepu a îângaâ na popeşte:
— Cu sfinţii odihneşte, sufletele îânsetaţilor, robilor taă i… Acolo unde
nu e durere, nici îântristare, nici suspin, ci viaţaă faă raă de sfaâ rşit…
— Amin! maâ raâ i al treilea calemgiu.
— Zi-i mai cu inimaă , Iordache, îâl îândemnaă Mitricaă Paâ ntece, dacaă tot
ne faci parastasul.
— La cel de patruzeci de zile maă îândes şi eu, spuse Ghiţaă Paă un
oftaâ nd.
Iordache Cuculeţ saă ltaă din umeri şi raă mase cu ochii la Baă laă nicaă ,
pisarul Buzeştilor, care se afunda îân paă durice dimpreunaă cu Ghiţaă
Paă un, ca îântr-o preumblare. Tot îântr-acolo zaă bovi şi privirea ageraă a
Faă rcaă şanului. O clipaă doar, caă ci raă cni cutremuraâ nd paă durea:
— Cale-ntoarsaă , jupaâ n Baă laă nicaă ! Pofteşte îâncoa’, Ghiţaă !
Beţivii îâi strecuraraă o privire cotitaă .
— Ce-ai cu noi, coane Ioniţaă ? Iaca ne dezmorţeam oleacaă picioarele.
— Mai aproape, porunci Faă rcaă şanul.
Baă laă nicaă şi Ghiţaă Paă un se urneau greu, ziceai caă au mazaă re îân
ciubote. Ioniţaă îâi caâ ntaă ri din creştet paâ naă -n taă lpi.
— Saă ltaţi maâ inile!
Apoi, faă raă de veste, îâncepu saă -i cotrobaă iascaă prin veşminte. Caâ t ai
scapaă ra amnarul, iutac precum boscarii din baâ lciuri, gaă manul dibui un
clondir cu masticaă de Chios îân dulama lui Ghiţaă Paă un, douaă ploscuţe de
ţuicaă îântr-o clapcaă de la giubeaua calemgiului. Maâ nios peste maă suraă ,
-240-
OCHII JUPÂNIŢEI
Ioniţaă le zvaâ rli de paă maâ nt.
— Iataă caâ taă îâncredinţare pot face juruielilor voastre!
— Iartaă -i, coane Ioniţaă ! suspinaă dascaă lul.
— Vina e a celui cu corniţe, spuse al treilea calemgiu al boierilor
Buzeşti, caă ci el le-a staâ rnit poftele.
— Noi aă ştilalţi, care umblaă m cu crucea îân saâ n, ne-am lecuit, rosti
jupaâ n Niţaă .
Faă rcaă şanu îâi asculta maâ hnit peste maă suraă .
— Sunteţi cu adevaă rat cei mai ticaă loşiţi din îântreaga Valahie! Luaţi
aminte! Vaă mai îângaă dui o singuraă dataă . La cea dintaâ i caă lcaă turaă straâ mbaă ,
vom lua douaă poteci, eu, Ioniţaă Faă rcaă şan, lepaă daâ ndu-maă de voi! Şi acum
cotrobaă iţi-vaă bodroanţele şi deşertaţi buzunarile!
Beţivanii priviraă lung unii la alţii, apoi îâncepuraă a scoate la luminaă
clondire, clondiraşe, ploscuţe şi butaâ lci. Graă maă joara sclipea sub razaă de
lunaă şi tot asemenea roua din ochii ticaă loşiţilor.
Jupaâ n Niţaă , potcovarul, zgaâ lţaâ i umaă rul lui Cuculeţ, îântrebaâ nd îân
şoaptaă :
— Dormi, Iordache?
— Zadarnic îâncerc. Nu maă pot hodini treaz.
— Cred bre, eşti om îântreg. Oftaă : Maă seacaă o saă raă cie de sete!
— Apaă se aflaă colea, dupaă poftaă .
— Nu mai pomeni vorba aceasta, caă maă prinde leşuiala! N-ai aflat caă
beţivanul caâ nd trece pe pod îânchide ochii? N-am mai îânghiţit apaă de
caâ nd m-a prins ploaia pe caâ mp, beat ţeapaă n, şi-am adormit cu gura
deschisaă .
— Bunelul meu, fie-i ţaă raâ na uşoaraă , spunea caă asemenea, baă uturaă e
caâ t se poate de vaă taă maă toare.
— Guraă de aur!
— Dovadaă , s-a stins degrabaă îân ziua caâ nd bunica i-a pus aghiazmaă îân
clondir…
Jupaâ n Niţaă scotoci din ochi, cu grijaă , îâmprejurimile. Cuşmele
coviltirelor ocroteau horaă itul beţivanilor. IÎşi maă runţi glasul:
— Auzi, Iordache? E am un gaâ nd.
— Soboade-l, spuse faă raă chef dascaă lul Cuculeţ,
— Caâ nd ieşiraă m din Roşiori, auzi, Iordache?
— Aud, creştine!
— Nu te taie capul pe cine am vaă zut!
-241-
Cuculeţ îâşi raă suci trupul gros. Paâ ntecele zugraă vea îân neguraă movilitaă
îâmplinitaă . Potcovarul urmaă repede, cu anume licaă r îân ochi:
— Le-am vaă zut pe Raă diţa şi Agripina:
Dascaă lul Bisericii Dintr-o zi caă scaă ochii apoi se ridicaă şopaâ rlaă îân
capul oaselor:
— Ce spui, bre?! Şi îâncotro se îândemnau?
— Spre Giurgiu, vezi bine. Au luat Calea Maă gurii. Dacaă retezaă m
paă durea, se cheamaă caă am ajuns la Niculiţei, satul lui Vodaă .
Cuculeţ se lungi iar pe spate, paă gubaş:
— Umbli dupaă coada prepeliţei, potcovarule. Gospodarii din
Niculiţei n-au pereche îân îândaă raă pnicie, nu-ţi vaâ nd o picaă turaă de
basamac ori altaă licoare izbaă vitoare, saă -i spaâ nzuri! Nu degeaba le-a
mers buhul.
— Nici Raă diţa şi Agripina? Pun prinsoare caă acolo au îânnoptat. De,
muieri, nu se cade a adaă sta sub lunaă şi stele. Şi mai pun prinsoare caă au
printre bodroanţe niscai leacuri de trebuinţaă , îântr-un clondiraş…
— Dar dacaă n-au hotaă raâ t popas?
— Aceasta o socot a fi peste putinţaă , Iordache. Altaă aşezare nu se
aflaă decaâ t la douaă poşte. Am ostenit noi, dar dumnealor… Caă laă ri, îân mai
puţin de-un ceas suntem la Niculiţei. Ce zici?
Iordache Cuculeţ se ridicaă îân picioare.
— Mergem, Niţaă . Grijeşte doar cum umbli cu caii, saă nu te simtaă
boier Ioniţaă .
Niculiţei, moşie de zestre a doamnei Marica, era aşezare raă saă ritaă , cu
conac chipeş, ale caă rui ziduri albe, vegheate de tufişuri de ilice şi
maă cieşi, se zaă reau paâ naă departe, prin aburul de verdeaţaă al ulmilor.
Satul avea faâ ntaâ naă , douaă biserici – Sfaâ nta Maă ria şi Sfaâ ntul Mina –
nenumaă rate troiţe şi nici o craâ şmaă .
Doamna Marica, scumpaă la arginţi şi vraă jmaşaă desfraâ naă rii, precum
paă rintele domniei sale Antonie Vodaă , nu îângaă duiseraă laă caş de pierzanie
îân sat, socotind caă creştinilor din Niculiţei le e prea de-ajuns, ba chiar le
şi prisoseşte vinul din pivniţe. Mai taâ rziu, Doamna avea saă -şi caă iascaă
necruţarea, caă ci siliţi saă se descurce singuri, gospodarii deprinseseraă
aşezarea strugurilor, cu meşteşug caă ruia i se dusese buhul, opintind saă
îântreacaă faima Panciului şi chiar a Draă gaă şanilor. Mai deprinseseraă
dumnealor şi teama caă la ceasurile de iarnaă ar putea raă maâ ne faă raă
balercuţa de trebuinţaă îânaintea somnului, fapt pentru care nu
îânstraă inau o picaă turaă de vin saă -i pici cu cearaă .
-242-
OCHII JUPÂNIŢEI
Caâ nd primejdia se praă vaă lise asupra Valahiei, urnind o ţaraă spre
hotar, Vodaă Constantin, dimpreunaă cu Doamna, îâmpaă rţiraă poruncaă
satelor şi moşiilor domneşti, semaă nate pe drumul Dunaă rii, saă daă ruiascaă
gaă zduire cu crivat moale şi merinde celor siliţi a face popas prin aceste
aşezaă ri. Oamenii se supuseseraă poruncii dovedind inimoşenie.
Raă diţa si Agripina, adeverind prepuielile potcovarului, aici
hotaă raâ seraă saă îânnopteze, caă ci ar fi fost cu adevaă rat lipsit de chibzuinţaă
saă se avaâ nte paâ naă la Staâ lpi, caâ nd îânserarea vaâ naă taă îâncepuse a le maă cina
umbrele. Traă seseraă la un moşneag ciolaă nos, cu vorbaă şi caă utaă turaă
blajinaă , a caă rui muiere, doboraâ taă la pat, se caă znea de vreo doi ani saă
amaă geascaă moartea. Tocmai ispraă viseraă de îâmbucat şi chibzuiau a se
descotorosi de bodroanţe, caâ nd moşul le baă tu îân uşaă . Raă diţa îâşi rupse
caă scatul, cu maâ inile îân nodul tulpanului, şi îântrebaă :
— Ce-i, jupaâ ne?
— Aveţi oaspeţi.
Muierile caă taraă mirate una spre cealaltaă , apoi caă tre uşaă .
— Oaspeţi?
— Din cei dragi, spuse baă traâ nul îâncredinţat de bucuria ce le-o
poartaă , şi cu mare neraă bdare îân a vaă îântaâ mpina. Fraţii domniilor
voastre!
— Numai îân necuratul îâmi gaă sesc frate, caâ nd am de trecut anume
punte, maă rturisi Raă diţa.
IÎntr-o clipitaă , Agripina puse maâ na pe ghioagaă , cealaltaă pe clanţaă . IÎn
spatele moşneagului, zaâ mbaâ reau stingheriţi jupaâ n Niţaă şi dascaă lul
Iordache Cuculeţ.
Daâ nd nas îân nas cu muşteriii lor cei mai îândaă raă tnici, craâ şmaă riţele
caă scaraă ochii talgere. Moşul raâ dea frecaâ ndu-şi palmele mulţumit, caă ci
socotea îânlemnirea jupaâ neselor pricinuitaă de bucurie faă raă de margine.
— Jupaâ n Niţaă ! se minunaă Agripina.
— Eu sunt!
— Dascaă lul Cuculeţ! şopti Raă diţa.
— Iacaă taă -maă -s!
— Ce caă taţi aici, oamenii lui Dumnezeu?
Agripina bombaă ni neagraă de maâ nie, fraă maâ ntaâ nd îân palmaă capaă tul
ghioagei:
— Se vede treaba caă ne-a blestemat careva! Numai ce-am scaă pat de
Staă nicaă .
Iordache Cuculeţ îâncercaă saă le-moaie, îândulcindu-şi glasul blestemat
-243-
de rachiu:
— V-am purtat dorul, cinstite jupaâ nese. Ajungaâ ndu-ne la urechi
vestea caă domniile voastre vaă aflaţi la Niculiţei, cuviincios ni s-a paă rut
saă vaă daă m bineţe.
— Şi saă deşertaă m, de bucuroasaă îântaâ mpinare, ca îântre prieteni, o
cupaă de vinars, se iuţi saă adauge potcovarul, raă pus de sete.
— Sau maă car o balercuţaă de vin…
— Douaă , spuse îântr-o doaraă Cuculeţ.
Raă diţa, staâ rnitaă de ataâ ta cumplitaă neobraă zare, se stropşi:
— Socotit-aţi, oare, c-am adus craâ şma îân spinare? Lipsiţi din faţa
mea!
Daă du saă le traâ nteascaă uşa, dar aceasta se îâmpiedicaă îân ciubota lui
Niţaă . Moşneagul, mut de uimire, rezema zidul.
— Raă diţaă , se taâ ngui Iordache, numai o cupaă …
— Agripinaă ! Pune ghioaga pe ei!
Beţivanii faă curaă paşi iuţi de-a-ndaă ratelea trecaâ nd îân spatele
moşneagului.
— Raă diţaă , nu ne laă sa, rogu-te, îân suferinţaă !
— IÎnduraă -te, Agripinaă ! îângaâ naă potcovarul aproape de lacrimaă .
Rumaâ nii de pe-aici sunt haini, n-ar scoate un cofaă el de vin nici pentru
sfaâ ntul Petru, vlaă guit de arşiţaă . De douaă zile ostenim pe drum faă raă
picaă turaă pe limbaă .
— Trebuia saă vaă grijiţi!
— Paă i asta a fost cea dintaâ i grijaă ! Numai caă boier Ioniţaă Faă rcaă şan a
bolaâ nzit, ne-a faă raâ mat îân ciubote toate butaâ lcile.
— Cine?!
— Conu’ Ioniţaă .
— Nu e cu putinţaă ! hotaă rîâ Raă diţa.
— Naă scoceli de beţivani! pufni Agripina. Caâ nd o ajunge boier
Faă rcaă şan saă osaâ ndeascaă clondirul, or saă secere oamenii graâ ul la
Craă ciun, stupind saâ mburi de cireaşaă .
Dascaă lul Cuculeţ îânchinaă cruce adaâ ncaă :
— Pe domnul Cristos maă jur! Paâ naă nu se maâ ntuie primejdia, nu ne
îângaă duie degetar de basamac.
— Bine vaă face! hotaă rîâ Agripina.
Jupaâ n Nitşaă cersş etori cu ochii sş i vorba:
— Hai, ciocaâ rliile taichii, îânduraţi-vaă ! Avem de straă baă tut cale-
ntoarsaă şi noaptea-i pe ispraă vite. O butelcuţaă , acolo, nu-i lucru mare şi-
-244-
OCHII JUPÂNIŢEI
o raă scumpaă raă m cu preţ îântreit.
Raă diţa chibzui caâ teva clipe. La urma urmei, jupaâ n Niţaă şi Iordache
Cuculeţ îâi erau muşterii credincioşi, din setea lor îâşi mulţumea
paâ ntecele. Şi-apoi le cunoştea patima, dumnealor ar fi fost îân stare saă
se anine sclimpuş, mai dihai ca celaă lalt ticaă loşit, Staă nicaă Paraă . Socoti caă
nu ea avea datorinţa saă îândrepte lumea cu umaă rul, oftaă cu taâ lc, scotoci
îântr-o desagaă şi scoase o ploscaă maă rişoaraă . Ochii beţivanilor n-o
scaă paraă clipitaă .
— Luaţi-o şi lipsiţi din faţa mea!
Maâ inile lui Cuculeţ şi ale potcovarului se îântinseraă îântr-un gaâ nd.
Caâ nd îâi zaă ri ieşind din ograda moşneagului, Staă nicaă Paraă , care daă dea
taâ rcoale casei faă raă a cuteza a-şi araă ta nasul, crezu dintaâ i caă are vedenii,
apoi se simţi fulgerat de bucurie naă praznicaă . Socoata lui nu daă duse
greş, îândurase cu temei ocaă rile Raă diţei şi ghioaga Agripinei. Caă zu
plaâ ngaâ nd îân braţele potcovarului, îâl straâ nse la piept pe Cuculeţ ca pe un
frate raă taă cit nefiind îân stare saă scoataă cuvinţel. Se îâmbraă ţişaraă îândelung,
deşi nu trecuseraă decaâ t patru zile de caâ nd se veseliseraă dimpreunaă ,
îântr-un chef lat, din cele de pominaă .
— Unde aţi pierit, faâ rtaţilor? Vaă caut ca pe iarba de leac! Dacaă nu-mi
daă dea prin gaâ nd saă ţin umbra vidmelor, îân veci nu vaă prindeam urma.
IÎncotro?
— IÎncotro ne maâ naă datorinţele, spuse Cuculeţ.
Potcovarului îâi sticleau ochii, pe limbaă simţea îâncaă pişcaă tura ultimei
îânghiţituri.
— Primejdia asupreşte ţara, rosti cu ifos Niţaă . L-am silit, daraă , pe
Ioniţaă Faă rcaă şan saă ne îândrepte paşii spre Dunaă re.
Staă nicaă Paraă din Broşteni ţopaă ia de bucurie:
— Boier Ioniţaă e cel mai straşnic baă rbat din tot taâ rgul Bucureştilor!
Şi cine-l mai îânsoţeşte îân afaraă de domniile voastre?
Jupaâ n Niţaă îâncepu a îânşira beţivanii:
— Baă laă nicaă …
— E şi fratele Baă laă nicaă ?
— Este. De asemeni Ghiţaă Paă un.
— Bre, bre, asta zic şi eu veste bunaă !
— Şi Mitricaă Paâ ntece, îâncheie pomelnicul potcovarul.
La fiece nume, inima lui Staă nicaă tresaltaă fericitaă :
— Christoase! N-am mai avut asemenea zi bucuroasaă de caâ nd a
-245-
murit moşu-meu Silvestru, spre a-mi laă sa livezile şi casa din Plumbuita.
Ei, nu ne urnim?
Cuculeţ faă cu ochii mari.
— Unde saă te urneşti?
— Spre tabaă ra Faă rcaă şanului, unde aţi poposit.
Jupaâ n Niţaă şi dascaă lul se priviraă îân aceeaşi clipaă , apoi oftaraă tot îântr-
un gaâ nd.
— Nu-ţi fie cu supaă rare, rosti Cuculeţ, dar aceasta nu-i cu putinţaă .
— Ce anume, Iordache?
— Saă ne îânsoţeşti îân tabaă ra boierului.
Lui Staă nicaă îâi ploua îân guraă de mirare. Abia izbuti saă baâ lbaâ ie:
— De ce, oameni buni?!
Jupaâ n Niţaă deschise braţele, îândurerat:
— Nu maâ naă m spre Dunaă re îântru petrecere şi desfaă tare, ci asupriţi
de grea naă pastaă . Iar domnia ta, Stanicaă , şi iar te rog saă nu-ţi fie cu
supaă rare, eşti cel mai ticaă los dintre noi. Nu zic bine, dascaă le?
— Zici! Aş adaă ugi chiar ticaă losul ticaă loşilor!
— Faă raă putinţaă de îândreptare!
— Eu?!
— Tu, Staă nicaă , îântaă ri Iordache Cuculeţ. Cine-i tartorul tuturor
blestemaă ţiilor? Cine ni se aninaă de bumbi, spre a nu sfaâ rşi prea de
grabaă petreceri de-o saă ptaă maâ naă ? Cine nu-şi desprinde ţoiul de buze
decaâ t spre a duce altul plin? Cine nesocoteşte postul Paştelui
îândemnaâ ndu-şi tovaraă şii saă saă vaâ rşeascaă tot asemenea? Cine s-a lepaă dat
de slujba de la cancelaria Braâ ncovenilor, spre a-şi laă sa vreme berechet
de mistuit raă utaă ţi?
Jupaâ n Niţaă da din cap. Se graă bi saă adaă ugeascaă la pomelnic:
— Cine a dibuit craâ şma din Copaă ceni şi holerca aceea vaâ rtoasaă ,
„Raă pune-ursul“?
O luaraă apoi cu raâ ndul:
— Cine a despuiat ţiganii, poruncindu-le saă viersuiascaă îân straiele de
la botez?
— Cine l-a îâmbaă tat pe paă rintele Pavel de la Stoiceni, de-a îâmpaă rtaă şit
babele cu holercaă ?
— Cine îâmpraă ştie araă mioare pruncilor uliţarnici, numai dacaă dau pe
gaâ t o maă suraă de anison, ca saă îânveţe, chipurile, de mici meşteşugul
baă uturii?
Staă nicaă Paraă îâi asculta faă raă grai. Ataâ tea ocale de neobraă zare îâi taă iau
-246-
OCHII JUPÂNIŢEI
raă suflarea. Paâ naă la cer îâl îânaă lţaseraă şi dascaă lul Cuculeţ, şi Niţaă , şi
dumnealui boier Faă rcaă şan, şi ceilalţi pentru fiecare ispravaă , iar acum îâl
ţineau nevrednic de tovaă raă şia lor, ba-i cereau şi socotealaă . Lacraă mi de
neputinţaă i se îânnodaraă îân baă rbiţa roşcovanaă .
— Iacaă de ce nu se poate, îâncheie potcovarul din mahalaua Vergului,
cu nasul repezit îân nouri. Temem pofta netraâ ndavaă a domniei tale
pentru blestaă maă ţii, caă ci traă im zile de grea cumpaă naă . Raă mas bun,
Staă nicaă , şi de-o da Dumnezeu, ne-om îântaâ mpina iaraă , la craâ şma Raă diţei.
Dupaă care dascaă lul şi jupaâ n Niţaă îâncaă lecaraă , cu simţaă maâ ntul de
viteazaă şi chibzuitaă ispravaă .
Staă nicaă Paraă raă mase îân mijlocul uliţei, îânecat de colb şi lacrimaă .
Rezemat de trunchiul unui salcaâ m, cu cugetul amarnic vaă taă mat de
ocaă rile tovaraă şilor, Staă nicaă Paraă aştepta zorile. Ajunsese îân tabaă ra
Faă rcaă şanului luaâ nd urma celor doi faâ rtaţi care se lepaă daseraă de el, iar
acum, paâ ndind raă suflaă rile de sub coviltire, mintea îâi mustea de gaâ nduri
amaă raă luţe.
Cuconu Ioniţaă avea saă -i facaă , fireşte, dreptate, dar de una era
îâncredinţat. S-a maâ ntuit cu prietenii Niţaă şi Iordache Cuculeţ! Aici, îân
paă duricea de salcaâ mi, caă taâ nd spre copca de argint a luceafaă rului,
Staă nicaă faă cu juraă maâ nt aprig. IÎn veci n-avea saă mai deşerte o singuraă
cupaă dimpreunaă cu taă gadnicii, caă ci aşa se dovediseraă dumnealor,
dascaă lul şi potcovarul, necinstind prietenie veche. IÎn veci n-avea saă -i
mai îânvredniceascaă nici maă car cu o caă utaă turaă .
Lacrimile îâl podideau pe Staă nicaă Paraă ori de caâ te ori îâşi amintea de
tovaă raă şia lor. Cum putuseraă nesocoti zilele bucuroase de odinioaraă ,
zaiafeturile la care-i poftea îân caă suţa lui, din mahalaua Broştenilor,
Craă ciunul acela de pominaă , petrecut la Maă naă stirea Cozieni, şi ataâ tea
altele? Dar punguţele de bani îâmprumutate faă raă gaâ nd de îântoarcere lui
Cuculeţ? Dascaă lul se afla cam ififliu, crivaă ţul şuieraâ ndu-i prin buzunaă ri,
chiar îân moţul lui Cuptor, îân vreme ce dumnealui, Staă nicaă , cu
gospodaă rie cuprinsaă îâncaă de la paă rinţi, dobaâ ndise cheag zdravaă n la
moartea unchiului Silvestru.
De-ataâ ta negreaţaă îân suflet, Staă nicaă simţea caă i-a pierit şi setea. Nu
îâncerca decaâ t o singuraă dorinţa: saă se îânfaă ţişeze dinaintea lui Faă rcaă şan.
Cercetaă cu neraă bdare cerul tot dondaă nind de unul singur.
Dimineaţa îânmugurea, un pitpalac harnic ciugulea vaă zduhul.
— Ce caţi, bre, aici?
Staă nicaă Paraă saă ri ars caă ci, furat de rosturile cerului, nu luase seama
-247-
la ce se petrece îân jur. Boier Faă rcaă şan clipea din ochii îânsomnuraţi.
Staă nicaă îâl îântaâ mpinaă cu bucuriile Paştelui:
— Coane Ioniţaă ! Din Bucureşti tot cerc saă dau de urma domniei tale!
Pe unde n-am fost cu colindul? La jupaâ n Panait, din Oţetari, la Miţa
Floroaia, la Iedul Vesel, la Gunaă din Snagov, la Conac… Iacaă taă -maă -s,
coane Ioniţaă ! Iacaă taă -maă -s!
— Te vaă d, Staă nicaă ! Acum desluşeşte-mi alta. Pentru care pricinaă m-
ai cercetat cu ataâ ta îândaă raă pnicie?
— Maă rog?
— Ce anume socoataă ţi-a alungat odihna?
— Paă i nu aşa se cuvenea?
— Nu aşa!
Pe chipul lui Staă nicaă îâncepu a tremura umbraă şovaă ielnicaă . Şi glasul
boierului raă suna cam ciudat. Ţurţuri de gheaţaă lunecaraă pe spinarea
beţivanului.
— Coane Ioniţaă … Chibzuiam… Domnia ta mi-ai îângaă duit mereu
tovaă raă şia. Acum, la naă pastaă , socoteam… Socot caă tot astfel, se cuvine.
Boier Faă rcaă şan faă cu pas îânapoi, straâ ngaâ nd cu naă dejde şerparul
îâncins peste halatul subţire de atlas floriu.
— Ai chibzuit raă u, Staă nicaă ! Nu mergem la hotarul Dunaă rii dupaă
petrecere cu laă utari, caă ci nu ne arde de ticaă loşii, iar alt rost pentru a te
îângaă dui alaă turea nu gaă sesc oricaâ t m-aş trudi.
— Coane Ioniţaă ! îângaâ naă buimac Staă nicaă , şi domnia ta te lepezi de
mine? Au n-am dovedit statornicie?
— La zaiafeturi.
— Au n-am îânfruntat îâmpreunaă primejdiile?
— La spartul chiolhanurilor, caâ nd ne cercetau terfogoşii!
— N-am ajutat saă rmanii?
— Saă -nalţe caâ rciumi la fiece pas, chibzuind caă taâ rgul n-are destule.
La Dunaă re se cere pus umaă rul, iar tu eşti ticaă loşit din cale afaraă . Nu zic,
arhangheli nu suntem nici unul, dar îân fapte bezmetice nu-ţi ajungem
nici la caă lcaâ iul ciubotei. Te-om caă uta altaă dataă , îân ceasuri de desfaă tare.
Stanicaă se simţea cu limba taă iataă . Cuvintele i se vaă lmaă şeau pe buze,
faă raă cheag.
— Coane Ioniţaă ! Pe Mitricaă … Pe Ghiţaă Paă un… Pe Niţaă … I-ai îângaă duit
pe toţi. IÎs mai breji?
— Pe laâ ngaă tine îâs prunci neîânţaă rcaţi!
— Ce-am saă vaâ rşit, coane Ioniţaă , de-mi dovedeşti ataâ ta neîândurare?
-248-
OCHII JUPÂNIŢEI
Am furat? Am omoraâ t?
— Nu. Dar nici biserici n-ai zidit! Socoata şi maă sura ticaă loşiilor ţi-o
cunoşti singur, Staă nicaă . IÎntreabaă orice creştin din taâ rg, chiar şi pe Vodaă ,
cine-i cel mai stricat beţiv dintre beţivi, cel mai bolund şi cu belşug de
îânchipuire îân scormonirea blestaă maă ţiilor, cel mai paă timaş uscaă tor de
ulcele din îântreaga breaslaă , şi-i vedea cum te-arataă toţi cu degetul, faă raă
umbraă de şovaă ire, ori clipaă de raă gaz spre a cerne şi chibzui.
Staă nicaă Paraă , podidit de lacrimi, caă zu fraâ nt îân genunchi.
— Cucoane Ioniţaă , maă îândrept… Iacaă , jur…
— Vaă d caă dai unele semne… Duhneşti de la o poştaă .
— Nu mai gust picaă turaă !
— Cred. Niciodataă n-ai turnat îân tine cu picurişul.
— Coane Ioniţaă !
Gaă manul îâi retezaă scurt vorba:
— Mi-e greu saă staă paâ nesc mişeii din tabaă raă şi faă raă tine, Staă nicaă . Şi-
apoi n-am vaă zut îâncaă sfaâ nt cu nas roş şi nici diavoli îânaă lţaâ nd biserici.
Caâ t despre îândreptare… Anevoioasaă trebuşoaraă , jupaâ ne, caă ci
beţivanului paâ naă şi îângerii îâi ies dinainte cu cofaă elul plin. Şi-acum cataă -
ţi de drum paâ naă nu se trezesc oamenii.
Staă nicaă îâl cercetaă lung, apoi se îândreptaă cu paşi îâmpleticiţi spre
careta dumnealui.
***
Toma şi Grigore – moşnegii din taâ rgul Ieşilor care porniseraă , pe

furiş, spre Dunaă re, temaâ nd mai vaâ rtos ochiul babei Anghelina, naă imitaă
saă le rezeme baă traâ neţile, decaâ t iataganele paă gaâ nilor – se scaă rpinaraă pe
sub cuşme a mare mirare.
— Ataâ ta praă paă d de oameni, rosti moş Toma cu ochii laă craă moşi din
pricina soarelui spaâ nzurat îân raă scrucile cerului, n-am pomenit de caâ nd
eram prunc. Maă dusese ţaţa Floarea la baâ lciul sfaâ ntului Ilie şi nu maă
desprindeam clipitaă de catrinţa ei, de teamaă saă nu maă praă paă desc.
Moş Grigore raâ se îâncetişor:
— Am fost dimpreunaă , Tomiţaă .
— Bunaă ţinere de minte ai, bre!
— Bunaă , bunaă !
Ajunşi la apa Ialomiţei, oamenii aşteptau maă cinaţi de neraă bdare.
-249-
Straă jile domneşti nu îângaă duiau mai mult de patru caă ruţe odataă , de
teamaă saă nu faă raâ me podul, iar creştinii, zoriţi saă punaă umaă rul la hotar,
suduiau maă runt, cercetaâ nd puhoiul de raă dvane, carete, dobitoace şi
caă laă reţi, saă teni şi caă ftaă niţi, care aşterneau îân urmaă covor faă raă capaă t.
Vreo douaă zeci de bezmetici îâşi vaâ raâ raă bidiviii îân apaă , neţinaâ nd seama
la primejdie, alţi bolunzi trecuraă îânot, cu straiele faă cute legaă turicaă pe
cap. Zgomotul şi vaâ nzoleala îâmpiedicau saă prinzi vorbaă desluşitaă la un
singur pas. Lighioanele – cai, gaă ini, gaâ şte, raţe şi purcei – laă rmuiau pe
limba lor, oamenii cercau toate vicleşugurile saă dobaâ ndeascaă loc mai îân
faţaă , muierile îâşi caă utau pruncii, caă lugaă rii dondaă neau rugaă ciuni,
prieteni vechi se îântaâ mpinau cu chiote de bucurie.
— Arca lui Noe! şopti moş Toma. Unde-ai pus securile. Grigore?
— IÎn laă diţaă . De nouaă ori m-ai îântrebat de adineauri şi paâ naă acum.
— Saă le mai cercetaă m odataă .
— Nu le du grija… Chibzuiesc caă mai bine ar fi saă ne dezmorţim,
oleacaă , picioarele. Paâ naă saă ne vinaă nouaă raâ ndul, se caă laă toresc multe
ceasuri.
— Aveţi grijaă saă nu vaă raă taă ciţi, spuse Caâ rlan, harabagiul din Podu
Iloaiei, carele îân piept purta îân loc de inimaă o paâ ine caldaă . Nici poleiţi cu
aur nu vaă mai dibui îân sodoma1 aiasta.
Moş Grigore îâl linişti araă taâ ndu-i rateşul, aninat mai la vale de poalele
apei:
— Deşertaă m un cofaă el de vin, spre a prinde o putere, şi ne
îântoarcem.
— Craâ şmele de la raă scrucea drumurilor sunt ţinute de muieri tinere,
mi-e saă nu intraţi îân paă cat, spuse harabagiul raâ zaâ nd.
Moş Toma îâşi îântinse gaâ tul, cocoş:
— Aflaă , frate Caâ rlane, caă nu ne-om da îân laă turi nici de la asemenea
ispravaă , dacaă se va cere.
Baă traâ nii coboraâ raă anevoie şi, rezemaţi îân toiege, cercaraă saă -şi
despice drum spre han. Moş Toma prinse saă raâ daă îân barbaă :
— Cinci taleri aş lepaă da spre a vedea chipul babei! S-aud eu cum
blastaă maă şi afuriseşte de douaă zile îân bordeiul gol, maâ nioasaă Bistriţaă …
— Da’ ştiu, incaltea, caă i-am copt-o tartoriţei! se veseli îânfundat
celaă lalt moşneag.
— Bunaă minte ai, Grigoriţaă !
1
Mulţime mare.
-250-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Bunaă , bunaă !
— Cum ţi-a trecut, bre, prin cap, saă îândemni ologul saă -i spunaă caă o
cheamaă popa de la Trisfetite?
— Altaă cale nu se afla. Haâ rbul cela de babaă simţise caă vrem s-o
ştergem şi nu-şi lua geana de pe noi.
— Mare mehenghiu mai eşti, Grigore!
— Lasaă , nici cu tine nu mi-e ruşine! Ai dovedit curaj, nu şagaă , saă
îânfrunţi gaâ rbaciul de pe limba hoaştei…
— IÎntreabaă -maă caâ t m-am staă paâ nit saă nu-i zic vreo douaă , de saă -i
meargaă fulgii!
— Cred.
— Cu mine nu-i de joacaă ! O dataă pun piciorul îân prag!
Moş Grigore raă mase paă lit din senin:
— Caâ ţi taleri ai zis caă lepezi, Tomiţaă , numai saă vezi chipul babei?
— Cinci.
— Faă -le cruce! Iacaă -taă -o!
Moş Toma se aninaă de toiag, cuprins de ameţealaă . Cu poalele saă ltate
paâ naă la genunchi, raă sturnaâ nd cu umerii şi şoldurile late tot ce-i ridica
stavilaă îân cale, baba Anghelina naă vaă lea uliu maâ nios asupra lor:
— Ghiuji blestemaţi! Gaâ ndeaţi caă nu vaă dau de urmaă ? Las’ caă vaă
naă şesc eu, neobraă zaţilor!
— Baă traâ nii caă taraă din ochi potecaă slobodaă , dar lucrul se dovedea a fi
cu neputinţaă . IÎşi plecaraă privirea şi se prinseraă de maâ naă pentru a ţine
piept vraă jmaşului.
***
Douaă poşte îâi despaă rţea de Giurgiu, iacaă ce aflase Iliuţaă îân ajun,
ascultaâ nd voroava unor gospodari din Ţara Vrancei. Baă ietanul vaâ ntura
paă durea cercetaâ nd un locuşor tihnit, faptaă care se dovedea îânsaă tare
anevoioasaă . Potop de lumet se graă maă dise pe poteci şi îân luncaă . Oricaâ t
te-ai fi îândaă raă pnicit, nu era chip saă aciuezi nici maă car un chiţoran
maă runt.
Cu dumnealui Tilicaă , gaâ nsacul, la subţioaraă , Iliuţaă paă şea
cocostaâ rceşte printre opinci, albii de prunci, oale caă ţaă rate pe pirostrii,
sumedenie de dobitoace slobode, ori legate de picioare, securi, si furci,
şi topoare, scoarţe desfaă cute pentru noapte, rogojini, bodroanţe,
-251-
cuşme, horaă ituri şi sudalme.
Oamenii, osteniţi şi cu cugetele aţaâ ţate, se maâ niau pe ţaâ ncul cu
oraă tanie, ocaâ raâ ndu-l de haimanalaâ c şi poftaă bezmeticaă de joacaă .
Abia taâ rzior, caâ nd luna îâşi iţise chipul proaspaă t spaă lat printre
ramurile raă chitei, Iliuţaă dibui faă raâ maă de loc la marginea taberei, pe un
taă pşan, naă paă dit de romaniţaă si ciuboţica-cucului. Spatele i-l ocroteau
douaă tufişuri, gemene, de maă cieş iar dinainte, la zece paşi un foc
zdravaă n muşca de poale îântunericul. IÎi veghiau baă rbaţi novaci, cu
chipuri noptatece şi ploscuţe pline. Ospaă taâ ndu-se, dimpreunaă cu
gaâ scanul, din aceeaşi felioaraă de azimaă , Iliuţaă faă cu socoataă
gospodaă reascaă :
— Douaă poşte îânseamnaă mai mult decaâ t oleacaă . Un maă runţiş acolo,
dacaă chibzuieşti caâ t drum am maă cinat noi de la Plopşoru. Gaâ ndesc caă o
zi-douaă mai avem de staă ruit, şi cu voia Celui de Sus, om poposi teferi la
Giurgiu. „Omului haă rnicel, zicea maă muca, Saâ n Chetru îâi e bunel.“ IÎs
vorbe îântemeiate şi nu paă caă lealaă , dupaă cum domnia ta, Tilicaă , pricepi
lesne…
IÎnainte de a se îânchina pentru hodinaă linaă şi faă raă de primejdie, Iliuţaă
îâşi legase de maâ naă şfoara cea roşie, aninataă la gaâ tul tovaraă şului, caă ci, îân
paâ nzaă ria ceea cumplitaă de suflete, îândepaă rtandu-se dupaă te miri ce
gaâ nganie, Tilicaă s-ar fi putut raă taă ci sau praă paă di sub caă lcaâ iul vreunei
ciubote. Cu capul pe traă istuţaă şi îânvaă lit îân dulamaă , aşteptaă cu ochii
aninaţi de îântunericul îânalt somnul ce se apropia, cu paşi zornici.
Staă paâ neau un cer albaă strui, îâncopciat îân bumbi de argint, mireasmaă de
trifoi şi glasurile din jurul focului.
Iliuţaă le urmaă caă rarea o vreme. Raă sunau ciudat, bubuit ori saâ saâ it de
şarpe. Baă ietanul nu pricepea ce saă maâ nţaă de oameni or fi. Se socotea om
umblat – nici schimnicii raă taă citori nu i-o ţineau îânainte – dar nicaă ieri
nu îântaâ mpinase asemenea faă pturi. Aveau chipurile ciopaâ rţite, un raâ s
scurt, laă trat, paă reau îânveşmaâ ntaţi din bogdaproste, dar merindea şi
basamacul nu le lipseau. Graiul, mai cu seamaă , îâi pricinuia lui Iliuţaă
buimaă cealaă neasemuitaă . Nu, nu era limba aspraă şi iutacaă a valahilor, cu
care se deprinsese dupaă ce trecuse Milcovul, nici cea bolovaă noasaă a
creştinilor pogoraâ ţi din munţi, ci o îâmbinare nedesluşitaă de cuvinte.
La o vreme îânchise ochii, glasurile se îândepaă rtaraă , iar somnul linse
creţurile de pe fruntea lui Iliuţaă .
„Zorile se dovedesc tare harnice!“

-252-
OCHII JUPÂNIŢEI
Aşa cugetaă dumnealui, Iliuţaă privind pe sub gene suliţa piezişaă de
luminaă . Cercetaă , ca de obicei, cu maâ na dupaă Tilicaă spre a-i dezmierda
creştetul catifeliu şi a-i da bineţe. Degetele îânsaă pipaă iau îân gol. Trase
oleacaă de sfoaraă , gaâ ndind saă curme somnul gaâ nsacului, dar n-o simţi
îâmpiedicaâ ndu-se îân povaraă .
Dintaâ i nedumerit, apoi speriat de-a binelea, saă ri din culcuş. Cercetaă
îân jur, îân spatele tufişului. Zadarnic îânsaă , dumnealui pierise. Iliuţaă
maă suraă îâncremenit capaă tul de sfoaraă roşie aninat la maâ naă . Cu inima
gaâ lcaă , cercaă saă chibzuiascaă . Saă fi gaă sit ataâ ta vlagaă Tilicaă , îâncaâ t saă poate
rupe şnuruleţ trainic de maă tasaă ? IÎntaâ i, caă şi-ar fi betegit grumazul, iar
zbuciumul ar fi speriat somnul lui Iliuţaă , Şi apoi, de ce ar fi opintit saă se
desprindaă ? Bucatele nu-l ispiteau, neaflaâ ndu-se gaă man de felul
dumnealui, iar Iliuţaă trudise saă nu-i lipseascaă merindeaţa.
Sfaâ şiat de spaime, baă ietanul îâncepu saă alerge de colo-colo. Cerceta,
îântreba, se taâ ra de-a buşilea pe sub caă ruţe, saă lta poale de coviltir.
Ocaă rile oamenilor, abia smulşi somnului, ori treziţi din pricina
cotrobaă itului haă baă uc, nu le lua îân seamaă , lacrimi iuţi se fugaă reau pe
obrajii stropiţi cu alunele. Caâ teva muieri care grijeau zornice de
praâ nzul cel mic, aflaâ nd pricina bezmeticelii, îâl luaraă îân raâ s.
Tabaă ra îâncepuse saă se trezeascaă , sporind spaima lui Iliuţaă . Odataă
urnitaă pe drum, n-avea saă -şi mai gaă seascaă îân veci tovaraă şul. Alerga faă raă
noimaă strecuraâ ndu-se pe orice potecaă slobodaă , strigaâ ndu-şi prietenul
cu glas sugrumat de plaâ ns. A treia oaraă se îântoarse la culcuşul de la
poalele tufişurilor de maă cieş, traă gaâ nd naă dejde caă gaâ nsacul s-o fi îântors,
ori caă raă taă cit fiind pe-aproape, îâi va auzi gaâ gaâ itul.
„IÎndeamnaă -l ’napoi pe Tilicaă , Doamne, şi şapte sute de metanii voi
bate! Tot asemenea maă voi osaâ ndi la post îândelungat şi voi trebaă lui la
biserica din Maă gura faă raă un zimţ raă splataă ! Doar el mi-i prieten pe lume,
şi maă muca mi l-a îâncredinţat caâ nd dumnealui se afla îâncaă boţ şiştav îân
ograda noastraă …“
Dintr-odataă , se opri saă getat de privelişte îânfricoşaă toare. Prin paâ nza
de lacrimi, desluşi la raă daă cina unei raă chite caă peţelul roşu de sfoaraă şi
un pumn de fulgi brumaă rii. Se laă saă îân genunchi. Printre buruieni,
caă pşorul lui Tilicaă , raă pus, caă sca cioc de cearaă .
Spraâ ncenele neguroase ale Prisparului, caă petenia taâ lharilor din
taâ rgul Bucureştilor, se îâmbinaraă îân creţuri adaâ nci:
— Ce se petrece cu ţaâ ncul aă la?
-253-
Cumaşii caă utaraă spre Iliuţaă saă ltaâ nd din umeri. De-or mai lua şi
seama plozilor de pripas, unde aveau saă ajungaă ? Prisparu nu-l slaă bea
din ochi pe baă ietan, poftind saă -i priceapaă necazul. IÎncremenise doboraâ t
la paă maâ nt, iar îân maâ ini i se desluşea cap de mortaă ciune. Caă petenia îâşi
aminti caă -l zaă rise de cu searaă purtaâ nd un gaâ scan îân braţe. Trebaă luise
vioi, dar cu pricepere şi mişcaă ri cumpaă nite de gospodar, la alcaă tuirea
aşternutului.
Se apropie caâ ţiva paşi şi umbra uriaşaă îânvaă lui trupul lui Iliuţaă .
— Ce naă pastaă te-a paă lit, flaă caă ule?
Baă ietanul raă mase stranaă faă raă saă -l îânvredniceascaă cu o singuraă
caă utaă turaă . Pe chipul golit de saâ nge, se citea necaz aprig, de parcaă cineva
i-ar fi faă raâ mat inima îân ciubote. Tabaă ra maâ nataă de chemarea primejdiei
îâncepuse a se urni. Convoiul de care şi caă laă reţi zdrobeau drumul
colbuit. Ici-colo, paâ lcuri raă zleţe îâşi straâ ngeau calabalaâ cul, zorite saă ia
urma celorlalţi.
Prisparu zgaâ lţaâ i cu putere umaă rul flaă caă iaşului:
— Vorbeşte! Ce-ai paă ţit?
Iliuţaă îâşi ridicaă ochii osteniţi de plaâ ns.
— Tilicaă , şopti anevoie, mi l-au raă pus hainii…
Cugetul amarnic al taâ lharului se îâmpaâ cli. IÎncepuse a pricepe.
— Tilicaă -i gaâ scanul cela, cu care te preumblai asearaă ?
Baă rbia lui Iliuţaă îâncepu saă tremure.
— Prietenul meu…
Prisparu chibzui caâ teva clipe apoi raă sucindu-se pe caă lcaâ ie bubui:
— Ia-n ascultaţi îâncoa!
Caâ rjaliii Bucureştilor faă curaă roataă îân pripaă , cercetaâ ndu-l nedumeriţi.
Ochii îântunecaţi ai caă peteniei scaă paă rau lamaă de jungher.
— Care din voi s-a îândestulat asearaă cu bucate de gaâ scan?
Din graă madaă se iviraă trei cumaşi. Purtau cuşmele pe-o ureche şi
naă framaă zmeurie la gaâ t. Ţiparu, un taâ lhar negricios şi buiac, maă rturisi:
— Noi, Prisparule! Unde-i supaă rarea?
— O saă ţi-o istoriseascaă îân curaâ nd spinarea cea moale! Poftesc saă
ştiu dacaă galiţa v-a fost negustoritaă .
— Nu.
— V-a fost daă ruitaă ?
— Nu.
— Se cheamaă , daraă , caă aţi rostuit-o dupaă obicei.
— Dupaă obiceiul cel bun!
-254-
OCHII JUPÂNIŢEI
Ţiparu raă spundea îân doi peri, molatec, cercetaâ nd pe sub spraâ ncene
chipul caă peteniei, pricina fiind lipsitaă de îânsemnaă tate.
— Pe el l-ai paă gubit? îântrebaă Prisparu araă taâ nd spre Iliuţaă .
— Parcaă …
— Ţii minte ce i-am faă gaă duit acolo, pe malurile baâ hloase ale
Bucureştioarei, celui ce va cuteza saă se îânfrupte din chimir, ori desagaă ,
ori avut straă in, paâ naă ce primejdia se va fi istovit? Mi-ai nesocotit
porunca urgisind prunc faă raă putere! IÎţi vei primi raă splata!
Duraă , baă traâ nul tagmei, i se strecuraă îân spate.
— Uşurel, Prisparule, nu te laă sa purtat de maâ nie. IÎţi pui oamenii de-
a curmezişul pentru un os de oraă tanie. Las-o paă catelor, şi om rostui
flaă caă ului altaă gaâ scaă .
— Poftesc saă -mi spuneţi dacaă vaă caă laă toriţi spre Dunaă re îâmpotriva
voinţei voastre! îântrebaă caă petenia, îânlaă turaâ ndu-l pe baă traâ n cu o singuraă
maâ naă .
— Nu, raă spunseraă caâ rjaliii îântr-un glas.
— Rupţi de legaă maâ nt se cuvine saă facem cale îântoarsaă . Nici un lotru
cinstit nu praă duieşte casa mistuitaă de pojar! Ori vaâ lvaă taia primejdiei a
cuprins îântreaga Valahie. Alegeţi!
Cumaşii se sfaă tuiraă din priviri. Duraă le citi raă spunsul şi rosti:
— Porunceşte-i osaâ nda!
— O sutaă de bice ticaă losului!
IÎnfricoşat peste maă suraă , Iliuţaă privea prin raă chitiş. Şfichiul
gaâ rbaciului şi gemetele osaâ nditului îâi îânfigeau piroane îân inimaă . IÎnchise
ochii, neîânduraâ nd priveliştea. Spinarea taâ lharului, vaâ rstataă de
crestaă turi lungi, era toataă o ranaă .
Caâ nd gaâ rbaciul saă ltaă pentru a cincizecea oaraă , capul Ţiparului
alunecaă pe un umaă r, leşuit. Duraă puse maâ na pe braţul caă peteniei.
— IÎnduraă -te, Prisparule! IÎl raă pui! Dupaă socotinţele noastre, a
deprins destulaă îânvaă ţaă turaă .
Caă petenia cercetaă chipul baă traâ nului. Avusese dintotdeauna
cumpaă naă , şi dovadaă , deşi cu taâ mpla îânspicataă , îâşi paă strase capul pe
umeri. Raă suflaă adaâ nc poruncind:
— Ajunge!
Caâ ntaă ri lung cetaşii sfredelindu-i cu caă utaă tura.
— IÎnvaă ţaă turaă se cuvine saă luaţi voi, ceilalţi. De Ţipar nu mai am
trebuinţaă . Lepaă daţi-l aici.
Se îândepaă rtaă paă şind cu privirea aţintitaă îân paă maâ nt.
-255-
Goala palmaă raă maă sese lunca şi paă durea. Capul lui Iliuţaă se iţi caă tinel
din raă chitiş. Judecaâ nd dupaă gemetele osaâ nditului, pricepu caă îâncepuse
saă se trezeascaă din leşuialaă .
Baă iatul îâi cercetaă , alb la faţaă , spinarea haă cuitaă . IÎnfraâ ngaâ ndu-şi
suspinul, scoase din traistaă caă meşuica cea curataă , o muie zdravaă n îân
paâ raâ ul de la buza luncii, şi alergaâ nd caâ t îâl ţineau picioarele, se îântoarse
la Ţipar.
Ticaă losul gemu sub petica udaă . Craă paă un ochi îânsaă fierbinţeala nu-i
îângaă dui saă -l recunoascaă .
— Apaă , şopti. Maă arde…
Iliuţaă îâşi umplu ulcica şi i-o purtaă la buze. Cerceta îân jur dupaă frunzaă
de paă tlaginaă , neasemuitaă , spuneau moşnegele din Plopşoru, îân
ferecarea saâ ngelui şi alinarea durerii.
Spre praâ nzul cel mare, Ţiparul, oblojit îân scutece de buruieni, izbuti
saă adoarmaă somn bun, semn de apropiataă taă maă duire. Iliuţaă îâi gaă ti la
îândemaâ naă ulcica de apaă plinaă şi o bucaă ţicaă de azimaă , îâşi petrecu
bocceluţa de-a curmezişul trupului şi luaă cu paşi apaă saţi drumul
Giurgiului. Paă şea cu nasul îân ţaă raâ naă . Spinarea îâncovoiataă era pe potriva
sufletului gaâ rbovit.
La raă daă cina raă chitei, sub muşuroi vaâ rfuit de o cruce mititicaă ,
îântocmitaă din trestioaraă , capul lui Tilicaă odihnea somnul cel veşnic.
***
Pe Dida Lunga, podaă reasa care poftise saă intre îân raâ ndul oamenilor
pornind caă tre Dunaă re, tulcencele o cunoşteau de departe, dupaă boiul
neasemuit de subţire – ziceai caă maă naâ ncaă odataă îân an iar atunci
nimereşte zi de post – şi dupaă claă daă raia de paă r negru, ţepos saâ rmaă ,
staă paâ nit anevoie îân caâ ţiva pieptaă nuşi armeneşti. Anina îân claie, dupaă
poftaă şi mai cu seamaă la primenitul muşteriilor, maă rgele, floare de
muşcataă , roze, scoruş, ori panglici îânfoiate, pricinaă pentru care îâi
desluşeai caă paă ţaâ na de la o poştaă .
Se temea de maâ nia muierilor. IÎn urmaă cu doi ani, poftind saă vadaă
iarmarocul de Saâ n Petru, cumetrele o jupiselaă de piele, o scaă rmaă naseraă
pe saă turate, azvaâ rliseraă dupaă ea cu pietre. Dida îâşi strunise daraă pletele
îân tulpan alb, bine îânnodat, îânvesmaâ ntase îân locul catrinţei straâ mte,
-256-
OCHII JUPÂNIŢEI
strai cuviincios de negustoreasaă şi maâ naâ ndu-şi careta, cu îânconjur
mare de tabaă ra tulcenilor, poposise la Maă lini. Socotea caă aici îâşi va fi
raă taă cit umbra. IÎntr-adevaă r, oamenii nu cercetaraă rosturile muierii
mlaă dii, îâmbroboditaă caă lugaă riţaă , cu ochi straă lucitori şi palme moi,
maă taă soase, care dovedeau avuţie şi slugi destule pe laâ ngaă gospodaă rie.
Dar dacaă bunul Dumnezeu raâ nduieşte toate celea cu îânţeleaptaă
chibzuinţaă , iacaă , e de ajuns saă îântoarcaă o singuraă dataă capul pentru ca
Nichipercea saă scorneascaă raă utaă ţi şi pricinaă de dihonie.
Descaă lecat de douaă zile îân staniştea Maă linilor, dumnealui boier Panaă
Boldur, staă paâ nul conacului de pe Trotuş – cel care îâşi faă cuse diata
îânainte de a se porni spre Dunaă re, asuprind partea muiereascaă din
neamul domniei sale – îâşi maă cina vremea trecaâ nd prin sitaă puhoiul de
lume. Tot ce naă scocise cerul ca faă pturaă , ori soi de meşteşug, îântaâ mpinai
îân vaâ lceaua Maă linilor.
Dogari îân strai alb, curat, cu ciubote negre şi toporişca la subţioaraă –
n-o lepaă dau nici caâ nd aprindeau amnarul – fierari cu pestelci din piele
şi baroase de caâ te zece ocale, neguţaă tori, plugari de la Moldova de Sus,
cu sumane grele şi cuşme ţuguiate, caă ftaă niţi şi boieri mai de maâ na a
doua, muieri din Breaza, cu catrinţe cireşii ţesute cu fir de aur, sau
maramureşence cu fote şi broboade negre…
Taâ rgoveaţa suleagaă , îân rochie, de atlas şoriciu şi tulpan alb, îâi
chemase luarea aminte din cea dintaâ i clipaă . Obrazul slaă biu, cu frunte
îânaltaă şi nas baâ rligat, precum al Habsburgilor, dovedeau seminţie
aleasaă , şi tot astfel maă rturiseau oasele subţiri, maâ inile netrudite.
Jupaâ neasa nu ridica ochii din paă maâ nt, îâşi vedea de ale dumneaei faă raă
a caă uta voroavaă deşartaă cu gloata. Acesta era pentru boier Panaă Boldur
semn netaă gadnic asupra neamului, caă ci ştiut este, prostimea, şi mai cu
seamaă muierile, caâ t ai fi de straă in, te trag de maâ necaâ la taifas, ţi se vaâ raă
cu dinadinsul îân privealaă , şi dintr-o raă suflare îâţi ştiricesc caâ ţi prunci au,
cine li-i cumaă tru şi la caâ te ibovnice trudeşte popa din sat.
De bunaă seamaă , boier Panaă n-avea ochi nici cuget pentru faă pturile cu
o coastaă mai puţin, oricare le-ar fi fost hramul ori seminţia. Şi de i-ar fi
cerut-o cineva, n-ar fi putut desluşi cum de taâ rgoveaţa cu tulpan alb îâi
iese mereu dinainte. Nu-l caă uta cu dinadinsul, şi nici domnia sa nu
zaă daă ra îântaâ mplarea. Ciudaă ţenie mare, caă ci, îân babilonia Maă linilor,
oamenii strigau zadarnic dupaă veri, fraţi ori prieteni, îân fiece clipaă se
raă taă ceau prunci care oraă caă iau dupaă mumele lor, ba chiar şi muieri îân
toataă firea pe care baă rbaţii dumnealor, ajutaţi de graă maă dealaă , le
-257-
lepaă daseraă …
Şi totuşi, îântr-o singuraă zi, boier Boldur zaă rise tulpanul alb pe malul
apei unde se îânghesuiau oamenii spre a-i cerceta vadul, apoi la
tejgheaua unui grec plaă cintar ce-şi adusese negustoria tocmai din
Taâ rgovişte, iar dupaă asfinţit, îântocmindu-şi culcuş sub caretaă pe o
salteluţaă şofranie.
Prilej de vorbaă se iscase a doua zi îân zori, şi tot din senin.
Taâ rgoveaţa, rezemataă de o salcaă singuratecaă , îâşi deznodase tulpanul şi
trudea saă -şi descaâ lceascaă un stufaă riş de cosiţe, muind mereu pieptenul
îân gaâ rliţa Maă linilor. Dumnezeu sau diavolul maâ naseraă paşii boierului
îântr-acolo, caă ci locul se afla pustiu îân acel ceas al dimineţii, Caă lcaâ nd
straâ mb, muierea alunecase şi cu siguranţa ar fi caă zut îân undaă dacaă n-o
prindea boier Panaă . IÎi descleştaă mijlocul subţire dupaă ce o rezemaă de o
salcaă , apoi bolborosi staâ njenit:
— Altaă data saă fii cu luare aminte, jupaâ neasaă ! Paă maâ ntul Valahiei e
viclean…
Caâ nd Dida îâşi ridicaă privirea spre a-i aduce mulţaă mitaă , boier Panaă
Boldur primi saă geataă drept îân inimaă . Ochii muierii, mari şi rotunzi,
paă reau taă ciuni îânstelaţi, spaima zvaâ cnea îân pleoapele straă vezii, cu gene
de maă tase.
Dida Lunga îâl caâ ntaă ri iute. Baă rbosul nu-i fusese muşteriu şi dupaă
toate semnele, se afla straă in de locuri. Judecaâ nd straiul leşesc, era om
avut şi caă laă torit.
Ochiul boierului îânsaă nu se afla la fel de ager, caă ci de caâ nd leaha cu
plete zmeurii îâl vaă taă mase acum douaă zeci de ani, caă utaă tura nu-i mai
poposise asupra nici unei muieri.
Deşi o vaă zuse veşnic singuraă , pentru a lungi vorba, boier Panaă rosti
cu glas îâmpiedicat:
— Te prepuiesc slaă bitaă de spaimaă , jupaâ neasaă . Aşadaraă , îângaă duie saă
te îântovaă raă şesc paâ naă la paă rintele ori baă rbatul domniei tale.
— Nu te osteni, rogu-te. Oricum, îâţi mulţumesc.
Amuţi cu ochii îân ţarinaă , iar boier Panaă desluşi adeverirea socoatelor
sale. Taâ rgoveaţa, primind creştere aleasaă , nu îânnoda voroavaă cu cel
dintaâ i straă in. De aceea, prepui caă se cuvine a-şi araă ta hramul.
— Sunt Panaă Boldur, tretilogofaă t din Ţara Moldovei.
Dida Lunga îâşi muşcaă buzele şi boierul urmaă .
— Dupaă saă raă cia vorbei şi bogaă ţia veşmintelor, dovedeşti seminţie de
soi. Maă cuprinde mirarea caă te afli singuraă îân asemenea zile de
-258-
OCHII JUPÂNIŢEI
primejdie.
— Nu maă cerceta, boier Boldur, şopti podaă reasa.
— Aş pofti saă aflu pricina pentru care nu-mi îângaă dui.
— La ce ţi-ar folosi?
Faă raă saă bage de seamaă îâncepuseraă a se preumbla pe malul gaâ rlei.
Cerul îântinsese la uscat o broboadaă sinilie, din tabaă raă raă zbaă teau glasuri
zornice.
— IÎngaă duie, baâ lbaâ i tulburat peste maă suraă boierul, îângaă duie, cinstitaă
jupaâ neasaă , saă -ţi stau reazem paâ naă ce zilele ticaă loase vor fi trecut.
Drumurile sunt pline de oameni feluriţi, şi felurite sunt primejdiile.
Podaă reasa îâl cercetaă o vreme faă raă grai.
— Nu e cu putinţaă , boier Boldur!
— De ce?
— Pentru caă … IÎnghiţi greu nodul arducat îân gaâ tlej: Pentru caă nu e cu
putinţaă !
O luaă îâncetişor spre stanişte. Boier Panaă o urmaă , un pas îânapoi,
precum dulaă ul cel blaâ nd, faraă trebuinţaă de lanţ.
***
IÎnvraă jmaă şite zile ajunsese a traă i maă icuţa Taisia, de la Schitul Vechi!
IÎnsuşi satana de şi-ar fi slobozit toate oştile îân lume, n-ar fi izbutit saă
semene ataâ ta turbare.
Drumul ca drumul, trudnic şi ţinaâ nd necazul de maâ naă – ba oiştea
ruptaă , ba roata fraâ ntaă , ba potcoava raă taă citaă – dar popasurile se
dovedeau adevaă rataă caznaă şi osaâ ndaă . Dintaâ i, sodomul de omenire.
Nicicaâ nd maă icuţa Taisia nu îântaâ lnise asemenea graă maă dealaă de faă pturi
felurite. Neguţaă tori, plugari, boieri, taâ rgoveţi şi şatre de laă ieţi, prunci,
muieri şi moşnegi, podaă rese si schimnici pogoraâ ţi din munţi, oşteni,
caâ rjalii şi vaâ nturaă -lume, milogi, şi boscari, şi ologi, opinteau dimpreunaă
pe drumul caă tre Dunaă re, fiecare naă scocind vicleşug şi scurtaă turaă , spre
a o lua îânainte.
De ataâ ta vuiet, urechile maă icuţei ţiuiau. N-aveai unde rezema un
copac, ori o ulucaă , faă raă saă calci o ciubotaă , dobitoacele maă runte ţi se
vaâ nturau printre poale, clopotele, asudau din greu, vestind faă raă odihnaă
primejdia. Deşi paă şea cu ochii îân colb, maă icuţa Taisia nu putea ocoli
raă utaă ţile. Caâ t de scurt se dovedea a fi popasul, oamenii gaă seau vreme şi
-259-
prilej de ticaă loşealaă , deşertau ploscuţe de basamac vaâ rtos, iar dupaă un
ceas se aflau caă laă ri, suduind drumul saă rac îân şolduri.
Stareţa îâi vaă zu paă şitul îâmpaâ clit şi o cercetaă cu blaâ ndeţe:
— Eşti truditaă ?
— Nu.
— Calci îântr-o doaraă , cu ochii îân tinaă .
Taisia îâşi alungaă lacrima din vorbaă :
— Chibzuiam caă aşa se cuvine.
— Nu la ceas de primejdie, caâ nd cuvenit este saă -ţi slujeşti aproapele!
— Chibzuiam de asemeni caă …
Se opri. Maica Singlitichia îâi puse maâ na pe umaă r:
— Vorbeşte, Taisie!
— Ştiam caă m-am legat saă -l slujesc pe Cel Veşnic.
— Cel Veşnic se aflaă astaă zi printre romaâ ni, la Dunaă re! Nu uita!
Se depaă rtaă . Pe maă icuţa Taisia o naă paă diraă lacrimile. Geaba, paă catul
face pui. Zadarnic se amaă gea caă lua pildaă de la cuviosul Ştefan cel Nou,
carele cutezase a-l certa pe îânsuşi îâmpaă ratul Constantin Copronim.
IÎntr-o clipitaă adaă ugase îân bocceluţaă douaă paă cate. Dintaâ i, caâ rtea
îâmpotriva celui mai mare, al doilea, trufia. Obrajii maă icuţei se îânvineţiraă
de ruşine; nu se sfiise saă se asemene cu sfinţii si mucenicii.
Viermele îândoielii îânsaă nu-i daă dea pace. Dacaă o luai de-a maă runtul,
tot îâi dovedeai maicii stareţe douaă greşeli ce agonisesc doar ocaraă şi
necinste. Şi aceasta îântr-o singuraă zi.
„Locul de odihnaă , spune îânţeleptul Ieronim, saă -ţi fie îân peşteraă şi
vaă gaă unaă , şi pustiu, departe de ispitaă şi caă utaă tura poftalnicaă .“
Şi parcaă saă vaâ rşind de-a îândoaselea, ele, maă icuţele de la Schit, îân loc
de popas laă turalnic, statorniciseraă tabaă raă chiar îân inima taâ rgului. La un
îântins de braţ se afla şatraă ticaă loasaă de zlaă tari, îân faţaă han, dinapoi
furnicar de omenire, dupaă strai plugari, dupaă grai de prin Moldova.
Maica Singlitichia adaă ugase la raă boj paă cat faă raă seamaă n, aducaâ nd pe
lume plodul unei muieri din Ţara Faă gaă raşului.
O ajutaseraă maă icuţele Platonida şi Evghenia. Aceasta era cu adevaă rat
faptaă nechibzuitaă , pentru care, doar cu o saă ptaă maâ naă îân urmaă , o
caă lugaă riţaă ar fi fost ruşinataă amarnic dinaintea îântregului sobor şi
alungataă din maă naă stire. Drept este, purceseseraă la drum spre a alina şi
taă maă dui, dar cuviinţa şi poruncile sfinţilor paă rinţi raâ nduiesc un hotar
îân toate, pentru a nu maâ nji cugetul şi obrazul caă lugaă rului.
Mirenii aflaţi la o aruncaă turaă de ochi suduiau aprins:
-260-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Paştele şi Dumnezeii lui de potcovar! Prepuiam eu caă cioara a
lucrat de maâ ntuialaă … Ţine iapa de caă paă stru, muiere! Boala dracului, a
simţit raă suflare de armaă sar, n-o vezi cum freamaă taă ?
— Unde eşti, Dumitre? Arhanghelii, cristelniţa şi anafura ta de copil!
Maă icuţa Taisia, îânspaă imaâ ntataă , îâşi astupaă urechile.
Glasul monahiei Dosofteia vesti caă zeama a dat îân undaă . Taisia
suspinaă , caă ci gaâ ndul nu-i staă tea la cinaă . Datoare era, îânsaă , saă ajute la
îâmpaă rţitul blidelor şi se apropie cu pas zornic. Şuierat subţirel îâi saă ltaă
privirea din ţaă raâ naă . Raă mase îânlemnitaă de mirare şi ruşine. O privire
neagraă , fierbinte o aţintea cu saâ rg, straă pungaâ ndu-i ţesaă tura anteriului.
Naă paă ditaă de spaimaă şi lacrimaă , maă icuţa Taisia o luaă la goanaă . IÎn
urma ei, şaă trarul cu cercel de aur la ureche raâ nji pleznindu-şi botforul
şofraniu cu biciuşca.
***
Inima boierului Panaă Boldur îânflorise livadaă de cireşi. IÎn cugetul

domniei sale se ruşina amarnic, caă ci necuviincioasaă îâi era bucuria, caâ nd
naă pasta plutea umbraă neagraă asupra Moldovei. IÎl ruşinau şi anii
adunaţi la raă boj, azi-maâ ine jumaă tatea sutei. Dobaâ ndind asemenea
agonisealaă , oamenii îâncep saă chibzuiascaă la caă laă toria cea mare…
Bucheţelele de albaă striţe şi romaniţaă , şi viersul de privighetoare al
inimii se cuveneau laă sate pe seama tinereţii îânmugurite.
La acestea cugeta şi îâşi purta raă spuns tretilogofaă tul, dar geaba vrei
saă mai abaţi ursul dupaă ce-a nimerit îân craâ ng de zmeuraă . Se simţea
fericit ca îân duminica Floriilor, orice ceas petrecut îân preajma Didei
adaă uga nod straâ ns la laă ţişorul îân care se aninase cu bunaă ştiinţaă . O
urma pretutindeni, slugaă supusaă , îâi prepuia poftele spre a i le putea
îâmplini şi numai ieri searaă cutezase dezmierdare de fluture, pe maâ na
catifelie. Podaă resei îâi daă duseraă lacrimile şi douaă ceasuri boier Panaă nu
îâncetase a-şi cere iertaă ciune.
Acum se preumblau iaraă şi pe malul gaâ rliţei, caă ci, din zori şi paâ naă la
steaua ciobanuiui nu fusese cu putinţaă saă te apropii de pod. Cei care-şi
aşteptau raâ ndul, ca la moaraă , voroveau caâ te-n lunaă şi-n luceferi, ba
despre tunurile spaă tarului Mihai, ba despre vlaga ienicerilor, socoteau
cam caâ te suflete saă se fi graă maă dit pe palma ceea de loc, dar gaâ ndul
-261-
boierului torcea tot de-ale inimii.
O boare de vaâ nt aţaâ ţa miasmele gaâ rlei şi oraă caă itul broaştelor. Nouri
sidefii, tiviţi cu purpuraă , vesteau îânserarea. Un caâ rlionţ scaă pat de sub
tulpan, îân dreptul urechii, arunca umbre jucaă uşe pe obrazul Didei.
Boier Panaă , vaă zaâ nd caă taă cerea se laă ţeşte, gaă si prilej de vorbaă .
— Cu vrerea Domnului îâi vom raă pune pe osmanlaâ i.
— Mi-e teamaă ! şopti podaă reasa. Au flinte, au tunuri, sunt oşteni
îâncercaţi. Iar noi… Prostime multaă cu palmele goale.
— IÎi vom raă pune! Jertfa îândaâ rjitaă duce la izbaâ ndaâ .
Dida Lunga suspinaă .
— Poate.
— IÎn valea Trotuşului umblaă o zicalaă : buturuga cea micaă raă stoarnaă
carul mare. Pergamentele din bibliotichia mea ştiricesc caă nu odataă s-a
fost saă vaâ rşitaă asemenea ispravaă .
— Saă te audaă Cel Veşnic, oftaă muierea.
— Dumnezeu a stat totdeauna sprijoanaă Moldovei.
— Pergamentele din bibliotichia domniei tale sunt mincinoase,
boier Boldur! spuse podaă reasa zaâ mbind straâ mb.
Tretilogofaă tul îâşi miji ochii îânfundaţi îân gaă oace, caă laă torindu-i printre
stelele puţine, ale asfinţitului.
— IÎngaă duie… IÎngaă duie, jupaâ neasaă , saă prepuiesc caă negura se va
destraă ma daă ruindu-ni-se nouaă iaraă zilele cele blaâ nde şi senine. Ce
socoteşti a face atunci?
— De-oi mai fi îân viaţaă , voi avea vreme din belşug s-o chibzuiesc.
— Cu voia domniei tale, acesta nu se cheamaă raă spuns.
Dida Lunga saă ltaă din umeri. Spaimaă nedesluşitaă îâncepuse saă -i dea
taâ rcoale.
— N-am de ales îântre multe poteci, boier Panaă . Sunt singuraă , şi
singure vor fi iernile şi toamnele ce mi se aştern dinainte. Mi-oi vedea
de gospodaă rie, poate voi lua un prunc de suflet saă -mi îândulceascaă cele
baă traâ neţi.
— Pentru caă aşa pofteşti!
— Aşa se cere!
Boierul o maă suraă lung.
— Eşti taâ naă raă , jupaâ neasaă .
— Cugetul nu-i totdeauna pe potriva anilor.
Tretilogofaă tul paă şea îângaâ ndurat, inima i se zbuciuma bolaâ ndaă .
— Calea-i dreaptaă , nu zic, dar saă raă citaă de bucurii.
-262-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Soarta nu şi-o naă scoceşte nimeni.
— Dar o poate îâmblaâ nzi.
Boier Panaă Boldur îâi prinse maâ na pe neaşteptate. Caă utaă tura
neguroasaă ardea vaâ lvaă taie.
— IÎngaă duie-mi mie s-o fac, jupaâ neasaă .
Obrazul Didei albi, buzele îâşi pierduraă rumeneala, durere aprigaă îâi
sfaâ rteca îântreaga faă pturaă .
— Cum? îântrebaă moale.
— Juruindu-ţi dragoste şi credinţaă dinaintea celui dintaâ i strai
preoţesc ivit îân cale.
Graă ise repede, îânfrigurat. Podaă reasa se smulse din straâ nsoare, şi
naă paă ditaă de plaâ ns, îâşi ascunse chipul îân palme.
— Cinsteşte-mi conacul de pe Trotuş, jupaâ neasaă , primind saă -i fii
staă paâ naă . IÎngaă duie-maă slujitorul domniei tale. Nu maă alunga!
Cu nespusaă grijaă , abia atingaâ nd maâ inile Didei, i le desprinse de pe
obraz. Ochii podaă resei, îânlaă craă maţi, se zbuciumau ciocaâ rlii speriate.
— Spune da, şopti tretilogofaă tul îânlaă nţuind-o.
— Opreşte-te, boier Boldur! Nu iei seama la ce vorbeşti!
— Toataă noaptea numai la aceasta am chibzuit.
— Ştii cine sunt?
— Am vreme s-o aflu dacaă ai saă -mi îângaă dui.
Podaă reasa izbucni dureros:
— Opreşte-te! Nu mi se cuvine cinstea araă tataă !
— Nu mi se cuvine saă te ating, jupaâ neasaă , şopti îânfierbaâ ntat boierul.
IÎi caă utaă saă lbatec buzele. Era cea dintaâ i muiere pe care o ţinea in
braţe dupaă douaă zeci de ani.
Paă şea ameţitaă , laâ ngaă umaă rul tretilogofaă tului. Doamne, caâ te nu
desluşise îân saă rutarea aceea! Doruri vechi, patimaă fierbinte, zaă ticnitaă
amar de vreme, dragoste îânfrigurataă , lipsitaă de cumpaă t şi maă suraă . Aşa
iubeşti la cincisprezece ani…
Dida se laă saă taâ raâ taă , ochii perdeluiţi de lacrimi desluşeau tulbure
focurile taberei. Zadarnic cercaă saă i se îâmpotriveascaă . Singurele cuvinte
ce i-ar fi îâmpiedicat ciubotele, nu le putea rosti, iar celorlalte Panaă
Boldur nu le faă cea îâncredinţare.
Pe podaă reasaă o bufni din nou plaâ nsul amar. Maâ nia cerului avea s-o
traă sneascaă . Cum cuteza ea, o zdreanţaă de muiere suduitaă îân toataă
Tulcea, o mişaucaă batjocoritaă pentru caâ ţiva taleri îân fiece noapte de
-263-
nemernicii taâ rgului şi toţi vaâ nturaă -lume ai apelor, saă se îânsoţeascaă ,
legiuit, cu boier de neam? Le pizmuia pe Paă tlaă gica şi Muscaă liţa, raă mase
acasaă , îân afaraă de asemenea ispitaă , caă ci îâşi blestema ursita.
Boier Boldur o traă gea neraă bdaă tor, vorovea cuprins de fierbinţealaă :
— E un popaă chiar îân saniştea ciumgiilor. A ţinut slujbaă azi-
dimineaţaă … IÎntr-o jumaă tate de ceas suntem cununaţi… Aşa-i îân
pribegie… Petrecerea vom face-o la noi, la Trotuş… Deschid pivniţele saă
bea oamenii o saă ptaă maâ naă .
IÎn ochi avea lacrimi. Se laă saă îân genunchi şi saă rutaă tivul rochiei de
tafta.
— Ce faci?! se sperie podaă reasaă .
— IÎn sufletul meu, ani de-a raâ ndul, şi-a faă cut cuib singuraă tatea.
Acum e iaraă şi plin de luminaă .
— Saă nu te caă ieşti, boier Boldur!
— Toataă viaţa o saă -i mulţumesc lui Dumnezeu caă mi te-a scos îân cale.
Primiseraă taina cununiei şi binecuvaâ ntarea popei. De bucurie

nemaă surataă , tretilogofaă tul amuţise. Podaă resei, nedezmeticitaă îâncaă , i se
paă rea caă viseazaă . Cercau saă straă bataă caâ t mai repede tabaă ra, dar anevoie
gaă seai potecaă slobodaă , caă ci la tot pasul caă ruţe, focuri îâmbelşugate, oale
cu merinde, trupuri îântinse, porunceau ocol. Un glas vraă jmaş ţaâ şni
batjocoritor:
— Ia’n caă taţi, bre! Ceea nu-i Dida Lunga?
Muierea îâncremeni stanaă de piatraă . Patru nemernici, taâ raâ ie-braâ u din
Tulcea, o cercetau raâ njind:
— Se vede treaba caă taă laă niţa chibzuieşte a-şi îândesa marfa îân
sprijinul creştinilor, prepui altul.
— Vlaă guind paă gaâ nii la aşternut! se hlizi al treilea.
Raâ seraă gros toţi patru. Boier Boldur se opri locului nepricepaâ nd ce
se petrece. Caă uta naă uc de la nevastaă la nemernici. Taâ rgoveţii tulceni îâşi
daă deau coate:
— Caâ nd maâ ntui cu jupaâ nul, vinaă la noi, Didaă !
— La preţul statornicit, om mai adaă ugi un taler caă -i vreme de
primejdie!
Ceva cumplit, îâncaă nedesluşit, i se strecuraă boierului Boldur îân
inimaă , îâl muşcaă şarpe veninos. Se raă suci spre muiere. Apucaă saă -i mai
vadaă chipul de var şi caă utaă tura de fiaraă îâncolţitaă .
IÎnainte de a se dezmetici, Dida pieri îânghiţitaă de neguraă .
-264-
OCHII JUPÂNIŢEI
***
Iacaă ce se petrecuse cu dumnealui, Eustaţiu Craă pusnic, meşterul

argintar din Braşov.
Dintaâ i, baă gaă de seamaă caă bidiviul îâncepe saă dea semne de ostenealaă .
Cercetaâ ndu-l aflaă douaă potcoave slaă bite. Deşi chibzuise saă maâ ne îân acea
searaă maă car paâ naă la Viroaga, faă cu popas silit îân Cruceni, aşezare
raă saă ritaă la o poştaă de Giurgiu.
Aici, altaă halima cu rateşul! Paă rintele domniei sale, jupaâ n Andrei
Craă pusnic – fie-i îân veci numele treaz – caă petenia breaslei de acum
douaă zeci şi trei de ani, avea o vorbaă faă raă soaţaă îân îânţelepciune: „Saă nu
tragi la han cu caâ ini slabi caă ci vei raă maâ ne flaă maâ nd, şi mai cu seamaă nu
îânnopta îân gospodaă rie faă raă albituraă pusaă îân ogradaă , la uscat, caă ci te
maâ ncaă paă duchii!“
Desaga cu îânvaă ţaă turi a baă traâ nului era îândesataă cu genunchele şi de
caâ nd se cunoştea, jupaâ n Eustaţiu depusese straă danie saă nu o lepede.
Acasaă , la Braşov, jupaâ neasa Evdochia, nevasta dumnealui, primenea
aşternutul de douaă ori îân şapte zile, nu se afla dimineaţaă faă raă saă -şi vaâ re
maâ inile paâ naă la coate îân claă buc de sopon. Chiar dacaă nu avea rufe de
spaă lat, dumneaei le naă scocea pentru a fi pe inima meşterului argintar.
Eustaţiu Craă pusnic straâ mbaă din nas, de cum paă trunse îân hanul
Crucenilor. Totul se cerea aci dereticat. Mescioarele cu raă maă şiţe de
bucate, rumeguşul duşumelelor ajuns glod clisos, baă rdacele de vin, pe
buza caă rora argintarul prepuia caă vede urma musteţilor ude ale
muşteriului dinainte. Barem caă maă ruţa unde avea saă îânnopteze îâi îânfipse
junghi îân paâ ntece. Pe aşternutul paă curiu haă imaă neau îân voie ploşniţe cu
paâ ntecele la guraă , o maâ ţaă strecurataă prin geamlaâ cul spart îâşi faă cuse
nevoile chiar pe pervaz. Meşterul, adumbrit şi cu silaă mare se raă sti la
hangiu:
— Da ce, bre, oameni buni, s-a maâ ntuit apa îân Cruceni?
Craâ şmarul, baă rbat ciumpav, faâ raâ mat de ostenealaă , îâl maă suraă dintr-o
coastaă .
— Binevoieşte saă -mi guşti vinul şi te vei îâncredinţa singur caă , har
Domnului, avem apaă din belşug.
— Un cofaă el douaă puteai saă laşi şi pentru a claă ti obrazul pocalelor.
— Dacaă domnia ta se-socoate mai presus de aă st rateş, n-are decaâ t
-265-
saă -şi ia taă raă buţele.
— Eşti neobraă zat!
— Sunt cu inima pe buze, drumeţule!
Dupaă care, traă gaâ ndu-şi piciorul beteag, îâl laă saă singur îân mijlocul
caă maă rii şi se duse la necazurile dumnealui.
Neobraă zarea hangiului puturos aprinse flacaă raă saâ ngele argintarului.
Hotaă rîâ saă -şi îâncerce norocul îân altaă parte, dar vorba ologului îâl ţintui îân
prag:
— Saă ştii caă tot la mine te îântorci, jupaâ ne. E ultimul rateş care n-a
zaă voraâ t porţile, iar calul ce te-a purtat paâ naă îân ograda mea, bag de
seamaă caă mi-i neam. Doar caă îân loc de unul, trage douaă picioare. Şi mai
adaă ugesc caă potcovarul din sat îâi dus la Dunaă re şi de ţi-o fi ori nu, pe
plac, te vei mulţaă mi cu meşteşugul meu, carele pe caâ nd maă aflam
baă ietan, am ucenicit la fieraă ria din sat.
— Vorbeşti mult, omule! maâ raâ i cu ciudaă jupaâ n Craă pusnic.
Ciumpavul se hlizi:
— Dar desluşit.
Maâ nios, argintarul se îântoarse îâncet. Simţea batjocura hangiului şi
dintaâ ia oaraă îân viaţaă era silit s-o îândure. Osteneala, foamea şi bidiviul
beteag nu-i îângaă duiau alegere. IÎşi daă du drumul pe o laiţaă , cu ochii
pironiţi îân duşumea. Şchiopul se apropie şi şterse îântr-o doaraă
mescioara cu o peticaă slinoasaă .
— Judecaâ nd dupaă ţesaă turaă , treanţa asta a fost caâ ndva o caă meşuicaă
de muiere, spuse acru Craă pusnic, zvaâ rlindu-i caă utaă turaă scurtaă .
— Fereascaă Dumnezeu! E un crac de la izmenele mele cele vechi.
— Ptiu!
Hangiul raâ se:
— Geaba te maâ nii, jupaâ ne! Cum chibzuieşti domnia ta caă poţi ţine
cupaă de cleştar asemenea han, îân asemenea vremi? Azi îâi zi mai
domoalaă , caă ci puhoiul romaâ nilor a îânceput saă se cuminţeascaă . Poftesc
îânsaă saă -l cunosc pe cela care cutezaă saă mai punaă maâ na pe maă turaă caâ nd
osteneşte din zori şi paâ naă îân noapte şi din îântuneric paâ naă dimineaţa
pentru sute şi sute de muşterii!
— Vorbeşti prea mult! poftori îântunecat Eustaţiu Craă pusnic.
Craâ şmarul nu-l baă gaă îân seamaă urmaâ nd îândesat:
— Caâ t lumeţ s-a perindat pe-aici n-am vaă zut şi n-oi mai vedea paâ naă
mi-o clopoţi ceasul cel din urmaă . Şi mai adaă ugeşte caă -s singur, cu un
argaţel de doisprezece ani. Ceilalţi, pivnicerul, raâ ndaşul, ba paâ naă şi
-266-
OCHII JUPÂNIŢEI
muierea de la cuhnii, s-au dus saă -i maă runţeascaă pe paă gaâ ni.
Argintarul îâi repezi caă utaă turaă aspraă .
— Aceasta nu-i o pricinaă ca saă -mi osaâ ndeşti mie urechile.
Odihneşte-ţi limba, creştine, caă ci nu dupaă huruialaă taâ njesc. Bag de
seamaă caă pe-aici gura-i mai harnicaă decaâ t maâ inile!
— Apoi nu ştii dumneata caă gura nu cere chirie?
— Dar nici dobaâ ndaă n-aduce graă itul îân deşert. Pune-i, rogu-te,
laă cataă !
Musteaţa hangiului tremuraă a raâ s. Cercetaă cu milaă faă ptura
muşteriului, straiul negru, chipul caâ rtitor şi pleşuv, iţit parcaă din
varniţaă .
— De, jupaâ ne, oftaă , aflaă , rogu-te, caă tot bunul Dumnezeu a naă scocit şi
privighetoarea, şi cioroiul, socotindu-le pe fiecare cu îânsemnaă tate. Şi
tot Ziditorul ne-a îângaă duit, aşa cum ne aflaă m noi cu maâ ini traâ ndave, saă
ne descurcaă m binişor.
— Ajunge!
— Niciodataă vorba cu caâ paă taâ i nu-i de prisos. Dacaă pofteşti, aş putea
saă -ţi aduc şi alte pilde…
— Poftesc bucate şi saă grijeşti de cal, caă ci îân zori maă pornesc! Vei
primi plataă dupaă soiul slujbei şi nu dupaă numaă rul vorbelor!
Hangiul saă ltaă din umeri şi se depaă rtaă . Glasul argintarului îâl ajunse
din urmaă .
— Mi-s de ajuns un scrob din trei ouaă şi un coltuc de paâ ine!
„Ouaă . raâ se îân gaâ nd ciumpavul, caă ci i se par neîântinate. Naă rodul! De
parcaă tigaia tot din fundul gaă inii am scos-o.“
Se trezi îân puterea nopţii, şi aflaâ ndu-se sub bezmeticeala somnului,

nu pricepu ce se petrece, îân caă maă ruţa straâ mtaă despicai fumul cu aţa,
flaă caă ri vraă jmaşe mistuiau bodroanţele, se îântindeau spre crivat.
Glasuri aprinse de spaimaă ţaâ şniraă din îântuneric.
— Foc! Foc!
— Saă riţi, oameni buni!
Faă raă saă mai zaă boveascaă , meşterul Eustaţiu Craă pusnic intraă îân
ciubote şi despicaâ nd vaă paia se repezi spre uşaă . Cu o maâ naă cercaă saă
tragaă zaă vorul, cu cealaltaă saă astaâ mpere limbile de foc, aninate de straie.
Uşa îânţepenitaă din pricina degetelor pripite, ori poate a beteşugurilor
dumneaei cele vechi, nu se îândura. O sparse cu lovituri de ciubotaă dar
baă gaă îândataă de seamaă caă opintise zadarnic. Scara ardea maă cinataă de
-267-
focul gheenei, gata saă se praă buşeascaă .
Jupaâ n Craă pusnic faă cu cale îântoarsaă spre ferestruicaă . Simţea
muşcaă tura flaă caă rii, fumul vaâ rtos îâi zaă ticnea caă utaă tura şi raă suflarea. Faă raă
saă mai stea la chibzuialaă îângaâ naă un Doamne ajutaă ! şi îâşi faă cu vaâ nt îân
beznaă .
Din han, raă maă sese o graă maă juie de gaă teje fumegaâ nde, şi staâ lpişorii
din piatraă ai pridvorului, maâ njiţi de funingine. Pivniţa laă sa îân privealaă
douaă ocniţe, bucşite cu vreo cinci sau şase poloboace mititele.
IÎn lumina ceţoasaă a dimineţii, jupaâ n Eustaţiu Craă pusnic privea
buimac naă pasta. Pierise hangiul, oraă taă niile din ogradaă , calul beteag al
domniei sale şi mai cu seamaă , îâi pierise teşchereaua ticsitaă cu taleri.
Cum anume, nu pricepea ori cel mult putea prepui. Se culcase
îânveşmaâ ntat de la cuşmaă paâ naâ la colţuni, dupaă ce zvaâ rlise cu silaă
aşternutul. De chimir nu se despaă rţea niciodataă la drum, şi chiar acasaă ,
temaâ nd risipa jupaâ nesei Evdochia şi pofta deşartaă de acadele şi
podoabe a Sabinei, îâl dosea îân sunduc, sub straiele de iarnaă .
Nu-l praă dase hangiul ori te miri ce nelegiuit, caă ci zaă voraâ se cu
naă dejde uşa, dovadaă opinteala de-a o slobozi. Numai una era cu
putinţaă . Zburaâ nd prin geamlaâ c – slavaă Domnului nimerise pe paă maâ nt
reavaă n faă raă saă -şi pricinuiascaă stricaă ciuni – teşchereaua îâi zburase din
chimir. Temaâ ndu-se de hudubaia, gata-gata saă se praă vaă leascaă , o luase
apoi iepureşte la picior. Argintii cei mulţi se praă paă diseraă , se vede
treaba, sub maldaă rul de cenuşaă .
Scociorîâ, locul palmaă cu palmaă , dar straă dania se dovedi zadarnicaă .
Iacaă -l daraă saă rac lipit, gol ca degetul, pribegind printre straă ini.
Spaima cea rea îâl cuprinse pe jupaâ n Craă pusnic îân chingi. Ce avea saă
se facaă faă raă cal, cu veşmintele arse, şi mai ales faă raă un singur taler?
Ififliu de tot nu se aflase niciodataă , caă ci prunc fiind, de cum îâmplinise
zece ani, paă rintele domniei sale îâi lepaă da trei zimţi pe saă ptaă maâ naă ,
deprinzaâ ndu-l saă aibaă şi saă nu se arate cheltuielnic.
Acum, cu buzunaă rile slobode vaâ ntului, nu şi-ar fi putut agonisi
îânghiţituraă . Traă gea o singuraă naă dejde. IÎn Giurgiu se afla un tovaraă ş de
breaslaă , meşterul jidov Leiba Nuhaă m. Poate caă , faă caâ ndu-l saă priceapaă
naă pasta, avea saă -l ajute. Dar paâ naă acolo?
Argintarul mai ştia una şi o dosea cu grijaă îân adaâ ncul cugetului. El,
jupaâ n Eustaţiu, îân locul ovreiului şi-ar astupa urechile cu cearaă . Caă ci tot
paă rintele dumnealui, Andrei Craă pusnic, mai avea îânvaă ţaă turaă
-268-
OCHII JUPÂNIŢEI
folositoare: „Nu lepaă da nimic pe ce a fost, ori va saă fie. Numai
buzunarul ţi-e neam. Un singur galben îân chimirul taă u îâi mai bun decaâ t
o sutaă faă gaă duiţi.“
Chibzuind la toate acestea şi mohoraâ t din creştet paâ naă îân vaâ rful
ciubotei, jupaâ n Eustaţiu Craă pusnic luaă îân piept drumul Giurgiului.
***
— Tare-i raă lumea, maă icuţaă , oftaă moşnegeşte Iliuţaă .

Un nod chirci inima caă lugaă riţei Taisia. Vorbele purtau povaraă , chipul
baă ieţelului supt, cu naă ri gaă lbinii, dovedeau amaă raă ciune grea pentru
anii agonisiţi.
— De-amu, urmaă Iliuţaă ataâ ta rugaă aş mai avea: saă raă punem paă gaâ nii
şi-apoi saă maă îântorc, repejor şi teafaă r, la Plopşoru.
— Dacaă am priceput bine ţi-e saă rac tare belşugul gospodaă riei.
— Ba, saă nu vorbesc cu paă cat, ne descurcaă m frumuşel. Caă suţa e
şindriluitaă , gardul faă raă beteşuguri mari, am douaă baniţe de faă inaă , un
gavanos aproape plin cu unturaă , am un nuc şi un maă r. Şi-apoi vorba
ceea, pe omul haă rnicuţ îâl ajutaă Dumnezeu.
— Asta aşa e.
— Moara din Albiniţa are nevoie de o maâ naă priceputaă , care saă -i
staâ rpeascaă guzganii? Are! Paă rintele Gavrilaă din Maă gura poate ţine
singur biserica, pahar, faă raă saă punaă Iliuţaă umaă rul?
— Nu poate, zaâ mbi maă icuţa.
— Vezi bine! Cu ce-mi raă splaă teşte truda unul şi celaă lalt, o duc
îâmpaă raă teşte!
IÎşi îântoarse capul sugrumat de obidaă :
— Paă cat caă nu-l mai am pe dumnealui, Tilicaă … Tare-i raă lumea,
maă icuţaă !
Monaha suraâ se eu blaâ ndeţe, şi-i dezmierdaă paă rul raă zvraă tit.
— Oamenii-s tot una pretutindeni. Graâ u amestecat cu neghinaă şi
buruianaă . De ştii saă alegi, fereşti prilejul de amaă raă ciune.
— Iaca aiasta, fie-mi cu iertare, n-o mai cred. Şi-ţi pot purta dovadaă
şi chiar dobaâ ndaă la dovadaă ! Dintaâ i, nici graiul, nici portul, şi nici
merindea nu-i de-un fel. Apoi… Ochii se umpluraă de lacrimi dar şi le
struni îânghiţind de douaă -ori: Apoi, socoteşti domnia ta caă la Plopşoru s-
ar fi gaă sit inimaă ataâ t de hapsaâ naă saă -mi raă punaă tovaraă şul? Cui pricinuise
-269-
caznaă , ori pagubaă , Tilicaă ?
Maă icuţa Taisia nu-i purtaă raă spuns, şi baă ietanul claă tinaă din cap, ca
omul a caă rui, vorbaă se adevereşte singuraă , faă raă pic de trudaă .
Dumnealor, Iliuţaă din Plopşoru şi maă icuţa Taisia de la Schitu Vechi,
legaseraă prieteşug trainic. Nu se petrecuse faptaă de mare îânsemnaă tate,
dar se vede treaba caă Dumnezeu scapaă raă , pe negaâ ndite, scaâ nteia
tovaă raă şiei îân cugetele oamenilor.
Iliuţaă , ostenit de drum lung, se hodinea la raă daă cina unei saă lcii.
Maă icuţa Taisia opintea la izvor saă umple douaă doniţe de apaă , pentru
cina caă lugaă riţelor. Vaă zaâ nd-o slaă bie şi faă raă vlagaă , Iliuţaă nu-i îândurase
cazna şi ceruse îângaă duinţaă saă -i fie de ajutor.
De-atunci, faă raă a se amesteca îân sobor, baă ietanul luase urma
camilafcilor, şi de caâ te ori se afla prilej de popas, taă ifaă suia de-ale lumii
cu maă icuţa cea taâ naă raă . Douaă pricini îâl aninaseraă pe Iliuţaă de caă lugaă riţaă .
Dintaâ i caă o simţea neajutorataă şi se cerea, daraă , staâ lpitaă de umaă r voinic,
al doilea… Lui Iliuţaă îâi daă deau lacrimile. Al doilea, pentru caă maă icuţa
semaă na cu Tilicaă . Caă utaă tura blajinaă era aidoma şi tot aşa şerpuitul
grumazului firav. Iar maă icuţa, socotindu-se prea fericitaă paâ naă -n aste
vremi de pacoste, şi ştiindu-l faă raă paă rinţi şi caă paă taâ i, îâncerca saă -l
ademeneascaă îân tagmaă :
— Viaţa caă lugaă rului îâi blaâ ndaă , caă ci lipsindu-i prilej de greşealaă , tot
îântr-o bucurie traă ieşte. Şi spuse Sfaâ ntul Vichentie caă tre îânvaă ţaă ceii saă i:
„Bun cel ce paă timeşte şi îânduraă caă inţa şi cazna din cuget a faă raă delegilor
sale, dar îânger neîântinat raă maâ ne cel carele, tare îân virtute, nu se abate
din drum…“
Monaha îâi vorovise despre dulceaţa cea aspraă a vieţii caă laă torite îân
maă naă stire, despre frumuseţea ceasurilor albastre ale îânseraă rii, caâ nd
toaca zvoneşte vecernia, despre bucuria postului, şi a priveghiului,
toate saă vaâ rşite din dragoste pentru Domnul Christos. Şi nefaă lindu-ne,
precum fariseii, ispravaă de nimica-i saă fii slujitorul lui Isus, petrecaâ ndu-
ţi zilele îân ascultare, cugetaă ri şi rugaă ciuni? Şi multe asemenea taine îâi
desluşise Taisia, cu glas molcom. Pe chipul caă lugaă riţei staă ruia zaâ mbetul
paă cii celei veşnice, avea caă utaă tura blaâ ndaă , umedaă şi sfielnicaă de
caă prioaraă .
Iliuţaă asculta cu amaâ ndouaă urechile, dar chibzuia cu mintea
gospodarilor din Plopşoru. Dumnezeu, îân cele şase zile de trudaă şi
neodihnaă , raâ nduise lumea îântr-un fel: plugarului – ţarina, caă lugaă rului –
maă naă stirea, şi raă ţişoarei – balta. Nu se cuvine, şi nechibzuit ar fi, a
-270-
OCHII JUPÂNIŢEI
straâ mba potrivirea. De-ar fi poftit toate muierile saă fie miresele lui
Christos, brazdaă faă raă saă maâ nţaă , ori toţi baă rbaţii sterpi, la ce ar mai fi
naă scocit paă reche oricaă rei vieţuitoare? I-ar fi zaă mislit pe toţi oamenii
de-un fel, şi altaă bucurie decaâ t postul şi rugaă ciunea n-ar fi avut.
Aşa voroveau dumnealor, ca doi moşnegi. Maă icuţa de-ale maă naă stirii,
Iliuţaă de-ale gospodarilor din Plopşoru. Şi caâ te nu cunoştea dumnealui!
Caă lugaă riţa se mira harnic la orice prilej. Baă ietanul ştia saă desluşeascaă
ceasul dupaă somnul veveriţei, alegea dintr-un ochi hibrii cuminţi de cei
vicleni, vedea dimineaţa, pe boltaă seninaă , semnul urgiei ce avea saă vinaă
la amiezi, putea îâncropi praâ nzişor din te miri ce buruieni şi un bulz de
unsoare, simţea hramul oamenilor dupaă caă utaă turaă şi paă şit…
Iacaă , de pildaă acum, un balaoacheş n-o slaă bea clipitaă pe maă icuţa
Taisia. Numaă ra a patra zi de caâ nd staniştea ţiganilor gaă sea loc de popas
tot îân preajma caă lugaă riţelor. Iliuţaă se paâ clise la cuget, caă ci avea ochi
paă trunzaă reţi, de şoim, şi nas de zaă vod deprins cu vaâ naă toarea. Feciorul
bulibaşei, harapul cela cu buze sumecate şi cercel de aur la ureche,
cocea gaâ nd naă prasnic maă icuţei Taisia.
Baă ietanul îâşi cercetase prietena cu luare aminte, pentru a pricepe
îâncotro bate tuciuriul. Trupul mlaă diu, obrazul cu straă vezimi de fildeş,
caă utaă tura aburitaă , cum îâi cerul îân dimineţi de brumaă rel, nu-i desluşeau
mare lucru. Şi tot chibzuind, Iliuţaă îâşi zise caă doar cruciuliţa ce ataâ rna
pe pieptul monahei printre boabe de ambraă , îâi pricina. Se vede treaba
caă balaoacheşul poftea saă i-o fure…
Unde n-o îânsoţea flaă caă iaşul? La adunat gaă teje şi buruieni, la izvor,
paâ ndeau dimpreunaă saă dea zeama îân unda, şi tot dimpreunaă îângrijeau
betegiţii de drum lung. Las’ saă -şi dea coate caă lugaă riţele şi saă se
hlizeascaă , paâ naă or traâ mbiţa arhanghelii ziua acelei judecaă ţi! Nu se
dovedea mai cumpaă nitaă nici stareţa Singlitichia, care-i naă scocise nume
nou, Tais, ucenicul maă icuţei Taisia.
Cum se petrecuseraă faptele îân acea dimineaţaă ? Doar ataâ t ştia Iliuţaă .
Faă cuseraă popas de noapte la Maă rginenii de Jos, aşezare saă racaă , iscataă la
margine de codru. Se vede caă osteneala vaâ rtoasaă şi îânghiţitura de vin,
din tainul maă icuţelor, îâi pricinuiseraă asemenea somn îâmpietrit. Se
trezise taâ rzior, caâ nd cucoşii vesteau a treia oaraă dimineaţa cuminte de
cireşar. Pe maă icuţaă n-o gaă sise robotind, dupaă obicei, îân preajma focului,
iar caă lugaă riţa Apolinaria, baboiul cela de la cuhnii, îâl vestise, acraă
aguridaă , caă Taisia e dusaă îân paă dure dupaă afine.
Iliuţaă îâi îântorsese spinarea şi o luase la picior. IÎşi simţea inima boţ cu
-271-
noduri, ca-n cealaltaă dimineaţaă , caâ nd bezmeticea pe urmele lui Tilicaă .
Maă icuţa Taisia, cu paneraşul pe braţ şi poalele anteriului saă ltate

paâ naă la gleznişoaraă , spre a le ocroti de roua dimineţii, cerceta inima
codrului.
Soarele, abia mijit, despica îâmpletitura ramurilor, îânfigaâ nd saă geţi
piezişe, albaă strii, ciocaâ rlia robotea harnic, zgaâ lţaâ ind din somn
vieţuitoarele paă durii, îân tufişurile dolofane afinele caă scau ochişori
saâ ngerii, cu lucoare de rubin.
Caă lugaă riţa paă şea vraă jitaă , îânchinaâ nd imn de mulţumitaă Maâ ntuitorului.
Pacea cea veche îâi pogoraâ se iaraă şi îân suflet caă ci, îâmplinind porunca
sfinţilor paă rinţi, nu mai caâ rtea îâmpotriva mai marelui, faă ptura toataă îâi
era doar ascultare, şi rugaă , şi cuget senin. Pricepea acum straă dania
maicii Singlitichia, iar aducerea aminte îâi glaă suia doar despre fapte
vrednice de mucenici, precum Sava Macarie şi Atanasie, care la vreme
de izbelişte, îândepaă rtaâ ndu-se de canon, tot voinţa lui Isus o îâmpliniseraă .
Adevaă rat, multe şi necuvenite vaă zuseraă şi saă vaâ rşiseraă de caâ nd
paă raă siseraă schitul din cotul Oltului, dar neprihaă nirea îân deşert, îân
aceste zile îâmpovaă rate, îâi mai prejos prihanei cu rod. Grijiseraă betegi şi
moşnegi, şi muieri cu paâ ntecul la guraă , ba şi baă rbaţi îân crucea tinereţii,
ori teleleici cu totul raă taă cite, vieţuiau nu îân vaă gaă unaă de sihastru, ci îân
mijlocul mirenilor, ceasurile de rugaă ciune fuseseraă nu o dataă îântrecute,
şi totuşi liniştea cea blaâ ndaă dezmierda cugetul maă icuţelor. Se afla oare
dovadaă mai limpede caă slujitoreau adevaă rata credinţaă a Domnului?
Şi dacaă mai cercetai dupaă altaă prubaă a milosaâ rdiei şi îâncuviinţaă rii
Cereşti, aceasta se îânfaă ţişa singuraă . IÎngerii i-l trimiseseraă pe Iliuţaă ,
prunc orfan şi faă raă reazaă m, îân tovaă raă şia caă ruia Taisia gaă sise nespusaă
alinare şi îândemn. Dacaă Prea îânaltul avea saă -i cruţe, maă icuţa o saă -i
daă ruiascaă oblaă duire. Baă ietanul nu paă şea a schimnic, îâi bai, dar, la o
adicaă , îân graă dina lui Christos se aflaă vieţuitoare felurite, iar El le-a
poruncit pe toate.
Caă lugaă riţa luase hotaă raâ rea nestraă mutataă : avea saă trudeascaă la
gherghef şi la raă zboi, avea saă deprindaă ştiinţa braâ nzarilor din Braă ila, nu
s-o da îânlaă turi nici de la paă saă rit, dupaă pilda maă icuţei Maximilia, şi
îânnaă dind, araă mioaraă de araă mioaraă , din truda agonisitaă , caâ nd se va afla
Iliuţaă flaă caă u, va gaă si îân sunduc un cheag de agonisealaă şi temei de
gospodaă rie.
Iacaă , la acestea chibzuia maă icuţa Taisia, iar cugetul îâi era doar
-272-
OCHII JUPÂNIŢEI
primaă varaă . Umpluse, ochi, paneraşul cu afine, dar îâmbiataă de belşugul
tufelor, îâşi deznodase şorţul şi acum aduna cu amaâ ndouaă maâ inile.
Chibzuia, veselaă , la mirarea maă icuţelor şi a lui Iliuţaă şi nu lua seama la
nimic alt decaâ t la muzicile dulci, ce-i zvoneau îân inimaă .
Paşii haini se furişau astupaţi de viersul ciocaâ rliei, freamaă tul
codrului şi bucuria din inima maă icuţei.
Faă raă de veste, se simţi cuprinsaă pe la spate. O maâ naă tuciurie îâi zaă ticni
ţipaă tul, raă suflare fierbinte şi lacomaă îâi paâ rjolea grumazul. Raă pusaă de
spaimaă , Taisia se zvaâ rcolea neputincioasaă . Mişcare iute şi dibace o
doborîâ la paă maâ nt şi cercelul din urechea ticaă losului îâi fulgeraă caă utaă tura.
Ţipaă tul i se smulse din piept, se strecuraă printre degetele şaă trarului:
— Iliuţaă !
Iliuţaă bezmeticea la îântaâ mplare, cercaâ nd saă ghiceascaă pe ce potecaă s-

o fi îândemnat caă lugaă riţa. Grija cea rea îâi sfaâ şia inimioara. Dintaâ i, pentru
caă îâşi cunoştea prietena slaă bie, nedeprinsaă cu raă utaă ţile paă maâ ntului şi
faă raă baă gare de seamaă la cele dimprejur, caă ci aşa fusese claă ditaă
dumneaei şi raă taă cea zaă paă ugaă , socotindu-se ocrotitaă de domnul
Christos.
De la o vreme, îân cugetul baă ietanului, chipul maă icuţei şi al lui Tilicaă ,
îâmbinate din naă scare, îâncepuseraă a se îânvaă lmaă şi. Aceeaşi spaimaă îâl
cercase deunaă zi, caâ nd taâ lharii îâi jertfiseraă tovaraă şul, aceeaşi o cerca
acum.
Un strigaă t nedesluşit îâi aţinti urechea şi, sugrumat de spaimaă , Iliuţaă
se îântrebaă de nu fusese paă rere. Tufele de afine, proaspaă t despuiate – se
cunoştea dupaă rana raă murelelor – îâi descaâ lciraă drumul. Goni, cu inima
îân grumaz, luaâ nd aminte doar la spinaă rile verzi ale tufişurilor. Dintr-
odataă , privirea i se îâmpaă ienjeni. La caâ ţiva staâ njeni, se deschidea craâ ng
scaă ldat îân luminaă . Recunoscu dintaâ i şalvarii raă surii ai balaoacheşului,
apoi botforii de piele galbenaă . Se zvaâ rcoleau îân ţaă raâ naă , printre petece
de canavaă ţ negru…
Ac lung îâmpunse inima lui Iliuţaă . Nu-l taă ia capul ce se petrece, dar, o
vedea şi un orb, maă icuţa Taisia, raă pusaă de tuciuriu, se afla doboraâ taă la
paă maâ nt. Iar cugetul îâi şoptea caă se petrecea lucru îânspaă imaâ ntaă tor.
IÎncepu a raă cni, apucat de streche. Caâ nd ajunse îân craâ ng, ţiganul se
depaă rta raâ njind, ştergaâ ndu-şi palmele de fundul bernevecilor.
Iliuţaă , cu pieptul sugrumat de plaâ ns, se aplecaă asupra caă lugaă riţei.
Ţinea ochii îânchişi iar pe grumaz i se desluşea pecetea vaâ naă taă a
-273-
degetelor haine.
— Maă icuţaă … Eu sunt maă icuţaă … Eu, Iliuţaă .
Şoapta se caă laă tori pe aripaă de ciocaâ rlie, spre bolta de azur, urmaâ nd
sufletul Taisiei, Caă lugaă riţa de la Schitul Vechi.
***
— Ce se petrece aici, oameni buni?

Vorba boierului Ioniţaă Faă rcaă şan, hatmanul beţivilor din taâ rgul
Bucureştilor, deprinsaă cu tunetul, raă suci o paă dure de caă ciuli, calpace şi
broboade. Peste zece mii de creştini se graă maă diseraă pe malul unei
bahne, lungi, aşezataă de-a curmezişul drumului.
IÎi purtaă raă spuns Smaă raă ndiţa lui Ilie Machidon, din Chipriana.
— Te aşteptam pe domnia ta, cinstite boierule, saă ne aduci povaţaă ,
caă ci, ştiut este, dacaă mintea ar creşte pe toate drumurile ar paşte-o şi
maă garii…
Muierile din ceata Smaă raă ndiţei îâşi duseraă baă smaă luţele la guraă ,
hlizindu-se îânfundat. Ioniţaă Faă rcaă şan o cercetaă cu luare aminte.
Ţaă ranca plesnea de frumuseţi, ascunse cu dibaă cie sub ie şi catrinţaă , pe
chipul sidefiu ardeau facle ochii şaă galnici.
— Eşti maă ritataă , femeie?
— Oleacaă . Dupaă toate socotinţele, dacaă omul meu nu şi-a praă paă dit
inima sub imineiul vreunei paă gaâ niţe de la Istanbul, se cheamaă caă sunt…
— Vai de vieţişoara lui! îâl caă inaă , laă murit, boierul. Poate-i ajutaă
Dumnezeu saă nu se mai îântoarcaă …
— Domnia ta ce maă sfaă tuieşti? IÎl mai aştept sau îâmi iau altul?
Ioniţaă Faă rcaă şan îâşi schingiui mintea, îân caă utarea unor vorbe
îâmpletite harapnic, şi cum ele nu daă duraă nici un semn, maâ naă bidiviul
caă tre bulucul meşteşugarilor. Beţivii supuşi postului, numai buni saă
primeascaă sfaâ nta cuminecaă turaă , îâl urmaraă haă baă uci.
— Cine v-a supaă rat, bre? îântrebaă boierul.
Ioanichie, cavaful din taâ rgul Vasluiului, caă ruia muierea îâi proorocise
plaâ ngaâ nd caă n-o saă se mai îântoarcaă din baă talia cu turcul, îâşi linişti tuşea
cea veche, apaă saâ nd cuşma pe piept:
— Graba sau paă gaâ nul…
— Dupaă grai, se cere caă eşti moldovan.
— Cu îângaă duinţa domniei tale, boierule.
-274-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Poate caă ai bunaă tatea saă -mi desluşeşti şi mie cum vine vorba asta.
— S-a naă ruit podul! spuse Ioanichie. Unii prepuiesc caă din pricina
umbletului, alţii, caă ar fi maâ na iscoadelor turceşti.
— Bat iscoadele? îântrebaă cu mirare gaă manul.
— Baă tu-le-ar Dumnezeu şi Maă iculiţa Domnului! Oamenii zvonesc caă
azi-noapte au secerat cam la o mie de creştini!
— I-auzi, bre!
Ioniţaă Faă rcaă şan oftaă , maă suraâ nd lung podul sfaă raâ mat.
— De ce nu ocoliţi bahna?
— Bahna ţine poalele raâ ului îântr-o parte, si alta, cale de opt poşte,
iar celelalte poduri sunt stup de omenire. Se aşteaptaă caâ te-o ziulicaă ca
saă -ţi vinaă raâ ndul.
Gaă manul pofti saă afle ce chibzuiesc oamenii dumnealui, dar
vaă zaâ ndu-le chipul o laă saă baltaă . Jupaâ n Niţaă , potcovarul, maă runţea
bobletic din buze, Mitricaă Paâ ntece, vornicelul Banului Dudescu, limoniu
la inimaă şi obraz, îântocmea socoata ciocaâ rliilor, cu ochii aninaţi de
ceruri, Baă laă nicaă , al treilea calemgiu al Buzeştilor, îâşi ţinea foalele, care
raă cneau dupaă traă scaă ul de fiecare zi, dascaă lul Bisericii Dintr-o Zi,
Iordache Cuculeţ şi pisarul Ghiţaă Paă un, daă deau toate semnele caă nu mai
poftesc nimic de la viaţaă , caă n-aşteaptaă decaâ t chemarea Celui de Sus.
— S-o luaă m de-a dreptul prin vad, spuse Ioniţaă Faă rcaă şan.
Ioanichie, cavaful, claă tinaă din cap:
— Bahna-i vicleanaă , boierule, are fundul umblaă tor. Sub ochii noştri a
îânghiţit un godac.
— Trebuie saă se afle anume potecaă . Cei de prin paă rţile locului o
cunosc.
— Aşa o fi, numai caă dumnealor sunt de mult la Dunaă re.
Ioniţaă Faă rcaă şan, dumirit, amuţi.
Jupaâ n Staă nicaă Paraă , tartorul beţivilor din Mahalaua Broştenilor, îâşi
aninaă degetele de cheutorile giubelei, spre a le staă paâ ni tremuratul.
Cerca tulburare mare şi simţaă maâ nt ciudat. O putere nevaă zutaă îâl
smulgea de maâ na dreaptaă , altaă putere, la fel de aprigaă , traă gea de cea
staâ ngaă , iar domnia sa nu ştia îâncotro saă apuce. Oamenii se aflau îân clipaă
de grea cumpaă naă şi se cereau ajutaţi. Maâ nia şi ruşinea paă timitaă , alungat
fiind de douaă ori din ceata lui Ioniţaă Faă rcaă şan, îâl îândemnau saă se arate
cu moţ, saă cerce el, „cel mai ticaă loşit dintre ticaă loşiţii taâ rgului“, a
straă bate mlaştina. Teama cea netraâ ndavaă , îânsaă , nu era nici ea plecataă saă
-275-
bataă raă zboaie. IÎl ţinea de maâ necaă şoptindu-i caă acolo, îân inima bahnei, îâi
e scris lui saă -şi lepede potcoavele şi cel din urmaă suspin. Hotaă raâ re luaă
abia caâ nd zaă ri chipul boierului Faă rcaă şan. Ciuli urechea la voroava
gaă manului, apoi, strecuraâ ndu-se, şopaâ rlaă , caă ci se afla subţire îân boi,
despicaă potecuţaă îân paă durea de lume. Mai daâ nd din coate, caă paă taâ nd
altele cu dobaâ ndaă , Staă nicaă ajunse la malul mocirlei, unde ţineau sfat
Proca Cupeţul, dimpreunaă cu negustorii dumnealui, toţi baă rbaţi îân
putere, cu musteţi stufoase şi poloboace îân loc de paâ ntec.
Daâ nd ochi cu laă coviştea, cea putredaă , jupaâ n Paraă simţi slaă biciune îân
genunchi. Puzderie de ţaâ nţaă rime pigulea vaă zduhul, miasmele duhneau
a primejdie. Numai o clipaă staă tu la îândoialaă , paâ naă îâi raă saă riraă iar dinainte
ocaă rile şi nedreptatea tovaraă şilor de petrecere. Din doi paşi, se aflaă îân
mijlocul cetei, rostind pe neraă suflate:
— Maă duc eu, oameni buni!
Privirea neguroasaă a lui Proca Cupeţul poposi cu mirare pe chipul
beţivanului, lunecaă de-a lungul faă pturii şistave. Jupaâ nul se îânfaă ţişa
deznodat raă u, cu caă utaă turaă bezmeticaă şi nasul îân culoarea lobodei. IÎl
prepui vreun zaă ltat fugar, din maă naă stirea Saă rindarului şi-l luaă cu duhul
blaâ ndeţii.
— Unde vrai saă te duci, creştine?
Staă nicaă araă taă cu baă rbia spre mlaştinaă :
— Vaă desluşesc eu drumul.
Se faă cu dintr-odataă linişte, oamenii îâl cercetau cu mirare sau
neîâncredere. Staă nicaă se umflaă , buricul paă maâ ntului. De caâ nd se ştia nu-l
luase nimeni îân seamaă , decaâ t spre a-l sudui de beţie, ori a-i cere parale.
Şi lucru mare, simţi cum teama nu-i mai ţine umbra, se praă paă dise
undeva îân urmaă .
— Vezi-ţi de necazuri, maă i, omule, spuse Proca Cupeţul. Asta-i
trebuşoaraă anevoioasaă , iar domnia ta pari deprins mai degrabaă cu
drumul ulcelei pline decaâ t cu caă raă rile ascunse ochiului.
Stanicaă se maâ nie. Glasul îâi raă sunaă piţigaă iat:
— Draă muieşte-ti vrednicia, negustorule, pentru ceasul caâ nd te-o
fugaă ri vreun pui de turc. Daţi-vaă la o parte, caă ci mi s-au ferfeniţit
urechile de-ataâ ta voroavaă îân pustiu.
Douaă zeci de paşi îâl despaă rţeau de bahnaă şi Staă nicaă îâi straă baă tu îânfoiat
paă un. Se simţea neasemuit, şi ochii îâi raâ deau de bucurie. Oamenii îâl
urmaă reau cu raă suflarea taă iataă , cei de pe haturi, neputaâ ndu-l ajunge cu
privirea, îântrebau îân dreapta şi staâ nga ce se petrece. IÎntaâ iul pas îân
-276-
OCHII JUPÂNIŢEI
mocirlaă fu cel mai trudnic, caă ci raă ceala maâ lului îâl straă punse îân inimaă ,
îândemnaâ ndu-l vaâ rtos saă dea bir cu fugiţii. Dar spaima de batjocura
oamenilor îâl ţintui locului. Cei de pe mal legau prinsori:
— Face cale îântoarsaă ! Degrabaă !
— Dacaă -i din ceia care dondaă nesc singuri la pereţi, poate se
îâncumetaă …
— Dupaă ochiul meu, e din ceilalţi, deprinşi cu umbletul cucoşului.
Amu, amu o rupe la saă naă toasa!
Tartorul beţivilor simţi arsura batjocorii. Ridicaă ochii spre cer,
îânchinaă trei cruci şi o luaă , caă tinel, îânainte. Glasul boierului Ionitaă
Faă rcaă şan îâi daă du braâ nci:
— la-n uitaţi-vaă , bre! Naă rodul cela nu-i Staă nicaă ? El îâi, pun raă maă şag!
Vino îânapoi, bezmeticule!
— Ştii caă nu-ţi prieşte apa! adaă ugi dascaă lul Cuculeţ.
Ceilalţi beţivani îâi daă duraă cu tifla:
— Bre spaâ nzuratule, spurci bahna!
— O otraă veşti cu miros de holercaă !
— IÎnapoi, Staă nicaă ! porunci gaă manul.
Jupaâ n Paraă daă du din cap cu îândaă raă pnicie. Intrase paâ naă la genunchi şi
daâ rdaâ ia de frig şi teamaă , pe obraji i se fugaă reau lacrimi, vaă lurindu-i
privirea.
„Aşa, coane Ioniţaă ! M-ai batjocorit, şi m-ai suduit, şi m-ai alungat! Şi
voi ceştilalţi, tot asemenea! V-o araă ta de-acum, ticaă losul ticaă loşilor, şi
hainul hainilor, caă -i mai presus de tovaă raă şia voastraă , saă vaâ rşind faptaă pe
care nici îân vis n-aţi fi cutezat-o!“
Caâ ţiva taâ rgoveţi se avaâ ntaraă îân mlaştinaă , paă şind cu luare, aminte pe
urmele lui Staă nicaă . Se ţineau de o fraâ nghie lungaă , al caă rui colac îâl
desfaă şurau alţii pe mal.
Degeaba îâl îândemnaraă oamenii saă -i apuce capaă tul. Jupaâ n Staă nicaă
Paraă poftea saă -şi uimeascaă tovaraă şii de chiolhan neprimind ajutor.
— Nu-l prepuiam aşa zaă lud! spuse boier Ioniţaă naă paă dit de uimire.
Potcovarul din Vergului îâşi miji ochii îân soare:
— Cred caă -i beat, ţapaă n.
— Ţţţţ! faă cu Iordache Cuculeţ. Nu i-am îângaă duit saă ne îânsoţeascaă şi
asta l-a îândaâ rjit.
Baă laă nicaă şi Paâ ntece vorbeau îân şoaptaă .
— A raă scolit, saă rmanul, îântreaga Valahie ca saă dea de noi.
— Eu unul nu l-aş fi alungat…
-277-
Boier Faă rcaă şan îâi cercetaă iute, şi îâşi muşcaă colţul musteţii. IÎncepuse
saă -şi caă iascaă neîândurarea. Acum, caâ nd Staă nicaă sta gata saă piaraă îân
mlaştinaă , caâ ntaă rindu-i ticaă loşiile, cumpaă nea caă nu le îântrecuse nici cu
un deget pe ale lui.
— De-ar apuca odataă salca de pe celaă lalt mal, spuse îâncet.
IÎşi praă paă dise inima îân berneveci, din pricina privirii aţintite, îâl
usturau ochii. Staă nicaă ajunsese cu bine îân mijlocul raâ ului şi, dupaă cum
îânainta, se simţea caă dobaâ ndise curaj. Taâ rgoveţii se îânşirau acum aţaă îân
urma lui.
…Aşa, coane Ioniţaă , bolborosi îân gaâ nd jupaâ n Paraă . N-am fost vrednic
de ceata voastraă . Nu-i pricinaă de supaă rare, caă ci Dumnezeu pre toate le
vede. Ne-om mai gaă si noi! Numai caă altul o saă fie Staă nicaă şi cu alte
bineţe te-o îântaâ mpina… Şi tu, Cuculeţ! Şi tu, Ghiţaă !… Ca fraţii v-am ţinut
laâ ngaă inimaă şi pentru voi mi-aş fi dat foc bordeiului! Lasaă , lasaă …“
Plaâ nsul îâi zgaâ lţaâ ia umerii, îâncepuse saă se clatine.
— Fii cu luare aminte, jupaâ ne! îâi strigaă un taâ rgoveţ din spate.
Grijeşte unde pui piciorul, caă ci aci graba nu-i bunaă !
Dascaă lul Cuculeţ izbucni:
— IÎntoarce-te, frate Stanicaă !
— Sau maă car leagaă -te de fraâ nghie, adaă ugi calemgiul.
Beţivanul nu-i îânvrednici nici cu o singuraă caă utaă turaă .
Boier Faă rcaă şan asudase, de parcaă şi-ar fi raă sturnat îân creştet cofaă cu
apaă . Ghiţaă Paă un şopti caă tre Paâ ntece, calemgiul:
— Caâ nd ne-o mai da aă sta ziua bunaă , hoge maă fac!
— Şi cu dreptate, mormaă i Ioniţaă prinzaâ nd şoşoteala. Tare am fost
ticaă loşi!
— Nu te praă paă di cu firea, boierule! Din trei ori patru paşi a maâ ntuit,
se vaâ rîâ un guraă -cascaă .
Tot astfel socotea şi Staă nicaă fremaă taâ nd de neraă bdare. O singuraă
caă utaă turaă îân spate îâi umplu inima de bucurie. Bahna se caă ptuşise de
oamenii îânşiraţi caâ rnat. El, jupaâ n Paraă din Mahalaua Broştenilor,
beţivanul cel îânraă it, dibuise drumul.
“Aşa, coane loniţaă , aşa…“
Dintr-odataă se simţi smuls cu putere, paă maâ ntul lunecos îâi fugi de
sub picioare. Cercaă saă se anine de pletele salcaă i, dar maâ lul îâl cuprinsese
paâ naă la subţiori. Taâ rgovaă ţul din spate îâi azvaâ rli capaă tul fraâ nghiei.
— Agaţaă -te!
Caă zuse prea departe îânsaă , degetele lui Staă nicaă se zvaâ rcoleau
-278-
OCHII JUPÂNIŢEI
zadarnic s-o prindaă . Iar mlaştina se dovedea lacomaă , mii de braţe i se
îâncleştaseraă pe trup, îâl traă geau vaâ rtos.
Cu gura şi nasul astupate de maâ l, jupaâ n Paraă mai apucaă saă -i vadaă pe
Ioniţaă Faă rcaă şan şi beţivanii raă maşi stanaă de piatraă pe mal, apoi pieri.
Ultimul suspin al lui Staă nicaă Paraă , mahalagiul din Broşteni, mai îânflori o
clipaă talgerul verzui al bahnei.
Ioniţaă Faă rcaă şan, podidit de lacrimaă , îâşi scoase cuşma şi se laă saă îân
genunchi.
***
Cel de-al doilea caâ ntat al cucoşilor suliţaă negura caâ nd Toma şi
Grigore, moşnegii din taâ rgul Ieşilor – care nu izbutiseraă a se
descotorosi de baba Anghelina, vraă jmaşul dumnealor, se depaă rtaraă
tiptil de tabaă raă . Hoaşca nu-i slaă bea clipitaă . Obrajii baă traâ nilor luau foc
amintindu-şi de panarama Anghelinei de la podul Ialomiţei, caâ nd îâi
gaă buise. Taâ rgoveţii se veseliseraă pe saă turate, prepuindu-o muierea, ori
mai raă u, ibovnica ştirbaă şi lepaă dataă a vreunuia dintre ei.
Toma şi Grigore o paâ ndiseraă , moşnegeşte, dezmierdaâ nd iaraă şi gaâ nd
de ducaă . IÎmbiind-o îân fel şi chip şi neieşindu-i din pofte, izbutiseraă s-o
momeascaă cu o ploscuţaă de praă ştinaă . Vicleşugul se dovedise rodnic.
Anghelina odihnea acum somn ţeapaă n, naă paă stuind tabaă ra cu horaă ieli
din cele popeşti.
Dupaă deprinderea dobaâ nditaă de mulţi îân aceste zile, baă traâ nii se
culcaseraă îânveşmaâ ntaţi. IÎndataă ce rachiul îâşi faă cu slujba, doboraâ nd
vidma, moşnegii îâşi îâncinseraă şerparele, grijiraă saă nu uite securile, şi,
paă şind îân vaâ rful ciubotelor, o luaraă la vale. Chibzuiau ca paâ naă îân zori saă
ajungaă la Vulpeşti – n-aveau decaâ t a reteza caâ mpul şi o sfoaraă de craâ ng
– iar de acolo, rostuind altaă droşcaă şi altaă paă reche de cai, saă se
depaă rteze zdravaă n.
— Ia umbletul pisicii, Grigore! şopti moş Toma furaâ nd îân urmaă cu
coada ochiului.
— Cataă -ţi de treabaă !
— Ascultaă -maă pe mine caă -s fript! Urechea zgripţutoaicei nu-i fudulaă .
Raă suflaraă abia caâ nd ultimele coviltire ale staniştei din Vinjei, raă mase
îân urmaă , pieriraă îânghiţite de beznaă . Staă paâ nea o noapte albastraă , de
sticlaă , luna dolofanaă şi baă laie le caă laă uzea caă rarea. Moşnegii îânghiţeau
-279-
hulpavi miresmele caâ mpului, caă lcau sprinteni, simţindu-se tineri cum
nu mai fuseseraă de patruzeci de ani.
— De-astaă dataă am priponit-o la gard! chicoti moş Grigore.
— Nu zi haă is, caă ci îâncaă n-am îânjugat! Ne-a mai aflat ea odataă şi nu
uita, rogu-te, caă din taâ rgul Ieşilor caă tre Dunaă re duc multe poteci. Acum
i-o fi mai uşor, drumeagurile s-au adunat îân unul singur şi cum e iutacaă
şi cataâ r, l-o trece prin sitaă şi tot ne-o dibui.
— Ba l-o mai dibui pe cumaă tru-saă u! bombaă ni îânciudat moş Grigore.
Dintaâ i, paâ naă s-o trezi, se face de praâ nzul cel bun.
Moş Toma raâ se.
— Numai dacaă somnul vidmei ţi-o asculta socotinţele. Ceasurile îâi
sunt poruncite de gaă inaă . Cum daă roua, face ochi.
— Ei iaca, de-astaă dataă , eu i le-am poruncit. Şi ţi-oi desluşi taina. Am
deşertat îân ploscuţaă saă maâ nţaă de mac, caâ t îâncape îân caă uşul palmei.
Moş Toma se opri îân mijlocul caâ mpului, doboraâ t de mirare. Luna i se
holbaă ţea îân ţeasta ninsaă , cetluind-o îân covrig de aur.
— Ai saă vaâ rşit, domnia ta, asemenea faptaă ?
— Am saă vaâ rşit!
— Irra! Bunaă minte ai, bre, Grigoriţaă !
— Bunaă , bunaă . Mulţaă mesc lui Dumnezeu. Se cerea plataă pentru
ruşinea de la apa Ialomiţei. Ne-a fugaă rit cu reteveiul printre creştini!
Asta n-oi uita-o nici îân cea ziuaă !
Moş Toma îâi cercetaă chipul lung, apoi îâşi urmaă drumul îân taă cere.
Paă şea îângaâ ndurat, şi, parcaă , necaă jit. Moş Grigore îâl iscodi, furaâ ndu-l cu
coada ochiului.
— Ce fel de faă inaă macini, Tomiţaă ?
— Mai ştiu eu paă catele… Mi-i teamaă saă n-o fi betegit. Un pumn de
mac culcaă şi un bou.
— N-am zis chiar un pumn, ia, o graă maă juie acolo…
Domnia ta ştii, Tomiţaă , palma mi-e mititicaă si neîâncaă paă toare.
IÎncepuse a şovaă i, gaâ ndul caă pricinuise osaâ ndaă prea cruntaă
Anghelinei îâl zgrepţaă na.
— Nu zic, spuse Moş Toma claă tinaâ nd din cap, baba e muiere aprigaă
şi raă de guraă …
— Ne-a albit zilişoarele!
— Aşa-i…
— Ne-a ruşinat obrazul! Ne-a asuprit mai dihai ca turcul!
— Da, dar parcaă …
-280-
OCHII JUPÂNIŢEI
Moş Grigore îântrebaă cu inima purece:
— Ce?
— Parcaă nu i se cuvenea s-o supunem caznelor. IÎi drept, ne-a ruşinat
şi ocaă raâ t, dar din smintealaă şi nu pentru caă e pestriţaă la maţe. Naă roada
ataâ ta a priceput caă , fiind copţi oleacaă , se cuvine saă paă zim vatra şi
prispa. Iar caâ nd ne-a luat urma, a uitat saă -şi vaâ re îân bocceluţaă merinde
ori schimburi, nu şi zeama de paâ ntece a domniei tale şi pomada din
saâ nge de scorpie pentru îâncheieturile mele caâ rtitoare. La acestea cuget
eu acuma.
Moş Toma îâşi asculta prietenul cu barba rezemataă îân piept. Se
muiase pe de-a-ntregul şi dintr-odataă îâncepu saă -şi aducaă aminte de
toate cele bune ale Anghelinei. Caâ nd aveau junghi, îâi traă gea cu oţet şi
camfor, la fierbinţealaă îâi veghea toataă nopticica, îâi descaâ nta cu taă ciuni,
cheie de argint şi apaă neîânceputaă , de ochi negri, cobe şi suflet vraă jmaş,
la molimaă de primaă varaă îâi freca din taă lpi paâ naă îân barbaă cu şorici
afumat, şi le anina la grumaji usturoi îânşiraţi, maă taă nii, şi caâ te şi caâ te…
Le lipsise lor vreodataă , îân asfinţit de saă ptaă maâ naă aşternutul primenit
şi scrobit scoarţaă ? Dar cozonacii, dar paă scuţele de Paşti? Dar pilaful de
raci cu stafide şi coconare, dar zeama de cucoş negru, dar borşul
caă lugaă resc din caâ şlegile Craă ciunului? D-apoi ciorchinii grei, de struguri,
cocoloşiţi îân laă diţe de paie şi haă paă iţi la Boboteazaă ?
— Zici… Zici saă ne îântoarcem, Grigoriţaă ?
Moş Grigore îâi simţi nodul din grumaji, dar nu mai apucaă saă -i poarte
raă spuns. Glas aspru ţaâ şnit din neguraă , îâi ţintui locului:
— Opriţi!
De unde se iscaseraă paă gaâ nii, aşa pe neştiute, îân caâ mp neted palmaă ?
Moşnegii, pironiţi de spaimaă , îâi citiseraă dupaă portul viclenit faă raă
pricepere. Purtau berneveci valahi, din paă nuraă , laibaă r transilvaă nean, şi
caă meşi ţesute îân munţii Vrancei. Nici un creştin, saă naă tos la minte, n-ar
fi cutezat asemenea îâmperechere de veşminte, temaâ nd şi hohotele
gaă inilor.
Moş Toma numaă raă şapte cuşme, îândesate, se vede treaba, deasupra
fesurilor. Paă gaâ nilor le sticleau doar dinţii, albuşul ochilor şi paloşele.
Baă traâ nii apucaraă saă îânchine cruce cu limba şi furaă îâmprejmuiţi
numaidecaâ t. Turcul care graă ia valaha, o namilaă tuciurie, croncaă ni ceva
cu caă petenia, apoi se raă sti, stupind îân toate paă rţile:
— Cine sunteţi, de unde veniţi, şi îâncotro vaă duceţi?
Moşnegii îâşi simţeau limba taă iataă de spaimaă , abia pricepeau graiul
-281-
bolovaă nos. Harapul mai raă cni odataă şi moş Grigore izbuti saă îânnoade
caâ teva vorbe.
— Eu mi-s Grigore şi dumnealui Toma. Taâ rgoveţi din cetatea
Ieşilor…
— Mergeţi caă tre Giurgiu?
Moşneagul saă ltaă îâncurcat din umeri şi raă spunse cu raă suflarea
faă raâ miţataă :
— De unde! Iacaă , ne preumblam, oleacaă …
— Chiar aşa, îângaâ naă moş Toma. Ne preumblam…
— La celalalt capaă t de lume îân caâ mpia valahaă ?
— Se vede treaba caă ne-am luat cu vorba şi caă am trecut hotarul faă raă
saă prepuim, spuse Grigore zaâ mbind şovaă ielnic.
— Aşa, aşa, îântaă ri celaă lalt moşneag, faă raă saă prepuim…
Caă tau îân jur cu nedumerire. Moş Grigore socotind caă îântaâ mpinarea
fusese de ajuns de lungaă , iar el unul nu mai avea nimic de adaă ugit,
cutezaă :
— De-amu, noapte bunaă
— Şi multaă saă naă tate! adaă ugi, îântr-o doaraă , Tomiţaă .
— Om vedea mai pe urmaă caâ t e noaptea de bunaă , raâ nji turcul,
deprins oleacaă , cu valaha. Dintaâ i ne-oţi raă spunde şi apoi om socoti.
Unde vi-s armele, unde vi-i merindea?
Baă traâ nii se holbaraă . Au chioraâ t paă gaâ nii?! N-au straiţe, n-au boccea,
iar securile se aflau îân vedere, la cingaă toare. Atunci ce mai poftesc?!
— Ne aflaă m îân preumblare, baâ lbaâ i moş Toma. N-am straâ ns
taă raă buţele.
Harapul raă cni iar, şi moşnegii se rezemaraă unul de celaă lalt.
— Nu ale voastre, ticaă loşilor! Merindea oastei şi tunurile spaă tarului
Mihai!
Abia acum pricepuraă . Se cercetaraă din priviri şi aplecaraă nasurile. Va
saă zicaă necredincioşii nu aflaseraă de viroaga din Maă raă cini. Acolo-şi
bucşise spaă tarul steagurile de arnaă uţi şi delii, statornicise tunurile,
dosindu-le sub ramuri verzi, acolo soseau ceas de ceas, care vaâ rfuite de
bucate. Tot romaâ nul avea ştiinţaă despre aceasta, dar iataă , şalvaragiii n-o
dibuiseraă .
— Domniile voastre dupaă de-ale gurii umblaţi? o raă suci
moldoveneşte Grigore.
— Atunci se schimbaă socoteala, îâl ajunse Tomiţaă din urmaă .
— De-o cinaă am putea rostui…
-282-
OCHII JUPÂNIŢEI
Taâ lmaciul îâşi praă paă dise raă bdarea. Prinse umaă rul lui moş Grigore şi
îâncepu saă -l zgaâ lţaâ ie.
— Unde-s tunurile? Vorbeşte!
— Nu ştiu, omule, de unde saă ştiu?! M-oi prepui, cu baă nat, cuscrul
spaă tarului, ori te miri ce oştean ales al Maă riei Sale. Jur pe saă naă tatea
sultanului, caă nu-s decaâ t jupaâ n Grigore, mahalagiu cu stare, din Ieşi…
Geaba maă haâ ţaâ ni.
— Chiar aşa, îântaă ri moş Toma. Geaba-l haâ ţaâ ni…
— O saă -ţi blestemi zilele, moşnege!
— O fac de multişor…
— Aşa, aşa. Vai de viaţa noastraă amaă raă luţaă …
Caă petenia haă maă i vorbaă scurtaă , nedesluşitaă , şi îânlaă turaâ nd taâ lmaciul
din cale se naă pusti cu pumnii asupra lui moş Grigore. Cea dintaâ i
paă lituraă îâl buimaă ci, a doua îâl dezmetici.
— Nu ştiu, turcule! Faă -mi îâncredinţare!
Dar osmanlaâ ul e faă pturaă cruntaă la maâ nie. Izbea cu baroasele, faă raă saă
cerceteze unde anume nimereşte. Moşneagul, burduşit de ani, se
claă tinaă şi caă zu îân genunchi, Dintr-o dataă , paâ nzaă roşie astupaă privirea lui
moş Toma. Tovaraă şul saă u de-o viaţaă , haâ rbuit de vreme, şi cu barba
colilie, asuprit de un turcalete ticaă los, aceasta n-o mai putea îândura.
Grigore caă scaă un ochi roşu, naă paă dit de saâ nge şi parapon:
— Ia seama, paă gaâ ne! Ia seama! Asemenea faptaă se cere plaă titaă !
Clipi caă tre prietenul dumnealui. Moş Toma îâi raă spunse claă tinaâ nd din
cap. IÎntr-o clipitaă , baă traâ nii traseraă topoarele de la braâ u raă cnind îântr-un
glas:
— Paă zea, mişeilor!
Ascuţişurile moşnegilor pricinuiraă pagube îânsemnate caă peteniei şi
taâ lmaciului.
— Ţine-te bine, Tomiţaă !
— Ţine-te bine, Grigore!
Lepaă daâ ndu-se de uimire, necredincioşii se naă pustiraă cu iataganele.
Moş Grigore caă zu îântr-un genunchi şi nu mai apucaă saă se ridice, moş
Toma, îâmpuns şi sfaâ rtecat, se praă buşi alaă turea. Turcii îâi ciopaâ rţiraă dupaă
poftaă şi maă sura maâ niei, mult dupaă ce-şi daă duraă sufletul.
Creştinii le gaă siraă , îân zori, leşurile haă cuite. Moşniegii se ţineau de
maâ naă , iar îân baă rbile ninse, saâ ngele zugraă vea maci neguroşi.
-283-
***
Umbraă firavaă ajunsese meşterul Eustaţiu Craă pusnic. Unde pieriseraă

caă lcaă tura trufaşaă – ciubotele grele, cu vaâ rfuri şi pinteni de argint, i le
auzeau jupaâ neasa Evdochia şi Sabina din celaă lalt capaă t de uliţaă – unde
erau straiele mereu primenite şi caă utaă tura poruncitoare?
Spulberaă vaâ nt ajunseseraă toate. Trenţele îâi flendaă reau îân jurul
trupului, nasul nu mai caă uta nourii, ci tina, chimirul şuiera ififliu, iar
paâ ntecele ţipa de post îândelungat, îânţeleaptaă vorba celuia: „Omul
necaă jit se cunoaşte pe paă şit.“ Aşa paă şea acum şi jupaâ n Craă pusnic, nu
prin inima drumului, ci ştergaâ nd gardurile şi zidurile, precum milogii.
Se îâmplineau douaă zile de caâ nd îâl ajunsese din urmaă ceasul raă u, la
hanul din Cruceni. De douaă zile uliţa îâi era crivat, caâ t despre bucate se
saă tura mai ales cu apaă , floare de salcaâ m, şi o maâ naă douaă de zarzaă re,
dacaă Dumnezeu isca îân drum copac nedespuiat de prunci şi muieri,
care, ştiut este, taâ njesc dupaă acrituraă saă lbatecaă , şi mai cu seamaă
praă duitaă . Caâ nd romaâ nii faă ceau popas, la vederea merindei, caă utaă tura
argintarului laă crima. Leşuiala îâl rezema de cea dintaâ i casaă ulucaă , ori
troiţaă , ieşitaă îân cale. Pentru ca oamenii saă nu-i desluşeascaă cazna
paâ ntecelui, jupaâ n Craă pusnic le fugea din cale, caă utaâ nd cotlon unde saă
scape de priveliştea aţaâ ţaă toare, de ispita aromelor şi roboteala faă lcilor.
Raă pus de slaă biciune, îâncepu a gaă si îânţelegere pentru cei cu maâ naă
îântinsaă . Nu caă s-ar fi îâmbiat la cerşetorealaă , fereascaă sfaâ ntul! El unul nu
lepaă dase o singuraă patacaă milogului, ori caâ t de oropsit ar fi fost,
povaă ţuind, scurt, terfegoşii ieşiţi îân cale: “La muncaă , traâ ndavilor!“
Chibzui saă ocheascaă un taâ rgovaă ţ, mai cuprins, şi saă -i desluşeascaă
amarnica paă taă ranie, ceraâ nd ajutor neîânsemnat paâ naă aveau saă se
îândrepte vremurile. Ar fi faă cut el, jupaâ n Eustaţiu Craă pusnic din
Braşovechi, altcaâ ndva îâncredinţare unui trenţaă ros, venit saă se faă leascaă
cu avutul din cel capaă t de lume? Nu, îâşi zise meşterul, plecaâ nd ruşinat
capul. Aceasta era pricina pentru care nu cuteza saă se spovedeascaă nici
unui chimir îândestulat.
IÎn douaă zile mestecase o singuraă îânghiţituraă de paâ ine. O azvaâ rlise o
muiere, peste gard, unui zaă vod ţinut îân lanţ. Norocul argintarului caă
lanţul se dovedise scurt şi putuse fura merindeaţa caâ inelui.
La acestea chibzuia jupaâ n Craă pusnic, îânaintaâ nd sub vipia amiezii
prin colbul uliţei. Puhoiul creştinilor îândreptat spre Dunaă re se subţiase,
-284-
OCHII JUPÂNIŢEI
mai maă cinau drum doar paâ lcuri raă zleţe de calici, lipsiţi paâ naă şi de
cotiuga trasaă de maă gaă ruş, a oricaă rui saă raă ntoc din Braşov.
Ostenit, şi cu privirea îâmpaă ienjenitaă , jupaâ n Craă pusnic se opri la
margine de raâ u, şi, laâ saâ ndu-se îân genunchi, îâşi vaâ rîâ capul îân undaă . Se
simţi oleacaă limpezit si, gaâ faâ ind, se rezemaă cu ochi îânchişi de trunchiul
unui fag. Raă mase aşa o bucaă ţicaă de vreme, paâ naă îâl dezmetici anume
privire aţintitaă .
Iliuţaă , care faă cuse popas pe malul aceleiaşi gaâ rle, îâl cerceta buimac,
uitaâ nd saă mestece. Ţinea îân maâ naă un coltuc de paâ ine şi un boţ de
braâ nzaă albaă . Alaă turea ulcica, îânfloritaă , cu apaă .
„Muicaă Precistaă ! Aista-i chelbosul cel cu ţaâ fnaă şi caâ rtitor, de la hanul
Calul murg… Tare-i scaă rmaă nat, saă rmanul.“
Meşterului argintar, îânsaă , feţişoara suptaă a baă ietanului nu-i glaă suia
de nici unele. Se holba, hulpav, la merindea lui Iliuţaă . Din pricina
foamei şi a slaă biciunii dobaâ ndite, zaă voiul, copacii, îântreaga simţire şi
cele faă raă de simţire, îâncepuraă saă -i joace dinaintea ochilor.
Baă iatul îâi cercetaă ciuboatele colbuite, straiul îântinat şi ferfeniţit,
caă utaă tura flaă maâ ndaă şi pricepu caă naă pastaă – boalaă ori alt soi de necaz –
se abaă tuse asupra pleşuvului. IÎnghiţi dumicatul şi se apropie sfios,
daâ nd bineţe dupaă pilda plugarilor din Plopşoru:
— Ziua bunaă , cinstite gospodar!
Meşterul îâi zvaâ rli privire raă taă citaă . Ce poftea caâ rlanul aă sta? Saă -l lase
belelelor şi saă -i lipseascaă din faţaă cu pita şi braâ nza lui!
Iliuţaă mai faă cu un pas şi zaâ mbi staâ njenit:
— IÎi ceasul praâ nzului şi socoteam caă poate-mi vei face cinstea saă
ospaă taă m dimpreunaă . Merindele nu-s pe potriva obrazului domniei tale,
dar mult m-aş bucura dacaă ai binevoi saă le guşti.
Erau tocmai cuvintele potrivite, ce le rosteau gospodarii din
Plopşoru îân asemenea prilejuri. Jupaâ n Craă pusnic caă scaă ochii. Inimioara
cea caldaă a baă ietanului îâl buimaă cea şi o lacrimaă îâi raă saă ri, faă raă de veste,
la colţul ochilor.
Iiuţaă n-aşteptaă îândemn ori vorbaă de mulţaă mitaă , îâşi straâ nse
bodroanţele de la locul de popas şi, haă rnicuţ, îântinse ştergar alb, la
îândemaâ na chelbosului, apoi îâşi deşertaă traă isaâ tuţa. Se ivi o paâ ine
îânjumaă taă ţitaă , braâ nzaă straâ nsaă îântr-o peticaă curataă , trei ouaă raă scoapte şi
ca la o cuşmaă de zarzaă re crude.
— De ce? baâ lbaâ i meşterul. De ce le-mparţi cu mine?!
Inima îâi saâ ngera, ranaă nouaă , îâşi muşca buzele. Nu faă cuse dar îân viaţa
-285-
dumnealui, nici maă car cenuşa din sobaă . Maă runţişurile stricate din
gospodaă rie le vindea telalilor jidovi, din scurmuşurile praâ nzului se
îândestulau caâ inii. Şi, iacaă un prunc din lumea largaă , nevoiaş şi ififliu, îâşi
faă cea avutul jumaă tate cu cel dintaâ i straă in ivit îân cale.
— De ce? îântrebaă nedumerit.
liuţaă saă ltaă din umeri:
— Aşa-i raâ nduiala la noi, îân Plopşoru. Nu se cuvine saă iei îânghiţituraă ,
faă raă şaă -l pofteşti pe cel ce staă îân privealaă .
— IÎi aşezare bogataă , pesemne.
— Plopşoru? Baă ietanul raâ se moşnegeşte. De-ataâ ta chivernisealaă
oamenii îâşi scot traiul la Albiniţa, Voineasa sau Volbura… Vaă d caă
domnia ta nu te îândemni. Cearcaă oleacaă de azimaă , îâmbie-te, rogu-te, şi
la braâ nzaă .
Jupaâ n Eustaţiu Craă pusnic îântinse, tremuraâ nd, maâ na. IÎnghiţi prima
îâmbucaă turaă cu noduri, apoi repede, din ce îân ce mai repede.
Iliuţaă baă gaă de seamaă caă -şi ştergea cam des ochii, ba îâşi strunea şi
nasul. Hotaă rîâ saă -l lase singur, schimbaâ nd apa din ulcicaă .
„Plaâ nge saă rmanul! Cine ştie ce necaz l-o fi paă lit! Domnul cu noi, caă ci
tare e raă lumea îân vremile acestea…“
***
Baciul Gavrilaă , din Munţii Faă gaă raşului, care-şi lepaă dase staâ na îân grija
mezinului, se îântoarse caă tre ceilalţi doi feciori ai dumnealui, îângaă duiţi
saă -l îânsoţeascaă .
— Dacaă n-o luaă m pe scurtaă turaă , ajungem la Giurgiu caâ nd or saă
vesteascaă arhanghelii ziua de apoi!
— Aşa e, taă tucaă ! îâncuviinţaă Ilie.
— Ai chibzuit cu îânţelepciune, adaă ugi Ştefan.
Intrau îân vorbaă , paă straâ nd cu straă şnicie raâ nduiala statornicitaă . IÎntaâ i
se cuvenea saă -şi spunaă gaâ ndul primul naă scut, apoi al doilea. Oierul îâşi
maă suraă odraslele. Erau douaă maluri de flaă caă i, cu palmele caâ t ceaunul,
cu umerii caâ t loitrea traă surii şi cu o graă maă joaraă saă racaă de minte.
— Drumurile sunt ticsite de lume, aşa caă altaă socoataă nu se aflaă ,
urmaă baciul.
-286-
OCHII JUPÂNIŢEI
Haidaă ii claă tinaraă din cap:
— Aşa e, taă tucaă .
— Nu se aflaă .
Porniraă de-a dreptul prin paâ rloage, caă laă uzindu-se dupaă vaâ nticelul de
munte şi aşezarea satelor. Luna îâşi maâ ntuise oloiul din opaiţ, da semne
caă noaptea se aflaă pe naă saă lie. Mergeau îân şir, dupaă obiceiul lotrilor. IÎn
frunte se afla dumnealui, baciul Gavrilaă , Ilie îâl urma la doi paşi, dupaă
cuviinţaă , şi alţi doi îâl despaă rţeau de Ştefan.
Un taâ nguit stins se îânaă lţaă dintr-o viroagaă , ciulind urechile oierilor. Se
apropiaraă , caă lcaâ nd vulpeşte, faă raă zgomot. O mogaâ ldeaţaă , ranaă laâ ngaă
ranaă , îâşi traă gea sufletul. Baciul îângenunche.
— Cine eşti, bre, omule?
Betegitul îâşi ridicaă privirea, le cercetaă veşmintele şi numai dupaă
aceea raă spunse, cu opinteli:
— Maă cheamaă Ioanichie… cavaf la Vaslui…
O umbraă de suraâ s îâi apaă ru pe chip. Adaă ugi cu amaă raă ciune.
— Muierea mi-a simţit sfaâ rşitul… Prepuia caă n-am saă maă mai
îântorc… N-ar fi nimic… Paă catu-i caă n-am izbutit saă bortesc un singur
paă gaâ n… Maă car unul singur!
— Poate te ajutaă Cel de Sus şi te îândrepţi, spuse baciul Gavrilaă . Cine
te-a haă cuit?
— Iscoadele turcului… Pofteau saă afle numaă rul moldovenilor urniţi
şi ce fel de ascuţişuri maâ nuiesc…
Raă sufla din ce îân ce mai greu, un firicel de saâ nge i se prelingea pe la
colţul gurii:
— Baă gaţi de seamaă … Umblaă îân straie de zlaă tari… Paă cat… Maă car
unul… Maă car…
IÎnchise ochii pentru totdeauna.
IÎl îângropaseraă la buza viroagei, meşterindu-i o cruce la caă paă taâ i, dupaă
datinaă . Zorile îâşi iţiraă capul, o luminaă tulbure staă paâ nea caâ mpia. Oierii,
îântunecaţi la chip şi cuget, despicau semaă naă turile, ţinaâ nd faă raă de
abatere faţa caă tre Dunaă re. IÎn dreptul unei faâ ntaâ ni, opt zdrahoni,
îânveşmaâ ntaţi îân straie de ţigani, li se aşezaraă de-a curmezişul. Baciul îâi
ceti îântr-o clipitaă :
— Paă gaâ nii!
Traseraă baltagele din cingaă tori şi se apropiaraă , faă raă grabaă , puşi pe
omor.
-287-
— Ilie, porunci baă traâ nul, miruieşte-i pe cei doi din staâ nga! Cei doi
din dreapta sunt partea ta, Ştefane! Miezul mi se cuvine mie!
— O fi bunaă îâmpaă rţeala, taă tucaă ? îândraă zni primul fecior.
— Leoarba! scraâ şni baciul. Vaă ajung caâ te douaă fesuri de cuşmaă !
Iscoadele scoaseraă la vedere, dintre trenţe, paloşele.
Unul mai baă gaă reţ dovedi maâ ncaă rime pe limbaă :
— Lepaă daţi armele!
Oierii îânaintaraă , cu pas domol, paâ naă la patru lungimi de braţ, apoi se
repeziraă , vaâ nteş, fiecare pe tarlaua lui. Ilie scurtaă degetele turcului cu
limbariţaă şi se raă suci fulger ferind taă işul celuilalt. Baltagul lui Ştefan
naă scocea scaâ ntei, retezaâ nd drumul iataganelor. Baciul Gavrilaă se
naă pustise, arhanghel, asupra celorlalte patru iscoade, croind caă rare cu
pumnul şi ascuţişul.
Dupaă o clipitaă de buimaă cealaă , paă gaâ nii teferi chibzuiraă saă umble la
sarsanaua cu vicleşuguri, caă ci era limpede pentru oricine, îân lupta
dreaptaă n-aveau spor.
Turcul, carele se sfaă dea îân taă işuri cu Ilie, trase jungherul din
tureatcaă , îâl potrivi îân maâ na staâ ngaă , socotind saă -l zvaâ rle moarte îân
pieptul oierului. Cel dintaâ i fecior al baciului simţi primejdia. De îândataă
ce paă gaâ nul îâşi faă cu braţul roataă , ridicaă îântr-o clipitaă , pavaă zaă , trupul
iscoadei cu limbariţaă , ce suduia cercetaâ ndu-şi degetele scurtate.
Jungherul iscoadei zburaă , caă utaâ ndu-i inima.
— Nu vaă laă saţi, feciori! tunaă baă traâ nul, trebaă luind cu pricepere
printre buruienile dumnealui.
Ştefan zaă ri o prigorie de osmanlaâ u, cercaâ nd de-a buşilea saă
cetluiascaă ciubotele baciului.
— Paă zea, taă tucaă ! strigaă .
Gavrilaă îâşi simţi picioarele îâmpiedicate şi se naă rui. Douaă maâ ini
tuciurii îâi prinseraă braţul deprins cu baltagul, ultima iscoadaă teafaă raă se
apropie cu iataganul ridicat, sigur de biruinţaă .
Baă traâ nul îâşi ceti sfaâ rşitul, caă ci Ilie şi Ştefan erau acurn departe,
trudind saă -şi ajungaă din urmaă vraă jmaşii. IÎnchise ochii, aşteptaâ nd
isprava fierului ucigaş. Clipele se caă laă toriraă faă raă saă cunoascaă arsura
taă işului. Baciul clipi des, nedumerit, caă ci îâşi simţi dintr-o dataă slobod
braţul cetluit de viclean. IÎn locul şalvaragiului cu iataganul ridicat, gata
saă -l trimitaă îân lumea celor drepţi, zaă ri faă ptura prizaă ritaă a lui
Gheorghiaş, cel din urmaă fecior al dumnealui. Baă ietanul se zaâ mbaă rea
mulţaă mit de ispravaă . De pe baltagul mezinului, meşterit pe maă suraă ,
-288-
OCHII JUPÂNIŢEI
şiruia saâ ngele potrivnicilor.
Ilie şi Ştefan îâşi ispraă viseraă treburile cu bine şi cercetau, clipind

nedumeriţi, chipul mezinului. Gheorghiaş se baâ ţaâ ia de pe un picior pe
celaă lalt, aşteptaâ nd bataâ r o vorbaă de mulţaă mitaă .
Baciul Gavrilaă trase scaă unel leşul unui paă gaâ n, se aşezaă , şi îâşi cercetaă
feciorul lung, printre gene.
— Unde ţi-am poruncit eu saă îâncremeneşti?
— La staâ naă , taă tucaă , maă rturisi Gheorghiaş, lepaă daâ ndu-şi zaâ mbetul.
Moşneagul claă tinaă din cap a îâncuviinţare.
— Aha! Aşadaraă , mi-ai ieşit din cuvaâ nt, laă saâ nd mioarele de izbelişte.
— Nu, taă tucaă . Le-am îâncredinţat bacilor unguri, de la Vadul Sec, şi ţi-
am luat urma chibzuind caă -ţi pot fi de priinţaă .
— Aha! poftori baă traâ nul.
Ghiorghiaş îâşi araă taă dinţii îâncaâ lciţi, suraâ zaâ nd cu îânţeles.
— Dupaă toate semnele, judecata n-a fost straâ mbaă .
Baciul Gavrilaă îâşi sumecaă pe îândelete maâ neca, apoi culcaă , vaâ nteş,
mezinul pe genunchi.
— Poftesc saă -ţi aduc mulţaă mitaă pentru caă mi-ai necinstit poruncile!
Stupi îân palmaă , îâi trase jos bernevecii, şi îâncepu saă -i croiascaă ,
gospodaă reşte, spinarea cea moale.
Lacrimile îâmpaâ nziraă ochii mezinului, raă cnete lungi umpluraă caâ mpia.
-289-
Capitolul XI
ISCOADELE CANTACUZINULUI
Aţa subţiraticaă de vaâ nt se strecura slobodaă prin Cetatea de Scaun a

Valahiei. Bucureştii, pustiiţi de porunca datorinţelor, faâ lfaâ iau, caă maşaă
cu arnici îântinsaă la uscat, uliţele sale, muncite veşnic de paşi zoriţi, se
odihneau popeşte, hudubaiele boiereşti, ghimirliile şi casele lui
Dumnezeu îântindeau gaâ tul, poftind saă vadaă peste braâ ul codrilor ce se
petrece la Dunaă re.
Boier Dragu Boldeanu îâşi îânvaă lui trupul bicisnic îântr-o mantie
leşeascaă , îâncercaâ nd saă -şi ascundaă ghebul, şi se îânfundaă pe o ulicioaraă
paă guboasaă , pititaă in spatele caselor dumnealui. Acea ulicioaraă şerpuia
cu ocolişuri bine ticluite, îânsaă ilaâ nd tainic taâ rgul. Staâ rpitura paă şea agale,
raă scolind cu privirea fiece cotlon. Chibzuia, şi pe bunaă dreptate, caă
oricare iscoadaă ar fi ales asemenea drum, fraâ nt şi îântortocheat, pe care
lesne îâţi puteai pierde urma.
Nu-l îântaâ mpinaraă decaâ t caâ inii uliţarnici şi colbul staâ rnit de vaâ nt.
Dragu Boldeanu coti spre Podul Mogoşoaiei, îânţepat de un gaâ nd. IÎn
ograda Maă naă stirii Saă rindar îâşi faă ceau veacul zaă ltaţii, faă raă putinţaă de
îândreptare. De ce n-ar alege viclenii, de care se temea stolnicul
Cantacuzino, asemenea adaă post, ferit de prepuieli, paâ naă plodea
îântunericul? Rezemaă , daraă , zidul vechi, muşcat de veninul anilor,
trecaâ nd prin sita caă utaă turii schilodiţii la minte.
Boierul cel bicisnic ţinea raă boj cu necazurile taâ rgoveţilor. Ştia pe de
rost adormiţii pentru veşnicie din cimitirul Scaune, cine şi cu ce prilej
şi-a praă paă dit un picior sau o maâ naă , dar mai cu seamaă pe cei care îâşi
raă taă ciseraă minţile. Pricinile erau felurite, dupaă cum felurite se
dovedeau şi apucaă turile zaă ltaţilor.
Neguţaă torul Grigore Stelea, de pildaă , ajunsese saă cotcodaă ceascaă
pentru caă ibovnica dumnealui, nevasta unui megieş, se zvaâ rlise îân
braţele celui dintaâ i caă laă reţ pintenat, megieşul cotcodaă cea pentru caă
-290-
OCHII JUPÂNIŢEI
nevasta negustorului îâl necinstise tot cu pintenatul… Pagubele aduse
de foc, de turc şi de taă tar lecuiseraă şi ele pe mulţi de judecataă . Boier
Dragu îâi privi o vreme cum îâşi agonisesc averi noi din pietricele şi
cioburi, apoi se rupse de zid îâncredinţat fiind caă Maă naă stirea
Saă rindarului nu adaă postea chipuri noi.
Ghebosul îâşi petrecu caă utaă tura ascuţitaă prin hanul lui Şerban Vodaă ,
carele îâşi ţinea deschise porţile la porunca lepaă dataă de îânsuşi Maă ria Sa
Vodaă Braâ ncoveanu, taă ifaă sui cu cei cinci caâ rciumari, îândemnaţi de
staă paâ nire saă raă maâ naă îân slujba drumeţilor venetici, minunaâ ndu-se faă raă
îâncetare. Taâ rgul Bucureştilor numaă ra la acea vreme patruzeci de mii de
suflete şi trei mii de craâ şme, botezate Tunelurile vieţii. Ori, dumnealui
numaă rase cam la vreo opt sute de babe si moşnegi şi cam tot ataâ ţia
prunci nevaâ rstnici ieşiţi la portiţaă saă afle veşti.
Tot umblaâ nd îâncolo, îâncoace, boier Dragu se pomeni îân Mahalaua
Calicilor.
Casa galbenaă a Varvarei, grecoaica nurlie ce aprinsese caă lcaâ iele
gheboşatului, suraâ dea ademenitoare la capaă tul uliţei. Boierul hotaă raâ se
s-o ocoleascaă , dar, odataă cu dezlegarea îântunericului, simţi gustul cel
acru al singuraă taă ţii. Ochii ghimirliei se luminaraă şi Dragu Boldeanu
vaă zu, cu caă utaă tura aducerilor aminte, greaca îânveşmaâ ntataă de-a
pururea îân straie subţiri, de borangic, trebaă luind pe laâ ngaă sfeşnice:
miros saă naă tos de muiere taâ naă raă îâi trecu pe sub naă ri.
„IÎn noaptea asta nu-i bat la fereşti!“ hotaă rîâ pocitania îândepaă rtaâ ndu-
se.
Caâ teva clipe mai taâ rziu paă trundea fremaă taâ nd îân odaia Varvarei…
Muierea umbla mai mult goalaă . Oricare baă rbat deprins cu cinstea ar
fi trebuit saă maă rturiseascaă cu maâ na pe inimaă caă greaca strica
priveliştea îâmbraă caâ ndu-şi amfora trupului îân caă meşuicaă , chiar dacaă
acea treanţaă era croitaă cu zgaâ rcenie.
Prisosul de daruri scotea capul din toate paă rţile, te ameţea.
Boierul vru saă se desprindaă din îâmbraă ţişarea teleleicii, dar, îân
aceeaşi clipitaă , simţi trei îâmpunsaă turi îân coaste. IÎntoarse capul si zaă ri
trei haidamaci sprijnindu-l cu jungherele.
— Nu clinti, boier Dragu! porunci îân valahaă unul îânalt, cu musteaţaă
tuciurie.
Pocitania zvaâ rli muierii o privire. Simţi douaă maâ ini graă bite
paă gubindu-l de pistolul nemţesc şi de jungher.
— Poţi saă te aşezi, spuse lunganul.
-291-
Dragu Boldeanu nu-i daă du ascultare. Maă sura, îâncremenit chipul
grecoaicei.
— Pentru care pricinaă m-ai vaâ ndut, Varvaraă ?
— Poate caă chibzuiam saă cumpaă r, spuse îân doi peri grecoaica,
zaâ mbind larg.
Lunganul îâl raă suci cu douaă degete:
— Daca dovedeşti raă bdare, şi un bob de îânţelepciune, spuse, vei avea
destul aur ca saă baţi caă raă rile cele faă raă de sfaâ rşit ale paă maâ ntului. Din
caâ te am îânţeles, ai moştenit patimile îânaintaşilor domniei tale, nu şi
averea de trebuinţaă .
— Nu ţi s-a ştiricit, straă ine, caă , printre altele, am moştenit si
îândaă raă pnicia acelor urmaşi?
— Avem leac şi pentru asemenea saă raă cie de neajuns. De caâ nd te afli
îân slujba Cancelariei Negre?
— Dupaă nume pare saă fie o moschee, spuse ghebosul privindu-l
ţintaă îân ochi.
Spraâ ncenele lunganului se îâmpreunaraă :
— Maă soaraă -ţi vorbele, boier Boldeanu!
— Am priceput! Eşti supus Profetului…
Se priviraă lung, îân taă cere. Dragu desluşi îân seninaă tatea celorlalţi doi
caă nu pricep un singur cuvaâ nt şi îâşi zise caă Selim Bektaş se dovedeşte
prunc nevinovat îân treburile de tainaă . Cum chibzuia mectubgiul caă o saă
amaă geascaă ochiul vaâ naă torilor de iscoade ai Valahiei, îâmbraă caâ nd îân
berneveci şalvaragii care nu au deprins decaâ t limba ienicierilor?
— Aştept raă spuns! porunci turcul.
— Aştept saă ai bunaă voinţa şi saă -mi desluşeşti pe ce meleag se aflaă
acea cancelarie.
— Nu departe. La o zvaâ rlturaă de baă ţ, îân coasta caselor domniei tale.
— La Curtea Veche a Braâ ncoveanului, cu alte cuvinte?
— Nu ştiai?
— Nu.
— Nici caă anume socotinţe au saă pat o hrubaă pe sub paă maâ nt care
uneşte conacul de palat?
Ghebosul se fraâ nse. Taina lepaă dataă îântre saâ nii grecoaicei, dupaă o
noapte de zaiafet, faă cuse pui. Privi lung, maă cinat de obidaă , chipul
Varvarei. Muierea îâşi cerceta unghiile, praă vaă litaă îântr-un jeţ.
— Nu ştiai, boier Boldeanu? poftori iscoada.
Dragu se laă saă moale pe laviţaă . IÎntrebaă gaâ tuit:
-292-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Ce vrei?
— Saă -mi descaâ lceşti drumul prin acea hrubaă , şi n-ai saă fii îân pagubaă .
— Adicaă ?
Turcul îâi vaâ rîâ sub ochi un pergament, cu pecete, care poruncea
zarafului Simha, din Padova, saă -i numere aducaă torului cinci sute de
pungi.
— Şi dacaă nu maă supun?
— IÎţi iroseşti vremea îân zadar, boier Dragu. Cunoşti foarte bine
soarta nesupuşilor…
— Mectubgiul Selim nu ţine degetele raă şchirate, spuse ghebosul pe
gaâ nduri. Maă îântreb cu ce gaâ nd s-a lepaă dat de ataâ ta aur?
— Şi socoteala asta o ştii, valahule! Cantacuzinul ţi-a îânşirat
primejdiile, iar domnia ta baţi uliţele Bucureştilor îân caă utarea acelor
purtaă tori de junghere, care poftesc viaţa Doamnei şi a coconilor.
Taă cu o vreme caâ ntaâ rind faă ptura bicisnicaă , praă buşitaă pe laviţaă .
— Raă splata ajutorului ţi-am îânfaă ţişat-o. Ţi-am îânfaă ţişat, de asemeni,
şi plata nesupunerii. Dacaă nu opinteşti alaă turi de noi, vom îâncerca saă
descaâ lcim singuri drumul de tainaă spre Curtea Veche, dar nu vei mai
apuca raă saă ritul soarelui! Aşadaraă , alege!
Nu erau vorbe calpe, iar boierul o ştia. IÎnchise ochii mişcaâ ndu-şi, pe
gaâ nduri, degetul faă cut covrig. Iscoadele şi muierea îâl staâ lpeau cu
privirea. Un greier burlac, pripaă şit îântr-un ungher, caâ raâ ia stricaâ nd
liniştea.
Dupaă o vreme, boierul oftaă adaâ nc şi se ridicaă :
— Maă supun! Caâ nd aţi hotaă raâ t… fapta?
— IÎn noaptea asta,
— Saă mergem!
Se îândreptaă spre uşaă cu ochii îân paă maâ nt. Greaca şopti:
— Te aştept, boier Dragu!
Ghebosul o maă suraă , lung, cu anume zaâ mbet:
— Saă nu-ţi pierzi raă bdarea, Varvaraă …
Paă şeau, ocrotiţi de îântuneric, pe caă raă ruia doselnicaă . Dragu Boldeanu
raă sufla adaâ nc, poftind parcaă saă adune tot mirosul de sulcinaă .
Ochii dumnealui maâ ngaâ iau noaptea valahaă , argintul Bucureştioarei,
şindrila de pe acoperişurile ghimirliilor. IÎnainte de a paă trunde îân conac,
maă suraă îâncaă o dataă , lung, îâmprejurimile şi zaă rind turlele Mitropoliei îâşi
zugraă vi semnul crucii.
— Iartaă -maă , Doamne!
-293-
Tustrei paă gaâ nii opinteau saă urneascaă scrinul greu, de nuc, chindisit
de o daltaă priceputaă . Izbutiraă saă -l mişte, dar peretele neted nu da
semne ea le-ar laă sa trecere slobodaă .
Ghebosul apaă saă îân fel şi chip pe anume scaâ nduri din podea şi zidul
lunecaă îânfaă ţişaâ nd o bortaă îântunecataă .
Lunganul aprinse douaă torţe, îântinzaâ nd una boierului,
— Ia-o îânainte!
IÎndataă ce paă trunseraă îân hrubaă , peretele faă cu cale îântoarsaă astupaâ nd
ieşirea.
Iscoadele se opriraă nedumerite. Dintr-odataă boier Dragu îâncepu saă
raâ daă lung, staâ rnind ecou îânfundat:
— Aici au saă vaă putrezeascaă oasele, paă gaâ nilor! Cale de îântoarcere nu
se mai aflaă şi nici alt capaă t. Aceasta-i hruba capcanaă , poruncitaă
mişeilor. Ne vom afla, daraă , sfaâ rşitul îâmpreunaă !
Hohotele ghebosului sporiraă , îâncreţind pielea iscoadelor.
(Douaă sute şaptezeci de ani dupaă acea noapte, urmaşii, poftind saă
scoataă la luminaă raă maă şiţele palatului de la Curtea Veche, aveau saă
descopere, îântr-o îâncaă pere tainicaă , patru schelete…)
***
Erau baă rbaţi aspri, cu caă utaă tura neguroasaă . Purtau musteţe groase
şi urme de fier îân tot locul.
Damian, caă petenia caâ rjaliiior saâ rbi, maă sura lung şerparul drumului
aflat îân baă taia lunii. Ceilalţi cumaşi, îântinşi pe vintre, cu saâ neţele alaă turi,
daă deau semne de nemulţumire. Jarko, vaâ rstnicul cetei, tuşi uşor, semn
caă vrea saă vorbeascaă :
— Dacaă îântoarcerea carelor cu aur, peşcheşul Valahiei caă tre Poartaă ,
am priceput-o, îângaă duie-mi, rogu-te, nepoate, saă -ţi ştiricesc caă de astaă
dataă nu-ţi îânţeleg porunca. Pofteşti oare la pilaful paă gaâ nilor?
Damian raâ se uşurel:
— Nu.
— Ar mai fi de trebuinţaă saă -mi desluşeşti atunci unde-i caâ ştigul? Eu,
unul, ţi-o spun de la bun îânceput, n-am de gaâ nd saă fac negustorie cu
orez paă gaâ nesc la Bolgrad…
Caă petenia se raă suci îântr-un peş:
-294-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Aflaă , unchiule, caă turcul faă raă asemenea bucate îâşi praă paă deşte
degrabaă toataă vlaga. Vom îâneca, daraă , carele cu merinde spre a-l
supune postului…
— E o faptaă creştineascaă , nu zic nu. Se cuvine, oare, pentru
asemenea şotie, saă -ţi primejduieşli oamenii?
— Şalvaragiii stau ciorchine pe malul bulgaă resc, gata saă se praă vale
asupra Valahiei. Dupaă socotinţele mele, asemenca faptaă va îântuneca şi
mai abitir obrazul lui Dumnezeu şi al unui anume stolnic faţaă de care
avem datorinţe mari. Acum e limpede, unchiule?
— Limpede. Sst! Vin cercetaşii!
Damian îâşi roti privirea, cercetaâ nd leşurile paă gaâ nilor.
— N-a scaă pat, cumva, vreun fes?
Taâ lharii dumnealui faă curaă îâncaă o dataă numaă raă toarea osmanlaâ ilor
raă puşi:
— Nu se aflaă ! spuse îâncredinţat codoşul. Caă petenia zaâ mbi mulţumit.
— Ştergeţi cu grijaă urmele!
***
Pescarii hatmanului Pavel lunecau pe sub unde, cu stuful îân guraă .

Optzeci de maâ ini aspre, deprinse cu vaâ slele, ispolul şi naă voadele,
straâ ngeau îântre degete burghie, sfredele şi cuţitoaie lungi.
Catargele paă gaâ neşti, priponite la mal, îâşi aşteptau moartea.
***
Cele nouaă zeci de tunuri ale îâmpaă raă ţiei adaă stau îân Volodino, taâ rguşor
maă runt, ridicat pe malul Dunaă rii. Klein, neamţul cu mintea doldora de
îânvaă ţaă turaă îân ale oastei si rezbelului, le raâ nduise pe un gorgan, cu gurile
îândrumate caă tre Valahia.
IÎn aşteptarea poruncii padişahului – anume olac, cu anume semn
urma saă -i ştiriceascaă slobozirea celui dintaâ i bubuit – trei sute de oşteni
lefegii, de seminţie pestriţaă , vegheau tihna tunurilor spre a reteza
gaâ ndul vreunei iscoade de a le pricinui stricaă ciuni. Caă ci valahilor li se
dusese buhul de vicleni iscusiţi, iar îân şcoliţa din Bavaria, unde
ucenicise, Klein aflase caă anume baă taă lii, peste a caă ror faimaă veacurile
-295-
nu izbutiseraă saă -şi lepede colbul, fuseseraă dobaâ ndite de voievozii
romaâ ni prin şiretlic si judecataă de vulpe. Iar pe asemenea caă raă ri caă lca
de mult principele Braâ ncoveanu, îâmboldit de sfetnicul saă u, satanicescul
Cantacuzino.
Hugo Klein, neavaâ nd deprinderea saă se hodineascaă cu maâ inile îân
poale, îâşi strunea neraă bdarea preumblaâ ndu-se ceasuri de-a raâ ndul pe
buza apei, sau cercetaâ nd prin ochean tabaă ra valahilor. Spre uimirea sa,
graă maă diţii de pe celaă alt mal nu aduceau a oşteni, ceea ce straă lucea
suliţat de soare nu semaă na a flintaă ori spadaă . Neamţul desluşea cu
nedumerire îân puzderia de omenire muieri, prunci şi baă rbi albe. IÎn
asemenea clipe, gura caă peteniei se umfla a dispreţ, iar capul îâi zvaâ cnea
de parcaă -i da taâ rcoale viespe afurisitaă .
Venind mereu îân îântaâ mpinarea necazurilor, Klein nu îângaă duia
apropiere nici taâ rgoveţilor bulgari, pironiţi la privealaă şi caă scat gura.
Caă paă ţaâ nile negricioase, cu fesuri conabii, alcaă tuiau al doilea hotar viu,
nu se risipeau decaâ t odataă cu negura. Erau ataâ t de multe, îâncaâ t neamţul
îâşi zicea caă îân taâ rguşorul cela praă paă dit nu roboteşte nimeni. IÎn ziua de
duminicaă , clopotele bisericii raă maă seseraă mute caă ci paracliserul, tot
holbaâ ndu-se la oştenii lefegii, îâşi uitase de slujbaă precum cucul de ouaă le
lepaă date îân ograda megieşilor. Aceasta se dovedea iaraă şi a fi o faptaă
bezmeticaă , pe care mintea raâ nduitaă a caă peteniei n-o pricepea. Iar caâ nd
neamţul nu pricepea ceva, îâşi repezea şi mai abitir baă rbia îânainte,
asemenea unui berbece pus pe harţaă .
O baă gase de seamaă şi Marghioliţa, iscoada Cantacuzinului, popositaă
pe caă i doselnice îân Volodino. IÎn strai prost pentru a nu chema privirile,
îâşi luase raă gaz spre a cerceta obiceiurile caă peteniei, urmaâ nd ca abia
dupaă aceea saă se vaâ re îân caă utaă tura neamţului, îânvesş maâ ntataă la cuget şi
trup dupaă povaţa stolnicului.
Hugo Klein se îânfaă ţişa baă rbat îân crucea tinereţii, raă saă rit şi suleag,
precum spadasinii uliţarnici, îâmbraă cat îân strai şoriciu faă raă podoabaă .
Musteaţa şi spraâ ncenele baă lane nu izbuteau saă îândulceascaă obrajii
turtiţi, faă raă pomeţi, buzele craâ mpoţite de puţina îâncredinţare ce o faă cea
semenilor, sau frigul care staă ruia îân ochii azurii. Ziua îâi era raâ nduitaă
faă raă prilej de abatere. Baă tea malul Dunaă rii din preajma tunurilor
dumnealui, trei ceasuri îân mugurii zorilor, alte trei caă tre chindie, şi tot
ataâ tea la miezul nopţii. IÎnainte de praâ nzul cel bun, se preumbla prin
taâ rg cu o caretaă cocoţataă pe douaă roţi îânalte, dupaă care se îântorcea la
casele ciorbagiului, unde se afla gaă zduit.
-296-
OCHII JUPÂNIŢEI
Tot cumpaă nind, Marghioliţa hotaă rîâ caă raă stimpul acestei preumblaă ri e
cel mai bun prilej de a-i staâ rni luarea aminte. Caă ci de la slujbaă , ataâ ta caâ t
îâl ghicise, caă petenia nu s-ar fi rupt nici pentru mumaă -sa, ţeapaă naă pe
naă saă lie.
IÎn ziua cu pricina, negustoriţa îâncarcaă vaâ rf raă dvanul cu sunduce, griji
saă paraă colbuit de drum lung, îâl cocoţaă pe capraă îân strai de surugiu pe
Ilie, milogul de la Podul Şerban Vodaă , iscoadaă îâncercataă , şi spre
ceasurile praâ nzului cel bun poposi îân piaţaă .
Dacaă socoata se potrivea, caâ t ai trage de trei ori din ciubuc, droşca
cea şofranie a neamţului avea saă se iveascaă îân vileagul uliţei Mari.
Marghioliţa îânveşmaâ ntase strai meşteşugit, laă saâ ndu-şi îân privealaă
slobodaă farmecele, şi paă straâ nd cu iscusealaă , totodataă , cumpaă na
cuviinţei. Oricare cumaă traă , caâ t de clevetitoare, poftind saă caâ rteascaă
îâmpotriva ispitelor de care dogorea muierea, n-ar fi ştiut ce anume saă
ocaă rascaă . Prin rochia de catifea verde ca laă custa se desluşea mijlocul
mlaă dios, dulceaţa paâ ntecului abia rotunjit, saâ nii primaă vaă rateci, umerii
mici, saă -i cuprinzi îân palmaă , unduitul de trestioaraă al spinaă rii. Nu se
zaă rea bucaă ţicaă de piele îân afara maâ inilor, îâmpodobite cu smaragde, şi
totuşi îâi ghiceai sub ţesaă turaă scoica subţiorilor şi gropiţa dintre saâ ni. Pe
spate îâi flutura, îântr-o doaraă , manteluţaă de tafta caă ptuşitaă cu blaă niţaă
gingaşaă de veveriţaă , capul, îâmbrobodit îân dantelaă de Veneţia, raă saă rea
nufaă r proaspaă t cu ochi scaâ nteietori, prelungi, neasemuite lacuri verzi.
Caâ nd coborîâ pe prima treptişoaraă a raă dvanului, Ilie o caâ ntaă ri dintr-o
privire si rosti printre dinţi:
— Şi un îânger ar caă dea îân ispitaă ! N-aş vrea saă fiu de faţaă la judecata
din veac, caâ nd vei da socotealaă Celui Veşnic pentru raă bojul paă catelor…
Dar ce zic eu raă boj, vor fi ele mai multişoare, caă ci numai îân aă şti ani ai
lecuit de vlagaă şi de minţi floarea purtaă torilor de berneveci.
Negustoriţa raâ se sticlindu-şi dinţii. Milogului i se paă ru ataâ t de
frumoasaă , neîângaă duit de frumoasaă , cu obrazul îânsufleţit de luminaă
draă ceascaă , îâncaâ t, temaâ nd parcaă ceasul raă u, scuipaă îântr-o parte şi îâşi faă cu
cruce.
Droşca şofranie, istovind uliţa, intraă îân piaţaă . Muierea aştepta îântinsaă
arc, caă ci acum orice clipaă de şovaă ialaă , zaă bavaă , ori prea mare grabaă i-ar fi
raă sturnat socoatele.
Caâ nd neamţul trecaâ nd pe dinaintea bragagiului uliţarnic ajunse
aproape la un staâ njen. Marghioliţa saă ri cu îândraă znealaă din raă dvan,
poftind chipurile saă reteze uliţa. Caă petenia se sperie şi trase zdravaă n de
-297-
daâ rlogi. Nechezatul cailor straă punse piaţa, îântr-o clipitaă neamţul fu cu
genunchele îân ţarina uliţei, cercetaâ nd cu ochi holbaţi muierea. Leşuiala
Marghioliţei putea fi pusaă in stihuri! Era o volburaă de catifea şi taftaă , şi
plete scaă pate din spelci şi gene de maă tase, şi un picior gingaş, îân
condur de brocart, iţit din horbota spumoasaă a dedesubturilor, paâ naă
aproape de şold.
Ilie coboraâ se de pe capraă , jeluindu-şi staă paâ na de ochii neamţului.
Paâ lcuri de taâ rgoveţi îâi îânconjuraseraă roataă , vorovind şi prepuind dupaă
cum ii taă ia mintea. Negustoreasa nu daă dea semne caă ar pofti saă se
deştepte curaâ nd. Dintr-o privire, Hugo Klein prepui caă a priceput tot.
Muierea se afla de bunaă seamaă îân caă laă torie. Dovadaă , raă dvanul vaâ rfuit de
bodroanţe, şi naă paă dit de glod. Pesemne vreun maă runţiş din piaţaă îâi
aţintise luarea aminte şi poftise saă -l vadaă mai îândeaproape, ori saă -l
cumpere. IÎn grabaă şi cu ochii la marfaă , nu baă gase de seamaă careta.
IÎntrebaă surugiul:
— Aţi tras undeva?
— IÎncaă nu. Toate conacele mai de Doamne-ajutaă gaă zduiesc oşteni,
iar peste Dunaă re nu ni s-a îângaă duit saă trecem, suspinaă milogul-iscoadaă .
Faă raă saă mai stea pe gaâ nduri, neamţul îâşi petrecu braţele pe sub
trupul Marghioliţei, o saă ltaă îân caretaă şi-i porunci lui Ilie:
— Urmeazaă -maă !
Cu cugetul îâmpovaă rat, caă ci nu-i plaă ceau istorii cu muieri, faă raă
deosebire de hram sau pricinaă , dar şi apaă sat de canoanele care
poruncesc gentilomului saă daă ruiascaă ocrotire şi reazem unei doamne
aflate la ananghie, mai simţindu-se şi oleacaă vinovat, neamţul o depuse
pe Marghioliţa, vlaă guitaă , îân iatacul domniei sale, apoi chemaă
doftoroaiele taâ rgului.
Din prag, azvaâ rli îâncaă o privire negustoresei. Da, era chipeşaă , dar
dumnealui avea caă paă ţaâ na ticsitaă de alte griji. Urcaă , daraă , îân droşcaă şi
goni, cu grabaă de ibovnic, spre cele nouaă zeci de tunuri, îânşirate la hatul
Dunaă rii.
Marghioliţa îâşi deznodaă trupul îântre perinile neamţului şi îâncepu saă
chibzuiascaă .
Pe îânserat, caâ nd Hugo Klein se îântoarse acasaă , aflaă de la slujitorul

dumnealui – care vorovise cu ciorbagiul, carele la raâ ndu-i, rupaâ nd
oleacaă de valahaă , ca orice creştin de la hotar, traă sese de limbaă surugiul
cucoanei – caă muierea era boieroaicaă de prin Ţara de Mijloc a
-298-
OCHII JUPÂNIŢEI
Munteniei, caă se caă laă torise la soraă -sa geamaă naă , maă ritataă cu un dregaă tor
din Plovdiv, iar acum faă cea cale îântoarsaă . Pe aceeaşi cale, boieroaica
trimetea mulţumirile sale caă peteniei Hugo Klein. Sorbise caâ teva linguri
din vinul îântaă ritor al doftoroaielor, dar slaă biciunea pricinuitaă de
spaimaă nu-i îângaă duia îâncaă saă -l îântaâ mpine, faptaă pentru care cerea
cuvenita iertaă ciune.
Hugo Klein saă ltaă din umeri şi se cufundaă îântre pergamentele
dumnealui. Anume gaâ nd, nedesluşit, îâmpletit din nedumeriri, îâi da
taâ rcoale. Venind spre casaă , se temuse caă va fi silit saă ţinaă muierii
tovaă raă şie un ceas, douaă , iar acum se îântaâ mpla de-a-ndoaselea. Avea
dinainte harta Vahiei şi faă raă sa vrea, caă uta Ţara de Mijloc. Printre
saă geţile trase cu tuş roşu, un condur de brocart zugraă vea paşi de
menuet…
La al doilea caâ ntat al cocoşilor, Hugo Klein îâşi cercetaă straă jile, poftind
saă se îâncredinţeze caă vegheazaă dupaă raâ nduiala poruncitaă , apoi paă raă si
tabaă ra.
O luaă , dupaă obicei, pe jos, ducaâ nd calul de daâ rlogi. Noaptea pustiise
taâ rgul, o lunaă îâmbujorataă îâmpaă raţea cerul, iar îân lucoarea ei, uliţele
paă reau de fildeş.
Neamţul trase adaâ nc îân piept aroma rozelor şi a crinului. Miresmele
erau iuţi, saă lbatece şi totuşi o dulceaţaă tulburaă toare ii dezmierda naă rile
şi cugetul. Cinci ghimirlii îâl mai despaă rţeau de conacul ciorbagiului.
Hugo Klein vaă zu de departe o saă geataă de luminaă ţaâ şnind prin
fereastra iatacului şi îâşi zise caă , pesemne, spaimele au alungat somnul
muierii.
Paă trunse îân ograda lungaă şi îângustaă . Zaă vodul îâl simţi dar,
cunoscaâ ndu-i pasul, îâşi faă cu slujba maâ raâ ind de vreo douaă ori, faă raă
credinţaă , apoi adormi iar.
Dintr-odataă , neamţul se opri paă lit îân moalele capului. Rezemaă un
prun şi caă scaă gura, spre a-şi rcdobaâ ndi raă suflarea. Un colţ de perdea se
aninase straâ mb, îângaă duind caă utaă turii privelişte mai ameţitoare decaâ t
toate rozele bulgarilor. Boieroaica valahaă , socotindu-se singuraă , feritaă
de priviri poftalnice, se preumbla de colo colo prin odaie. Desigur, o
naă paă dise arşiţaă mare, caă ci îâşi lepaă da veşmintele unul caâ te unul,
semaă naâ ndu-le pe unde apuca.
Ciudat i se paă ru îânsaă neamţului caă o faă cea ca îântr-o lene, cu mişcaă ri
molatece şi prelungi, se unduia ca îân vis, iar degetele, fluturi albi, nu i
-299-
se supuneau. Isuse Hristoase, caâ t trudea saă -şi descopcieze pieptarul!
Hugo Klein, era tot o apaă , îâşi pipaă i spada spre a se îâncredinţa caă -i
treaz…
Izbutise! Doamne ajutaă ! Saâ nii vaâ rtoşi, poame date îân paâ rg,
îâmpungeau ţesaă tura caă meşuicii subţiri, paâ nzaă de paing, mijlocul, saă -l
fraâ ngi, se desluşea parcaă legat cu aţaă . Din nou muierea opinti, caă ci
copca fustelor nu se îândura.
Neamţul luaă prunul îân braţe saă nu se praă vale graă madaă . Tot staă ruind,
diavoliţa îâşi vaă taă mase un deget si-l vaâ rîâ repede îân guraă precum pruncii.
Zvaâ cni apoi de douaă ori din şolduri şi fustele alunecaraă . Toţi oştenii
iadului îâl îâmpingeau pe Hugo Klein, şopocaă indu-i saă faă raâ me geamul şi
saă culce pe podele trupul muierii, doldora de ispite. Vru saă îânchidaă
ochii, îânsaă pleoapele nesocotiraă porunca, vru saă se rupaă de prun, îânsaă
picioarele nu-i faă curaă ascultare. Ramase, daraă , solomonit îân privealaă .
Boieroaica, aproape despuiataă , retezaă lin caă mara, apoi suflaă îân
lumaâ nare.
Tremuraâ nd varga, ud laă covişte din creştet paâ naă îân ciubote, Hugo
Klein abia nimeri uşa. Baâ jbaâ i prin saă liţa lungaă şi neguroasaă , ocaă raâ ndu-l
îân gaâ nd pe ciorbagiu caă nu laă sase opaiţul aprins. IÎşi mutase aşternutul
îântr-o odaie, dincolo de cuhnii, laă saâ nd iatacul slobod boieroaicei.
O aromaă streinaă de chiparoasaă îâi ajunse la naă ri şi paâ naă saă se
dezmeticeascaă , zaă ri îân lumina tulbure a lunii, strecurataă anevoie, trupul
amforaă al valahei. IÎi recunoscu dintaâ i caă meşuica albaă , apoi pasul de
cadaâ naă .
Muierea orbecaă ia pipaă ind pereţii şi, dintr-o dataă , se îâmpiedicaă
praă vaă lindu-i-se îân braţe. Trupul îâi ardea pojar, carnea tare aromea
miresme neştiute, aţaâ ţaă toare, şi neamţul îâşi pierdu capul cu
desaă vaâ rşire, uitaâ nd canoanele creşterii alese şi ale lui Dumnezeu. O
îânlaă nţui cleşte şi îâncepu saă -i saă rute bezmetic grumajii, saâ nii, îâi strivi
hulpav buzele rumene.
Marghioliţa îâşi draă mui ţipaă tul şi zvaâ rcoleala, spre a nu asmuţi gazda
ori slugile. Caâ nd socoti caă neamţul, doboraâ t de dorinţaă , e gata saă -i
ciuguleascaă din palmaă , se smulse cu mişcare dibace şi dovedind de astaă
dataă ochi ager, deprins cu negura, zvaâ cni îân lungul saă liţei. Dibui faă raă
greş uşa iatacului şi raă suci cheia.
Neamţul, naă paă dit de dracii cei poftalnici, vru saă -i ia urma, dar îâl opri
plaâ nsul muierii. Apucaă cofaă elul cu apaă pus la îândemaâ naă pentru
ceasurile de noapte, baă u lung, apoi deşertaă restul îân creştet, poftind saă -
-300-
OCHII JUPÂNIŢEI
şi dobaâ ndeascaă astfel staă paâ nirea de sine. Suspinele boieroaicei îâi
îâncreţeau inima. Se îândreptaă îâmpleticit spre odaia dumnealui, caă indu-
se şi ruşinaâ ndu-se amarnic.
Marghioliţa se azvaâ rli îân aşternut, îânaă buşindu-si raâ sul clocotitor, îân
perina ciorbagiului.
Mare mirare cercaraă îân zori lefegiii şi bulgaă rimea gura-cascaă , baă gaâ nd
de seamaă caă neamţul lipseşte. Se deprinsesera saă -l vadaă de departe, cu
musteaţa baă lanaă fluturaâ nd îân aura dimineţii, iscodind straă jile din ochi,
apoi faă caâ nd metanii dinaintea fiecaă rui tun, spre a dibaă ci vreun neajuns
ce s-ar fi pricinuit îân timpul nopţii.
Amarnice ceasuri petrecuse Hugo Klein! IÎl apaă sa ruşinea, caă ci ceea
ce saâ vaâ rşise nu era faptaă de gentilom, şi-i dogorea obrazul la gaâ ndul caă
se va îânfaă ţişa boieroaicei valahe, spre a-i cere cuvenita iertaă ciune.
Pe de altaă parte, nici caă inţa, nici sfetnicii zorilor, cu toataă zestrea lor
de poveţe, nu izbutiseraă saă -i alunge din naă ri aroma aţaâ ţaă toare a
muierii. Dinaintea ochilor îâi staă ruia trupul despuiat, îâi simţea
proaspete rotunjimile, jaă ratecul buzelor. Peticaă netrebnicaă ajunsese
neamţul şi se îântreba cu spaimaă dacaă pricina n-or fi farmece iscusite
ori te miri ce vraă jitorie.
Nelipind geanaă de geanaă , cu maâ inile îângheţate şi tremuraâ nd
iepureşte, caă petenia chibzuia cum avea saă se îânfaă ţişeze. De s-ar fi aflat
la Viena, ori îân alt burg cu falaă , ar fi dat naă valaă îân cea dintaâ i dugheanaă
cu flori şi ar fi alcaă tuit buchet cheltuielnic, spre a-i îânsoţi cuvenitul
raă vaş de iertaă ciune. Dar îân Volodino cel calic, numai asemenea
negustorie nu se naă scocise, iar rozele şi crinii din graă dina ciorbagiului i
se paă reau prea saă lbatice, şi cu totul nevrednice de obrazul valahei.
Tot fraâ maâ ntaâ ndu-se, cu inima vaâ lvaă taie şi sfaâ şiat de simţaă minte
felurite, Klein ajunse la o socoataă : dacaă boieroaica nu-i potolea saâ ngele
dat îân undaă , va îângroşa, faă raă zaă bavaă , raâ ndurile zaă ltaţilor la minte.
Negustoriţa dormi pe-o singuraă parte cu cugetul îâmpaă cat şi inima

îâmbraă ţişataă de caă utaă tura logofaă tului Radu Andronic.
IÎnvaă ţase saă -şi cheme somnul raă scolind aducerile aminte,
îâmpodobite cu floare de cireş. Iar printre acele aduceri aminte staă ruiau
vremurile caâ nd logofaă tul îâi baă tea îâncetişor, la ceas de noapte, îân geamul
dinspre livadaă spre a-i cinsti aşternutul. Drumurile poruncite de
Cantacuzin, sau poate alţi ochi îântaâ lniţi îân cale de Radu Andronic,
-301-
curmaseraă clipele de dulceaţaă , dar negustoriţa îâncaă nu izbutise saă le
uite gustul.
Se trezi dupaă praâ nzuîâ cel mic, cu obraji rumeni, de prunc şi foame
îâmbelşugataă . Un soare muieratec îâi dezmierda trupul despuiat.
Prepuind caă neamţul nu-i mai departe decaâ t caâ inele ţinut îân lanţ,
Marghioliţa nu paă raă si iatacul şi se ospaă taă , pe ascuns, cu o gaă inuşaă friptaă
îân jaă ratec şi un ulcioraş de lapte, strecurate de Ilie, milogul, prin
ferestruicaă . IÎi plaă cea, ca şi boierului Ioniţaă Faă rcaă şan, belşugul de
bucate, putaâ nd maâ ntui lesne o raă ţişoaraă îântr-un singur praâ nz, başca o
scordolea de raci şi o zeamaă de cuş-cuş, doar caă , spre deosebire de
gaă man, paâ ntecele-i raă maâ nea neted, mijlocul, cercel, saă -l anini la ureche.
Socotind caă halimaua abia acum îâncepe, iar paâ naă îân searaă neamţul
trebuie raă pus pentru veşnicie, negustoriţa se gaă ti mireasa lui satana.
Dintaâ i îâşi plimbaă pe saâ ni şi coapsele lungi palmele muiate îân fierturaă
de busuioc, mai ademenitoare decaâ t apa cea rece îân zile de arşiţaă , apoi
îâşi astaâ mpaă raă rumenul obrajilor cu pulbere de orez. Trebuia saă paraă
slaă bie şi vlaă guitaă , spre a aţaâ ţa caă inţa caă peteniei – las’ c-o şi prindea! –
caă ci pe chipul sidefiu, ochii scaă paă rau lucoare şi mai verde, pletele se
iscau şi mai neguroase. Se îânvaă luri toataă îân broboadaă lungaă de dantelaă
albaă , şi se traâ nti îântre perini, muiere neasemuit de frumoasaă dar tot pe
ataâ t de gingaşaă şi simţitoare, lesne de doboraâ t cu trei fire de braâ nduşaă .
Trupul, lungit cu anume ştiinţaă pe sofa, aroma chemaă ri dulci.
Ilie îâi aduse, dupaă poruncaă , spre ceasurile douaă sprezece, fierturaă
taă maă duitoare de ierburi, pe care Marghioliţa griji s-o deşerte îân douaă
ghivece cu leandri. Caâ nd milogul plecaă , nu îâncuie dupaă daâ nsul, de parcaă
ar fi uitat, raă pusaă fiind de slaă biciune.
Era clipa pe care Hugo Klein o aştepta din zori, chibzuitaă şi unduitaă
de negustoriţaă . Numai caă daâ nd ochi cu el, se sperie cu adevaă rat.
Neamţul paă rea muncit de ducaă -se pe pustii, privirea îâi paâ rjolea
bolaâ ndaă , paă rul, scaă pat din gaâ ţa îâmpletitaă la ceafaă , spaâ nzura îân laţe
asudate.
Marghioliţa îâşi straâ nse horbota la piept şi strigaă maâ nioasaă :
— Cum cutezi?!
Rupea binişor graiul şalvaragiilor, neamţul, de asemenea, caă ci îâşi
preumbla de un an musteaţa baă lanaă prin taâ rgul Istanbulului.
Hugo Klein îânainta bobletic, tras aţaă de farmecele muierii.
Marghioliţa scoase iute de sub pernaă un pumnal persian şi îâl duse la
piept.
-302-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Dacaă îândraă zneşti un singur pas, îâmi straă pung inima.
Hugo Klein caă zu naă taâ ng îân genunchi, ataâ t de ţeapaă n, îâncaâ t
negustoreasa se temu saă nu-şi fi pricinuit vreun beteşug.
— Iertaă ciune! şopti caă petenia cu fruntea rezemataă de marginea
crivatului. Osaâ ndeşte-maă , dar nu maă alunga!
Spraâ ncenele Marghioliţei se repeziraă spre taâ mple. Rosti sleitaă :
— Iertarea-i dreptul lui Dumnezeu!
— M-am araă tat necioplit, şi naă rod, şi zaă lud, dar nu acesta mi-i felul.
Faă ptura domniei tale m-a scos din minţi şi faă raă vinaă am praă paă dit caâ rma
bunei cuviinţe. IÎngaă duie-maă slugaă maă car.
Puhoiul vorbelor se revaă rsa naă valnic, trupul baă ţos i se îâncovoiase
adaâ nc, la picioarele Marghioliţei. Nu îândraă znea saă -şi salte caă utaă tura
peste îâncaă lţelul de atlas roz-alb.
— Ridicaă -te, effendi! porunci negustoriţa, cu acelaşi glas de
turturicaă firavaă . Mi-ai pricinuit mult raă u. N-am alt raă spuns saă -ţi port
decaâ t acela caă voi paă raă si conacul îân mai puţin de un ceas, prea
îândatorataă de gaă zduire.
Pe neamţ îâncepuraă saă -l zgaâ lţaâ ie din nou frigurile:
— N-ai saă pleci! Faă gaă duieşte-mi caă n-ai saă pleci şi jur caă nu-mi vei
simţi nici raă suflarea. Dovedeşte-mi milaă şi rob supus vei avea îân
caă petenia Hugo Klein.
Plaâ ngea îân voie, faă raă saă -şi doseascaă lacrimile. Negustoriţa chibzui
caâ teva clipe, apoi rosti ceva mai îâmblaâ nzitaă :
— Nu-s podaă reasaă , effendi!
— Eşti un îânger!
— Şi nici dornicaă de bucurii neîângaă duite, nu-s! Am baă rbat îân Valahia.
Cuvintele muierii îâi pricinuiraă suferinţaă de neîândurat.
— Caâ nd un baă rbat lasaă o faă pturaă ca domnia ta saă se îândepaă rteze o
singuraă clipaă , dragostea nu-i de soi. Raă maâ i, effendim 1, şi îângaă duie saă ţi-
o dovedesc pe a mea.
Negustoriţa îâl cercetaă iute, apoi îâşi plecaă pleoapele catifelate.
— La ce bun? Cum nu pricepi, Klein effendi? Domnia ta te afli îân
slujba necredincioşilor! Saă prepuiesc oare caă saă raă cia te-a îâmpins de
umeri printre paă gaâ ni?
— Sunt om avut, cu ţarinaă îântinsaă îân Bavaria. Numai oşteanul
cuibaă rit îân mine şi rugaă ciunea îândreptataă de cumnatul meu, contele
1
Prinţesa mea.
-303-
von Lichtenberg, îândatorat padişahului, m-au îânduplecat saă intru îân
slujba Porţii.
Marghioliţa îâşi zaă ngaă ni braă ţaă ruşa de smaragde, suraâ zaâ nd cu tristeţe.
— Ştii cine se aflaă pe celaă lalt mal, printre valahii veniţi saă -şi apere
hotarul? IÎşi zgaâ ndaă ri lacrima: Mama! Iar peste un ceas, sau poate o zi,
tunurile domniei tale o vor face una cu paă maâ ntul. Pot oare saă -ţi îândur
apropierea, Klein effendi?
IÎl maă suraă printre gene. Neamţul îâşi muşca buzele adaâ nc, paâ naă la
saâ nge, chibzuind îântunecat apoi îâi caă utaă privirea.
— Şi dacaă acele tunuri vor raă maâ ne mute?
— Ai fi îân stare saă saă vaâ rşeşti asemenea faptaă pentru creştinaă tate?
— Pentru domnia ta sunt gata saă -l vaâ nd şi pe Dumnezeu!
Negustoriţa îâi trecu degetele prin paă r. Aceleaşi degete prinseraă saă
îânlaă ture îâncetişor horbota de pe umeri. Suraâ dea ameţindu-l cu
caă utaă tura.
…Ciudat, gaâ ndi Marghioliţa, de ce tocmai acum mi-am amintit de
Radu Andronic? Pe unde i-or fi sticlind ochii?
***
Baă teau harnici drumurile din tara leşilor, chibzuind saă ajungaă la
Lvov îânainte ca luna saă -şi arate obrazul. Logofaă tul caă laă rea straâ mb îân şa,
dupaă naă ravul Andronicilor, Ilie Machidon îâşi îândemna bidiviul rostuit
de la taă tari, cu vorba şugubeaţaă a moşnegilor din Chipriana, Simion,
dulaă ul slujitorului, baă tea paâ rloagele îân caă utarea clapcelor îântinse de
vicleni.
Puseraă o vreme ţara la cale, blestemaraă nasul de vulpe al grecului,
prepuind îân fel si chip ce semn îâl îândemnase pe Stavros saă porunceascaă
raă dvanul, fugind de pe aşezaă rile lui Zaâ rne, apoi aduseraă vorba de
dihonia pe care o staâ rneau pretutindeni ochii jupaâ niţei.
— Diavoliţa s-a naă scut la ceasul paă catelor, hotaă rîâ logofaă tul,
asemenea faă pturaă , ticluitaă numai din ispite, se zaă misleşte o dataă la o
mie de ani, caâ nd stelele au anume raâ nduialaă .
— Dupaă socotinţele mele, de ţaă ran prost, spuse Ilie Machidon
saă ltaâ ndu-şi mustaă cioara a zaâ mbet, nici negustoriţa aflataă îân slujba
Cantacuzinului nu-i saă racaă îân daruri. Dar se vede treaba caă domnia ta,
carele n-ai ochi decaâ t pentru sfintele laă caşuri, nu-i cunoşti puterea
-304-
OCHII JUPÂNIŢEI
farmecelor…
Slujitorul ştia îâncotro îâşi îândemna logofaă tul paşii la ceas de noapte,
îântr-o vreme, şi baă tea monedaă calpaă . Radu Andronic suraâ se cu blaâ ndeţe
aducerii aminte.
— Marghioliţa poate saă aprindaă lesne poftele şi-ntr-un haâ rb de
moşneag, ajuns pe naă saă lie. Jupaâ niţa aprinde inimile.
Patimile trupeşti se lecuiesc la aşternut, dupaă o vreme, dar pentru
inima betegitaă nu s-a naă scocit îâncaă doftorie!
— Cum saă nu?! suspinaă slujitorul, îânsuraă toarea…
Logofaă tul raâ se:
— Am baă gat de seamaă . Trecaâ nd prin Chipriana, nu te-ai îânnoptat la
obraz, caâ nd ţi s-a ştiricit caă nevasta domniei tale a pornit spre Dunaă re…
IÎi paă ru raă u caă staâ rnise drojdia din cugetul slujitorului şi urmaă :
— Darurile jupaâ niţei sunt trecute prin dulceaţaă , caă utaă tura, umbletul,
îântreaga ei faă ptura raă spaâ ndesc anume aromaă …
— Vai de vieţişoara bietului Ahmed! oftaă slujitorul. Era la noi îân sat o
zgaâ tie de copchilaă , Maă riuca, croitaă parcaă din zaharicale… Flaă caă ii care o
jucau la horaă îâşi lingeau degetele şi mai multe nu!
— Iar cel care a luat-o de nevastaă a îânceput, dupaă o vreme, saă şi le
muşte, prepui logofaă tul.
Ilie Machidon îâl maă suraă cu mirare faă ţarnicaă :
— Saă cred oare caă te-ai lepaă dat de boierie, logofete? Prea le pricepi
repede… Aflaă rogu-te, caă nu eşti departe de adevaă r. Dupaă un an, cea mai
acraă muiere din sat s-a dovedit a fi Maă riuca. Moşnegii noştri s-au
scaă rpinat, atunci sub cuşmaă si-au luat îânvaă ţaă turaă : Oţetul tare se face
din vin dulce…
***
— Oftezi, boier Nichifor?

— Nu.
— Mie aşa mi s-a paă rut…
Jupaâ neasa Maria Negru îâşi cercetaă baă rbatul, cu spaimaă ascunsaă . De
caâ nd zvonul osaâ ndei poruncite de necredincioşi moldo-valahilor umbla
pe uliţele Lvovului, baâ traâ nul îâşi praă paă dise somnul cu desaâ vaâ rşire.
-305-
Limbariţa muierilor adaă ugea veştii zorzoane felurite, ba caă paă gaâ nii au
şi trecut moldoveni prin ascuţişul iataganelor, ba caă Zaâ rne, hanul
taă tarilor, opinteşte dimpreunaă cu bruma de oaste a Maă riei Sale Vodaă
Duca îâmpotriva şalvaragiilor de pe Bosfor, ba caă holera, şi nu turcul, ar
fi scurtat toataă suflarea romaâ nilor. Nici veştile ştiricite de maă mularul
grec nu aveau boii îânjugaţi. Stavros şopocaă ise o noapte îântreagaă cu
ceilalţi boieri hainiţi, faă raă saă limpezeascaă zvonurile. Aşa se face caă de
îândataă ce Radu Andronic ceru saă fie primit, baă traâ nul porunci slugilor
saă -i deschidaă degrabaă uşile.
— Saă nu fie, Doamne fereşte, maâ na lui Duca! spuse jupaâ neasa. Nu o
dataă feciorul tejghetarului şi-a trimis casapii pe urmele noastre…
Nichifor Negru claă tinaă hotaă raâ t din cap.
— Nimeni din neamul Adronicilor n-a saă vaâ rşit asemenea ticaă loşie.
Cu boier Costache, tataă l logofaă tului, am fost prieten. Ştiu daraă ce
saă maâ nţaă de oameni sunt.
Jupaâ neasa buchisi, cu ferealaă , valahul paă truns îân odaie. Avea
caă utaă tura limpede, bineţele rostite erau de soi, veşmintele dovedeau
gust ales. Suraâ sul cald şi vorba domoalaă alungaraă spaimele muierii.
Nichifor Negru îâl pofti saă şadaă , porunci vutci şi cafele, iar caâ nd
odaă ieşul ieşi, de-a-ndaă ratele, îânchizaâ nd uşile, se repezi saă afle:
— Ce se petrece îân Moldova?
Logofaă tul îâşi deşertaă sarsanaua, grijind saă -i ştiriceascaă caă maâ nia
IÎnaltei Porţi a fost staâ rnitaă de lucraă tura unui anume maă mular grec.
— Stavros?! îântrebaă baă traâ nul cu raă suflarea taă iataă .
— Stavros! poftori Radu Andronic faă raă saă -l slaă beascaă din ochi.
— Omul aă sta nu mi-a plaă cut din prima clipaă ! spuse boier Nichifor
Negru. Aşadaraă , poftind tronul Moldovei, şi feciorul meu a pus umaă rul
saă urneascaă naă pasta din loc.
Logofaă tul îâşi plecaă privirea. N-avea rost saă -i sporeascaă durerea,
judecaâ nd faptele uzurpatorului. Vestea caă îântreaga suflare a romaâ nilor
s-a pus de-a curmezişul turcului la hotar faă raă îândemnul voievozilor,
umezi ochii baă traâ nului
Nichifor Negru se rupse de jeţ maă suraâ nd îângaâ ndurat odaia cu pasul
anilor caâ nd abia îâl îâncerca musteaţa. Jupaâ neasa îântrebaă şoptit:
— Saă -ţi poruncesc fiertura de ierburi?
— Calul, armele şi veşmintele de drum! tunaă baă traâ nul.
— Grecul e pus pe zaiafet, ştirici Radu Andronic slujitorului îândataă
-306-
OCHII JUPÂNIŢEI
ce ajunse îân uliţaă . Contele Wolodowsky daă astaă searaă un bal îân cinstea
ultimei sale ibovnici, iar printre poftiţi se aflaă şi Stavros, Ahmed,
jupaâ niţa şi boierii moldoveni haini lui Vodaă Duca.
— Ţara arde şi baba se chiaptaă naă ! spuse Ilie Machidon claă tinaâ nd din
cap. Saă naă daă jduim caă diavolul credincios grecului nu i-a şoptit caă batem
ulicioarele Lvovului.
— Saă naă daă jduim! oftaă logofaă tul. Ia caii de daâ rlogi şi urmeazaă -maă !
***
Caâ nd jupaâ niţa Raluca şi Ahmed coboraâ raă scara de marmuraă ţinaâ ndu-
se de maâ naă , tot lumetul ghilosit şi muchelef poftit la bal, îâşi ţinu
raă suflarea.
Boierul Constantin Dumbravaă , slab de îânger dupaă cum fusese greşitaă
şi muma domniei sale, îânchinaă cruce chibzuind caă nu-i fusese dat saă
vadaă asemenea faă pturaă dumnezeiascaă . Uimirea vopsea chipurile
tuturor oaspeţilor, iar Stavros, carele rezema un staâ lpişor chindisit îân
lemn de chitru, socoti caă Raluca îâşi îânveşmaâ ntase, cu bunaă ştiinţaă , toate
frumuseţile. Fata postelnicesei era numai ochi. Ametistele din
caă utaă tura diavoliţei faă curaă de ruşine truda sutelor de lumaâ naă ri,
lepaă daâ nd vaâ lvaă taă i liliachii la fiecare fluturare a pleoapelor. Rochia albaă ,
chenaă ruitaă cu panseluţe brumaă rii, caă lcaă tura uşoaraă şi suraâ sul faă raă de
prihanaă îâmbujorau cugetul, lacrima bucuriei îâi da taâ rcoale.
Grecul trecea prin sitaă oaspeţii, floarea şleahticilor din Lvov. De
pildaă naă sosul cela, îânveşmaâ ntat îân brocart auriu, era contele Jasiek
Balinsky, cu moşii îântinse îân Mszawa de Sus, graă sanul holbaă ţel era
Walek de Kalwaria, rubedenie cu riga Ladislau, plopul îân berneveci,
Michal Czestochowschi, vaă r bun cu Cristina de Suedia, baă rbatul chipeş,
îân strai paă curiu, se numea Antos de Kalwaria.
IÎncotro îântorceai capul, daă deai peste herburi vestite îân Evropa. Nu
se afla caă utaă turaă , de la slujitorii îân naă dragi scurţi paâ naă la cel din urmaă
ciot de moşneag, care saă nu cerceteze cu zaâ mbet de bucurie faă ptura
jupaâ niţei Raluca.
Perechile se dezbinaraă dupaă ighemoniconul curţilor evropeneşti.
Ahmed, in strai azuriu taă iat dupaă gustul fraâ nc, privi cu inimaă obidita îân
urma Ralucaă i, aninataă de braţul contelui Wolodowsky. Gaâ ndul caă
Mahomed nu fusese chiar aşa de naă taâ ng atunci caâ nd poruncise
-307-
muierilor temniţa haremurilor, îâncepu saă -i dea taâ rcoale…
Baă rbaţii nu-i îângaă duiau jupaâ niţei nici maă car saă raă sufle, fiecare
poftind cu tot dinadinsul saă -i rezeme lujerul maâ inii îântr-un cadril sau o
gavotaă .
Raluca izbutise dintr-o singuraă fluturare a pleoapelor saă saă raă ceascaă
nevestele şleahticilor de caă utaă turile poftiţilor şi Ahmed socoti o clipitaă ,
zaâ mbind amar, ce-ar face oricare osmanlaâ u vaă zaâ ndu-şi nevasta trecaâ nd
din braţele unuia îân ale celuilalt.
Ochiul grecului trudea saă desluşeascaă taina Ralucaă i. Muieri
frumoase se aflau din belşug, har Domnului, cu priviri catifelii şi
mijlocel de trestie. Taina jupaâ niţei saă fi fost, oare, ascunsaă îân liliacul
caă utaă turii? Boierii moldoveni – Grigore Negru, uzurpatorul, Constantin
Dumbravaă , carele poftise s-o fure pe nepoata lui Vodaă Duca, şi Vasile
Corbu, veşnic îâmpaâ clit, la cuget şi obraz – chibzuiau îân aceeaşi saâ mbaă taă
cu grecul. Ce diavol ticluise asemenea faă pturaă , caă ci un lucru era
limpede, numai cel cu corniţe putea plaă smui îântruchiparea dihoniei
printre purtaă torii de musteţe, dovadaă , privirile şleahticilor.
Scaâ nteia de trebuinţaă poloboacelor cu pulbere se iscaă degrabaă .
Contele Jasiek Balinski de Mszawa îâşi praă paă dise haâ rbul de inimaă sub
îâncaă lţeii jupaâ niţei. Era fiert, copt, rumenit, îâncurca paşii statorniciţi
danţului, raă sufla aprins. Vaă rul Cristinei de Suedia îâl maă sura îânnourat.
Raluca scaă paă vaâ nturarul şi amaâ ndoi şleahticii se aplecaraă , poftind saă -şi
arate vrednicia.
— Unul din noi doi e de prisos! suflaă otraă vit baă traâ nul.
— Sunt îâncredinţat caă domnia ta eşti acela! spuse Michal
Czestochowschi. Te osteneşti peste maă suraă , iar la optzeci de ani,
asemenea ispravaă poate saă -ţi pricinuiascaă beteşuguri faă raă leac.
Contele paă lmui scurt obrazul potrivnicului. Muzicile îâncetaraă dintr-
odataă . Leaşcele îâşi duseraă îânspaă imaâ ntate baă smaă luţa la guraă .
Vaă rul reginei Cristina îâşi roti ochii, naă paă diţi de saâ ngele ocarei, prin
îâncaă pere. Vaă zu douaă saă bii îâncrucişate pe o blanaă de saă lbaă ticiune şi
smulse una:
— Te poftesc îân uliţaă saă -ţi port raă spuns pentru naă ravurile de slugaă !
— Faă -ţi îântre timp diata! scraâ şni Jasiek Balinski apucaâ nd celaă lalt
ascuţiş.
Stravos îâi faă cu semn lui Ahmed saă -şi ia nevasta şi se strecuraă spre
ieşire.
-308-
OCHII JUPÂNIŢEI
***
Acum sunt îâncredinţat caă acea jupaâ niţaă se aflaă printre poftiţi, spuse
Ilie Machidon. Numai ochii dumneaei puteau porunci şleahticilor saă se
paă ruiascaă îân saă bii.
Priveau lupta din umbra unui castan. Logofaă tul îâl apucaă de braţ. Trei
faă pturi, îânfaă şurate îân mantii, ieşiseraă din casele contelui Wolodowsky.
— Stavros şi îânsuraă ţeii! murmuraă Radu Andronic.
— Le luaă m urma?
— Nu. Paingul poate naă scoci iaraă şi cine ştie ce vicleşug. Urmeazaă -
maă !
Maă mularul îâi pofti pe Raluca şi Amhed saă urce îân raă dvan, cercetaâ nd
prepuielnic noaptea. Zaă ri douaă umbre lipind zidurile şi îâi urmaă , faă raă
grabaă , pe tineri, traâ ntind uşa, apoi se strecuraă serpeşte pogoraâ nd pe
cealaltaă parte.
— Maâ naă , Kostas! şopti.
Buzele lui Radu Andronic se îântinseraă a zaâ mbet. Cunoştea
vicleşugul:
— Ţine-te dupaă ei, Machidoane!
IÎl dibui îân umbra unui ungher, ieşit din baă taia felinarelor.
— Eşti baă taă tarnic, logofete! spuse Paingul potrivindu-şi pe buze
zaâ mbetul cel raă u. Te ţii sclimpuş de pulpana mea. Prepuiam caă
slujitorul domniei tale, stup de pilde, ţi-a ştiricit ce s-a îântaâ mplat cu
ulciorul carele credea caă o saă umble paâ naă la baă traâ neţe dupaă apaă …
Radu Andronic raâ se:
— De fiecare dataă caâ nd ai izbutit saă scapi, îâmi faă ceam naă dejdi caă ai
saă iei îânvaă ţaă turaă de la paă ţania ulciorului.
Saă biile li se îâncrucişaraă deasupra capului şi laă turiş. Logofaă tul
pricepu, repede, caă nici graiul armelor nu-i este straă in grecului. Stavros
raă spunse faă raă greş unor iscusinţe care umblau saă -i smulgaă ascuţişul cel
lung suraâ zaâ nd draă ceşte.
— Cu asemenea vicleşuguri pofteşti saă -mi dai cep?
Radu Andronic îâi cercetaă braţul, vru saă -i reteze degetele care ţineau
spada. Stavros claă tinaă din cap laă murit:
— Am îânţeles. Ai poruncaă saă -mi aduci stricaă ciuni chibzuite.
— IÎntocmai. Cantacuzinul te preţuieşte prea mult ca saă nu-ţi audaă
viersul… Paă zeşte-ţi maâ na care a uitat cum se zugraă veşte semnul sfintei
-309-
cruci, grecule, caă ci ea va fi cea dintaâ i vaă taă mataă .
— IÎndraă zneşte!
Taă işurile logofaă tului haă cuiau noaptea îân fel şi chip. Stavros deprinse
umbletul racului, anii agonisiţi îâncepuraă saă -şi arate beteşugurile.
— Acum! strigaă Radu Andronic, repezindu-şi suliţaă sabia.
La îânceput, maă mularul nu simţi îânţepaă tura. Pricepu caă logofaă tul şi-a
ţinut cuvaâ ntul caâ nd saâ ngele ţaâ şni din braţul bortit. Izbuti saă îânlaă ture
celaă lalt ascuţiş care-i da taâ rcoale, apoi apucaă sabia cu maâ na teafaă raă :
— Paă zeşte-ţi inima Radu Andronic! Eu n-am staă paâ n dornic saă
taă ifaă suiascaă cu domnia ta!
— Ai! Din porunca lui opinteşti staâ rnind boieri hainiţi şi din aceeaşi
pricinaă vizirul Suleyman, fratele ultimei neveste a padişahului şi-a gaă sit
moartea pe paă maâ ntul Valahiei!
Grecul daă du îânapoi paâ naă caâ nd umerii îântaâ lniraă lemnul unei porţi.
Raă sufla greu, osteneala şi saâ ngele pierdut îâl gheboşaseraă . Zvaâ rli sabia la
picioarele logofaă tului, gemaâ nd:
— Maă dau prins!
Zgomot harnic de copite şi roţi chemaă privirea logofaă tului. IÎn
aceeaşi clipitaă , Stavros se raă suci titirez şi paă trunse îân ogradaă . Truda lui
Radu Andronic de a sparge poarta, cetluitaă de maă mular, se dovedi
zadarnicaă .
— Dupaă toate semnele, grecul a izbutit saă ne paă caă leascaă iar, spuse
Ilie Machidon, coboraâ nd de pe capra raă dvanului.
Logofaă tul zvaâ rli o caă utaă turaă neagraă spre caleaşcaă . Ahmed, legat
fedeleş, rezema umaă rul jupaâ niţei,
— Omul aă sta a faă cut legaă maâ nt cu diavolul! poftori scraâ şnind, Radu
Andronic. Dacaă şi de astaă dataă scapaă , nu mai punem maâ na pe el îân veci!
-310-
Capitolul XII
ZIDUL VIU
Diminicioara ascunsaă dupaă cula dealurilor, supuse raă saă ritului,

cerceta valea cu inima purice. Pe malurile povaâ rnite domol spre firul
apei, se graă maă dise potop de omenire. Dunaă rea clocotea ţinaâ nd hotar
şubred îântre cele douaă sute de mii de flinte, şi suliţi, şi arcuri, şi
iatagane, şi tunuri ale padişahului şi îântreaga suflare a romaâ nilor.
Ascuţişurile straă pungeau vaă zduhul, privirea opintea anevoie saă se
strecoare printre dinţii furcilor faă urite din fier prost, cuţitele
maă celarilor, care uitaseraă gustul saâ ngelui de dobitoace şi pofteau saă
deschidaă vad celui paă gaâ nesc, baltage, securi, topoare, coase şi seceri,
spade vechi, taă taă raă şti, cleşti eu dinţi, sule, ciocane şi baroase.
Sculele meşteşugarilor staâ rneau uimirea oştenilor, caă ci nu prepuiau
ce stricaă ciuni pot aduce. Cu asemenea arme pofteau saă -şi arate
baă rbaă ţia saă punarii, lumaâ naă rarii, jimblarii, cavafii subţiri, sortiţi saă
roboteascaă pentru boierii muchelefi, ciubotarii şi opincarii, pietrarii
starostelui Vucaşin şi zugravii lui Paâ rvu Mutu, trocarii din Schei,
harabagii din Podul Iloaei, işlicarii, paâ nzarii şi ciumgiii, paă durarii din
codrii Grozaă veştilor, ai Cotrocenilor, Vaă caă reştilor, Saă rindarului care
îâncingeau cu verdeaţaă şi raă coare Cetatea de Scaun a Valahiei.
Pe douaă gorgane, iţite parcaă îântr-adins pe un mal şi pe celaă lalt,
staă paâ nea cortul de maă tase purpurie al Braâ ncoveanului şi cel verde, al
sultanului Mustafa al II-lea. Vaâ ntul iscat de maâ nie îânvolbura poalele de
atlas, ploaia baă tea luna ştirbaă , ciocaă nitaă îân aur, a padişahului şi corbul
valah, caă ţaă rate pe gurguie.
Maă ria Sa Vodaă Constantin cercetaă îânfrigurat praă paă dul de omenire.
Aveau saă ţinaă piept oare neguţaă torii, opincarii, taâ rgoveţii, paă storii şi
boierii moldo-valahi celei mai vestite armii a veacului?
Privirea sugrumataă de teamaă caă uta spre oastea subţire, graă maă ditaă
îâmpreunaă cu Vodaă Duca, la buza apei. Se desluşeau de departe
-311-
dorobanţii îânveşmaâ ntaţi îân dulame albastre, steagurile de plaă ieşi şi
suliţaşi, saragelele îân strai şofraniu, cuşmele saâ ngerii ale haâ nţarilor.
Laă turiş, ţinaâ nd dreapta tunarilor, se aflau arcaşii moldoveni, apoi
caă laă raşii din Lichireşti, Gherghiţa şi Ruşii de Vede, cu panaă roşie la
chivaă raă .
Cinci mii de oşteni îâşi aşteptau moartea, îânfruntaâ nd vlaga oţelitaă îân
baă taă lii aprige a douaă sute de mii de lefegii otomani.
O linişte de ţintirm apaă sa valea. Doar vaâ ntul îâşi maâ nuia aprig
gaâ rbaciul, ploaia îânnoda fraâ nghii de apaă . Mulţimea, îâncremenitaă , caă uta
spre malul paă gaâ nesc. Nu clintea nimeni. Paă reau ciopliţi îân cremene,
daă ltuiţi îân trunchiuri de cedru, turnaţi îân tiparele oţelarilor. Numai
ochii şopocaă iau, cercetaâ nd paă gaâ nimea, caâ taă frunzaă şi iarbaă .
Bacii din Oaş şi Faă gaă raş ţineau spinarea caă laă raşilor. Chipul lui moş
Gavrilaă şi ale feciorilor dumnealui, Ilie, Ştefan şi Gheorghieş, zugraă veau
îândaă raă pnicia. Degetele noduroase straâ ngeau baltagul, maâ nia şi credinţa
îân izbaâ ndaă li se îânfipsese îân caă utaă turaă .
Oierilor Vrancei, credincioşi baâ tei haiduceşti cioplitaă din frasin
naă paă dit de noduri, li se alaă turaseraă pescarii Dunaă rii. Straiul uşor –
caă meşoaie subţiri de in, pieptare de piele şi berneveci din paâ nzaă – isca
vecinaă tate ciudataă tohoarcelor miţoase de pe umerii bacilor. Pavel,
starostele, huidumaă croitaă cu daă rnicie, îânaă lţa deasupra celorlalţi cap
baă lan, asemeni arhanghelilor zugraă viţi pe ziduri de bisericaă .
Necruţarea se citea limpede pe buzele craâ mpoţite ale pescarului, îân
albastrul îângheţat al caă utaă turii, îân grumajii vaâ njoşi, zguduiţi de maâ nie.
Vaâ ntul vraă jmaş aţaâ ţaă dihonia dintre nouri, îâşi lepaă daă îân volbura
Dunaă rii trenţele neguroase. Neclintiţi sub ploaia vraă jmaşaă , se aflau şi
dumnealor neguţaă torii subţiri din Uliţa Mare a Bucureştilor. Privirea
îâncinsaă a lui Proca Cupeţul, blaă narul, caă uta saă straă bataă paă gaâ nimea
peste umerii caă ciularilor moldoveni. IÎl imprejmuiau tejghetarii cei mai
de seamaă ai Cetaă ţii de Scaun Valahe: baă traâ nul Luca Faă raă miţaă din
Sfaâ ntul Neculai ot Şelari, Defta, Iani cojocarul, Ieremia, Paisie, Andriaş,
Maâ nu, Panait. Raă suceau îântre degete, dupaă deprinderea fiecaă ruia de-a
le veni de hac taâ lharilor, junghere scurte ori laă ţişoare de fraâ nghie cu
anume nod. Cei tineri, şi cu dare de maâ naă , rostuiseraă flinte muscaă leşti,
cei faă raă cheag se mulţumiseraă cu ţepuşe şi toporişti.
Printre neguţaă tori – cincisprezece mii la cea dintaâ i numaă raă toare – se
afla şi domnia sa Eustaţiu Craă pusnic, meşterul argintar din Braşov.
Talerii lepaă daţi, cu îâmprumut, de un giuvaergiu ovrei, îâi îângaă duiseraă saă -
-312-
OCHII JUPÂNIŢEI
şi rostuiascaă o puşcoace nemţeascaă , apoi baă taă torise malul îân caă utarea
lui Iliuţaă , caă ci avea datorinţaă mare dinaintea ţaâ ncului. Trudaă zadarnicaă ,
mai lesne gaă seai anume paă duche dintr-o puzderie aciuataă îân blanaă
baâ rsanaă . Zilele din urmaă îâi araseraă cugetul şi trupul. Anevoie l-ar fi
recunoscut, îân acele clipe, jupaâ neasa Evdochia ori fiicaă -sa, Sabina. Ochii
argintarului îâşi raă taă ciseraă caâ rteala faă raă de temei. Temuse dintotdeauna
junghiul şi gutunarul, nu lepaă da niciodataă cuşma şi bulzii de bumbac
din urechi, iar acum adaă sta cu ţeasta pleşuvaă îân ploaia vraă jmaşaă . Caă taă
cu sufletul la guraă spre oştile şalvaragiilor. Prin paâ nza de apaă se
desluşea doar o mare de straie purpurii. Spaima cea rea îâi îânfipsese
gheara îân grumaz, apoi, îânghiontit de raă suflarea ciumgiilor, a
opincarilor, a postaă varilor şi a boierilor, îâncepuse saă se simtaă un trup şi
o inimaă cu mulţimea îâncremenitaă .
Fulger lung zugraă vi suliţaă fraâ ntaă , de foc, pe cerul îânvolburat. Raă mase
o vreme îân privealaă cercetaâ nd cu uimire trupurile îâmplinite ori ca
trestia ale muierilor. Baă ciţe, jupaâ nese, slujnice şi opincaă riţe staâ lpeau
furtuna. Aveau cuţitoaiele lungi, de jertfit porcii la Ignat, şi zestre
bogataă de blesteme pe buze.
Smaă raă ndiţa lui Ilie Machidon îâşi praă paă dise marama. Pletele, straâ nse
cununaă , straă luceau aur ud. Mult mai taâ rziu vea saă -şi dea scama caă îân
acele clipe, singure îântr-o viaţaă , gaâ ndul i se abaă tuse de la omul ei.
Aţintind malul paă gaâ nesc, uitaă tura muierii îâşi pierduse dulceaţa, verdele
de salcaă taâ naraă se îâmpaâ clise, scaă ldat îân otravaă . Maâ na slobodaă i-o ţinea
Aglaă iţa. Maă rgelele roşii de pe pieptul fetei erau pe potriva jaă ratecului
din inimaă . De partea cealaltaă , gaâ faâ ia baba Safta, îândreptaâ nd îân şoaptaă
blesteme îânfricoşaă toare asupra celuilalt mal.
Nourii cei negri zbuciumau cerul, se naă pusteau tauri asupra Dunaă rii.
Ropot nou, cu vlaga îânzecitaă , urgisi meleagul.
Calfele postaă vaă riei lui Vodaă Şerban, mai aproape de undaă , primeau
îân ciubote naă vala apei. IÎi sprijineau zlaă tarii, spoitorii din mahalaua
Broştenilor, caă lugaă rii de la Hurezi, Maă naă stirea Domniţei, Cozia şi
obcinele Bucovinei. Monahii ţineau sfaâ nta cruce îân maâ na staâ ngaă şi
spade vechi îân cea deprinsaă cu îânchinaă ciunea. Maă icuţele de la Schitu
Vechi, precum şi cele de la Sihaă strie, Dragomirna şi Suceviţa, se
raă spaâ ndiseraă îân mulţime chibzuind saă vinaă grabnic îân ajutorul celor
betegiţi. Prin straiele ude li se desluşeau trupurile firatice; chipurile de
cearaă , ridicate spre cer, îânaă lţau rugi de ocrotinţaă domnului Christos.
Stareţa Singlitichia, cu anii şi beteşugurile rezemate îân toiag, dar
-313-
ţeapaă naă şi îânverşunataă , îâmpaă rţea porunci staâ lpind vlaga şi curajul
caă lugaă riţelor. Aşa avea saă raă maâ naă paâ naă spre searaă , caâ nd maă icuţele o
vor duce raă pusaă pe braţe, îângaâ naâ ndu-i prohodul.
Dinapoia caă laă raşilor, spaă tarul Mihai raâ nduise cei nouaă mii de moţi,
meşteri dogari din Ţebea, Albiţa, Abrud şi Zlatna. Faă pturi novace cu
chipuri de cremene, dumnealor staă paâ neau baltagele îântr-o maâ naă ,
zaă vozii cu cealaltaă . Opt sute de caâ rjalii, haâ rşiţi îân faă raă delegi noptatece,
ţineau coasta straă jerilor. Laă saseraă îân privealaă slobodaă ţepuşe, suliţe,
ghioage şi caâ teva puşcoace. Sculele viclene, ce se lipeau de vintre şi
subţiori, cosoare şi cosoroaşe de Damasc, jungherul primejdios cu dinţi
de fieraă straă u şi briceguşele cu limba petrecutaă îân otravaă aveau saă
ţaâ şneascaă îân clipele îâncleştaă rii, daâ nd cep paă gaâ nilor. Caă utaă tura neagraă a
lui Prisparu se caă laă torea îân turcime, îâncerand saă desluşeascaă , dupaă
soiul straiului si al podoabelor, caă peteniile. Poruncise cumaşilor saă le
reteze gaâ tul îânainte ca necredincioşii saă apuce a rosti de douaă ori „Ia
cahar“1 caă ci turma faă raă paă stor lesne o raă pune lupul.
Ploaia vaâ rtoasaâ nu da semne de ostenealaă . Vaâ ntul îâi stupea picaă turile
reci, sufla îân plete baă lane, castanii, ori ca paă cura. Şuviţele şiroinde se
lipeau petecaă udaă de obrajii, de ochii şi buzele îâncremeniţilor.
Dinapoia caâ rjaliilor se aflau vieţaşii, cu urechea retezataă de
staă paâ nire. Se adaă ugiseraă îâncaă de la Sinteşti oastei lui Prisparu. Ticaă loşi
faă raă Dumnezeu se aflau toţi, doar ataâ t caă norocul, nefiind caâ ine îân lanţ,
saă -l tragi dupaă tine, pentru aceleaşi nelegiuiri unora le fusese ursitaă
temniţa şi harapnicul, altora craâ ngul şi pasul slobod. Dar la acestea nu
chibzuia nimeni. Numai primejdia cea mare saă se spulbere, caă aveau saă
vinaă şi zilele de raă fuialaă cu Domnia…
Ocnaşii graă maă diseraă la îândemaâ naă movile de pietroaie, caâ t capul de
prunc. Cu acestea, cu jungherele lepaă date taâ lhari şi pumnii caâ t
baroasele, socoteau saă le vinaă de hac şalvaragiilor.
Terfegoşii de pe Podul Calicilor îâşi bucşiseraă trenţele cu piper, boia
de ardei şi nisip, haă raă zitaă ochilor vraă jmaşi.
IÎntr-o ceataă de taâ rgoveţi, purceşi din Graă diştea, se nimerise Raă diţa,
dimpreunaă cu sora dumneaei. Maâ na Raă diţei îânţepenise pe o flintaă
scurtaă , leşeascaă , a Agripinei, pe ghioaga botezataă îân baă taă liile cu
muşteriii ticaă loşi.
Boier Ioniţaă Faă rcaă şan sta cu privirea aninataă de cortul padişahului.
1
O, Dumnezeule răzbunător.
-314-
OCHII JUPÂNIŢEI
Verdele de smaragd îâi aduse dinainte chipul lui Staă nicaă . De un Paşte,
tartorul beţivilor îânveşmaâ ntase ilic de atlas praă zuliu şi venise saă se
fuduleascaă la craâ şmaă . Cine-ar fi prepuit vreodataă caă bezmeticul acela
avea saă se dovedeascaă baă rbat şi jumaă tate? Gaă manul, dimpreunaă cu
ceata domniei sale, se aflau amestecaţi printre cei patruzeci de mii de
taâ rgoveţi ai Bucureştilor, neguţaă tori maă runţi, meşteşugari, dieci, pisari
şi graă maă tici, îânvaă ţaă cei, baă ietani de doisprezece-treisprezece ani şi baă rbi
colilii. IÎn loc de toiag, moşnegii rezemau suliţe şi iatagane vaâ rstene, cu
urme vechi dobaâ ndite îân baă taă lii uitate, pentru care doar letopiseţele
dovedesc ţinere de minte. Beţivanii se straâ nseseraă îân jurul
Faă rcaă şanului, precum puii sub aripa cloţei. Pisarul Ghiţaă Paă un, jupaâ n
Niţaă potcovarul din Vergului, Paâ ntece vornicelul, Baă laă nicaă şi dascaă lul
Iordache Cuculeţ nu puseseraă pe limbaă , de şapte zile numaă rate, degetar
de holercaă . Dar mintea nu le zaă bovea acum la asemenea necaz. Pe
chipurile raă vaă şite de viaţaă bezmeticaă se citea una şi aceeaşi hotaâ raâ re
aprigaă : vraă jmaşul trebuie dovedit cu orice preţ! Fapta lui Staă nicaă cerea
surataă , dupaă cum hainia lor faţaă de dumnealui, tovaraă ş vechi, cerea
caă inţaă si jertfaă spre a dobaâ ndi iertaă ciune.
Cu lacrimaă ce nu seca de douaă zile, baba Anghelina, nimeritaă nu se
ştie cum printre harabagiii cei raă i de guraă din Podul Iloaei, blestema
maă runt toataă suflarea necredincioşilor. Nu zaă rea mare lucru prin paâ nza
de rouaă , doar straiele spahiilor, baă lţi de vopsea roşie ce-i aminteau
sfaâ rşitul moşnegilor Toma şi Grigore. Securile lor le ţinea straâ ns la
subsuoaraă . Doar doi paă gaâ ni poftea saă raă punaă , spre plataă dupaă faptaă , şi-
o îânchide atunci ochii liniştitaă …
Cam la şapte-opt picioare de tunurile spaă tarului Mihai, Runcu îâşi
ţinea, cetluiţi îân ţarc trainic, cei cincizeci de zimbri. Ciudat lucru, i se
paă rea paă durarului caă dihaă niile, maâ nioase de fel, şi mai cu seamaă la
vreme de furtunaă , îâncremeniseraă . Doar naă rile suflecate tresaă ltau
adulmecaâ nd vaă zduhul, coamele zbaâ rlite dovedeau luarea-aă minte
dinaintea primejdiei.
Printre ciubotele raă surii ale dorobanţilor Maă riei Sale, se ivi caă pşor
baă lan. Din zori opintea Iliuţaă saă ajungaă la buza apei strecuraâ ndu-se
şerpeşte printre mii şi mii de opinci, cizmuliţe de Braşov, conduri,
dulige desculţe, ciubote de iuft ori din blanaă de urs, din saftian şi piele
de porc, toate soiurile de îâncaă lţaă ri naă scocite îântre hotarele Evropei. Aici
avea privealaă slobodaă . Caâ nd cutezaă saă se ridice îân picioare, baă ietanul
raă mase cu gura caă scataă . Fierul, aurul şi argintul fulgerau îân maâ inile
-315-
paă gaâ nilor, la paâ ntecele şi grumajii cajlor.
Cerul stupi bubuit prelung. Fulgerul se aninaă îân ciobul de lunaă
caă ţaă rat pe cortul lui Mustafa, apoi, dezmeticindu-se, pieri îântre nourii
vineţii.
Vodaă Braâ ncovoanu auzi raă suflare uşoaraă şi îântoarse îâncet capul de
cearaă . Vaă zu dintaâ i veşmintele saâ ngerii ale seimenilor, oştenii îânsaă rcinaţi
cu paza domniei sale, pe ginerele saă u, Duca al Moldovei, îân straie
cheltuielnice, tremuraâ nd îândesat, pe Kir Pylarino, doftorul curţii, pe
jupaâ n Antohie, cititor îân stele, apoi desluşi, zugraă vitaă îân caă rbune,
faă ptura stolnicului.
— Boier Ştefan Giurgiu, dimpreunaă cu soraă -sa, contesa Silaghi, sunt
aici, spuse Cantacuzinul. Pun la picioarele Valahiei patru care cu flinte
şi spade.
Pe chipul Maă riei Sale se ivi umbraă de mirare. Cantacuzinul îântaă ri:
— Armele sunt pentru Valahia, Doamne! Boierii moldoveni hainiţi,
Negru, Corbu şi Dumbravaă , şi-au cheltuit paralele pe tunuri…
— Naă pasta grea alungaă dihonia! şopti Braâ ncoveanu.
— Pentru caâ taă vreme? îântrebaă stolnicul abia mişcaâ nd buzele.
Vodaă oftaă cu ochii spre cortul padişahului.
— E bine! Şi aşa e bine!
Fulgerele naă scocite de îâncleştarea nourilor se îâncrucişau cu altele,

ţaâ şnite din caă utaă tura oamenilor. Ochii ţepenarilor trotuşeni şi-ai celor
de pe Mureş ardeau molcom, ai fecioarelor azvaâ rleau vaâ lvaă taă i. Lotrii
paă maâ ntului din Zarand fraă maâ ntau cosoare aprinse la maâ nie, calfele
postaă vaă riei din Taâ rgovişte, deprinse cu daracele pentru laâ na
îândaă raă pnicaă de Bugeac, îâncremeniseraă rezemate îân ţepuşe firatice, cu
vaâ rful petrecut prin venin de paing litvan.
Un murmur îâncetişor se desprinse din cetele caă lugaă rilor. Monahii de
la izvoarele Trotuşului maă runţeau îân barbaă rugaă ciuni caă tre Cuvioasa
Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.
Aşteptarea se îânvineţise la obraz, sta îântinsaă coardaă , gata saă saraă
zaă plazul raă bdaă rii. Vaâ ntul vrajbei purta moartea, ce zbura naă lucaă , de pe
un mal pe celaă lalt. O luminaă beteagaă staă paâ nea anevoie meleagul. Ploaia
îâşi pierduse saâ mbetele, se zvaâ rcolea harapnic, pleznea cu furie
chipurile golite de saâ nge gemaâ nd:
— Sfaâ rşiţi!
— Sfaâ rşiţi! poftorea vaâ ntul scaă pat, din ţaâ ţaâ ni.
-316-
OCHII JUPÂNIŢEI
Nu clintea nimeni.
***
Toataă talpa iadului muncea apele Dunaă rii, le repezea Bistriţaă îân
pletele saă lcilor plaâ ngaă reţe, le sugea apoi, naă scocind vaâ rtejuri, bortite
adaâ nc. Fluviul gemea îânfundat, azvaâ rlind caă utaă turi speriate spre
lumetul îâncremenit pe malul Valahiei, saă rac îân arme, dar bogat îân
credinţaă , şi spre paă gaâ nimea de pe celaă lalt mal, ciotcaă de ascuţişuri
deprinse cu izbaâ nda. Cerul se îântunecase la obraz, şi mai vaâ rtos la
cuget, caă ci nu-i erau pe plac asemenea ispraă vi.
Ploaia spaă la harnicaă spadele spahiilor. Caii baă teau îânvelişul de piatraă
naă scocind snopi de scaâ ntei. IÎn caă utaă tura ienicerilor, desluşeai
neraă bdarea de-a culca îân faâ n muierile valahilor. Pedestrimea, muncitaă
de numaă rul galbenilor aninaţi îân salbele moldovencelor, îâşi maă cina
greu zaă bava furaâ nd cu ochiul la cortul sultanului, caă ci de acolo avea saă
ţaâ şneascaă porunca aşteptataă .
Lefegii greci, lombarzi, albanezi şi de alte seminţii, îâşi caă laă toreau
gaâ ndul prin craâ şmele îânşirate ciupercaă rie îân taâ rgul Bucureştilor, cu vin
cinstit, limpede precum lacrima de fecioaraă . Şalvaragiii Turchestanului,
neîântrecuţi îân caă poşenie, chibzuiau dacaă numaă rul carelor era
îândestulaă tor pentru a face faţaă darurilor lepaă date de voievozii munteni
si moldoveni bisericilor şi maă naă stirilor.
Vaâ ntul cel faă raă de odihnaă smulse freamaă tul oştirii paă gaâ ne şi-l trecu,
flamuraă vestitoare de moarte, peste Dunaă re.
Ploua zbuciumat. Umbra lui Alah pe paă maâ nt, preafericitul sultan
Mustafa al II-lea raă mase totuşi îân pragul cortului praă zuliu, terteluit cu
inimioare sidefii, de scoicaă , şi braâ u chindisit din lalele, floarea îândraă gitaă
de Profet.
Padişahul cercetaă îâncaă o dataă aşezarea oştenilor saă i, muncit de
sfredelul unui gaâ nd. Semnele se araă taseraă rele dintr-un bun îânceput.
Alah îâi raă taă cise minţile, îândemnaâ ndu-l saă îândrepte poruncaă scrisaă
ienicerilor şi spahiilor de-a lua drumul caă tre hotarul cu muscalii.
Pergamentul îânapoiat de olaă cari desluşise caă nu îâncaă peau alte
socotinţe, îâşi cunoştea slova şi pecetea.
Şapte zile bezmeticise smaâ ntaâ na oastei pe drumurile colbuite paâ naă
saă ajungaă la Giurgiu. Semn potrivnic îâi ştiriciseraă şi drumeţii apelor de
-317-
la gurile Dunaă rii. Douaă zeci de fregate, cinci galioane şi paisprezece
catarge pieriseraă îânghiţite de adaâ ncuri îântr-o singuraă noapte, faă raă ca
vaâ ntul saă staâ rneascaă valurile praă dalnice.
Dar malul praă buşit îân Dunaă re dimpreunaă cu tunurile lui Hugo Klein,
ce semn anume purta? Dar carele cu merindea oastei raă taă cite faă raă
urmaă ?
Ramy Mehmet poftorea capeş caă pagubele le-au pricinuit iscuselile
diavolului de Cantacuzin, dar nu izbutise saă -i facaă îâncredinţare. Caâ nd
iscoadele trimise pe malul valah îâşi lepaă daraâ veştile, ochii padişahului
se holbaraă farfurii:
— De zece ori caâ te o sutaă de mii de suflete?! Ataâ ta omenire nu se
aflaă îân Moldova şi Valahia luate dimpreunaă , Ramy!
Marele vizir îâşi caă utaă zaâ mbetul.
— Şi aici tot amaă gelile stolnicului se aflaă !
— Saă vinaă caă rturarul Dimitrie!
Cantemir ceruse îângaă duinţa sultanului saă -l urmeze, pentru a
îânsemna îân pergamentele sale despre istoria îâmpaă raă ţiei otomane,
faptele din acea zi. Aflaâ nd porunca, se îânfaă ţişaă deîândataă . Padişahul pofti
saă ştie dacaă socotelile dumnealui sunt straâ mbe. Boierul claă tinaă din cap:
— Nu, luminate staă paâ ne. Moldova şi Valahia numaă raă oleacaă mai
puţine inimi dar…
— Dar?
— Romaâ ni din acelaşi saâ nge s-au statornicit de veacuri îân
Transilvania, Banat si Maramureş, departe spre raă saă rit şi dincolo de
malurile Tisei. Vestea primejdiei i-a adunat laolaltaă .
Nu-şi desprinsese o singuraă clipitaă caă utaă tura de ochii sultanului.
Mustafa murmuraă pe gaâ nduri.
— De zece ori caâ te o sutaă de mii…
Ploaia îâi paă lmuia obrajii, vaâ ntul i se aninase cu ghearele de caftan,
trudind saă i-l smulgaă . Dimitrie Cantemir raă mase o vreme îân privealaă ,
apoi îântrebaă desluşit:
— Va izbuti oare fiecare oştean al îâmpaă raă ţiei saă culce caâ te cinci
ciomaă gari, cosaşi ori purtaă tori de baroase?
— Va izbuti! spuse Ramy Mehmet.
— Şi dacaă vor izbuti?
Aştepta raă spunsul, dar Mustafa raă mase mut. Boier Dimitrie îâşi trecu
degetele prin barbaă .
— IÎn pergamentele cercetate, la porunca Luminaă ţiei Tale, despre
-318-
OCHII JUPÂNIŢEI
anii care s-au caă laă torit de la Mahomed Cuceritorul, se aflaă îânsemnate
fapte cu prisos de îânţelepciune sau mai puţin îânţelepte. S-a vaă rsat mult
saâ nge nevinovat dar nici unul din sultanii pogoraâ tori nu s-a acoperit de
ruşine şi ocaraă îân ochii viitorimii poruncind maă celaă rirea unui popor.
IÎmi iau îângaă duinţa saă poftorese IÎnaă lţimii Tale ce i-am mai spus deunaă zi
la judecata din Humaiun Serai. Oamenii aceştia, numai inimaă , numai
credinţaă , s-au caă laă torit spre Dunaă re saă -şi caute moartea.
Mustafa îânchise ochii ferind caă utaă tura lui Ramy Mehmet, a oştenilor
care-şi praă paă diseraă raă bdarea, privirea lungaă a caă rturarului. Cugeta
apaă sat de îândoieli.
***
Sfaâ rtecat de spaime, Duca al Moldovei îâşi raă taă cise cumpaă tul. Faă cu un
pas îânapoi, dar îântaâ lnind caă utaă tura Maă riei Sale Vodaă Braâ ncoveanu,
feciorul tejghetarului îânlemni.
Dupaă socotinţele lui Kir Pylarino, doftorul Curţii Domneşti, se
caă laă toriseraă patru ceasuri de caâ nd floarea oştenilor paă gaâ ni şi îântreaga
suflare a romaâ nilor se sfaâ rtecau din ochi, aşteptaâ nd semnul maă celului.
Grecul îântoarse îâncet privirea spre jupaâ n Antohie. Desluşi pe chipul
cititorului îân stele noapte grea şi îânţelese care avea saă fie sfaâ rşitul.
Pe chipurile plugarilor, taâ rgoveţilor, ale meşteşugarilor de toataă
maâ na, ale caă ftaă niţilor şi ale prostimii staă ruia îândaă raă pnicia. N-avea saă se
afle niciodataă dacaă pe obrazul jupaâ neselor luneca lacrima ploii sau
laă craă miţa aşteptaă rii îândelungate, plinaă de spaimaă .
Vaâ ntul îâşi pierduse minţile, îâmpingea de umeri tunetul, urlaâ nd:
— Sfaâ rşiţi!
***
— Sfaâ rşiţi! izbucni Dunaă rea.

Oştenii flamurilor verzi îâşi maă cinau greu neraă bdarea, azvaâ rlind
caă utaă turi cuprinse de nedumerire spre cortul padişahului.
Umbra lui Alah pe paă maâ nt cugeta adumbrit.
Caă laă reţi cu naă frame albe, aninate îân vaâ rful suliţelor, şi douaă raă dvane
luaseraă pieptiş gorganul. Dimitrie Cantemir desluşi cu uimire, printre
-319-
soli, pe prietenul domniei sale Radu Andronic, îânsoţit de Ilie Machidon.
Valahii descaă lecaraă , faă caâ nd padişahului plecaă ciunea poruncitaă de
ighemonicon.
— Maă ria Sa Vodaă Braâ ncoveanu şi Duca al Moldovei, rosti logofaă tul,
trimit luceafaă rului lui Alah, prea maă ritului sultan Mustafa, îânchinaă ciune
de bun venit, dimpreunaă cu dovada nevinovaă ţiei.
Ramy Mehmet îâşi îângustaă prepuielnic caă utaă tura. Osteneala pusese
staă paâ nire deplinaă pe chipul logofaă tului şi al slujitorului saă u, dar vizirul
desluşi îân ochii lor semnele biruinţei. Boier Dimitrie Cantemir simţi
dintr-odataă adierea caldaă a naă dejdii şi îântoarse capul spre Mustafa.
Sultanul îâşi baă tea uşurel buzele cu o rozaă îânsaâ ngerataă .
— Aştept dovada!
La semnul lui Radu Andronic din raă dvane pogoraâ raă boierii Grigore şi
Nichifor Negru, Vasile Corbu, Constantin Dumbravaă , Ştefan Giurgiu şi
Manolache Filipescu. Logofaă tul ştirici padişahului rosturile fiecaă ruia,
adaă ugind:
— Catinca Prisaă ceanu s-a caă laă torit dintre cei vii, dar tragem naă dejde
caă maă rturiile celorlalţi vor descaâ lci îândeajuns iţele. Cine ţi-a numaă rat îân
ţara ungurilor pungile de trebuinţaă oastei de lefegii, boier Giurgiu?
— Anume grec, pe nume Stavros, raă spunse baă ieţandrul.
— Pentru ce?
— Ca saă raă splaă tesc fapta Braâ ncoveanului, carele dupaă zvonurile
acelui maă mular şi ale altor vicleni, mi-ar fi ucis paă rintele spre a-i
smulge avuţiile. Caă laă torind caă tre Dunaă re îân reazemul Valahiei, prieteni
vechi mi-au deschis ochii.
— Ai faă cut legaă maâ nt saă maă runţeşti supuşii lui Alah din Valahia?
— Nu.
Radu Andronic privi supus chipul sultanului. Mustafa îâi porunci:
— Urmeazaă .
— Boier Nichifor Negru!
Baă traâ nul îânaintaă un pas, opintind saă -şi staă paâ neascaă tremurul. Izbuti
saă rosteascaă desluşit:
— Eram de faţaă , caâ nd neguţaă torul grec s-a legat saă -i rostuiascaă
feciorului meu aurul cerut de şleahtici pentru a-l zvaâ rli din scaunul
Moldovei pe Vodaă Duca. Aşa saă -mi ajute Dumnezeu!
Vru saă zugraă veascaă semnul crucii dupaă obicei, dar îântaâ mpinaâ nd
caă utaă tura boierului Dimitrie Cantemir, se raă zgaâ ndi, adaă ugaâ nd:
— Grigore, Vasile Corbu şi Constantin Dumbravaă pot adeveri caă am
-320-
OCHII JUPÂNIŢEI
spus adevaă rul.
Uzurpatorul şi ceilalţi doi boieri moldoveni îâşi plecaraă capetele îân
semn de îâncuviinţare.
— Boier Manolache Filipescu! Cine ţi-a baă tut la porţi cu ferealaă îân
anume noapte din saă ptaă maâ na patimilor? îântrebaă logofaă tul.
— Grecul, baâ lbaâ i namila cu ochii îân paă maâ nt.
— Care grec?
— Stavros, maă mularul.
Radu Andronic îâl cercetaă cu raă bdare. Ştia demult caă mintea
gaă manului are pasul melcului.
— Ce anume poftea?
— Saă -mi staâ rneascaă aducerea aminte caă mie mi se cuvin cuca şi
tuiurile domniei. Pentru asta se cerea vopsit Braâ ncoveanu.
— Cum?
Manolache Filipoiu se hotaă rîâ greu:
— Grecul m-a îândemnat saă poruncesc oamenilor mei moartea
vizirului Suleyman, laă saâ nd la locul faptei anume semne, îân care Poarta
saă ghiceascaă maâ na lui Vodaă Constantin.
Raă suflaă uşurat de povara cea grea. Ilie Machidon, dimpreunaă cu
boierii moldoveni şi valahi, staâ lpeau din priviri faă ptura sultanului.
Marele vizir ceru îângaă duinţaă lui Mustafa şi pofti saă afle:
— Cum puteţi dovedi caă acestea nu sunt vorbe deprinse anume,
spre a domoli maâ nia Luminaă ţiei Sale?
Graă ise cu liniştea omului care se ştie îân afaraă de primejdie,
hiritisindu-se caă avusese grijaă saă astupe gura grecului pentru vecie.
La semnul logofaă tului, Ilie Machidon îâl scoase din raă dvan pe Stavros.
Maă mularul bortit îân trei locuri – numai astfel izbutise boier Andronic
saă -l cuminţeascaă îân taâ rgul Lvovului – se rezemaă , zdreanţaă , de braţul
slujitorului. Pe chipul şofraniu, lipsit de saâ nge, firicelul de viaţaă paâ lpaâ ia
opaiţ, gata saă se stingaă . Dimitrie Cantemir nu-şi desprinse o singuraă
clipaă ochii de faă ptura vizirului. Ramy Mehmet se chircise dintr-o dataă ,
speriat de moarte, îâşi îânfipsese unghiile îân palme, vraâ nd saă se
îâncredinţeze caă nu are vedenii.
— Cine eşti? îântrebaă scurt Mustafa.
Grecul îângaâ naă abia auzit:
— Stavros…
— Adevaă rat e caă i-ai staâ rnit pe boierii moldoveni şi valahi îâmpotriva
noastraă ?
-321-
— Adevaă rat…
Umbra lui Alah pe paă maâ nt clipi des, cu nedumerire. Ploaia vraă jmaşaă
îâi scaă lda obrazul, dar Mustafa nu da semne caă o lua îân seamaă ,
— De ce?
— Aşa… Aşa mi-a poruncit…
— Cine?
Stavros raă sufla din ce îân ce mai greu, lumina din caă utaă turaă era pe
sfaâ rşite. Din caâ ţiva paşi, Ramy Mehmet, îâl apucaă de guler, zgaâ lţaâ indu-l
vaâ rtos:
— Cine, ticaă losule?! Raă spunde!
Boier Dimitrie Cantemir, Radu Andronic şi Ilie Machidon vaă zuraă
îânlemniţi cum degetele Marelui vizir lunecaă spre gaâ tul pocitaniei,
cetluindu-i beregata. Grecul daă du ochii peste cap şi se naă rui.
Raă maă seseraă stane de piatraă , îân baă taia ploii, dupaă pilda romaâ nilor
graă maă diţi pe celaă lalt mal. Caă rturarul îânţelese cine a staâ rnit dihonia şi
opintea saă ghiceascaă pricina. IÎşi zise caă ea se cere caă utataă îân anii caâ nd
Ramy Mehmet, saă raă ntoc şi de viţaă proastaă , baă tea porturile dunaă rene
pus pe caă paă tuialaă . Dimitrie Cantemir îâşi mai aminti şoapta gurilor rele,
precum caă îân acei ani, Ramy nu da semne de baă rbaă ţie la aşternut…
Vestea prinsese cheag, daâ nd prilej de veselie de la vlaă dicaă la opincaă .
Batjocura unui îântreg popor e îân stare saă naă scoceascaă gaâ nd aprig de
raă zbunare. Poate caă pricina mai trebuia cercetataă îân zvonul despre
averile faă raă de seamaă n ale Braâ ncoveanului, la gaâ ndul caă rora laă craă mau
multe guri îân Istanbul. Sau poate caă vraă jmaă şia lui Mehmet îâşi aflase
raă daă cinile îân palma trasaă de jupaâ niţa Despina, fata neguţaă torului
braă ilean, Podgoreanu, care îâl laă sase cu buza umflataă îân leat 1679,
fugind cu un caă pitan de arcaşi moldovean. Sau poate caă toate acestea, şi
altele nedesluşite îâncaă , puseseraă umaă rul dimpreunaă pentru a-l staâ rni. O
va şti cineva vreodataă ?
Marele vizir raă mase îân faţa sultanului, cu braţele ridicate a
neputinţaă .
— Netrebnicul n-a mai apucat saă maă rturiseascaă .
Radu Andronic şopocaă ia din priviri cu boier Dimitrie. Caă rturarul

clipi cu îânţeles şi ceru îângaă duinţa padişahului saă vorbeascaă .
— Poftim saă facem îâncredinţare luceafaă rului lui Alah, caă nu
farmecele babelor din Moldova şi Valahia au smintit inimioara lui
-322-
OCHII JUPÂNIŢEI
Ahmed, feciorul Califului, ci anume caă utaă turaă …
Mustafa se îântoarse şi raă mase paă lit îân moalele capului. Din al doilea
raă dvan, pogora icoana jupaâ niţei Raluca Balş pluti o vreme cu sfialaă ,
apoi claă mpaă ni din gene.
Vaâ ntul amuţi dintr-odataă , privind-o cu gura caă scataă , picaă turile de
ploaie îâncremeniraă îân vaă zduh. Ochii jupaâ niţei umpluraă valea cu liliac
îânflorit, piatra malului bulgaă resc zvaâ rlea vaă paă i de ametist, mirosea a
braâ nduşe şi violete de Parma. Caă utaă tura umedaă , de caă prior, naă scocea
muzici cereşti, aduse îân privirea celor din jur lacrima bucuriei. Ochii
jupaâ niţei vaă rsau balsam peste raă nile gaâ ndului, cerşetoreau şi lepaă dau
porunci.
Caâ nd diavoliţa îâşi araă taă maă rgelele dinţilor, suraâ zaâ nd cuminte,
padişahul caă utaă îânaltul cerurilor:
— Alah! Eşti martor!
Jumaă tate de ceas mai taâ rziu, douaă sute de mii de şalvaragii îântorceau
spatele Dunaă rii.
Cei dintaâ i care se dezmeticiraă furaă oierii din Zlatna şi Abrud.

Deprinşi saă adulmece de departe primejdia – fie caă era lup, ori molimaă ,
ori vreme vraă jmaşaă – caă taâ nd doar la firul ierbii sau te miri ce nour
singuratec, dosit sub spraâ nceana muntelui, tot astfel vestea cea bunaă le
poposi vaâ nteş îân cuget. Chiot prelung, îânsoţit îândataă de glasul sutelor
de buciume, ştiriciraă tuturor romaâ nilor graă maă diţi la Dunaă re bucuria
faă raă seamaă n. Marele Mustafa îâşi raă sucise gaâ ndul naă praznic şi odataă cu
el oştile, poruncindu-le cale îântoarsaă spre inima îâmpaă raă ţiei.
Drept e caă furtuna îâncetase, dar pe cerul scundac, nouri şoricii şi
bolovaă noşi se fugaă reau îânghiontiţi de vaâ nt. Dunaă rea clocotea maâ nioasaă
muşcaâ nd cu laă comie malul. Acestea trebuiesc spuse, caă ci peste ani,
istorisind raă snepoţilor naă pasta aprigaă abaă tutaă asupra Ţaă rilor Romaâ ne
îân îândepaă rtat leat 1701, moldoveni şi valahi, vieţuitori ai cumplitelor
zile, aveau saă voroveascaă despre soarele straă lucitor, raă saă rit dintr-odataă
asupra ţaă rmului. Şi nu cu gaâ nd de minciunaă , ci daâ nd glas nemaă rginitei
bucurii care vopsea îântreg meleagul cu aur. Nu se afla, îân clipele acelea,
muiere slutaă ori vaâ rstnicaă , baă traâ nii erau tineri, tinerii toţi chipeşi
precum sfinţii daă ruiţi bisericilor de vestitul Paâ rvu zugravul, paă saă rile
toate – privighetori, orice buruianaă – rozaă gingaşaă şi ciorchine de liliac.
Raă spunseraă îântr-un glas buciumele paă storilor din Ţara Vrancei şi
-323-
Suceava, apoi fluierele postaă varilor taâ rgovişteni. Opincarii din Moldova
îâncinseraă horaă îândraă citaă şi, ca prin farmec, se iviraă merinde, ploscuţe cu
holercaă şi poloboace de vin. Pe tunurile spaă tarului Mihai se caă ţaă raseraă
prunci cu maă nunchiuri de flori, cavafilor şi ţesaă torilor din Uliţa Mare le
paâ raâ iau oasele îân îâmbraă ţişare vaâ rtoasaă cu moţii.
Se iţiraă şi scripcile zlaă tarilor. Coraă biereasca slobozitaă îânfierbaâ ntaă
neguţaă torii din Uliţa Mare a Bucureştilor, ciumgiii şi fierarii Vasluiului,
ba chiar şi caâ teva sutane de la maă naă stirea Hurezi.
Maă icuţele de la Schitu Vechi faă cuseraă îânchinaă ciune scurtaă de
mulţaă mitaă , urmaâ nd saă aducaă acasaă slava cuvenitaă Domnului Christos.
Acum cercau zadarnic saă se strecoare prin mulţimea bolunzitaă de
bucurie. Caă ci faă raă poveste, bucuria îâi smintise pe moldoveni şi valahi.
Iacaă , aici se îâmbraă ţişau şi ciocneau baă rdace pline ochi, dincolo, muieri
slabe de îânger plaâ ngeau sugrumaâ ndu-şi pruncii îân saă rutaă ri, altul saă rea
îântr-un picior chiuind bezmetic, celaă lalt maâ na un porc dolofan şi caă uta
vreun maă celar, poftind saă se ospaă teze dintr-îânsul, dimpreunaă cu
tovaraă şii cei noi, dibuiţi printre meşteşugarii din Piteşti.
Unii mai cumpaă niţi îâncepuseraă a-şi îâncaă rca acareturile îân raă dvane şi
caă ruţe, chibzuind la cumplita vaă lmaă şalaă a drumului de îântoarcere şi a
gospodaă riilor laă sate de izbelişte.
Asemenea socoteli, îânsaă , nu îâncaă peau îân taă rtaă cuţa dumnealui, boier
Ioniţaă Faă rcaă şan. De cum îâl paă lise bucuria cea mare, simţise îân paâ ntece
jaă ratecul setei de nouaă zile. Straâ nse iute ceata ticaă loşiţilor şi,
deschizaâ nd caă rare cu coatele şi paâ ntecele guguiat, se repezi la
raă dvanele domniei sale. IÎl trimise pe Ghiţaă Paă un, cel mai ţunţurliu şi
iutac dintre tovaraă şi, dupaă clucerul Negoescu care nu mai avea la ce
ţine poalele Braâ ncoveanului, şi îândepaă rtaâ nd coviltirul unei braşovence,
apoi o velinţaă flocoasaă , scoase îân privealaă un poloboc de o sutaă de
ocale, vaâ rfuit cu rachiu.
De tulburare faă raă maă suraă , jupaâ n Niţaă , potcovarul din Mahalaua
Vergului, îâncepu saă plaâ ngaă , iar vornicelul Mitricaă Paâ ntece îângenunche
saă rutaâ nd doagele.
Printre cei care îânhaă mau se afla şi boier Ştefan Giurgiu. Soraă -sa,
contesa Silaghi, îân strai cernit, dezmierda îângaâ ndurataă coama bidiviului
fruntaş.
— Hai Ilincaă , spuse boier Ştefan, cu blaâ ndeţe, prinzaâ ndu-i braţul.
Jupaâ neasa tresaă ri. IÎi zvaâ rli privire raă taă citaă :
-324-
OCHII JUPÂNIŢEI
— Unde?
Era vaă duvaă de zece zile, caă ci dupaă ştiinţa dumneaei, ungurul se
praă paă dise doboraâ t de taâ lhari. Rosti cu gaâ ndurile la ale dumneaei:
— A fost un om minunat.
— Drept şi cinstit, spuse boier Ştefan, ocolindu-i caă utaă tura.
Jupaâ neasa Ilincaă n-avea saă afle paâ naă îân cea din urmaă zi, şi dincolo de
ea, ce soi de faă pturaă , fusese contele, dupaă cum n-avea saă ştie caă
jungherul lui Ştefan îâi smulsese ultimul suspin. Toate acestea sfaâ rşeau
îângropate sub lespede grea, îân cugetul taâ naă rului de şaptesprezece ani.
Dimpreunaă poposiseraă pe meleagul valah, şi tot dimpreunaă se

cuvenea saă se urneascaă de la Dunaă re. Aşa socotea boier Nichifor Negru,
aşteptaâ nd slujitorii saă maâ ntuie maă runţişurile plecaă rii.
Aprinsese luleaua şi pufaă ia cu îâmpaă caă ciune deplinaă , spaă laâ ndu-şi
caă utaă tura beteagaă îân bucuria oamenilor. Fecioru-saă u, Grigore, se
apropie netezindu-şi poalele contaă şului leşesc.
— Luaă m calea Bucureştilor.
Baă traâ nul îâi curmaă vorba:
— Ce saă caă utaă m acolo?
IÎşi cercetaă feciorul cu uimire, aceeaşi caă utaă turaă o îândreptaă apoi spre
boierii Corbu şi Dumbravaă .
— Adevaă rat, îâncuviinţaă Grigore, drumu-i cu ocoliş dar lipsit de
primejdie. IÎntr-o saă ptaă maâ naă suntem la Lvov.
Baă traâ nul claă tinaă din cap cu amaă raă ciune.
— Chibzuiţi, daraă , saă vaă îântoarceţi la leşi?
— Ba nu, raâ se boier Grigore, c-om cerşetori juvaă ţul ori milosaâ rdia
lui Duca! Primejdia cea mare s-a caă laă torit, socoatele cu feciorul
tejghetarului raă maâ n aceleaşi.
Nichifor Negru caă utaă ochii feciorului,
— Eu nu vaă urmez, faă tul meu! Raă maâ n îân Moldova.
Jupaâ neasa i se alaă turaă cu paşi îâmpleticiţi, purtaâ nd marama la ochi.
— Cum zici dumneata, boier Nichifor…
Judecaâ nd dupaă îâmbraă ţişarea Smaă raă ndiţei, Radu Andronic îâşi zise,
raâ zaâ nd, caă pe Ilie Machidon îâl aşteaptaă noapte grea. Muierea-i
dezmierda musteaţa, numai ochii le şopocaă iau.
— Bag de seamaă , se vaâ rîâ muscaă logofaă tul, caă chipriencele n-au
maă suraă îân frumuseţi. Deunaă zi, la Lvov, Ilie s-a îântaâ lnit cu vara
-325-
dumnealui, un şarpe de muiere care nu-l mai slaă bea din îâmbraă ţişaă ri…
Smaă raă ndiţa îâşi clopoţi raâ sul:
— Apoi, cinstite boier Andronic, se cere saă afli caă tot satul suntem
rubedenii şi tare ne mai bucuraă m caâ nd drumurile ni se îâncrucişeazaă .
Azi-noapte, de pildaă , Vasile, nepotul unei cumetre de-a naşului, nu se
îândura saă maă lase din braţe…
Logofaă tul suspinaă limpezit pe de-antregul:
„La aprig staă paâ n ai intrat, Machidoane!“
Ahmed straâ nse maâ na jupaâ niţei:
— Şi-acum?
Raluca îâi zaâ mbi cu dulceaţaă :
— Vreau saă -ţi araă t ţara valahilor.
Porunci surugiului saă maâ ne. IÎn urma raă dvanului staă ruia o luminaă
liliachie.
Tot vaâ nturaâ nd şi cernind zadarnic ţaă rmul de trei zile, jupaâ n Eustaţiu
Craă pusnic îâşi faă cu socoata caă pe Iliuţaă îâl poate dibui acum printre cei ce
se veseleau la draă caă riile unor boscari din Braă ila. Socoataă norocoasaă
caă ci, strecuraâ ndu-se printre guraă -cascaă şi cheflii, zaă ri caă pşorul baă lan al
baă ietanului. Numai caă Iliuţaă , faă raă a lua îân seamaă blestaă maă ţiile
pehlivanilor, îâşi iscodea drum, ferind roţile carelor. Caă lca îângaâ ndurat, cu
traă istuţa saă raă cuţaă , spaâ nzurataă pe umaă r.
Ochii meşterului argintar se umpluraă , de bucurie. Din doi paşi fu
laâ ngaă el şi-i prinse braţul subţirel. Iliuţaă ridicaă privire mirataă apoi,
recunoscaâ ndu-l pe chelbosul cel ciufut, prinse a zaâ mbi.
— IÎncotro? îâl iscodi argintarul.
Iliuţaă faă cu ochii mari, uluit de asemenea îântrebare.
— La Plopşoru!
Meşterul îâşi caă uta cuvintele, dezmierdat de bucurie mare, feţişoara
uscaă ţivaă a baă ietanului îâi isca lacrimaă :
— De trei zile te caut…
— Are domnia ta saă -mi spunaă ceva anume?
— Am… M-ai îândatorat peste maă suraă şi se cuvine saă maă raă splaă tesc.
Baă ietanul clipi nedumerit, faă cu pas îânapoi. Oare o bolunzit pleşuvul?
Despre ce soi de datorinţaă graă ia?
— Ţi-ai îâmpaă rţit merindea cu mine, ai uitat?
Iliuţaă îâncepu saă raâ daă :
— Domnia ta şuguieşte. Apaă i dacaă şi aceea se cheamaă datorinţaă , iaca
-326-
OCHII JUPÂNIŢEI
ne-am procopsit…
Jupaâ n Craă pusnic dezmierdaă , cu maâ naă tremuraâ ndaă , creştetul baă laă ior.
Degetele trebaă luiau tremuraâ nd, pe fiicaă -sa Sabina n-o maâ ngaâ iase o
singuraă dataă îân cincisprezece ani.
— Vinaă cu mine, baă iete! Sunt om cuprins şi oi pune umaă rul saă ajungi
tot asemenea. Dacaă ţi-a place, mi-i deprinde meşteşugul, dacaă nu, un
altul, dupaă cum ţi-a fi vrerea.
Iliuţaă claă tinaă capul cu hotaă raâ re şi cumpaă naă .
— Mulţaă mesc, jupaâ ne, dar aceasta nu se poate. Eu mi-s gospodar din
Plopşoru şi nu chibzuiesc saă -mi schimb hramul. Tataia, odihneascaă -l
Dumnezeu, avea vorbaă tare îânţeleaptaă : „Noi, moldovenii din cotul ista,
moştenim o vatraă şi-o faâ ntaâ naă …“ Iacaă , la acelea maă îântorc, dupaă ce mi-
oi lua ziua buna de la domnia ta şi te-oi pofti saă -mi calci îân baă taă turaă
caâ nd te-o maâ na vreo nevoie, ori dragul de voroavaă despre zilele
caă laă torite…
Jupaâ n Craă pusnic raă mase cu ochii la faă ptura firavaă . Iliuţaă paă şea
moşnegeşte, cu umeri gaâ rboviţi şi privirea îân ţarinaă , printre carele şi
raă dvanele bucşite de bucurii.
IÎl îânsoţeau, la Plopşoru, curmeiul roşu de la gaâ tul lui Tilicaă şi suraâ sul
maă icuţei Taisia.
-327-
Cuprins
Prolog................................................................................................................................ 5
1. Ochii jupaâ niţei...................................................................................................... 11
2. Stavros.................................................................................................................... 35
3. Logofaă tul de tainaă al Braâ ncoveanului.........................................................65
4. Urzeala................................................................................................................. 102
5. Osaâ nda.................................................................................................................. 127
6. IÎn slujba Ţaă rilor Romaâ ne..............................................................................148
7. Raă spunsul............................................................................................................ 168
8. La hanul taă tarilor............................................................................................. 212
9. Cancelaria neagraă ............................................................................................ 229
10. Pe drumurile giurgiului................................................................................. 261
11. Iscoadele Cantacuzinului.............................................................................. 327
12. Zidul viu............................................................................................................... 351

Ochii Jupanitei de Rodica Ojog-Brasoveanu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ochii Jupanitei de Rodica Ojog-Brasoveanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RODICA OJOG-BRAŞOVEANU (28 august 1939-2 septembrie

2002), celebraă autoare de romane poliţiste din Romaâ nia, a urmat

-roman istoric – ciclul Andronic-

Diminicioara, ascunsaă dupaă cula dealurilor supuse raă saă ritului,

Degetele meşteşugarilor se albiseraă straâ ngaâ nd sculele îân caă uşul

OCHII JUPAÎ NITş EI

La ceasul caâ nd naşte îântunericul, opt sute de minarete îântindeau

Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, paă storul

Secera lunii, scaă pataă de pe flamurile oastei otomane. asudase

Pe bunaă dreptate, casele postelnicesei Eufrosina Balş erau socotite

Postelniceasa desprinse cu baă gare de seamaă pecetea scrisorii, adusaă

A doua zi, la ceasul caâ nd soarele se strecoaraă cu ferealaă printre

Ahmed-Septar îâşi ascunse tremurul maâ inilor de caă utaă tura

Noaptea îânchisese demult ochii ghimirliilor şi a hudubaă ilor 1

Filipescu caâ ntaă ri lung zdreala de om din faţa sa. Semaă na cu un

Naă scutaă îân pustaă , diminicioara ungureascaă îâncaă runţea degrabaă , se

LOGOFAĂ TUL DE TAINAĂ

Pe Dimitrie din neamul Cantemireştilor, osmanlaâ ii şi trimişii curţilor

Peste drum de casele lui Dimitrie Cantemir, un turc, un maă gar si o

Sfada armelor ciuli urechea Paingului.

Grecimea Fanarului privea cu raă suflurea taă iataă isprava valahilor.

Ceainaă ria lui Ghiorghidis din mahalaua Fanarului gemea de grecime.

Socotinţele logofaă tului se adevereau. De patru ceasuri, Stavros

Stavros privea flaă caă rile şovaă ielnice iţite la fereşti.

— Un copil, Ramy! spuse sultanul lungindu-şi suraâ sul.

— Caâ ţi oşteni socoteşti caă ar putea tocmi? îântrebaă Braâ ncoveanu.

— Iataă dovada, prea fericitule, suspinaă Ramy Mehmet îântinzaâ ndu-i

— Poruncile le-a slobozit boierul Manolache Filipoiu, raă spunse

Un strigaă t îânfundat, de fiaraă îânjunghiataă straă baă tu seraiul. „Fatma!

— Acel îânsoţitor, izbaă vit chipurile de Manolache Filipoiu, urmaă

— Preţul celei dinţii nopţi de dragoste, raă spunse Ramy Mehmet, e

Ploaia baă tea îândaă raă pnicaă acoperişurile Lvovului, asuprind

— Grecul a rostuit asemenea legaă maâ nt de la Grigore Negru şi de la

IÎN SLUJBA Tş AĂRILOR ROMAÎ NE

Cel dintaâ i vorbi Cantacuzinul.

— Eshede, ah lefe, nezere!2 rosti Osman ţinaâ nd maâ inile îâncrucişate pe

Constantin Braâ ncoveanu rupse taă cerea:

Cei dintaâ i se urniraă opincarii. Moşnegii aveau saă povesteascaă

IÎn cetatea de scaun a Valahiei, vestea osaâ ndei poruncitaă de padişah

Vestitorii primejdiei puseseraă staâ paâ nire asupra Vasluiului, taâ rg

Zvonul osaâ ndei ciocaă nea cu degete de gheaţaă la ferestrele

Sabina îâi saă ri de gaâ t.

Clopotele bisericilor pisau maă runt noaptea pogoraâ taă asupra

Tulnicele moţilor îâmpingeau noaptea de umeri, raă suflarea muntelui

Zaâ mbetul cel blaâ nd al soarelui de dimineaţaă se ivi de dupaă cula

— Pesemne Vlaă dica s-a smintit de tot, mormaă i furioasaă baba

„Ce-ai, Didino, ce boceşti?

— Paşalaâ c! şoptea vaâ ntul.

…Las moşiile Răchita, Grauri si Scărişoara, nepotului meu Ioan,

…Aştern acestea spre ştiinţa tuturor, aflându-mă acum la răscrucile

Adumbrit la chip şi la cuget, dar mai cu seamaă buimaă cit, trecea

De ce se numea acel sat de la potcoava Prutului, Plopşoru, avea saă

Semnele primejdiei dobaâ ndiseraă vlagaă , vestind faă raă de odihnaă :

LA HANUL TAĂ TARILOR

De îândataă ce trecuraă hotarul Moldovei dinspre soare raă sare,

Drumul prin pusta taă tarilor umbla neghiob, lipsit de sprijoana

Ochii jupaâ niţei Raluca umpluraă cortul cu luminaă dulce de ametist.

Focurile nohailor osteniseraă , deasupra aşezaă rii poruncea somnul.

Anastasia, pre numele de fataă Buhuş, mama voievodului Constantin

Kir Pylarino, doftorul Curţii Domneşti, se gaă tea de drum. Porunca o

Către Mecid Aziz Yavuz, paşa de la Ienicöy, poruncim:

Vodaă cerceta cu mirare îânfaă ţişarea muierii. E drept, auzise multe

„Din zece oameni, chibzui Cantacuzinul caă laă torindu-şi privirea pe

Din pivniţa Cancelariei Negre – Cabinetul Negru îâi spuneau doar