MOȘ ION ROATĂ ȘI CUZA VODĂ

de Ion Creangă
După cum ştiţi, din povestea „Toţi românii cântă Hora Unirii”, moş Ion
Roată a fost ales în sfatul Uniri fiindcă era un om cinstit, cuviincios şi sfătos,
cum sunt toţi ţăranii români de pretutindeni.
Numai că după câte văzuse şi păţise cu boierul care era moşier în satul
Câmpuri, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici pe limbă,
adică spunea omului verde în faţă tot ce avea pe inimă.
În sfatul pentru Unirea din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai
mari , şi mai mici; şi mai bătrâni şi mai tineri; şi mai învăţaţi şi mai
neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Când avea loc câte o adunare , se făcea
vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, că , de vorbeau şi se certau cum
să se facă Unirea – cea mai dreaptă cauză a neamului românesc – lupta între
timpul de faţă cu timpul din trecut.
Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate nu mai vorbeau
româneşte, ci se prosteau , vorbind franţuzeşte, nemţeşte, erau certăreţi
asupra trecutului şi nerespectuoşi cu cei în vârstă – ce mai, erau foarte
guralivi. Vorba,portul, apucăturile bătrâneşti nu le mai venea la socoteală. Şi
din această pricină, unii, în aprinderea vorbelor urâte îi numeau pe cei
bătrâni: „vechituri ruginite”, işlicari (prostănaci) şi câte le mai venea în
minte, după cum le era şi creşterea: dă, nu erau ei învăţaţi ?…
Nu-i vorbă că şi unii boieri erau nătângi (proşti) cum era şi boierul din
satul lui moş Ion Roată.
Uneori, când se mâniau, boierii cei bătrâni îi făceau pe cei tineri: „bonjurişti,
pantalonari , oameni smintiţi , ciocoi înfumuraţi, stricători de limbă şi de
obiceiuri.
În aşa neînţelegere de idei se aflau boierii bătrâni cu cei tineri , din
sfatul Unirii al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii erau pentru Unire. Numai
atâta că bătrânii voiau Unire cu tocmeală, iar tinerii doreau Unire
fără socoteală, cum s-a şi făcut.
Printre toţi boierii bătrâni se afla unul bătrân mai cu dragoste de
oameni şi de ţară, pe nume Alecu Forăscu, care ţinea toate obiceiurile
strămoşeşti, avea mare luptă pentru Unire , dar se supăra pe boierii tineri
tolocănindu-i (certându-i), mustrându-i : ba că nu vorbesc drept româneşte –
cum vorbeau părinţii lor, ci au stricat graiul strămoşesc, de nu-i mai
înţelegea nimeni; ba că de când cu străinătatea s-au înstrăinat şi de ţară: de
lege, de limbă, de inimă şi chiar de dragostea pentru săteni. Şi iaca aşa ,
câte şi mai câte. Dar aş dori să-i întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să
spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai
nimănui, sărmanii oameni ! „Cine se scoală mai de dimineaţă acela e mai
mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău ca pe vite. Ba că e vai
de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale la cale. Şi câte şi mai câte
năzdrăvănii de-alde aceste.
Acum vine alta la rând: Într-una din zile, cum vorbea „frumos” un
boier dintre cei tineri , iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:
– „Aveţi bunătate cucoane, de vorbiţi mai moldoveneşte, să ne
dumirim şi noi; căci eu unul drept să vă spun, că nu pricep nimic, păcatele
mele !
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Roată, zicându-i cu glas
poruncitor şi răutăcios:
– Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule ? Tacă-ţi gura mă,
dac-ai venit aici: c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi-ai să vezi tu ce-ai să
păţeşti ! Nu ţi-a lua nimeni din spate, ce ştiu eu… Auzi, obrăznicie. Eu moşier
– cu toate pământurile din sat , şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite
ce gură face alături cu mine !…
Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în adâncul sufletului, răspunde
cu glas plângător:
_Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi
câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici, să
vă bateţi joc de noi ? Ei, cucoane, cucoane ! Puternic eşti, megieş (vecin) îmi
eşti,ca ţăran – răzeş ce mă găsesc , şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale,
când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar, să nu vă fie cu
supărare, că noi, cu palmele astea bătătorite , vă ţinem pe dumneavoastră
de-atâta amar de vreme, şi dumneavoastră vă bateţi joc de noi: din mojici,
ghiorlani şi dobitoci nu ne scoateţi. Dar să ne fie cu iertare cucoane, v-aţi
învăţat a lua focul totdeauna cu mâinile astea mojiceşti… tot ale noastre , ale
celor horopsiţi !
La această adunare se afla şi colonelul Alexandru Cuza, care a dat
mâna prieteneşte cu moş Ion Roată, când a văzut că a avut curajul să-l
înfrunte pe boier.
 În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în sfatul (şedinţa)
mai marilor oameni din Moldova, s-a înfăptuit Unirea, şi apoi deputaţii s-au
întors fiecare pe la casele lor
Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza Vodă spre Bucureşti, a
poposit la Aiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.
Printre mulţimea aceea de oameni ce se înghesuia să-l vadă pe
Cuza, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în
vârful unei prăjini. Cuza vodă înţelegând că trebuie să fie vorba de vreun
suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea celui care vrea să ajungă la
el. Şi când acolo, cine credeţi că era ? Chiar Ion Roată, care a şi
îngenuncheat dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimi în ochi, şi
dându-i hârtia scrisă pe ambele feţe.
– Ia te uită, prietenul şi tovarăşul meu vechi, moş Ion Roată. Ia,
ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi fără sfială ce durere ai ! Ţi-a făcut cineva
vreun neajuns ! ?
Moş Ion Roată se ridică şi se jelui domnitorului despre toate
nelegiuirile pe care i le făcuse boierul cel puternic , megieşul lui din satul
Câmpuri: cum a pus feciorii boiereşti să-i omoare vitele (vacile, caii, oile,
porcii).
– Îţi poţi închipui, măria ta, ce urgie (necaz) era pe capul meu ! Şi
dacă am văzut că nu mai încetează cu jafurile asupra mea, mi-am luat inima-
n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc să-mi spună şi el
un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu toate slugile de la
curtea boierească,încât am crezut că a căzut cerul pe mine, de ruşine. Ba
încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-o călca piciorul în ograda
boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul
! Şi uite-aşa , măria ta, m-a lăsat sărac, lipit pământului, ba mi-a ridicat şi
cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru !
Cuza vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a
vorbit. Şi când a isprăvit vorba, Cuza vodă i-a pus în mână două fişicuri de
bani galbeni (napoleoni) zicându-i cu bunătate:
– „Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi cumpără-ţi alte
animale, cum te-a lumina Cel de sus. Iar pe boier lasă-l în judecata lui
Dumnezeu
Lui moş Ion Roată i se umplu din nou ochii de lacrimi, şi sărutând
mâna lui Cuza vodă, ca semn de mulţumire , zise oftând:
 – Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria ta ?
– „Cu ruşinea iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza vodă,
sărutându-l şi pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo, Du-te
acum, şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că pe unde te-a scuipat
boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea”.
– „Şi iaca aşa s-a sfârşit povestea mea !”