INTRODUCERE

Omul, este o parte esenjială a naturii, trăind întru-un mediu fără viată
(apă, aer, pământ) dar şi într-un mediu cu viată (biologic) reprezentat de
toate vieţuitoarele.
Cunoştinţele despre corpul omenesc sunt furnizate de: '
anatomia umană - care studiază alcătuirea corpului omenesc şi

- care studiază funcţiile organelor şi sistemelor de organe ate

organismului uman. Organismul uman are trei funcţii fundamentale:
l - de relafe - prin care se asigură integrarea organismului în
mediul de viată: . \\-de nutriţie - prin care se
realizează schimb de materie şi
energie cu mediul;
III - de reproducem - prin care se asigură înmulţirea organismului
şi perpetuarea speciei.

I. FUNCŢIILE DE RELAŢIE
Funcţiile de relaţie - sensibilitatea şi mişcarea sunt realizabile cu ajutorul:
1. sistemului nervos;
2. organelor de simt;
3. sistemului endocrin;
4. sistemului locomotor.
1.1. Sistemul nervos (SN)
Sistemul nervos este alcătuit din ţesut nervos care este format din
două tipuri de celule:
- nervoase (neuroni);
- gMate (se găsesc printre neuroni având rol de susţinere, hrănire a
neuronilor, se pot divide şi sunt de 10 ori mai multe).
• SNpoatefi:
- somatic (de relaţie) - asigură integrarea în mediul de viaţă;
- vegetativ - coordonează activitatea organelor interne şi poate fi
simpatic st parasimpatic, ce acţionează simultan şi
antagonic (când unul stimulează celălalt inhibă).
• După poziţia componentelor safe SN este:
- sistem nervos central (SNC):
encefe/-adăpostit m cutia craniană;
măduva spinării- localizată în coloana vertebrală:
 a. Mai mulţi muguri se grupează în papile gustative (ridicaturi la
suprafaţa mucoasei limbii). Papilele gustative au diferite forme:
- de ciupercă (fungiforme);
- de foi (filiforme);
- ca nişte cupe (caliciforme). •
Calea de conducere:
- substanţele cu gust (sapide) se dizolvă în salivă şi excită cilii
celulelor receptoare din muguri, excitaţia ajunge la neuronii ai căror
axoni formează nervii gustativi ce duc influxul nervos la scoarţa
cerebrală unde apare senzaţia de gust.
Omul percepe patru gusturi fundamentale (fig. 2.3):
- dulce (la vârful limbii);
- amar (la baza limbii - papilele sunt aşezate în formă de V şi sunt
caliciforme);
- sărat (pe marginile limbii);
- acru (pe margini dar mai în spate).
Omul poate distinge câteva sute de gusturi diferite şi se adaptează
repede la gust.
Simţul gustativ alături de cel olfactiv au rol în selectarea hranei,
evitarea alimentelor alterate, stimularea sucurilor digestive. Pierderea
mirosului duce la afectarea gustului.
Igiena nasului si a limbii
Pentru protejarea acestor organe se impun o serie de măsuri:
- evitarea consumării alimentelor fierbinţi, prea reci, prea
condimentate;
- evitarea consumării laptelui nefiert ce poate provoca stomatita
aftoasă;
- evitarea aglomeraţiilor în timpul epidemiilor de gripă, sau a
contactului cu persoanele bolnave;
- înlăturarea chirurgicală a polipilor (formaţiuni cărnoase ce pot să
jjparâjrjermjcoasajŢazală).
-7 fig. 2.3 t Ochiul - organ al vederii
Captează din mediul înconjurător informaţii luminoase; el percepe
Receptorul gustativ
aproape 90% din informaţiile primite din mediu;
a. mugurele gustativ: 1. cili; 2. mucoasa limbii; 3. celulă receptoare; 4.
nerv gustativ; 5. dendrite ale neuronilor ce formează n. gustativ; 6. Ochiul este alcătuit din:
celulă de susţinere 1'. glob ocular - fixat în orbită cu ajutorul muşchilor ce permit
b. limba: 1. amar; 2. acru; 3. sărat; 4. dulce; 5. rădăcină; 6. corp; 7. vârf mişcările;
22
- are rol de protecţie; ,
2. organe anexe - reprezentate de pleoape, conjunctivă, sprâncene, - în partea anterioară devine subţire şi transparentă
gene - ce au rol de protecţie şi glande lacrimale formând corneea.
care produc lacrimi ce umezesc şi curăţă ochiul. 2. coroida - este bogat vascularizată având rol de hrănire a ochiului;
- în partea anterioară se îngroşă şi formează corpul ciliar
fig. 2.4 alcătuit din muşchi ciliari şi procese ciliare (ce sunt
aglomerări de capilare sanguine ce produc umoarea
apoasă ce se varsă în camera anterioară a ochiului);
- tot în partea anterioară prezintă irisul - o lamă circulară
alcătuită din muşchi circulari şi radiari - ce prezintă în
mijloc orificiul numit - pupilă.
3. retina - în partea posterioară este sensibilă la lumină şi prezintă
17 două pete:
16 - galbenă prezintă celule receptoare:
- cu con - pentru vederea diurnă şi cromatică; sunt 5-7
milioane;
- cu bastonaş - pentru vederea nocturnă, crepusculară,
sunt 125-130 milioane. Pe mijlocul petei galbene există
numai celule cu con şi aici se formează cea mai clară
imagine (fovea centralis). . oarbă - este fără receptori şi
pe aici iese la exterior
nervul optic.
Globul ocular prezintă medii transparente străbătute de razele
luminoase şi anume:
- corneea - este bogat inervată şi foarte sensibilă;
10 - umoarea apoasă - localizată în camera anterioară a ochiului între
cristalin şi retină şi este permanent înlăturată în
sistemul de vene al ochiului;
- cristalinul - este o lentilă biconvexă ce se prinde de corpul ciliar prin
Ochiul nişte ligamente;
I. cristalin; 2. umoare sticloasă; 3. pata galbenă; 4. pata oarbă; 5. nerv optic; - umoarea sticloasă - o masă gelatinoasă localizată în camera
6. capilare retiniene; 7. scterottea; 8. coroida; 9. retina; 10. corp ciliar; posterioară între cristalin şi retină.
II. comee; 12. umoare apoasă; 13. lumina; 14. ax AP; 15. pupila; 16. iris; Rolul ochiului:
17. ligamente Razele luminoase în drumul lor spre retină străbat mediile
Globul ocular (fig. 2.4): transparente ale ochiului şi suferă o triplă refracţie:
- este sferic; - prima pe cornee - este cea mai importantă;
- de la exterior la interior prezintă trei tunici: - a două - pe faţa anterioară a cristalinului;
1. sderotica - este alb sidefie, groasă; - a treia - pe faţa posterioară a cristalinului.
Ulterior se concentrează în spatele cristalinului într-un punct numit
focar, în cazul unui ochi normal pe retină, în pata galbenă, unde se
formează imaginea mai mică şi răsturnată a obiectului privit.
Pentru a putea vedea clar obiecte situate la distanţe diferite ochiul
uman suferă un proces de acomodare. Un rol important are cristalinul
care:
- se aplatizează când privim obiecte mai îndepărtate;
- se bombează când privim obiecte la distanţă mai mică de 6 metri.
Obiectele sunt văzute clar, până la 15-20 cm depărtare de ochi
(punct proximum). în acomodare intervine şi pupila care se măreşte
sau se micşorează (prin contracţia muşchilor irisului) reglându-se
astfel cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi.
Defectele vederii
• Miopia - imaginea se formează înaintea retinei (axul antero-posterior
al ochiului este prea lung); - se corectează cu
lentile divergente (biconcave).
• Hipermetropia - imaginea se formează în spatele retinei (axul prea
scurt);
- se corectează cu lentile convergente (biconvexe). . Prezbitismul -
imaginea se formează în spatele retinei datorită pierderii fig. 2.5
elasticităţii cristalinului, deci a puterii lui de acomodare; - apare
odată cu înaintarea în vârstă. Urechea
• Daltonismul- este incapacitatea de a distinge culorile, în special roşu 1. pavilion; 2. canal auditiv extern; 3. timpan; 4. ciocan; 5. nicovală; 6. scăriţă;
de verde. 7. melc; 8. fereastra ovală; 9. canale semicirculare; 10. os temporal
• Conjunctivita - este o boală ce se manifestă prin inflamarea conjunc-
tivei datorită microbilor sau corpurilor străine.
2. Urechea medie - o cămăruţă cu aer atmosferic deoarece comunică
. Orbirea - poate fi provocată de tumori, de lezarea nervului optic, de
cu naso-faringele prin trompa lui Eustachio;
desprinderea retinei, rănirea corneei, hipertensiune la nivelul
- conţine trei oscioare articulate între ele: ciocan,
vaselor de sânge din cornee, etc.
nicovală, scăriţă;
Urechea — organ al auzului si al echilibrului - este separată de urechea internă prin fereastra ovală
(pe care se sprijină scăriţa) şi fereastra rotundă.
Este localizată în cea mai mare parte în stânca osului temporal al 3. Urechea internă - conţine un labirint osos (ce conţine lichidul
cutiei craniene. Alcătuire (fig. 2.5): perilimfă) căptuşit de un labirint membranos (ce
conţine lichidul endolimfă) format din:
1. Urechea externă - pavilion (pâlnie) cartilaginos învelit în piele; - 3 canale semicirculare membranoase;
- canal auditiv extern;
- vestibul membranos: - utricula
- timpan - membrană elastică, bombată spre
- sacula
interior.
- melc membranos (canal cohlear) - este un canal
răsucit de două ori şi jumătate în jurul unui ax
central, osul columelă.

Rolul urechii:
1. Funcfia auditivă - sunetul ia naştere prin vibraţia unui obiect şi se
poate transmite prin aer sau prin lichide şi corpuri
solide;
- receptorii de auz sunt reprezentaţi de organul lui
Corti localizat pe membrana bazilară în melcul
membranos care este împărţit în două rampe (ce
conţin lichidul endolimfă şi comunică între ele
printr-o deschizătură numită helicotremă):
a. superioară (vestibulară);
b. inferioară (timpanică)
- undele sonore sunt captate de pavilion şi parcurg
următorul drum:
lUnde sonorei -> iPavilion| -t Icăhal auditiv l -> [Timpan (vibraţii))
-»ICiocan, nicovală, scăriţă| -> Fereastra ovală vibreazăl -> -> l Peri
limfă l
Endo lim fă l -> [Celulele receptoare au ditive care sunt excitate |
Excitaţia auditivă se transformă în influx nervos, condus de nervii
auditivi în lobii temporali ai scoarţei cerebrale unde se formează
senzaţia de auz. 2. Funcfia de echilibru - receptorii pentru echilibru sunt
localizaţi:
a. la baza canalelor semicirculare şi
reprezentaţi de creasta amputară;
b. în utriculă şi saculă şi reprezentaţi de
aparatul otolitic = alcătuit de o reţea
gelatinoasă în care plutesc granule de
CaCO3 (carbonat de calciu) numite otoliţi.
- receptorii percep mişcarea capului şi corpului,
excitaţia este transmisă sub formă de influx
nervos, prin nervul vestibular (de echilibru) la
scoarţa cerebrală, în lobii temporali, unde
apare senzaţia de echilibru.
Afecţiuni ale urechii:
• Otita - este o inflamare a urechii, ce poate fi externă sau medie,
localizată în zona timpanului;
• Mastoidita - inflamarea cavităţii osoase în care se află urechea medie;
• Surditatea - se datorează spargerii timpanului, unor leziuni ale nervu-
lui auditiv sau ale centrului nervos din creier.
1.3. Sistemul endocrin (glandele cu secrete internă)
în organismul uman există trei categorii de glande:
/. exocrine = cu secreţie externă; ele au un canal de secreţie ce se
deschide la exteriorul corpului (ex. glandele sebacee,
sudoripare) sau la interior în cavităţi (ex. glandele
salivare, gastrice);
2. endocrine = cu secreţie internă; ele nu au canal de secreţie iar
produsul lor numit hormon se varsă în cantităţi mici în
sânge şi limfă. Hormonii sunt substanţe chimice cu rol
stimulator sau inhibitor (de încetinire) comparabil cu
acela al sistemului nervos vegetativ. Hormonii
intervin în procesele de creştere, nutriţie,
reproducere, acţionând asupra metabolismului. Exemple:
- hipofiza, tiroida, suprarenalele, epifiza, paraţi roidele.
3. mixte = glande cu secreţie internă şi externă
Exemple: - pancreasul, glandele sexuale.
Activitatea glandelor poate fi scăzută = hipofuncjie (hiposecreţie) sau
crescută = hiperfuncjie (hipersecreţie) şi astfel apar diferite boli
endocrine uneori grave sau mortale.
- localizată la baza creierului fiind legată direct de hipotalamus;
- cântăreşte 0,5g;
- este numită şi "creier endocrin"
- este alcătuită din 3 lobi:
• anterior (adenohipofiza = 75%) ce are ca hormon principal - hor-
monul de creştere ce asigură dezvoltarea normală a
scheletului (a oaselor lungi):
- hiposecreţia - nanism (piticism); copilul e proporţional dar
mic de statură (0,80-1,20 m);
- hipersecrefia: - în copilărie - gigantism = creştere
exagerată (2,50m);
- la adult - acromegalia (cresc extremităţile
-nas, limbă, degete, urechi; duce la moarte).
• mijlociu ce produce un horruon cu rol în colorarea pielii;
• posterior (neurohipofiza = 23%) care varsă în sânge hormoni ce
reţin H2O în corp sau au rol în expulzia fătului în momen-
tul naşterii.
Tiroida (glanda creşterii):
- localizată în partea anterioară a gâtului, în faţa traheii;
- cântăreşte 25-30g, fiind cea mai mare glandă endocrină;
- este alcătuită din doi lobi legaţi printr-o punte având formă de potcoavă
sau fluture şi este puternic vascularizată;
- principalul hormon este tiroxina care conţine iod. în regiunile sărace în
iod tiroida creşte în volum şi apare guşa;
- hiposecreţia de hormon - în copilărie = cretinism guşogen (copilul nu mai
creşte, este întârziat mintal); - la adult =
slăbirea forţei fizice şi intelectuale, inima bate
rar, temperatura corpului scade, buhăirea
feţei, ochi umflaţi, se pierde interesul faţă de
mediu.
- hipersecmţia = boala lui Basedow (persoana slăbeşte, bătăile inimii şi
respiraţia se accelerează, ochii sunt bulbucaţi, este
sensibil şi irascibil);
Paratiroidele:
- sunt două perechi;
- localizate pe lobii tiroidieni;
- produc un hormon cu rol important în reţinerea calciului în organism;
- hiposecreţia duce la tetăhie - boală care se manifestă prin spasme
musculare ce pot apărea şi la muşchii netezi;
Exemplu: la laringe, ducând la moarte prin asfixie.
Glandele suprarenale:
- se află deasupra rinichilor;
- prezintă o zonă externă ce produce un grup de hormoni cu rol în
metabolismul apei, ionilor etc., şi una internă ce produce adrenalină,
hormon ce determină accelerarea inimii, respiraţiei şi intervine în
adaptarea la situaţii neobişnuite (frică, emoţii, fugă, stres, etc.).
Timusul - glanda copilăriei
- localizat înapoia sternului (la bifurcarea traheii în cele două bronhii);
- în copilărie este mare şi în plină activitate, având rol în creşterea şi
dezvoltarea oaselor (prin hormoni);
- după pubertate involuează;
- are rol în formarea limfocitelor T cu rol în imunitate. Hormonul său are
acţiune antagonică hormonilor sexuali.
- localizată în partea posterioară a diencefalului;
- formă de con de pin;
- este dezvoltată în copilărie având acţiune inhibitoare asupra glandelor
sexuale (împiedică pubertatea precoce) şi prezintă legături cu retina -
lumina inhibă activitatea glandei iar întunericul o stimulează.
Pancreasul endocrin:
- glanda este localizată în cavitatea abdominală spre stânga;
- este alcătuit din insule celulare (insule Langerhans) ce produc
hormoni;
- principalul hormon = insulina care menţine constantă cantitatea de
glucoza din sânge (0,7- 1,10g/l);
- hiposecreţia - duce la hiperglicemie ce poate duce la apariţia
diabetului zaharat (multă glucoza în sânge, se bea
multă apă, transpiraţie abundentă, se elimină glucoza
prin urină, etc.); netratat duce la moarte.
Testiculul si ovarul endocrin:
- secretă hormoni masculini (ex. testosteron) şi feminini (ex. foliculina);
- hormonii sexuali au rol în apariţia caracterelor sexuale secundare, în
creştere.
Exemple: - la fete = apare menstruaţia, se dezvoltă sânii, se lărgeşte
bazinul şi se îngustează talia, se subţiază vocea, apare
pilozitatea în anumite zone ale corpului; - la băieţi = se
dezvoltă organele sexuale, pilozitatea este mai
abundentă, se lărgesc umerii, iar bazinul rămâne îngust,
apar primele poluţii (scurgeri de spermă) vocea se
îngroaşă, se dezvoltă musculatura.
I.4. SISTEMUL LOCOMOTOR
Cuprinde în alcătuirea lui:
1. Sistemul osos - partea pasivă;
2. Sistemul muscular - partea activă.
Sistemul osos
Este alcătuit din totalitatea oaselor legate între ele prin articulaţii ce
formează scheletul.
30
• Articulaţiile:
1. fixe-nu permit mişcări (ex. oasele cutiei craniene ce au margini
zimţate);
2.semimobile - permit mişcări limitate (ex. între vertebre);
,4 5 3.mobile - permit mişcări ample (ex. articulaţia femurului cu bazinul; a
umărului; a genunchiului)
- un os este rotunjit, celălalt scobit; sunt acoperite de cartilaje
de articulaţie, între care se găseşte un lichid şi totul e
acoperit de o capsulă protectoare.
• Ţesutul osos:
• alcătuire:
b. 1. substanţă fundamentală formată din apă, săruri minerale de Ca şi P
şi oseină;
2. celule: - osteoblaste (tinere);
- osteocite cu prelungiri adăpostite de cavităţi numite
osteoplaste;
- osleoclaste (gigant cu multe enzime).
3. fibre de colagen
-clasificare:
1. compact: - format din lamele osoase concentrice;
- se găseşte în diafiză, la suprafaţa epifizelor, şi suprafaţa
oaselor scurte şi late;
2. spongios (buretos): - are lamele osoase subţiri încrucişate între ele
rezultând cavităţi ce conţin măduvă roşie;
- se găseşte în epifize şi în oasele scurte şi late;
- are rol în formarea celulelor sângelui.
• Scheletul
• alcătuit din trei părţi:
fig. 4.1
1. Scheletul capului:
- cutia craniană:
Tipuri de oase - os frontal;
a. os scurt; b. os lat, c. os lung; 1. ţesut spongios; 2. ţesut compact; 3. - 2 oase temporale;
ţesut cartilaginos; 4. periost; 5. canal medular; 6. epifiză - 2 oase parietale;
- Oasele: - os occipital.
- organe dure, rezistente dar şi elastice, formate din ţesut osos având - oasele feţei:
nervi şi vase de sânge proprii; - maxilar;
- după formă şi structură pot fi: - mandibulă.
1. lungi (fig. 4.1);
- 2 capete = epifize acoperite de articulaţii
- parte centrală = diafiză:
• acoperită de periost, membrană conjunctivo-vasculară (rol de
creştere în grosime a osului şi de hrănire a lui);
• prezintă în mijloc canalul medular (ce are măduvă roşie la făt şi
galbenă la adult);
• este legată de epifize printr-un ţesut cartilaginos cu rol de
creştere în lungime a osului.
Exemple: humenjs, femur - cel mai lung os.
2. late:
Exemple: omoplat, stern, coaste
3. scurte:
Exemple: încheietura mâinii, piciorului, vertebre.
2. Scheletul trunchiului: - membre posterioare:
- coloana vertebrală • centura pelviană leagă membrele de trunchi:
• 33-34 vertebre suprapuse: - 7 cervicale; - oase coxale (bazinul);
- 12 toracale; - os sacral format din sudarea vertebrelor sacrale;
- 5 lombare; • membru propriu-zis:
- 5 sacrale; - femur cel mai lung os; (coapsă);
- 4-5 coccigiene. - rotulă;
• prezintă curburi fiziologice: - cervicală; - tibie, fibulă (gambă);
- toracală; - tarsiene (7);
- lombară; - metatarsiene;
- sacrală - falange.
• vertebra este alcătuită din: - corp vertebral (ventral);
- arc vertebral (dorsal) cu Sistemul muscular
prelungiri Cuprinde totalitatea muşchilor din organism, alcătuiţi din
numite apofize; ţesut muscular, vase de sânge, nervi.
- între ele găsim orificiul vertebral
iar Clasificare:
prin suprapunere se a. - muşchi striaţi (scheletici) localizaţi pe oase asigură
formează mişcarea
canalul vertebral în care corpului şi contribuie la poziţia verticală.
găsim b. - muşchi netezi (viscerali) localizaţi la nivelul organelor interne;
măduva spinării. c. - muşchi striat de tip cardiac = miocard, muşchiul inimii.
- coaste = 12 perechi: Principalele grupe de muşchi striaţi:
• sunt arcuri de lamele osteocartilaginoase; 1. Muşchii capului:
• dorsal - se prind de vertebre; - ai feţei (asigură mimica);
• ventral - primele 7 se articulează cu sternul; - masticatori; ex-maseter;
- următoarele 3 se leagă prin cartilaj de a 7-a; ,2. Muşchii gâtului:
- ultimele două sunt libere (flotante). - sternocleidomastoidieni (asigură mişcarea capului şi gâtului);
- sternul: - hioidieni;
• os lat plasat pe mijloc în partea anterioară a corpului. - pielosul gâtului.
• capătul inferior al lui este aproape toată viaţa de 3. Muşchii trunchiului:
natură - spate şi ceafă: - trapez;
cartilaginoasă - marii dorsali;
3. Scheletul membrelor: - ai şanţurilor intervertebrale.
- membrele anterioare: - torace: - pectorali;
• centura scapulară - dinţaţi;
- leagă membrul de trunchi: - scapulă (omoplat); - intercostali;
- claviculă. - diafragma: separă cavitatea toracică de cea
• membru propriu-zis: abdominală
- humerus (braţ); - abdomen: ~ drepţi abdominali;
- radius, ulnă (antebraţ); - oblici interni;
- carpiene (8) (încheietură); - oblici externi.
- metacarpiene (palmă);
- falange (degete).
 4. Muşchii membrelor:
- membre anterioare: Structura (fig. 4.2)
- deltoid (umăr); - tendoane (capete);
braţ: - biceps (anterior); - triceps - corp muscular - acoperit de teacă conjunctivă ce separă şi în interior
(posterior); antebraţ: - flexori şi fascicolele de fibre musculare;
extensori; - fibra musculară = celula musculară (fig. 4.3);
- pronatori şi supinatori; • este alungită;
- muşchii palmei. • membrană celulară subţire;
- membre posterioare: • citoplasmă;
- muşchii fesieri; • mulţi nuclei dispuşi la periferie;
coapsă: - croitor - cel mai lung muşchi; • striaţii transversale formate de proteine contractile care formează
- adductori; discuri luminoase (clare) şi întunecate dispuse alternativ şi unele
- cvadriceps femural; sub altele dând astfel aspectul striat transversal al fibrei musculare.
- muşchii gambei;
- muşchii plantei (talpa piciorului).
Compoziţia chimică:
- apă - 75%
- substanţă uscată - 25%:
• săruri minerale;
• substanţe organice:
- glucide;
- lipide;
- proteine: - actina - proteină contractilă;
- miozina - proteină contractilă;
- mioglobina - pigment. fig. 4.3
Fibra musculară
1. nuclei periferici; 2. striaţii transversale; 3. membrană celulară;
4. citoplasmă
Proprietăţi:
1. excitabilitatea - proprietatea muşchiului de a răspunde (excita) la
acţiunea unui stimul;
2. contractilitatea - proprietatea muşchiului de a se contracta (scurta)
răspunzând excitaţiei, Contracţia se face
consumându-se energie provenită din oxidarea
glucidelor;
3. extensibilitatea - proprietatea de a se alungi sub acţiunea unei forţe;
fig. 4.2 4. elasticitatea - proprietatea de a reveni la forma iniţială după ce forţa
a încetat.
Structura muşchiului
1. fibră musculară; 2. fascicul muscular; 3. vase de sânge; 4. teacă
conjunctivă; 5. tendon.
Pârghiile (fig. 4.4)
Oasele, articulaţiile şi muşchii se asociază în realizarea oricărei
mişcări a corpului. Se formează astfel sisteme de pârghii de ordinul l, II,
III.
• de ordinul l (ex. articulaţia craniului cu coloana):
- punctul de sprijin S este articulaţia craniu-coloană;
- punctul de aplicare a forţei este reprezentat de muşchii gâtului;
- punctul de aplicare a rezistenţei este dat de greutatea oaselor feţei.
• de ordinul II (articulaţia labei piciorului cu gamba la ridicarea pe vârfuri):
- sunt mai numeroase.
• de ordinul III:
- sunt cele mai răspândite;
- sunt întâlnite în mişcările de flexie (îndoire) şi extensie (întindere)
unde osul este mişcat de doi muşchi anfagonişti (unul se contractă
celălalt se relaxează şi invers).
- exemple: - mişcarea femurului;
- mişcarea antebraţului pe braţ;
- mişcarea braţului în jurul umărului.
să iasă din articulaţii. Mişcarea devine astfel imposibilă. . Luxatiile -
se produc în urma unor lovituri puternice, a unui efort brusc sau a unei
răsuciri. Ele provoacă ruperea ligamentelor şi ieşirea osului din
articulaţie.
• Fracturile - sunt rupturi ale oaselor ce pot fi închise sau deschise când
osul a rupt ţesutul muscular şi pielea. Pentru primul ajutor
se opreşte întâi hemoragia prin aplicarea garoului dea-
supra rănii, se pansează rana şi apoi se imobilizează cu
ajutorul atelelor.
• Deformările scheletului - sunt frecvente la copii şi tineri şi sunt:
- cifoza: curbarea coloanei vertebrale spre partea posterioară;
- scolioza: devierea laterală a coloanei vertebrale;
- lordoza: exacerbarea curburii lombare.
- aceste deformări sunt rezultatul poziţiei incorecte în bancă, la masa
de lucru, purtării greşite a ghiozdanului.
c = ordin l c = ordin II c = ordin I
 fig. 4.4

Pârghiile
S - punct de sprijin - articulaţie; R - rezistenţa=oase;
F - forţa activă=muşchi

Accidente ale aparatului locomotor

• Rănirile muşchilor - apar datorită unor accidente şi pot fi însoţite de
hemoragii externe; . Entorsele - sunt răsuciri sau
întinderi ale ligamentelor, fără ca oasele
 II. FUNCŢIA DE NUTRIŢIE
dinţii: - afiaţHnapoia buzelor;
Are rol important în organism deoarece permite: - sunt înfipţi în oasele celor două maxilare în nişte cavităţi
- introducerea şi transformarea alimentelor în substanţe de care are numite alveole;
nevoie organismul; - există două dentiţii:
- introducerea oxigenului necesar arderilor pentru a se produce • de lapte (20 dinţi) până la 6-7 ani;
energie; • definitivă (32 dinţi);
- transportul hranei şi oxigenului la celule; - cei 32 de dinţi ai adultului sunt diferenţiaţi în funcţie de rolul
- eliminarea substanţelor nefolositoare din organism. pe care îl îndeplinesc:
Toate acestea sunt posibile cu ajutorul organelor ce alcătuiesc . incisivi (l) - rol de tăiere;
aparatul digestiv, respirator, circulator şi excretor. • canini (C) - rol de sfâşiere;
• premolari (PM ) - măsea cu rol de măcinare;
11.1. Sistemul digestiv • molarî^M) - măsea cu rol de măcinare;
- formula dentară este următoarea.
Totalitatea organelor în care are loc transformarea alimentelor în
substanţe simple, asimilabile, formează sistemul digestiv. Jumătate de maxilar 2. 1_ 2_... 3..
-------------------------:—I + -C +—PM + —M
Anatomia sistemului digestiv Jumătate mandibulă 2 1 2 3
Sistemul digestiv este alcătuit din: - alcătuirea dintelui:
- tub digestiv: - cavitate bucală; • rădăcină;
- faringe; • coletul (zona de trecere);
- esofag; • coroana.
- stomac^ - privit în secţiune (fig. 1.1) un dinte conţine în interior:
- intestin subţire; • pulpa dentară (formată din nervi, vase de sânge);
- intestin gros; . dentina - acoperă pulpa;
- anus. • cement - acoperă dentina la nivelul rădăcinii;
- glande anexe: - glandele salivare; • smalţ -
- ficat; acoperă dentina la
- pancreas. nivelul coroanei.
Dintele
1. Cavitatea bucală: 1. vase sanguine;
- delimitare: - anterior = buzele; 2. cement;
- superior = bolta palatină (palatul dur, osos); 3. nerv;
- posterior = vălul palatin şi omuşorul; 4. pulpă;
- lateral = obrajii; 5. gingie;
- inferior = podeaua acoperită de limbă. 6. dentina;
- limba: - este un organ musculo fibros; 7. smalţ
- alcătuită din: - vârf;
- corp;
- rădăcină.
- rol în masticaţie, deglutiţie, vorbire, organ de simţ fig. 1.1
 - sistem nervos periferic:
nervi- fac legătura dintre SNC şi organele corpului; ganglioni nervoşi Hente - formată din ţesut conjunctiv şi are rol de protecţie şi
- se găsesc în apropierea SNC dar şi în diferite zone ale corpului. hrănire; ea înconjoară tot axonul, inclusiv ramificaţiile lui.

Neuronul - celula nervoasă

Este o celulă perfecţionată care nu
are capacitatea de a se divide; odată Nervul
distrusă ea nu se mai reface. • Alcătuire 1. nerv; 2. ţesut
(fig. 1.1): conjunctiv; 3.
1. corp celular: vase de sânge; 4.
- membrană celulară numită şi fascicul nervos; 5.
neurilemă; fibre nervoase
- citoplasmă numită neuroplasmă; fig. 1.2
- nucleu;
- organite celulare.
2. prelungiri: Mai mulţi axoni cu tecile lor formează o fibră nervoasă; mai multe
- dendrite - scurte, groase, fibre un fascicul nervos; mai multe fascicole cu vase de sânge şi ţesut
ramificate ce conduc informaţia conjunctiv formează un nerv (fig. 1.2). Nervii pot fi senzitivi, motori sau
nervoasă aferent; micşti (cu fibre senzitive şi«motorii).
-axon: Neuronii se leagă între ei cu sinapse
- unic, lung, ramificat la capăt şi cu (fig. 1.3) - legături chimice indirecte prin
care influxul nervos se transmite de la un
butoni terminali în care se găsesc
neuron la altul întotdeauna astfel:
vezicule cu mediatori chimici ce
au rol în transmiterea informaţiei dendrite -» corp celular -> axon -» dendrite
......-> corp celular -» axon.......
nervoase de la un neuron la altul
(sinapsa); Sinapsa prezintă două componente: 4—
- conduce informaţia nervoasă - presinaptjcă - reprezentată de butonii
eferent; terminali ai axonului;
- este acoperit de trei teci: - postsinaptică - reprezentată de
. mielina - alb-sidefie înfăşoară de ndri tele sau cor pul celula r ale
axonul având rol de al izola fig. 1.1
neuronului următor.
electric. Axonii care au teacă de Neuronul-alcătuire între cele două componente există un
mielina sunt numiţi mielinizaţi şi 1. dendrite; 2. corp celular; spaţiu numit - spaţiu snaptic - care este
au o viteză mai mare (de 50 de 3. nucleu; 4. citoplasmă; 5. străbătut de mediatorii chimici (ex.
ori) de conducere a informaţiei axon; 6. teaca Schwann; 7. acetilcolina, adrenalina) pentru a transmite
nervoase faţă de cei care nu au butoni terminali informaţia de la un neuron la neuronul
teacă de mielina (amielinizaţi); 1
Schwann - formată din celule gliale şi are rol de hrănire şi pro- 5—
tecţie a axonului. Din loc în loc ea este întreruptă (ştrangulată); Sinapsa
1 . axon; 2. dendrite; 3. corp celular; 4.
componenta presinaptică; 5. compo-
nenta postsinaptică; 6. spaţiu sinaptic. — ^ fig. 1.3
 41
2. Faringele: mucoasa este cutată şi prezintă proeminenţe numite vilozităţi
- situat în continuarea cavităţii bucale; intestinale (fig.1.2) alcătuite din:
- are formă de pâlnie cu pereţii musculo-membranoşi; • ţesut epitelial unistratificat;
- aici se încrucişează calea digestivă cu cea respiratorie; • capilare sanguine;
- comunică cu urechea medie prin trompa lui Eustachio. • vas limfatic;
- au rol în mărirea suprafeţei de contact cu alimentele, de digestie
3. Esofagul: şi absorbţie.
- este un tub lung de 20-25 cm;
- peretele muscular al lui conţine în prima parte muşchi striaţi şi apoi
netezi. Muşchii netezi se găsesc la majoritatea organelor interne şi
sunt alcătuiţi din fibre musculare în formă de fus, cu un singur
nucleu central şi contracţie involuntară. Contracţia se realizează cu
ajutorul miofibrilelor (organite celulare specifice muşchiului) care nu
mai sunt organizate ca la muşchiul striat în discuri luminoase şi
întunecate dispuse alternativ; Intestinul subţire
- se deschide în stomac prin orificiul cardia-. 1. vas limfatic;
4. Stomacul: 2. ţesut epiletal;
- este partea cea mai dilatată a tubului digestiv (1500 cm3); 3. capilare sanguine
- localizat în cavitatea abdominală sub diafragm, în stânga; fig. 1.2
- forma - litera j (sau de cârlig) când e gol;
- cimpoi - când e plin.
- prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două curburi (mare şi
mică) şi două porţiuni (verticală - formată din camera cu aer şi
corpul stomacului, orizontală - ce conţine canalul pilor);
- peretele lui conţine muşchi netezi cu fibre orientate longitudinal,
oblic sau circular. Cele circulare la nivelul orificiilor se îngroaşă şi
6. Intestinul gros:
formează sfinctere.
- este lung de 1,5 m ;
- este căptuşit de o mucoasă gastrică care prezintă glande ce secretă
- alcătuit din :
suc gastric,
. cecum - în partea dreaptă a abdomenului şi prezintă o mică pre-
- se leacjă de intestinul subţire prin orificiul pilor.
lungire la capăt numită apendice;
5. Intestinul subţire: • colon - are forma literei U cu deschiderea în jos fiind ascendent,
- are o lungime de 7-8 m şi se îndoaie formând cute (anse transvers şi descendent;
intestinale); • rect - se deschide la exterior prin anus prevăzut cu sfincter dublu.
- este alcătuit din: - duoden - prima porţiune, fixă, sub formă de 7. Glandele anexe ale tubului:
potcoavă, de 25 cm; - jejun şi ileon - - glandele salivare: - sunt 3 perechi mari (parotide, submaxilare şi
părţi mobile, greu de delimitat; sublinguale) şi multe mici; - produc saliva ce
- peretele lui prezintă două straturi de muşchi; se varsă prin canale în cavitatea bucală.
- este căptuşit de mucoasa intestinală ce conţine glande ce produc
sucul intestinal;
 - pancreasul: - glandă mixtă localizată în concavitatea duodenului
spre stânga;
- produce sucul pancreatic care prin două canale se
varsă în duoden (canalul pancreatic principal şi
accesoriu = Santorini).
- ficatul (fig. 1.3): - localizat în dreapta sub diafragm;
- este cea mai mare glandă din corp (1,5 Kg);
- este alcătuit din doi lobi, iar celulele lui produc bila
(fierea) care între mese se varsă în vezica biliară
prin canalul cistic ce se desprinde din canalul
hepatic, iar în timpul digestiei în duoden prin
canalul coledoc (prin acelaşi orificiu cu canalul
pancreatic principal - numit orificiul Oddi);
- este foarte bine vascularizat de către artera
hepatică ce aduce sânge oxigenat şi vena portă ce
aduce sânge cu substanţe hrănitoare de la intestin;
fig. 1.3
Ficatul
1. lob stâng; 2. canal hepatic; 3. canal pancreatic; 4. pancreas; 5. lob
drept; 6. vezica biliară; 7. canal cistic; 8. canal coledoc; 9. duoden
Fiziologia sistemului digestiv
Totalitatea transformărilor mecanice, fizice, chimice pe care le suferă
alimentele de-a lungul tubului digestiv, se numeşte digestie.
Procesul mecanic cuprinde zdrobire, sfărâmare, mărunţire; cel fizic
cuprinde impregnarea cu sucurile digestive; cel chimic - transformarea
sub acţiunea enzimelor (catalizatori ce măresc viteza reacţiilor chimice).
Alimentele conţin substanţe organice complexe (glucide, lipide,
proteine) pe care organismul nu le poate utiliza direct ci doar după ce
sunt transformate în substanţe simple (glucoza, acizi graşi, glicerina,
aminoacizi) ce pot fi absorbite în sânge şi duse la celule. Numai apa,
sărurile minerale si vitaminele pot fi utilizate sub forma în care au fost
introduse în organism.
1. Digestia bucală - cuprinde mai multe procese:
- masticaţia: - proces mecanic;
- realizat cu ajutorul dinţilor, muşchilor masticatori, limbii.
- secrefia salivară - cu ajutorul salivei din cavitatea bucală alimentele
sunt transformate într-un cocoloş numit bol
alimentar, saliva - conţine apă, mucină, săruri
minerale dar şi o enzimă - ptialina (amilaza
salivară) care transformă amidonul;
- deglutiţia: - este procesul de înghiţire a bolului alimentar; se
realizează cu ajutorul muşchilor şi reprezintă trecerea
din cavitatea bucală -»faringe -» esofag -» stomac; - în
acest timp vălul palatin se ridică, omuşorul închide
fosele nazale iar glota (orificiul spre laringe) este
acoperit de un căpăcel - epiglota şi astfel calea
respiratorie este blocată.
2. Digestia gastrică:
- se realizează în stomac cu ajutorul musculaturii şi sucului gastric;
- cuprinde procese mecanice şj fizice de dilatare a stomacului,
depozitare a alimentelor dar şi amestecul cu sucul gastric şi
înaintarea spre pilor;
- sucul gastric conţine apă, săruri minerale, în special HCI care are
rol antiseptic, de activare a enzimelor dar şi substanţe organice:
• mucină - protejează stomacul de acţiunea HCI;
• enzime - ce realizează digestia chimică în special a proteinelor:
- pepsina:proteină—**"*" > aminoacizi
- enzime ce digeră lipidele sau intervin în coagularea laptelui

- în urma digestiei rezultă chimul gastric ce trece fracţionat în duoden.
3. Digestia intestinală:
- are loc în intestinul subţire;
- musculatura asigură amestecarea conţinutului cu sucurile de aici şi
transportul spre intestinul gros;
- în intestin există mai multe sucuri:
• bila - produsă de ficat;
- conţine apă, săruri biliare, pigmenţi biliari dar nu conţine
enzime;
- este amară şi are culoare galben-verzuie;
- deşi nu are enzime ea intervine în digestia grăsimilor
producând emulsionarea lor (desfacerea în particule mici).
« sucul pancreatic - produs de pancreas digeră prin enzimele sale în
special proteinele dar şi lipidele sau amidonul.
proteine —"psi''a > aminoacizi
«intestinal- intervine şi el în digestia glucidelor, lipidelor şi proteinelor
dar care au fost în general atacate de celelalte sucuri dar nu
au fost transformate total până la produşi simpli.
- în urma digestiei intestinale se formează substanţe simple
(nutrimenţi) ce vor fi absorbiţi în sânge iar restul trece în intestinul
gros. Aici sub acţiunea florei bacteriene mai au loc o serie de
transformări şi printr-un intens proces de reabsorbţie a apei se
formează materiile fecale ce vor fi eliminate la exterior prin defecaţie.
4. Absorbţia intestinală:
- trecerea substanţelor simple (nutrimenţilor) din tubul digestiv în
sânge se numeşte absorbţie.
- prin digestie:
prin absorbţie:
• Aminoacizii - trec în sânge, ajung la ficat -> în sânge şi sunt duşi
la celule unde au rol plastic (structural).
• Glucoza - trece în sânge, ajunge la ficat -» în sânge şi este dusă
la celule unde are rol energetic (este oxidată) sau
depozitată ca substanţă de rezervă.
« Acizii graşi + glicerina - reformează lipidele la nivelul vilozităţilor
intestinale şi trec în vasul limfatic apoi în
sânge care le transportă la celule unde se
depun ca rezerve sau sunt utilizate pentru
producerea de energie.
• Apa, sărurile minerale, vitaminele - sunt transportate de sânge la
toate celulele. - procese de
absorbţie se pot face şi în stomac - unde se absoarbe:
apa, alcoolul, CO2, sau în intestinul gros - unde se absoarbe: apa,
ionii, etc..
Alimentele şi importanta lor
în alimentele consumate de noi se găsesc substanţe hrănitoare
necesare pentru a trăi. Aceste substanţe sunt organice şi anorganice. «
Apa - reprezintă 2/3 din greutatea corpului în ea găsindu-se dizolvate
celelalte substanţe.
• Sărurile minerale - sunt prezente în numeroase alimente:
- sodiu - se găseşte în sarea de bucătărie;
- calciu şi fosfor - în lapte, brânzeturi, peşte;
- fierul - în carne, spanac, pătrunjel, ficat.
• Glucidele - se găsesc în fructe, legume, cereale;
- glucoza - este în cantitate mare în struguri;
- zaharoza - în sfeclă şi trestia de zahăr;
- amidonul - în cartofi, făină.
• Lipidele - se găsesc în ulei, unt, slănină, alune, nuci.
• Proteinele - sunt substanţele de bază ale organismului, ele predomină
în: albuş de ou, lapte, făina de grâu, carne, peşte.
• Vitaminele - sunt de mai multe tipuri, iar lipsa lor duce la boli grave.
- vitamina A - se găseşte în lapte, ou, peşte, brânzeturi, etc.; lipsa ei
duce la uscarea pielii, orbire, încetarea creşterii.
- vitamina D - prezentă în drojdie, ou, lapte, peşte, etc.; lipsa ei duce
ia rahitism (deformări ale scheletului);
- vitamina C - se găseşte în fructe şi legume în stare crudă; lipsa ei
duce la scorbut (anemie, inflamarea gingiilor, căderea
dinţilor);
- vitamina B (1,6,12) - se găseşte în drojdie, cereale, lapte, ou,
legume; lipsa lor determină anemii, tulburări
psihice, slăbiciuni musculare, etc..
Consumarea necorespunzătoare a alimentelor are efecte nedorite,
ducând la anemie, obezitate sau diferite boli digestive, cardio-vasculare, etc.
 11.2. Sângele şi sistemul circulator
Transfuzii:
Sângele
- lichid roşu, sărat, ce reprezintă 8% din greutatea corpului;
- se găseşte stagnant în special în ficat şi circulant în vasele de sânge;
Alcătuire:
1. plasmă-un lichid ce conţine: apă, săruri minerale, substanţe
organice (hormoni, enzime, anticorpi, fibrinogen); - are rol
în formarea cheagului, dar şi în transportul unor substanţe
nutritive, nefolositoare, a gazelor respiratorii etc.
2. elemente figurate - reprezintă 40 - 45% din sânge:
• globulele roşii (hematii): • globulele albe (leucocitele):
- formă de disc biconcav; - au forme variabile deoarece emit pseudopode cu rol de
- număr de 4,5 -=- 5,5 milioane/mm3; locomoţie şi hrănire (fagocitoză);
- nu au nucleu de aceea nu se divid; - sunt în număr de 7.000 - 8.000/mm3;
- sunt produse continuu în măduva osoasă roşie = hematogenă;
- au nucleu de diferite forme, unele sunt polinucleare;
- trăiesc 100 de zile şi apoi sunt distruse în special în splină şi ficat;
- sunt sensibile la pătrunderea microbilor în organism şi cu
- conţin în interior pigmentul roşu - hemoglobina care conţine fier
ajutorul pseudopodelor străbat vasul de sânge - proces numit
ce are capacitatea de a lega O2 şi CO2 formând compuşi labili:
diapedeză, ajung la locul respectiv şi digeră microbii prin
Hemoglobina + O2 = oxihemoglobina
fagocitoză;
Hemoglobina + CO2 = carbohemoglobina;
- oxihemoglobina este dusă la celule unde se desface, oxigenul
- unele leucocite pot produce anticorpi (ex. limfocitele);
-deci rolul leucocitelor este de apărare a organismului
intră în celule şi este utilizat în arderi, rezultând CO2. CO2 se leagă
contribuind astfel la imunitate. Imunitatea este:
de hemoglobina disponibilă şi sub formă de carbohemoglobina
a. înnăscută (ereditară);
este dus la plămâni unde se desface putând fi eliminat.
- hemoglobina poate să se cupleze şi cu substanţe toxice (CO, b. dobândită: - natural (în urma unor îmbolnăviri);
droguri) formând compuşi stabili ceea ce poate duce la moarte. - artificial prin administrare de vaccinuri (conţin
- pe hematii se găsesc nişte proteine numite aglutinogene - viruşi atenuaţi sau morţi) sau seruri
notate A, B - care determină grupele de sânge O, A, B, AB; iar (conţin anticorpi).
în plasmă nişte aglutinine - notate a, p - care nu trebuie să vină • trombocite (plachete sanguine):
în contact cu aglutinogenele de acelaşi tip deoarece apare liza - sunt cele mai mici;
(distrugerea) celulelor. - sunt în număr de 200.000 - 400.000/mm3;
- provin din fragmentarea unor celule mari;
grupa aglutinogene aglutinine - au rol în coagularea sângelui;
- la procesul de coagulare participă împreună cu factorii
0 - a, P plasmatici ai coagulării astfel:
A A P fibrinogenul (solubil)->fibrină (insolubilă) care formează o
reţea iar în ochiurile ei se îngrămădesc trombocitele, hematiile,
B B a
formându-se cheagul. Pe lângă sânge, în organism mai există şi alte
AB AB - lichide, totalitatea lor formează mediul intern care are o compoziţie şi
un volum aproape constante fenomen numit homeostazie.

> Memorator de biologie pentru clasa a 7-a
Exemple: - lichidul interstijial se găseşte printre celule şi permite
schimburile dintre celule sau dintre sânge şi celule. - limfa -
se formează din lichidul interstiţial, circulă prin vase limfatice
ce au pe traseul lor ganglioni limfatici; spre deosebire de
sânge are mai multă apă şi multe grăsimi şi conţine doar
celule albe (limfocite). Vasele limfatice se varsă în vene.
Anatomia sistemului circulator
Sistemul circulator cuprinde:
1. inima;
2. vase de sânge: - artere;
- vene;
- capilare.
INIMA (fia. 2.1.)
fig. 2.1
VASELE PE SÂNGE
Arterele: - pleacă întotdeauna din ventricule şi duc sângele de la inimă
V.S.
Venele: - sunt vase care vin din corp la inimă în atrii;
Inima '
1. artera aortă; 2. artera pulmonară; 3. vene pulmonare; 4. atriu stâng; 5.
perete interventricular; 6. miocard; 7. vena cavă inferioară; 8. valve atrio-
ventriculare; 9. atriu drept; 10. valve în cuib; 11. vena cavă superioară
Capilarele: - sunt vase cu diametrul mic ce fac legătura între reţeaua
Memorator'deLbjojogjejMnj^daşa_aj[şa
49
- localizată în cutia toracică între plămâni cu vârful spre stânga;
- cântăreşte aproximativ 300 g şi are mărimea pumnului drept;
- este învelită într-un sac cu pereţi dubli - pericard;
- muşchiul inimii - miocard - prezintă fibre musculare striate specifice,
vase de sânge cu rol în hrănire numite coronare;
- privită în secţiune longitudinală se observă:
• atriu drept şi stâng separate de septul interatrial;
. ventriculul drept şi stâng (la vârf) separate de septul interventricular
. partea dreaptă are sânge cu CO2 şi nu comunică cu stânga ce are
sânge cu O2; . atriu drept (A.D.) comunică cu ventriculul drept (V.D.)
prin valva atrio-
ventriculară iar în partea stângă la fel; « valvele se deschid
întotdeauna în jos astfel încât sângele circulă din
atrii în ventricule; . miocardul este mai dezvoltat în ventricule decât
în atrii şi în special
în ventriculul stâng deoarece aici îşi are originea artera aortă.
în corp;
- peretele lor este elastic permiţând curgerea sângelui în flux
continuu şi în cantitate variabilă;
- la baza arterelor mari există valve în cuib de rândunică care
nu permit întoarcerea sângelui înapoi în inimă;
- artera aortă pleacă din:
V.S. °' > celule
- artera pulmonară pleacă din:
VD.—^—> plămâni
- venele cave (superioară şi inferioară) vin de la:
celule °°' >A.D.
- venele pulmonare (3) vin de la:
plămâni—2s—>A.S.
- peretele lor este mai puţin elastic decât al arterelor;
- venele localizate sub inimă prezintă pe traseul lor valve în
formă de cuib ce înlesnesc urcarea sângelui.
arterială şi cea venoasă;
 - împânzesc organele ca o reţea, circulaţia făcându-se marea circulaţie - este legătura dintre inimă şi toate oelulele şi ţesuturile
foarte lent iar peretele lor este foarte subţire ceea ce corpului fiind numită şi circulaţie sistemică.
permite schimbul dintre sânge şi celule.
Fiziologia sistemului circulator
Activitatea inimii
- este ritmică, involuntară şi se realizează în trei timpi ce formează
revoluţia cardiacă (ciclul cardiac): Circulaţia limfatică:
. contracţia celor două atrii (sistola atrială) - când pereţii atriilor se con- - pe lângă sistemul circulator sanguin există şi o reţea de vase ce
tractă şi sângele este împins în ventricule; formează sistemul circulator limfatic;
• contracţia ventriculelor (sistola ventriculară) - acum valvele atrio-ven-
- sistemul circulator limfatic este alcătuit din două mari vase limfatice -
triculare sunt închise iar sângele este pompat prin contracţia
canalul toracic şi duetul limfatic drept - precum şi ganglioni limfatici;
muşchilor ventriculari în artere;
. repausul general al atriilor şi ventriculelor (diastola generală) - când - vasele limfatice aduc limfa de la periferie spre inimă şi se varsă în vene.
sângele din vene curge în atrii, iar prin valvele atrio-ventriculare care
sunt deschise, se scurge în ventricule, datorită gravitaţiei;
- zgomotele inimii- se aud cu ajutorul stetoscopului;
. zgomotul sistolic - lung, de tonalitate joasă este cauzat de
închiderea valvelor atrio-ventriculare;
• zgomotul diastolic - este scurt şi de tonalitate înaltă, corespunde
diastolei ventriculare şi este determinat de
închiderea valvelor de la baza arterelor;
- pulsul - corespunde contracţiilor ventriculare al căror şoc se transmite
prin artera aortă. El corespunde cu numărul de bătăi ale inimii
pe minut (70 - 90 bătăi/minut).
- tensiunea: - este presiunea sub care circulă sângele prin arteră;
• se înregistrează cu ajutorul tensiometrului;
. are valoarea normală între 120-140 mmHg = maximă (sistolică) şi
70-90 mmHg = minimă (diastolică).
Circulaţia sângelui ffig. 2.2)
- este o circulaţie dublă ce se realizează de la inimă la organele corpului fig. 2.2
şi înapoi la inimă; ea cuprinde:
- mica circulaţie - este legătura dintre inimă şi plămâni fiind numită Circulaţia sângelui
circulaţie pulmonară; 1. A.S.; 2. V.S.; 3. A.D.; 4. V.D.; 5. artera aortă; 6. venă pulmonară; 7. artera
pulmonară; 8. venă cavă; 9. ficat; 10. intestin; 11. vena portă; 12. ţesut
Boli ale sistemului circulator
Nerespectarea regulilor de viaţă sănătoasă, duce la apariţia unor
boli ale sistemului cardio-vascular.
. Miocardita - inflamarea muşchiului inimii;
. Infarctul de miocard - apare datorită fumatului, alimentaţiei necore-
spunzătoare, stresului, lipsei de activitate fizică; - se produce prin
încetarea circulaţiei sângelui în
arterele coronare. . Ateroscleroza - apare în
urma depunerii unor plăci de colesterol pe
pereţii arterelor.
. Hipertensiunea arterială - apare atunci când pereţii arterelor îşi pierd
elasticitatea, se îngroaşă (datorită colesterolului) şi înaintarea sângelui
se face foarte greu, rezultând creşterea tensiunii arteriale. . Congestia
cerebrală - înseamnă ruperea unor capilare care irigă
creierul, accident ce poate duce la paralizie.
. Varicete - apar datorită slabei funcţionări a valvelor de pe traseul
venelor ceea ce duce la dilatarea lor (în special la membrele
inferioare).
11.3 Sistemul respirator
Anatomia sistemului respirator (fig. 3.1)
Componente - căi aeriene sunt: fosele nazale, faringe, laringe, trahee,
bronhii;
- plămânii fig. 3.1

1. Fosele nazale Sistemul respirator

- alcătuiesc cavitatea nazală; 1. trahee; 2. lob pulmonar; 3. bronhii; 4. arbore bronşic; 5. bronhiole; 6.
- comunică - la exterior - prin nări; sac pulmonar; 7. capilare; 8. alveole
- la interior - cu faringele; 4. Traheea
- sunt căptuşite de mucoasă nazală puternic vascularizată (încălzeşte
- tub lung de 12 cm ce prezintă inele cartilaginoase care o menţin
aerul), cu fire de păr şi cu strat de mucus (opresc impurităţile, praful).
permanent deschisă;
2. Faringele - inelele sunt semicirculare, prezentând spre esofag un ţesut moale
- aparţine sistemului digestiv şi respirator; aici se încrucişează căile care uşurează trecerea alimentelor;
digestive şi respiratorii. - peretele intern este căptuşit de o mucoasă umedă ce prezintă celule
3. Laringele cu
- la intrare prezintă un orificiu acoperit în momentul înghiţirii de un cili care se mişcă de jos în sus antrenând astfel impurităţile spre
căpăcel numit epiglotă; exterior.
- prezintă mai multe cartilaje din care cel localizat anterior 5. Bronhiile
prezintă o proeminenţă - „mărul lui Adam"; - se formează din ramificarea traheii înainte de a pătrunde în plămâni;
- este organ al vorbirii - în interiorul său se găsesc două perechi de - prezintă inele cartilaginoase complete;
pliuri - corzi vocale. - mucoasa are de asemeni celule ciliate;
- ele pătrund în plămâni unde se ramifică în trei în plămânul drept şi
în două în stâng; fiecare la rândul lor se ramifică mai departe
formându-se astfel un adevărat arbore bronşic.
 6. Plămânii
- organe buretoase elastice, de culoare roz, localizate în cutia
toracică;
- plămânul drept are trei lobi iar stângul doi, deoarece inima este
îndreptată spre stânga;
- lobii sunt formaţi din segmente, iar acesta din lobuli; în fiecare se
găsesc bronhii care se ramifică în tubuşoare din ce în ce mai mici
numite - bronhiole - ce nu mai au inele cartilaginoase.
- ultimele bronhiole se termină cu saci pulmonari alcătuiţi din mai
multe alveole pulmonare
- alveola pulmonară - este unitatea structurală şi funcţională a
plămânilor; ea are pereţi subţiri şi bine vascularizaţi
permiţând astfel schimbul de gaze intre aerul din ele şi
sânge.
- vascularizaţiaplămânilor- este realizată de arterele pulmonare care
se ramifică însoţind bronhiile până la sacii pulmonari apoi
se continuă cu capilare ce se unesc în vene, vene ce
însoţesc bronhiile şi se unesc în venele pulmonare care
ajung în atriu stâng.
- plămânii sunt acoperiţi de două foiţe numite pleure - una lipită de
plămâni şi cealaltă de cutia toracică; între ele este o cavitate plină
cu lichid interpleural.
Fiziologia sistemului respirator
Respiraţia - reprezintă schimbul de gaze respiratorii (O2 şi CO2) între
organism şi mediu.
Procesul de respiraţie se realizează
prin:
1. Respiraţia (ventilaţia) pulmonară
2. Transportul gazelor respiratorii
3. Respiraţia
celulară
1. Respiraţia pulmonară
- se realizează prin:
• Inspiraţia:
- pătrunderea aerului cu O 2 în plămâni datorită diferenţei de
presiune şi cu ajutorul cutiei toracice;
- muşchii respiratori (diafragma, muşchii intercostali) se
contractă, astfel coastele se ridică, sternul este împins înainte şi
volumul cutiei toracice se măreşte. Odată cu ea se măreşte şi
volumul plămânilor (datorită foiţelor pleurale), presiunea din
plămâni se micşorează şi aerul din exterior pătrunde în plămâni;
- procesul este activ şi se realizează cu consum de energie.
. Expiraţia
- ieşirea aerului încărcat cu CO2 din plămâni la exterior datorită
diferenţei de presiune şi micşorării cutiei toracice;
- musculatura se relaxează, coastele şi sternul coboară =>
volumul cutiei toracice şi al plămânilor se micşorează =>• creşte
presiunea intrapulmonară, iar aerul este eliminat.
- este un proces opus inspiraţiei; se face pasiv (fără energie);
- mişcările respiratorii (ritmul respirator) sunt de 16-18/minut şi variază
în funcţie de sănătate, vârstă, activitate, sex (mai multe la femei).
2. Transportul gazelor:
• Oxigenul
- trece din alveolele pulmonare în sânge datorită diferenţei de
presiune;
- presiunea O2 este mai mare în aerul alveolelor decât în vasele de
sânge din plămâni ceea ce explică trecerea oxigenului din alveolă
în sânge;
- în sânge oxigenul fie se dizolvă în plasmă, fie se combină cu
hemoglobina =>• oxihemoglobină şi astfel este transportat la toate
celulele corpului.
• Dioxidul de carbon
- parcurge drumul invers fiind transportat de la celule, prin sânge
dizolvat în plasmă, sau sub formă de compuşi, la plămâni;
- el trece din vasele de sânge (capilare) din plămâni în aerul
alveolelor tot datorită diferenţelor de presiune. Presiunea CO 2
este mai mare în sânge decât în alveolă. Ulterior va fi eliminat.
3. Respiraţia celulară
Oxigenul ajuns la celule este utilizat în arderea nutrimenţilor
formându-se energie şi CO2 ce trece din celulă în sânge şi va
parcurge drumul descris anterior.
Boli ale sistemului respirator
Omul poate trăi fără hrană cinci săptămâni, fără apă cinci zile, dar
nici cinci minute fără oxigen, deoarece creierul şi inima nu suportă
lipsa oxigenului.
Sunt o serie de factori de risc ce acţionează asupra sistemului
respirator şi apar diverse boli:
• Amigdalita - este inflamarea amigdalelor ce poate dăuna maxilarelor
sau chiar inimii.
• LaringHa - este inflamarea mucoasei laringelui, datorită iritării acestu-
56
ia în urma consumului de băuturi reci, inspirării aerului
rece, suprasolicitării corzilor vocale.
• Bronşita - inflamarea bronhiilor, datorită frigului, prafului, gazelor toxi-
ce, tutunului.
• Tuberculoza - este o boală a plămânilor produsă de o bacterie -
numită bacilul lui Koch. Se manifestă prin: tuse seacă,
slăbirea organismului, faţă palidă, temperatură, transpi-
raţie abundentă în special noaptea.
• Cancerul pulmonar - apare, în special datorită fumatului având drept
consecinţă distrugerea ţesutului pulmonar.
II. 4. Sistemul excretor
Excreţia este procesul de eliminare a substanţelor nefolositoare sau
în exces din organism.
Procesul de excreţie se poate face prin piele (transpiraţia), prin
plămâni (se elimină CO?), prin sistemul digestiv (defecaţia) însă
principala funcţie în excreţie o are sistemul excretor.
Anatomia sistemului excretor
Componente:
1. Rinichii (fig. 4.1)
- formă de bob de fasole;
- culoare roşie cafenie;
- localizaţi în cavitatea abdominală de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale lombare;
- in partea concavă prezintă hilul renal pe unde:
• intră artera renală (desprinsă din aortă);
.. iese vena renală (se duce în cava inferioară) şi ureterul.
- în secţiune longitudinală prezintă două zone:
• corticală - localizată la exterior de culoare mai deschisă şi conţine
glomeruli vasculari ai nefronului;
• medulară - la interior formată din piramide renale cu vârful spre
nil, alcătuite din tubi colectori ai nefronilor.
- unitatea structurală şi funcţională a rinichilor este nefronul (2
milioane).
Nefronul (fig. 4.2)
• este alcătuit din:
• Corpuscul Malpighi - glomerul vascular (ghem de capilare);
- capsula Bowmann (adăposteşte glomerulul).
• tub excretor (urinifer) - este lung, subţire, răsucit şi înconjurat de
capilare sanguine. El se deschide într-un tub colector unde se
deschid mai mulţi nefroni.

Rinichii
1. zona medu-
lară; 2. capsula
renală; 3. zona
corticală; 4.
arteră renală;
5. venă renală;
6. pelvis renal;
7. calice; 8.
ureter
fig. 4.2

fig. 4.1 Nefronul

1. tub colector; 2. capsula Bowmann; 3. glomerul vascular; 4. tub excretor
proximal; 5. reţea de capilare; 6. ansa Henle; 7. tub excretor distal.
2. Căile urinare:
- pelvisul renal, o cavitate în formă de pâlnie, ai cărui pereţi se Igiena sistemului excretor:
continuă cu ureterul; Dacă n-ar exista funcţia de excreţie, organismul ar muri otrăvit cu
- ureterul - lung de 30 cm, se deschide în vezica urinară; propriile sale toxine.
- vezica urinară - are 30 cm3: Alimentaţia corectă, sportul, o viaţă ordonată vor menţine în bună
• în ea se adună urina între două micţiuni; stare întregul sistem.
• are un perete musculos şi elastic; Acţiunea factorilor de risc determină apariţia diferitelor boli care
• e localizată în partea inferioară a cavităţii abdominale; afectează rinichii sau căile urinare.
• la locul de trecere în uretră prezintă două sfinctere, din care unul . Nefrita - inflamarea rinichiului la nivelul nefronilor, care nu mai oot
este coordonat conştient de scoarţa cerebrală; funcţiona. K

• prezintă proprietatea de plasticitate (caracteristică muşchilor . Cistita - inflamarea vezicii urinare.

netezi) adică de a-şi modifica volumul fără modificarea tensiunii
intracavitare. . Guta - apare când acidul uric nu este eliminat normal prin urină şi se
- uretră - un segment terminal scurt. depune sub formă de săruri în articulaţii sau se pot forma mici
pietre la rinichi - calculi. Trecerea acestora prin uretre provoacă
Fiziologia sistemului excretor dureri puternice. . K
Sângele care ajunge la rinichi conţine substanţe toxice, nefolositoare . Uremia - este o intoxicaţie gravă a organismului cu uree; poate fi mortală.
sau în exces care trebuiesc eliminate; rinichii "filtrează" aceste
substanţe şi le elimină sub formă de urină; după "curăţire" sângele iese
din rinichi prin vena renală. Formarea urinei cuprinde:
1. filtrarea glomerulara - se realizează la nivelul peretelui capsulei, aici
se filtrează plasma sângelui formându-se urina
primară (este o plasmă fără proteine) care
trece în tubul urinifer.
2. reabsorbţia - se realizează la nivelul tubului urinifer şi constă în
trecerea unor substanţe necesare organismului înapoi
în sânge - exemplu - apa, glucoza, săruri minerale,
aminoacizi, vitamine, etc..
3. secreţie - trecerea unor substanţe din capilarele sangvine direct în
tubul urinifer - exemplu - amoniac, antibiotice, etc..
în urma secreţiei şi reabsorbţiei rezultă urina finală, total diferită de
cea primară.
Urina se scurge prin uretere în vezica urinară, de unde se elimină la
exterior - proces numit micţiune.
Rinichiul are rol de a elimina substanţele toxice prin urină şi de a
contribui la menţinerea constantă a compoziţiei mediului intern
-fenomen numit homeostazie.
următor. Gu cat cantitatea de informaţie nervoasă este mai mare, cu atât • suosianfa cenuşie:
numărul de mediatori chimici va fi mai mare. - la interior, de forma literei H (fluture);
Sinapsa se poate realiza şi între un neuron şi o fibră musculară şi - alcătuită din corpul neuronilor;
atunci se numeşte placă motorie. Proprietăţile neuronului: - reprezentată de 6 coarne unite prin comisura cenuşie, străbătută
de canalul ependimar:
- excitabilitatea = proprietatea neuronului de a răspunde stimulilor
• 2 posterioare - au rol senzitiv;
(lumină, zgomot, temperatură etc.); Stimulul
• 2 anterioare - au rol motor;
trebuia să aibă o anumită valoare numită prag.
• 2 laterale - au rol vegetativ, atât sensitiv cât şi motor.
Dacă valoarea este mai mică neuronul nu va
fig. 1.4
răspunde.
- conductibilitatea = proprietatea neuronului de a conduce excitaţia M
sub formă de influx nervos. Se face întotdeauna ă d
într-un singur sens, datorită sinapselor, şi u v
necesită consum de energie şi oxigen. a
Măduva spinării
Măduva şi encefalul sunt protejate de trei membrane numite meninge:
- duramater = externă, groasă;
- arahnoida = mijlocie, mai subţire cu multe ochiuri;
- piamater = internă, cu vase de sânge şi rol de hrănire.
între piamater şi arahnoida există lichidul cefalo-rahidian cu rol de
protecţie şi hrănire. Localizare - în canalul vertebral de la baza cutiei spin
craniene până la a ă rii -
11
doua vertebră lombară (C^L 2 ). Forma este cilindrică, uşor 14 13
turtită antero-posterior şi prezintă 6 şanţuri:
Alcătuire
- 2 laterale anterioare;
1. ramuri; 2. trunchi; 3. rădăcina posterioară; 4. ganglion spinal; 5. corn pos-
- 2 laterale posterioare;
terior; 6. cordon posterior; 7. şanţ median posterior; 8. şanţ lateral
- 2 mediane:
posterior; 9. corn lateral; 10. corn anterior; 11. rădăcina anterioară; 12.
• / anterior - mai larg şi mai adânc; şanţ median anterior; 13. cordon anterior; 14. şanţ lateral; 15. cordon
• 7 posterior. lateral
Alcătuire (fig. 1.4):
Din măduva spinării pornesc 31 de perechi de nervi spinali micşti
- la exterior, alcătuită din celule gliale şi axoni care se grupează în (conţin fibre senzitive şi motorii), ce fac legătura măduvei cu receptorii
fascicole: şi efectorii:
• ascendente - duc informaţii la creier; - 8 perechi cervicale;
• descendente - duc comenzi de la creier; -12 perechi toracale;
- divizată de cele şase şanţuri în şase cordoane: - 5 perechi lombare;
• 2 anterioare; - 5 perechi sacrale;
• 2 posterioare; -1 pereche coccigiană.
. 2 laterale.
 III. Funcţia de reproducere
Una din însuşirile fundamentale ale oricărei fiinţe vii este capacitatea de
a se înmulţi, de a se reproduce fiind însă specifică organismelor mature.
Sistemul reproducător (genital) masculin ffig. 1)
Sistemul repro-
ducător (genital) Spermatozoidul
masculin 1. cap;
1. canal; 2. gât;
2. vezica urinară; 3. flagel
3. prostată;
4; glandă seminală;
5. uretră;
6. testicul;
7. penis
Este alcătuit din: fig.2
- două glande sexuale _______________________.______________l______________
- în momentul acuplării sunt depuşi în sistemul reproducător feminin
fig. 1 unde trăiesc în jur de 5 zile şi se deplasează spre trompele uterine
unde se poate face fecundaţia.
testicule localizate la exteriorul
corpului, într-o pungă Sistemul reproducător feminin (fig. 3)
de piele (scrot). Ele Este alcătuit din:
au mărimea şi forma
- două glande sexuale - ovare de forma unei prune mai mici. Ele au rol
unei prune şi începând cu pubertatea produc milioane de
spermatozoizi (spermii); de a produce ovulele.
- canale (canal seminal, uretră etc.) care conduc lichidul spermatic - două trompe uterine, tuburi cu pereţi musculoşi ce se deschid în uter
(albicios) spre exterior; pe lateral. Extremitatea mai dilatată ca o pâlnie este în
- glande anexe (prostata, glanda seminală) ce produc un lichid ce întră legătură cu ovarul captând ovulul şi antrenându-l spre uter.
în alcătuirea spermei; - Uterul - organ cavitar, nepereche, musculos în formă de pară, căptuşit
- penisul - organ extern străbătut de uretră ce elimină urina şi sperma. de o mucoasă. Este localizat înapoia vezicii urinare şi înaintea
rectului. Aici se fixează ovulul fecundat şi se dezvoltă în cele
Spermatozoidul (fig.2) nouă luni de sarcină.
- este celula sexuală masculină (gârneţii masculini); - Vaginul - este un canal musculo-membranos.
- este mic, poate fi văzut la microscop; - Vulva - organul genital feminin extern.
- este alcătuit din: cap protejat de o membrană, (are puţină citoplasmă); Ovulul
gât şi flagel (coadă) cu rol în deplasare; deci este o celulă mobilă ce
înoată în lichidul spermatic. - celula sexuală feminină (gamet);
- este o celulă mare, sferică cu nucleu, imobilă;
-prezintă citoplasmă cu multe substanţe nutritive şi este înconjurat de
un înveliş moale şi transparent;
62
fig. 3
Sistemul reproducător feminin
1. uter; 2. trompa uterină; 3. ovar; 4. musculatura uterină; 5. vagin; 6. vulvă
- este produs o dată pe lună de unul din cele două ovare şi expulzat în
trompe proces numit ovulaţie;
- trăieşte două zile timp în care poate fi fecundat sau eliminat la exterior
împreună cu mucoasa uterină.
Ciclul sexual al femeii
- din momentul în care ajung Ia maturitate ovarele funcţionează ciclic
- la fiecare 28-30 zile unul din ele elimină un ovul (ovulaţia);
- dacă ovulul nu este fecundat, mucoasa uterului se rupe şi împreună se
elimină având loc o hemoragie - proces numit menstruaţie (4-5 zile);
- mucoasa uterului se îngroaşă şi se cutează pregătindu-se să
primească ovulul în cazul fecundării.
Fecundata - este procesul de unire a unei celule sexuale feminine cu
una masculină rezultând celula ou = zigot. Aceasta se
divide formând embrionul care coboară în uter unde se
fixează, proces numit nidaţie.
După trei luni embrionul devine făt, el se găseşte în uter, în cavitatea
amniotică plină cu lichid amniotic şi este legat de corpul mamei prin
placentă = organ bine vascularizat ce asigură schimbul de substanţe
între mamă şi făt prin intermediul cordonului ombilical.
jgiena vieţii sexuale si contraceptia
Apropierea indivizilor de sex diferit, la om, nu este un simplu instinct
de reproducere ca la animale. Glandele sexuale produc gârneţi de la
pubertate însă maturitatea lor are loc în jurul vârstei de 18-20 ani, când
putem vorbi şi de o maturitate psihică, esenţială în relaţia dintre sexe.
Trebuie să se ştie că există anumite boli ce se transmit sexual: . Sifilis
- caracterizat prin leziuni pe buze, în cavitatea bucală, pe
organele genitale;
- pete roşii pe corp;
- afecţiuni ale plămânilor, ale vaselor sanguine.
. Gonoree - usturime, durere la urinare;
- secreţie purulentă genitală. . SIDA - scădere în greutate,
febră, afecţiuni grave ale tuturor sistemelor
organismului, lipsa apărării organismului la orice microb. Este
necesară o igienă corporală riguroasă, spălarea zilnică,
schimbarea lenjeriei, etc., însă pentru SIDA - nu există tratament - de
aceea trebuie prevenită prin:
- evitarea relaţiilor sexuale întâmplătoare;
- folosirea prezervativului;
- utilizarea acelor şi seringelor de unică folosinţă.
Contraceptia - constă în ansamblul de metode utilizate pentru evitarea
unei sarcinii nedorite:
• pilula contraceptivă - se administrează la sfatul medicului pentru
fiecare individ;
• steriletul - se amplasează în uter, obligatoriu de către medic;
• diafragma şi unguentul contraceptiv;
• prezervativul - singurul care protejează şi împotriva bolilor cu trans-
mitere sexuale.
Alcătuirea nervului spinal: .
2 rădăcini: - CN = măduva spinării;
- senzitivă = posterioară (dorsală) care prezintă un ganglion spinal; - CE = calea motorie a nervului spinal (rădăcina
ea transmite informaţii de la receptorii din piele la anterioară);
măduvă; până la ganglion e formată din dendrite ce - E = muşchiul coapsei ce se contractă;
vin în legătură cu receptorii iar după ganglion (în care - Răspuns = ridicarea gambei.
găsim corpul celular al neuronului) din axoni care intră - o serie de reflexe complexe (fig.1.5) formate din mai mulţi neuroni,
în măduvă făcând sinapsă cu neuronii motori sau cei deci din cel puţin două sinapse.
de asociaţie (neuroni de legătură cu cei motori); Exemplu: reflexe de apărare la stimuli nocivi.
- motorie = anterioară (ventrală); ea transmite comenzi de la - o serie de reflexe vegetative
măduvă la muşchi (organe efectoare) şi este formată Exemple: reglarea diametrului vaselor de sânge, a transpiraţiei,
din axonii neuronilor ce ies din măduvă. contracţia sau relaxarea musculaturii intestinului.
• trunchi mixt = format din unirea rădăcinilor; Măduva este sediul mai multor reflexe, inconştiente, independente
• ramuri = ce se distribuie la piele, muşchi, meninge, etc. de voinţa noastră, involuntare, numite - necondiţionate.
Funcţii:
1. Funcţia da centru nervos reflex:
Reflexul - este reacţia de răspuns a organismului la o excitaţie,
realizată cu participarea sistemului nervos; Actul reflex -
stă la baza funcţionării sistemului nervos, îndeplinindu-şi R
activitatea cu ajutorul arcului reflex;
Arcul reflex - este alcătuit din:
- receptor (primeşte excitaţia, stimulul);
- cale aferentă, formată din nervi senzitivi, conduce
informaţia la centru;
- centru nervos, primeşte informaţia, o analizează şi o
transformă în comandă;
- calea aferentă, reprezentată de nervi motori, conduce
comanda; Reflex simplu Reflex complex
- organul efector, efectuează comanda primită şi este (monosinaptic)
reprezentat de muşchi sau glande. 3 (polisinaptic)
Stimul - > răspuns fig.1.5
Măduva coordonează: Reflexe simple - Reflexe complexe
-o serie de reflexe simple (fig.1.5) formate din doi neuroni (unul
senzitiv, unul motor) între care există o singură sinapsă.
Exemplu: reflexul rotulian:
- stimul = lovitura cu ciocănelul sub rotulă;
- R = terminaţii nervoase din piele;
- CA = calea senzitivă a nervului spinal (rădăcina
posterioară);

1. trunchi; 2. rădăcina posterioară; 3. rădăcina anterioară

2. Funcţia de conducere
Substanţa albă a măduvei conţine fascicole nervoase senzitive
(ascendente) ce duc informaţia nervoasă spre encefal şi motorii
(descendente) ce duc comenzile de la encefal spre măduvă şi de aici
la organele efectoare.
tricefalul (creierul) (fig. 1.6.) Alcătuire:
r. Trunchiul cerebral:
Localizat în cutia craniană; are aproximativ 1500g. Este legat de corp - localizat în continuarea măduvei;
prin 12 perechi de nervi cranieni din care 10 perechi îşi au originea în - formă de trunchi de con cu baza mare în sus;
trunchiul cerebral. Nervii sunt: - alcătuit din substanţă cenuşie sub formă de nuclei şi substanţă albă
- senzitivi (aduc informaţii de la organele de simţ la creier); printre ei şi la exterior;
- motor/(duc comenzi la muşchi); - cuprinde:
- micşti (cu fibre senzitive şi motorii). • bulbul rahidian (lângă măduvă);
Aceşti nervi, ca de altfel şi nervii spinali conţin fibre somatice şi • puntea lui Varolio (localizată transversal);
vegetative. Un nerv cranian important, cu fibre vegetative ce inervează • mezencefal conţine nuclei importanţi, exemple:
toate organele din torace şi abdomen este nervul X sau vag sau - nucleul roşu cu rol în controlul tonusului muscular;
pneumogastric. - nuclei cu rol de orientare vizuală şi auditivă;
- substanţa neagră cu rol în alternanţa somn - veghe.
14 1 12 - funcţii - coordonează numeroase reflexe vegetative involuntare:
«tuse, strănut;
. masticaţie;
• deglutiţie;
• respiraţie;
• secreţie salivară;
• sughiţ, etc.
- este legat de cerebel prin pedunculii cerebeloşi:
. inferiori, ce leagă bulbul de cerebel;
• mijlocii ce leagă puntea de cerebel;
• superiori ce leagă mezencefalul de cerebel.
2. Cerebelul (creierul mic):
- localizat în partea posterioară a cutiei craniene;
11 - format din două emisfere cerebeloase brăzdate de şanţuri şi cute
unite printr-o formaţiune = vermis (vierme inelat);
- alcătuit din substanţă cenuşie la exterior = scoarţă cerebeloasă,
care pătrunde şi în interior printre substanţa albă, formând nuclei de
substanţă cenuşie, astfel încât privit în secţiune are formă de frunză
= "arborele vieţii";
- componente:
fig. 1.6 • arhicerebelul = vermisul, are rol în echilibru având legături cu ure
chea internă;
Encefalul (creierul) • paleocerebelul = emisfera anterioară - are rol în coordonarea
1. lob parietal; 2. lob occipital; 3. arie vizuală; 4. cerebel; 5. mezencefal; 6. tonusului muscular având legături cu nucleul roşu din mezencefal;
puntea lui Varolio; 7. bulb rahidian; 8. lob temporal; 9. arie echilibru; 10. arie • neocerebelul'= emisfera posterioară - coordonează mişcările fine.
auz; 11. arie gustativă; 12. arie senzitivă; 13. lob frontal; 14. arie motorie; 15. - distrugerea componentelor cerebelului duce la dispariţia funcţiilor
şanţ Rolando coordonate de acestea. Distrugerea totală a lui determină
 instalarea astaziei innpusioiniaiea de a sta în picioare fără sprijin),
atoniei (diminuarea tonusului muscular) şi astenie! (oboseala
musculară rapidă). Aproximativ după o lună funcţia cerebelului va fi
preluată de scoarţa cerebrală.
3. Diencefalul (creierul intermediar):
- localizat în prelungirea trunchiului cerebral şi acoperit de emisferele
cerebrale;
- este alcătuit din mase de substanţă nervoasă:
• talamus - unde fac staţie toate căile ascendente ce vin de la
măduvă şi merg la emisferele cerebrale;
• metatalamus - cu rol vizual şi auditiv;
• epitalamus - conţine glanda epifiză şi are rol olfactiv;
• hipotalamus
- are legături cu glanda hipofiză;
- are funcţii vegetative;
- reglează temperatura corpului; alternanţa somn - veghe, stările
emoţionale;
- funcţiile sexuale.
4. Emisferele cerebrale (creierul mare):
- ocupă cea mai mare parte a cutiei craniene şi acoperă celelalte
componente ale SNC;
- cele două emisfere sunt separate printr-un şanţ dar unite la bază
prin formaţiuni de substanţă albă (ex. corp calos, trigon cerebral,
comisura albă anterioară şi posterioară);
- prezintă trei feţe:
• externă',
• mediană (internă);
• bazată.
- suprafaţa emisferelor prezintă şanţuri ce formează cute =
circumvoluţii cerebrale = girusuri ce măresc suprafaţa
emisferelor;
- unele şanţuri sunt adânci (ex. central Rolando şi lateral Sylvius) şi
delimitează lobii:
• frontal;
• 2 temporali;
• 2 parietali;
• occipital.
- emisferele cerebrale au substanţa albă la interior şi cenuşie la
exterior ce formează scoarţa cerebrală (cortex);
- în scoarţa cerebrală există arii corticale cu diferite funcţii:
• aria senzitivă unde ajung fascicole ascendente de la piele şi se
formează senzaţii tactile, termice, dureroase; localizată în
spatele şanţului central;
- arii senzoriale unde ajung informaţii de la organele de simţ şi
apar senzaţii:
- vizuale (în lobul occipital);
- auditive şi de echilibru (în lobii temporali);
- gustative (în apropierea zonei feţei din aria senzitivă);
- olfactive (pe faţa mediană a emisferelor).
- aria motorie de unde pleacă comenzi prin căile descendente -
piramidale (voluntare, conştiente) sau extrapiramidale
(inconştiente, involuntare) - la muşchi; localizată în faţa
şanţului
central. Emisfera dreaptă coordonează muşchii din partea
stângă a corpului şi invers;
- arii de asociaţie cu rol psihic.
- la nivelul scoarţei cerebrale există o activitate nervoasă superioară
datorată gândirii, învăţării, memoriei şi o alternanţă a stării de
veghe (contactul conştient cu lumea înconjurătoare) şi somn
(întreruperea temporară a contactului conştient cu lumea). In
scoarţa cerebrală apar semnale care reflectă realitatea lumii
înconjurătoare, ce au fost grupate în primul sistem de semnalizare
(semnalează scoarţei aspectele lumii înconjurătoare cu ajutorul
organelor de simţ) şi al doilea sistem de semnalizare, specific
omului, care este cuvântul. La baza formării acestui sistem se află
primul sistem de semnalizare.
Scoarţa cerebrală ca şi celelalte componente ale SNC coordonează
o serie de reflexe:
a. necondiţionate (involuntare, inconştiente):
- sunt ereditare;
- ne naştem cu ele;
- se menţin toată viaţa;
- sunt inconştiente;
- sunt coordonate de componente ale SNC.
b. reflexe condiţionate (voluntare, conştiente);
- nu sunt ereditare;
- le dobândim pe parcursul vieţii;
- pot să dispară în timp;
- sunt individuale;
- sunt realizate conştient;
- sunt coordonate numai de scoarţa cerebrală.
 Exemplu: secreţia salivară studiată de Pavlov pe un câine: afectează psihicul şi treptat distrug sistemul nervos.
a. când i se dă hrană, câinele salivează fără nici o Lipsa lor generează un rău fizic: transpiraţii, dureri,
condiţie = reflex necondiţionat, insomnii, agitaţie, agresivitate.
b. dacă sună un metronom şi apoi i se dă hrana, după 1.2. Organele de simt
mai multe repetări animalul salivează imediat ce
aude zgomotul, reflexul fiind determinat de o condiţie Datorită simţurilor omul este informat asupra tuturor factorilor de
(asocierea celor doi excitanţi - sunet şi hrană) = mediu care îl înconjoară.
reflex Organele de simţ recepţionează informaţii din mediul extern, le
condiţionat. transmit - sub formă de influx nervos - la scoarţa cerebrală, unde se
Explicaţia - între centrii nervoşi din creier se realizează transformă în senzaţii: de văz, auz, gust, miros, tactile, dureroase sau
o legătură ce se bătătoreşte şi câinele salivează la termice. Deci, este nevoie de:
perceperea sunetului. Dacă legătura se rupe, reflexul • Receptor;
dispare şi se instalează inhibiţia corticală. • Cale de conducere (senzitivă);
______________• Centru nervos.
Boli ale sistemului nervos
l Pielea - organ tactil, dureros, termifc
• Epilepsia - caracterizată prin convulsii, pierderea cunoştinţei, agitarea
membrelor; Este învelişul extern al corpului, are circa 1,5 m2.
- în stadii mai avansate duce la muşcarea limbii, încetarea
respiraţiei şi ulterior la comă. După trezire individul nu-şi
aminteşte de criză.
• Isteria - seamănă cu epilepsia dar persoana nu-şi pierde cunoştinţa.
• Depresia - se manifestă prin tristeţe, subapreciere, pierderea energiei.
• Anorexia - este refuzul unei peVsoane de a se hrăni, slăbeşte mult, iar
dacă este femeie îi dispare menstruaţie.
• Demenţa - este o boală gravă; bolnavul îşi pierde inteligenţa, nu se
mai poate exprima sau orienta.
• Schizofrenia - se întâlneşte foarte mult la tineri, adolescenţi, care pierd
contactul cu realitatea, au tulburări de afectivitate, delir.
• Substanţe toxice - pot avea acţiuni periculoase asupra sistemului
nervos.
- alcoolul - consumat în exces şi frecvent poate duce la o
intoxicaţie numită alcoolism (slăbeşte memoria, atenţia,
gândirea).
- tutunul - conţine nicotină şi gudron şi este periculos pentru fig. 2.1
memorie, vedere; pot să apară ameţeli, astenie sau
cancerul pulmonar; Pielea - alcătuire
- cofeina, teina - consumate în exces pot produce insomnii, 1. papile dermice; 2. vase de sânge; 3. muşchi; 4. glandă sebacee; 5. glandă
palpitaţii ale inimii, tremuratul mâinilor, ameţeli; sudoripară; 6. hipoderma; 7. derma; 8. epiderma; 9. fire de păr
- drogurile - haşiş, marijuana, cocaină, extasy - modifică senzaţiile
auditive, vizuale, olfactive, modifică personalitatea,
Alcătuire (flg. 2.1):
7. Epiderma - este un ţesut epitelial format din mai multe straturi de
celule printre care se găsesc terminaţii nervoase;
- celulele profunde - sunt vii - se înmulţesc continuu şi
împing la exterior celulele vechi care se turtesc, se
încarcă cu cheratină, mor, se desprind şi cad;
- celulele epidermei conţin pigmenţi (melanină) care
colorează pielea şi o apără de razele solare prea
puternice.
2. Derma - este un ţesut conjunctiv, ce conţine fibre, vase de sânge,
terminaţii nervoase, rădăcina firului de păr, glandele
sebacee;
- în apropierea epidermei prezintă nişte ridicaturi - papile
dermice - specifice fiecărei persoane; ele se pot imprima şi
se obţin amprentele digitale;
- prezintă receptori pentru:
• temperatură;
• atingere, pipăit (tactili);
• presiune;
• durere.
3. Hipoderma - stratul profund al pielii, bogat în celule grase ce
formează o adevărată pătură cu grăsime cu rol în
reglarea temperaturii corpului (limitează pierderile de
căldură); - conţine glande sudoripare, nervi, receptori
pentru:
• temperatură (cald);
• presiune.
Producţiile pielii:
a. firul do păr are: - rădăcina vie (în derm)
- tulpina moartă;
- pigmenţi care sunt înlocuiţi în timp de bule de aer şi
părul albeşte.
b. unghiile:- acoperă şi protejează vârful degetelor;
- au rădăcină vie acoperită de o cută a pielii.
c. glandele sebacee: - au formă de ciorchine;
- se deschid la rădăcina firului de păr în derm;
- secretă sebum - lichid gras ce unge pielea şi
tfărul.
d. glandele sudoripare: - au formă de tub cu un capăt încolăcit în
hipoderm, înconjurat de capilare; - celălalt
capăt se deschide la suprafaţa pielii eliminând
sudoarea.
e. glandele mamare: - sunt glande sebacee transformate.
Funcţiile pielii:
1. apără organismul: - împotriva intrării microbilor;
- împotriva loviturilor, substanţelor chimice,
radiaţiilor.
2. reglează temperatura corpului: - elimină şi evaporă sudoarea, când
depunem efort sau când
temperatura mediului creşte;
- dilatarea capilarelor când e cald
cedând astfel, o parte din căldură
mediului şi contractarea lor când e
frig;
- împiedicarea pierderii de căldură
prin stratul de grăsime.
3. rol antitoxic: - în excreţie - deoarece glandele sudoripare elimină
sudoarea ce conţine apă, săruri minerale, substanţe
toxice.
4. organ de simţ: - terminaţiile nervoase şi receptorii specializaţi percep
din mediul extern excitaţiile termice, dureroase,
tactile, de presiune ce sunt transformate în influx
nervos condus de nervi prin măduva spinării spre
encefal în aria senzitivă unde apar senzaţiile
corespunzătoare (termice, dureroase, tactile); - gradul
de sensibilitate al tegumentului depinde de densitatea
receptorilor (sunt mai numeroşi pe pielea feţei, limbă,
mână - în special degetul mare.).
Igiena pielii:
- datorită celulelor moarte, a transpiraţiei, a prafului, a microbilor,
pielea trebuie îngrijită şi păstrată curată;
- în perioada adolescenţei, glandele sebacee stimulate de hormonii
sexuali, devin mai active şi apar coşurile; este necesară o igienă
mai riguroasă a pielii şi părului;
 3. Cornetul superior. - are o mucoasă gălbuie ce conţine celule
- pielea poate suferi arsuri, insolaţii, degeraturi, situaţii în care receptoare olfactive şi e numită mucoasă
trebuie acordat primul ajutor. olfactivă (are 2-3 cm2);
4. Receptorul olfactiv - este un neuron bipolar- ce are prelungiri scurte^
\ groase, butonate, cu cili; ele au rol de a percepe
Este un organ aşezat în mijlocul feţei având rol olfactiv şi respirator. substanţele cu miros (odorante) după ce
aceasta se dizolvă în stratul de mucus.
5. Calea de conducere (fig. 2.2) - prelungirile lungi (axonii) ale
receptorului formează nervul olfactiv
care străbate lama ciuruită a osului
etmoid şi ajunge în bulbul olfactiv unde
întâlneşte alte celule nervoase ce vor
duce informaţia la scoarţa cerebrală
unde apare senzaţia de miros.
Simţul mirosului
La om este slab dezvoltat şi se adaptează repede la un miros.
Mucoasa nazală uscată sau cu o umiditate exagerată duce la pierderea
mirosului.
Categorii de mirosuri (vreo 10):
- eterice (fructe);
- aromatice (camfor, lămâie);
- balsamice (flori);
- aliacee (usturoi);
- caprilice (brânză), etc.
f------—-------------------1
fig. 2.2 i Limba - organ al gustului l
Receptorul olfactiv 'Âicăftjîrealirnwi:
1. lama ciuruită a osului etnoid; 2. celule de susţinere; 3. celule receptoare; -vârf;
4. mucoasa olfactivă; 5. nervii olfactivi; 6. bulb olfactiv - corp;
- rădăcină.
Alcătuire (fig. 2.2):
Rolul limbii:
1. Cavitatea nazală - este alcătuită din două fose nazale separate de un - masticaţie;
perete (sept) nazal. Ele comunică cu exteriorul - deglutiţie (înghiţirea alimentelor);
prin nări. - vorbire;
2. Fosele nazale - prezintă nişte cute osoase căptuşite de o mucoasă - organ de simţ;
nazală; ele sunt numite cornete nazale: Receptorul gustativ (fig. 2.3.):
• superior; Este reprezentat de muguri gustativi alcătuiţi din celule de susţinere
• mijlociu; şi celule receptoare gustative prevăzute cu cili ce ies la exteriorul limbii
• inferior. prin pori.