Facultatea de Ştiinţe Economice Bucureşti

Programul de Studii: Finanţe şi Bănci

Anul de studii: 2015_2016

SINTEZA CURSULUI AUDIT SI CONTROL

1. Conceptul de audit

Auditul reprezintă examinarea de către o persoană competentă şi independentă a

fidelităţii înregistrărilor contabile, financiare şi fiscale, a probităţii şi credibilităţii
tranzacţiilor economice. Obiectului auditului a evoluat de la o corectare specifică a
fraudelor în documentele contabile până la o apreciere globală de fidelitate a rapoartelor
emise de o entitate economică şi o analiză critică a procedurilor şi structurilor acestora.
Auditul reprezintă procesul defăşurat de persoane fizice sau juridice legal abilitate,
numite auditori, prin care de analizează şi se evaluează, în mod profesional, informaţii
legate de o anumită entitate, utilizând tehnici şi procedee specifice, în scopul obţinerii de
dovezi, numite probe de audit, pe baza cărora auditorii emit un document, numit raport de
audit, o opinie responsabilă şi independentă, prin apelarea la criterii de evaluare care
rezultă din reglementările legale sau din buna practică recunoscută unanim în domeniul în
care îşi desfăşoară activitatea entitatea auditată.
Auditul reprezintă examinarea de către o persoană independentă şi competentă a
fidelităţii reprezentării contabile şi financiare. Prin audit se înţelege: examinare
profesionistă a unei informaţii în vederea expunerii unei opinii responsabile şi
independente, prin raportarea la un criteriu sau standard; o cercetare în scopul de a
produce o judecată motivată şi independentă, cu referinţe la normele de evaluare, în
vederea aprecierii fiabilităţii ori eficacităţii sistemelor şi procedurilor unei entităţi
economice; un examen obiectiv al unui element cu scopul de a exprima o opinie sau de a
obţine o concluzie asupra obiectului auditului.
Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de
către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu
standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit financiar ale
Federaţiei Internaţionale a Contabililor(IFAC), adoptate de către Camera Auditorilor
Financiari din România.
Auditul intern este: un control intern de atestare sau certificare a documentelor
financiar-contabile care nu se confundă cu noţiunea de control intern al unităţii
patrimoniale; o activitate independentă de apreciere, pentru conducerea unităţii
patrimoniale, prin examinarea operaţiilor contabile, financiare şi altele privind ansamblul
serviciilor; un control de natură managerială care operează prin măsurarea şi aprecierea
calităţii altor acţiuni de control; un control de evaluare a sarcinilor, de conformitate a
înregistrărilor contabile, rapoartelor, elementelor de activ, capitalurilor şi rezultatelor, etc.
La regiile autonome, companiile sau societăţile naţionale, precum şi celelalte
entităţi economice cu capital majoritar de stat, activitatea de audit se organizează şi
funcţionează potrivit cadrului legal privind auditul intern din entităţile publice (auditul
public).
Entitate publică este autoritatea publică, instituţia publică, compania/societatea
naţională, regia autonomă, societatea comercială la care statul sau o unitate administrativ
teritorială este acţionar majoritar cu personalitate juridică, şi care utilizează/administrează
fonduri publice şi/sau patrimoniu public.
Termenul instituţie publică include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială,
ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi
publice, instituţii publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora,
indiferent de modul de finanţare al acestora. Instituţie publică mică este instituţia care
derulează un buget anual de până la nivelul echivalentului în lei a 100.000 € pe o
perioadă de trei ani consecutivi.
Prin fonduri publice se înţeleg sumele alocate din bugetul de stat, bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei
statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate
integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate
sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri
publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, creditele externe contractate sau
garantate de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi din bugetele instituţiilor
publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale.
Patrimoniul public reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului,
unităţilor administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora, dobândite sau
asumate cu orice titlu. Fac parte din patrimoniul public drepturile şi obligaţiile referitoare
atât la bunurile din domeniul public, cât şi din domeniul privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale.

1.2. Tipuri de audit

Literatura de specialitate şi legislaţia privind auditul public intern definesc

următoarele tipuri de audit:
a) Auditul de sistem - reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de
conducere şi control intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic,
eficace şi eficient, pentru identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru
corectarea acestora;
b) Auditul performanţei sau auditul de eficacitate - examinează dacă criteriile
stabilite pentru implementarea obiectivelor şi sarcinilor entităţii publice sunt corecte
pentru evaluarea rezultatelor şi apreciază dacă rezultatele sunt conforme cu obiectivele.
Auditul performanţei înglobează eficacitatea şi eficienţa şi evaluează performenţa
managerială şi operaţională a programelor publice şi entităţilor publice care utilizează
resurse financiare, de personal sau de altă natură în vederea îndeplinirii lor. Auditul de
eficacitate constă în: diagnosticul, aprecierea metodelor, procedurilor, analizelor şi
organizării activităţii; emiterea unei opinii nu numai cu privire la buna aplicare a
regulilor, dar şi cu privire la calitatea lor.
Criteriul eficienţei este de a face cât mai bine posibil, ceea ce necesită cea mai bună
calitate în ceea ce priveşte cunoştinţele, priceperea, comportamentul şi comunicarea.
c) Auditul de regularitate sau de conformitate - reprezintă examinarea acţiunilor
asupra efectelor financiare pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub
aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor procedurale şi metodologice, care
le sunt aplicabile. Acest tip de audit compară regula cu realitatea, ceea ce ar trebui să fie
cu ceea ce este, pe baza unui sistem de referinţe.
Auditul de regularitate parcurge următoarea filieră: informarea cu privire la ceea ce
ar trebui să fie; semnalizarea dezechilibrelor, aplicaţiilor care nu s-au efectuat,
interpretările greşite ale dispoziţiilor stabilite; analiza cauzelor şi consecinţelor;
recomandarea, ceea ce trebuie făcut pentru ca pe viitor să fie aplicate regulile; raportarea
rezultatelor celui auditat.
Auditul public intern reprezintă o activitate funcţional-independentă şi obiectivă,
care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi
cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. Ajută entitatea publică să-
şi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi
îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului,
a controlului şi a proceselor de administrare.
Auditul public intern nu trebuie confundat cu controlul intern, care este definit ca
ansamblul măsurilor luate de către conducere în scopul îmbunătăţirii gestiunii riscului şi
creşterii probabilităţilor ca scopurile şi obiectivele stabilite să fie atinse.
Auditul public intern are ca obiective: asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate
să îmbunătăţească sistemele şi activităţile entităţii publice (evaluarea managementului
riscurilor); sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare
sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de
conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor administrării
(evauarea sistemelor de control).
Sfera auditului public intern cuprinde: activităţile financiare sau cu implicaţii
financiare desfăşurate de entitatea publică din momentul constituirii angajamentelor până
la utilizarea fondurilor de către beneficiarii finali, inclusiv a fondurilor provenite din
asistenţă externă; constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea şi stabilirea
titlurilor de creanţă, precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora; administrarea
patrimoniului public, precum şi vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de
bunuri din domeniul public/privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;
sistemele de management financiar şi de control, inclusiv contabilitatea şi sistemele
informatice aferente.
Auditul public intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate într-o
entitate publică, inclusiv asupra activităţilor entităţilor subordonate, cu privire la:
formarea şi utilizarea fondurilor publice; administrarea patrimoniului public.
Perspectivele auditului public intern sunt în asistenţa managerială deoarece ajută
conducerea să organizeze şi perfecţioneze controlul intern. Auditul intern este o cotra-
verificare făcută de un terţ şi generează un mai bun control asupra activităţilor şi, în
consecinţă, responsabilităţi. Cu toate acestea, recomandările auditului intern nu devin
obligatorii, el rămânând în poziţia de consultant intern. Conceptul audit-consiliere se
afirmă, dar fără a afecta conceptul audit-control. Auditul merge mai departe decât simplul
control de conformitate, el are rol de consiliere, de recomandare, nu de decizie. Auditul
intern are caracter represiv sau preventiv. În cazul caracterului represiv, auditul intern,
scoate la iveală erorile, fraudele, deturnările de fonduri. Audirul intern cu caracter
preventiv pune accent pe recomandări (consiliere, consultanţă) care permit managerilor
să progreseze printr-un mai bun control asupra activităţii şi responsabilităţii lor.

2. Conceptul de control financiar

Controlul reprezinta o analiză permanentă sau periodică a unei activităţi sau a unei
situaţii pentru a urmări mersul acelei activităţi şi pentru a lua măsuri de îmbuntăţire.
Activitatea de control mai poate fi definită ca funcţie a conducerii, instrument de
conducere, mijloc de cunoaştere a realităţii şi de corectare a erorilor.
Din punct de vedere al misiunii sale, controlul este o componentă intrinsecă a
managementului, iar din punct de vedere al exercitării sale este o activitate umană,
autonomă şi specifică. Controlul este un proces de cunoaştere a trecutului, de apreciere a
prezentului şi de descifrare a viitorului în legătură cu activitatea firmei şi cu
performanţele ei economico-financiare. Cu alte cuvinte controlul contribuie la integrarea
firmei în mecanismul economiei de piaţă printr-o activitate managerială simplă şi
continuă.

2.1. Controlul – functie a managementului

Prin control, managementul îşi asigură informarea dinamică, reală, preventivă,

care ridică valoarea concluziilor şi calitatea deciziilor. Controlul pătrunde în esenţa
fenomenelor şi contribuie efectiv la conducerea ştiinţifică şi eficientă, sesizează aspectele
negative în momentul în care acestea se manifestă ca tendinţă şi intervine operativ pentru
prevenirea şi lichidarea cauzelor. Controlul nu se rezumă să constate manifestarea
neajunsurilor, nu este numai concomitent şi ulterior, ci, în primul rând, este bazat pe
previziunea desfăşurării activităţii, a posibilităţilor apariţiei deficienţelor şi anomaliilor.
Pentru obţinerea profitului maxim, pe lângă evaluarea rezultatelor în raport cu obiectivele
şi normele stabilite, controlul contribuie şi la prevenirea tendinţelor şi fenomenelor care
necesită decizii
de corecţie.
Controlul asigură perfecţionarea activităţii şi creşterea profitului în condiţii de
liberă iniţiativă şi concurenţă loială. Controlul, ca formă de cunoaştere, este lipsit de sens
dacă nu se manifestă şi ca formă de perfecţionare a modului de gestionare a valorilor şi
bunurilor şi de derulare a activităţii agentului economic.
Controlul este o necesitate obiectivă şi subiectivă, dar nu este un scop, ci un
mijloc de perfecţionare a activităţii executive, inclusiv a managementului. Pe această
linie, controlul are ca direcţii esenţiale: organizarea mai bună a muncii; întărirea ordinii
şi disciplinei în organizarea şi desfăşurarea activităţii economice, a disciplinei
tehnologice; gospodărirea mai eficientă a mijloacelor de muncă, materiale şi financiare;
descoperirea operaţiilor nereale, neeconomice şi nelegale; preîntâmpinarea apariţiei
deficienţelor, neregulilor şi pagubelor; evaluarea eficienţei rezultatelor obţinute;
recuperarea abaterilor constatate şi perfecţionarea activităţii viitoare ş.a.
Prin control se acţionează în direcţiile esenţiale ale cerinţelor sociale, se acordă
atenţie deosebită problemelor economice şi financiare concrete, trecerii de la faza de
preocupări generale, de program, la asigurarea continuităţii practice şi eficiente.
În acelaşi timp, în cadrul relaţiilor şi interrelaţiilor dintre agenţii economici, care
se creează în condiţiile economiei de piaţă, controlul, prin activitatea sa, poate contribui
nu numai la bunăstarea şi prosperitatea agenţilor economici ca atare, ci şi la creşterea
economică, la progresul tehnic şi economico-social.
Controlul este: o analiză permanentă sau periodică a unei activităţi, a unei situaţii
pentru a urmări mersul şi a lua măsuri de îmbunătăţire; o supraveghere continuă, morală
sau materială, stăpânirea unei activităţi, a unei situaţii; o revedere, o inspecţie atentă a
corectitudinii unui act, o acţiune de supraveghere a cuiva, a ceva, o examinare minuţioasă
sau puterea de a conduce, un instrument de reglementare a unui mecanism, a unui proces;
o funcţie a managementului, un mijloc de cunoaştere a realităţii şi de corectare a erorilor;
procesul prin care realizarea cantitativă şi calitativă a sarcinilor sau lucrărilor şi a
performanţelor se compară cu obiectivele programate şi se indică măsurile de corecţie; o
activitate umană, autonomă şi specifică, care serveşte atât managementului agentului
economic şi partenerilor acestuia, cât şi autorităţilor publice.
Controlul este o funcţie a managementului şi, în acelaşi timp, o activitate
independentă, care vizează maximizarea parametrilor ce se referă la rezultatele obţinute şi
la creşterea vitezei de realizare a lor.
Sistemul de control financiar este un instrument indispensabil managementului
pentru supraveghere regulată a activităţii unei entităţi economice.
Controlul financiar, ca parte integrantă a managementului şi ca formă de
cunoastere, constituie expresia unei necesităţi obiective, ceea ce îi conferă o sferă mai
largă şi cu semnificaţii multiple, care depăşesc interesul strict al entităţii economice.
Astfel, controlul care se efectuează în cadrul agentului economic, are o triplă
semnificaţie, fiind, în acelasi timp, un control pentru sine(control intern), un control
pentru alţii(control exterior) şi un control pentru stat(control public).

2.2. Obiectul, functiile si formele controlului financiar

Controlul reprezintă acea activitate de analiză şi verificare permanentă sau

periodică a unei activităţi în scopul de a urmării desfăşurarea acesteia şi de a îmbunătăţii
aspectele acesteia. Controlul este o necesitate obiectivă şi subiectivă şi în acelaşi timp un
mijloc de perfecţionare a activităţii desfăşurate, având ca principale direcţii de acţiune: o
mai bună organizare a activităţii în general; întărirea ordinii şi disciplinei în organizarea
şi desfăşurarea activităţii economice; gestionarea cu mai mare eficienţă a mijloacelor de
muncă, materiale şi financiare; identificarea operaţiilor nereale, neeconomice şi nelegale;
preîntâmpinarea apariţiei deficienţelor, neregulilor, pagubelor; recuperarea daunelor
pricinuite şi perfecţionarea activităţii viitoare.
 Controlul financiar cuprinde în sfera sa, sub aspect legal, teoretic şi practic,
problematica foarte complexă, specifică domeniului economic şi financiar în
interacţiunea şi condiţionarea sa reciprocă cu domeniul tehnictehnologic, juridic etc.
Controlul financiar cercetează viaţa economică la nivel micro şi macroeconomic, privită
prin prisma corectitudinii operaţiilor, dar şi a eficienţei cu care sunt gospodărite, utilizate
şi cheltuite resursele materiale, financiare şi umane. Gradul de dezvoltare economico-
socială,
diversitatea de activităţi şi interrelaţiile ce se stabilesc între acestea defines conţinutul
controlului, care cuprinde în obiectul său de activitate: modul de aplicare şi îndeplinire a
directivelor stabilite, prevenirea şi înlăturarea aspectelor negative şi consolidarea celor
pozitive, astfel încât, în condiţiile liberei iniţiative, concurenţei loiale şi legalităţii, să se
asigure creşterea profitului.
Obiectul controlului financiar constă în examinarea modului în care se realizează
sau s-a realizat programul fixat anticipat şi a modului cum se respectă principiile stabilite,
cu scopul de a releva erorile, abaterile, lipsurile, deficienţele pentru a le remedia şi evita
în viitor.
Controlul financiar cuprinde în sfera sa: relaţiile, fenomenele şi procesele
financiare; procesul de administrare şi gestionare a bunurilor şi valorilor; rezultatele
activităţii economico-sociale; toate momentele, unităţile şi locurile unde se gospodăresc
valori materiale şi băneşti şi se fac cheltuieli.
Controlul financiar asigură buna funcţionare a activităţii economice şi
acţionează sistematic în vederea: prevenirii abaterilor şi deficienţelor; apărării bunurilor
şi valorilor; cunoaşterii modului de respectare a legalităţii cu caracter economic şi
financiar; stabilirii răspunderii pentru pagube sau pentru nerespectarea disciplinei de
gestiune; creşterii eficienţei economice.
Controlul financiar, ca proces complex şi permanent, contribuie la buna folosire a
mijloacelor materiale şi financiare, având sarcina de a preveni angajarea de cheltuieli fără
justificare economică, imobilizarea de mijloace, şi la asigurarea profitului sporit în
folosirea resurselor materiale, financiare şi umane.
Controlul financiar asigură buna funcţionare a activităţii economice, acţionează
sistematic în vederea prevenirii abaterilor şi deficienţelor, creşterii eficienţei, apărării
patrimoniului, cunoaşterii modului de respectare a legalităţii cu caracter economic şi
financiar, stabilirii răspunderii pentru pagubele pricinuite. Controlul financiar cuprinde în
sfera sa: Relaţiile, fenomenele şi procesele financiare; Procesul de administrare şi
gestionare a bunurilor şi valorilor; Rezultatele activităţii economico-sociale; Toate
momentele, unităţile şi locurile unde se gestionează valori materiale şi băneşti şi se fac
cheltuieli.
Funcţiile controlului financiar se deosebesc între ele prin ceea ce reflectă din
punct de vedere al activităţii financiar-contabile, prin conţinutul sau rolul lor specific.
Se apreciază că, procesul metodologic de control răspunde mai bine cerinţelor
privind realizarea în practică a funcţiilor controlului financiar contabil în special celei de
cunoaştere – evaluare, de îndrumare ca şi a celei de constrângere.
Funcţia de cunoaştere a controlului se realizează ca urmare a determinării
rezultatelor economice ale unei unităţi patrimoniale şi evaluării acestora prin raportare la
un sistem de criterii prestabilit, în vederea alegerii masurilor optime de perfecţionare a
activităţii verificate.
 Funcţia are şi rol preventiv prin acţiunea de depistare a tendinţelor de abatere de
la normele prestabilite şi de dispunere a măsurilor de desfăşurare a activităţii economice
în cadrul prevederilor legale.
Funcţia de îndrumare a activităţii de control se manifestă prin caracterul
formativ, stimulativ şi de generalizare a experienţei pozitive dobândită atât de cei ce
execută controlul cât şi de personalul unităţii controlate, pe parcursul desfăşurarii acestei
activităţi.
Caracterul formativ al activitatii de control este pus în evidenţă prin activitatea de
îndrumare pe care controlorul financiar o desfăşoară concomitent cu cea de verificare, în
legătură cu unele abateri constatate şi care pot fi remediate chiar în această perioadă.
Caracterul formativ mai constă şi în activitatea de prelucrare, de catre controlorul
financiar, a unor reglementări legale nou apărute şi de care, din diferite motive, salariaţii
unitatii controlate, nu au luat incă cunostinta până la momentul efectuării verificării.
Generalizarea experienţei pozitive se manifestă în sugestiile sau propunerile
făcute de organul de control în legătură cu realizarea unora dintre obiectivele entităţii
controlate, având în vedere experienţa capătată din controlul activităţii altor agenţi
economici, realizat anterior, sau chiar din experienţa acestora.
Atât caracterul formativ, cât şi cel privind generalizarea experienţei pozitive devin
operaţionale cu condiţia ca cei investiţi să le transmită şi să le aplice, să posede, la rândul
lor, o solidă pregătire profesională şi să se bucure de prestigiu şi credibilitate în rândul
colectivelor în care îşi desfasoară activitatea de control financiar.
Funcţia de constrângere a controlului financiar rezultă din prevederile legale
care reglementează obiectivele şi sfera de activitate ale acestuia şi constă în măsurile
administrative, civile sau penale care sunt dispuse în raport cu gradul de implicare al
celor ce se fac vinovaţi de nerespectarea acestor norme.
În cadrul competenţelor prevăzute de lege, măsurile de constrângere se stabilesc
direct de către organele de control sau, la propunerea acestora, de către organele ierarhic
superioare ale entităţii controlate sau de cele abilitate prin prevederi legale în vigoare.
Deşi la o analiză sumară s-ar părea că funcţiile de îndrumare si constrângere se
exclud reciproc, în realitate acţionează ca un tot unitar subordonat scopului general,
acela al îndeplinirii tuturor obiectivelor controlului aşa cum au fost stabilite, în vederea
realizării funcţiei de conducere a acestuia.
Realizarea eficientă şi interdependentă a celor două funcţii presupune, însă, un
echilibru desăvârşit în efectuarea atât a activităţii de îndrumare, cât şi a celei de
constrângere, situaţie ce are în vedere evaluări şi raţionamente care să delimiteze în mod
concret şi real condiţiile obiective şi subiective de desfăşurare a activităţii controlate.
Astfel, controlul financiar realizează ambele funcţii prin activitatea de îndrumare
şi soluţionare a unor probleme cu care se confruntă unele fenomene sau activităţii
economice ce exced posibilităţile prezente ale entităţii controlate, concomitent cu
stabilirea şi aplicarea sancţiunilor pentru acte sau fapte efectuate în afara prevederilor
legale în vigoare la momentul verificării.
Funcţia de constrângere, la rândul sau, este, precizată prin două etape distincte în
care se realizează atât stabilirea răspunderilor în sarcina persoanelor vinovate, cât şi
valorificarea constatărilor privind abaterile de la prevederile si normele legale, rezultate
din activitatea de control financiar.
 De asemenea, controlul financiar poate îndeplini o serie de funcţii, care rezultă
din însăşi obiectivele pe care le urmăreşte:
• funcţia preventivă care constă într-o serie de măsuri luate de organele de control,
în vederea evitării şi eliminării unor fraude, înainte de a se produce efectele negative ale
acestora, prin identificarea şi anularea unor cauze care le generează;
• funcţia de documentare care asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a
problemelor care fac obiectul dezvoltării economico-sociale, controlul participând
nemijlocit la actul de conducere, furnizând date şi informaţii pentru fundamentarea
deciziilor economico-financiare;
• funcţia recuperatorie care constă în acţiunea de descoperire şi recuperare a
pagubei şi în luarea măsurilor împotriva persoanelor vinovate;
• funcţia pedagogică care are un caracter formativ, de generalizare a experienţei
pozitive, controlul favorizând creşterea nivelului de cunoştinţe al personalului din sferele
controlate.
Formele controlului financiar sunt multiple în funcţie de criteriile de
clasificare, după cum urmează:
a. După momentul în care se exercită controlul, raportat la momentul desfasurarii
activitatii sau efectuarii operatiilor ce se controlează, controlul poate fi: anticipat sau
preventiv;
concomitent sau operativ-curent; post-operativ sau ulterior.
b. După modul de corelare cu interesele economico-financiare pentru care este
organizat şi exercitat controlul financiar poate fi: control financiar-fiscal al statului;
control financiar intern care, la rândul sau este preventiv si ulterior.
Activitatea de conducere presupune un sistem complex care să asigure
transmisiunea clară, precisă, completă şi rapidă a informaţiilor, instrucţiunilor, ordinelor,
directivelor necesare asupra fundamentării şi executarii deciziilor. Evidenţa şi controlul
sunt esentiale în conducerea activităţii economico-sociale bazata pe criterii de eficienţă şi
profit.
Putem spune că, controlul financiar reprezintă ansamblul proceselor prin care
performanţele financiare ale unei entităţi economice sunt măsurate şi comparate cu
obiectivele stabilite iniţial prin lucrările de previziune; măsurarea şi compararea având
drept scop eliminarea deficienţelor constatate şi integrarea abaterilor pozitive.
Prin control, managementul îşi asigură informarea dinamică, reală, preventivă, care
ridică valoarea concluziilor şi calitatea deciziilor. Controlul pătrunde în esenţa
fenomenelor şi contribuie efectiv la conducerea ştiinţifică şi eficientă, sesizează aspectele
negative în momentul în care acestea se manifestă ca tendinţă şi intervine operativ pentru
prevenirea şi lichidarea cauzelor.
Controlul financiar se defineşte ca fiind acţiunea de determinare a unor adevăruri
în legătură cu starea unor proiecte de activităţi economice sau cu a celor care au fost
efectuate, prin compararea modului efectiv de prezentare sau manifestare al acestora cu
prevederile şi normele legale prin care au fost definite şi instituţionalizate, în vederea
preîntâmpinării sau depistării şi remedierii eventualelor abateri.
Activitatea de control financiar servăşte unui triplu sistem de interese:
intereselor statului în realizarea politicii sale pe termen lung în domeniul economic, fiind
instrumentul de prevenire sau de reglare a disfuncţionalităţilor ce pot interveni, la un
moment dat, în activităţile desfăşurate în cadrul sistemelor economice; intereselor
entităţilor economice prin acţiunea de evitare a situaţiilor de disfuncţionalitate în procesul
de gestionare a patrimoniului şi prin acţiunea de remediere a abaterilor de la prevederile
legale cu efecte perturbatorii în activitatea acestora; intereselor entităţilor economice
partenere, cărora le oferă informaţii utile şi exacte asupra stării patrimoniului entităţii la
care se desfăşoară verificarea, contribuind la mediatizarea aspectelor pozitive sau
negative, după caz, ale acesteia.
Controlul financiar se clasifică având în vedere mai multe criterii:
După momentul în care se exercită controlul, raportat la momentul desfăşurării
activităţii sau efectuării operaţiunilor ce se verifică, controlul financiar poate lua
formele:
1.Control financiar preventiv (anticipat) – forma controlului care se exercită
înainte de efectuarea operaţiunii sau activităţii supuse verificării sau înainte ca un
document să fie lansat în procesul economic. Obiectivul principal al controlului preventiv
este de a opri, înainte de efectuare, toate operaţiunile care nu sunt legale, necesare,
oportune sau economicoase, în faza de angajare şi de plată, respectiv de încasare, după
caz.
2.Control operativ-curent (concomitent) – forma controlului financiar care se
caracterizează prin faptul că se realizează concomitent cu desfăşurarea operaţiunilor şi
fenomenelor economice controlate. Obiectivele controlului operativ-curent constau în
verificarea şi stabilirea abaterilor şi deficienţelor în legătură cu existenţa, integritatea şi
păstrarea bunurilor economice de orice fel, utilizarea mijloacelor materiale şi băneşti,
efectuarea recepţiilor şi inventarierilor, conducerea evidenţei contabile şi stabilirea
realităţii datelor înscrise în situaţiile financiare.
3.Control ulterior (post-operativ) – forma controlului financiar care se exercită
după efectuarea activităţilor şi proceselor economice supuse verificării. Având sfera cea
mai largă de acţiune, acesta se utilizează diferenţiat în funcţie de obiectivele specifice
fiecărei structuri cu atribuţii de control financiar.
După structurile care o exercită, activitatea de control financiar se împarte în:
Control financiar organizat şi exercitat prin instituţiile specializate ale statului; Control
financiar intern al entităţilor economice sau publice.

3. Organizarea activităţii de audit intern

Auditul public intern: este activitatea funcţional independentă şi obiectivă care dă

asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor
publice, perfecţionând activităţile entităţilor publice; ajută unitatea publică să-şi
îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, prin care se evaluează
şi se îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat de gestiunea
riscului, a controlului şi a proceselor de administrare; este o funcţie independentă de
evaluare stabilită în cadrul unei entităţi publice; are rolul de a contribui la buna şi efectiva
gestiune a fondurilor publice.
 3.1. Caracteristici ale auditului public intern

Auditul public intern are în vedere următoarele caracteristici ale operaţiunilor,

activităţilor sau acţiunilor care se efectuează, se execută sau se desfăşoară în cadrul
instituţiei publice:
a) Conformitatea operaţiunilor, activităţilor sau acţiunilor. Conformitate:
caracteristica unei operaţiuni, a unor acte sau fapte administrative produse în cadrul unei
instituţii publice de a corespunde politicii asumate în mod expres în domeniul respectiv
de către instituţia în cauză sau de către o autoritate superioară acesteia, potrivit legii.
Conformitatea presupune:
• Legalitate: caracteristica unei operaţiuni de a respecta toate prevederile legale
care îi sunt aplicabile, în vigoare la data efectuării sale. Obiectul auditului public intern
respectă prevederile legale în vigoare;
• Regularitate: caracteristica unei operaţiuni de a respecta sub toate aspectele
ansamblul principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice care sunt aplicabile
categoriei de operaţiuni din care face parte. Obiectul auditului public intern respectă
prevederile care se referă la modalităţi, proceduri, scheme sau la modele de efectuare,
execuţie sau desfăşurare;
• Încadrare în plafoanele valorice: obiectul auditului public intern nu
antrenează depăşirea plafonului valoric maxim aprobat pentru acea operaţiune, acţiune
sau activitate;
b) Economicitatea operatiunilor, activităţilor sau a acţiunilor: obiectul auditat
realizează condiţia costului minim în condiţiile date. Costul minim se evaluează prin
determinarea costului de oportunitate al realizării obiectului auditat;
c) Eficacitatea operaţiunilor, activităţilor sau a acţiunilor: obiectul auditat
realizează condiţia de atingere a obiectivului stabilit prin realizarea sa. Atingerea
obiectivului stabilit trebuie să se realizeze într-o marjă pe care auditorul o considera
rezonabilă;
d) Eficienţa operaţiunilor, activităţilor sau a acţiunilor: reprezintă o corelare între
economicitate şi eficacitate, în sensul unei optimizări a celor două caracteristici, în
condiţiile realizării obiectului auditat;
e) Oportunitatea temporală a realizării obiectului auditat. Oportunitate:
caracteristica unei operaţiuni de a servi, în mod adecvat, în circumstanţele date, realităţii
unor obiective ale politicilor asumate. Se analizează dacă momentul în care obiectul
auditat a fost cel mai propice sub aspectul asigurării atingerii obiectivului stabilit.
f) Oportunitatea structurală a realizării obiectului auditat. Se analizează: dacă
obiectul auditat s-a realizat în acea conjunctură acţională, normativă etc., care să confere
cel mai înalt grad de eficienţă; modul în care realizarea obiectului auditat se încadrează
într-o structură mai largă de operaţiuni, activităţi sau acţiuni.
g) Acoperirea riscului intern asociat realizării operaţiunii, activităţii sau acţiunii
auditate: se evaluează modul şi gradul în care realizarea obiectului auditat a antrenat
riscuri interne (economice, tehnice, financiare, funcţionale etc.), precum şi modul şi
gradul în care aceste riscuri interne au fost acoperite a priori de managementul sistemului
auditat;
h) Acoperirea riscului de sistem asociat realizării operaţiunii, activităţii sau a
acţiunii auditate: se evaluează modul şi gradul în care realizarea obiectului auditat a
antrenat riscuri de sistem (economice, tehnice, financiare, funcţionale etc.), precum şi
modul şi gradul în care aceste riscuri de sistem au fost acoperite a priori de
managementul sistemului auditat;
i) Conectarea sistemului, prin realizarea obiectului auditat, la viitor: modul şi
gradul în care, prin realizarea obiectului auditat, sistemul în care s-a realizat acel obiect
este asigurat împotriva epuizării funcţionale şi/sau primeşte impulsuri noi de dezvoltare,
stabilitate şi perfecţionare specifice.
Conform prevederilor legii, prin circuitul auditului se înţeleg stabilirea fluxurilor
informaţiilor, atribuţiile şi responsabilităţile referitoare la acestea, precum şi arhivarea
documentaţiei justificative complete, pentru toate stadiile desfăşurării unei acţiuni, care
să permită totodată reconstituirea operaţiunilor de la suma totală până la detalii
individuale şi invers.

3.2. Organizarea auditului public intern

Obiectivul general al auditului public intern in entitatile publice il reprezinta

imbunatatirea managementului acestora si poate fi atins, in principal, prin: activitati de
asigurare, care reprezinta examinari obiective ale elementelor probante, efectuate in
scopul de a furniza entitatilor publice o evaluare independenta a proceselor de
management al riscurilor, de control si de guvernanta; activitati de consiliere menite sa
adauge valoare si sa imbunatateasca procesele guvernantei in entitatile publice, fara ca
auditorul intern sa isi asume responsabilitati manageriale.
Sfera auditului public intern cuprinde toate activitatile desfasurate in cadrul
entitatilor publice pentru indeplinirea obiectivelor acestora, inclusiv evaluarea sistemului
de control managerial.

Auditul public intern este organizat astfel:

a) Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI);
b) Unitatea Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI);
c) comitetele de audit intern;
d) compartimentele de audit public intern din entitatile publice.

Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI) - se constituie pe langa Unitatea

Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI), organism cu caracter
consultativ, pentru a actiona in vederea definirii strategiei si imbunatatirii activitatii de
audit public intern in sectorul public.
CAPI cuprinde 11 membri, membrii CAPI, cu exceptia directorului general al
UCAAPI, nu pot face parte din structurile Ministerului Finantelor Publice, iar modul de
nominalizare a acestora se va stabili prin norme aprobate prin hotarare a Guvernului.
CAPI va fi condus de un presedinte ales cu majoritate simpla de voturi dintre membrii
comitetului, pentru o perioada de 3 ani; presedintele convoaca intalnirile
CAPI.Regulamentul de organizare si functionare a CAPI este aprobat de plenulacestuia,
cu o majoritate de jumatate plus unu din voturi.
In realizarea obiectivelor sale CAPI are urmatoarele atributii principale:
dezbate planurile strategice de dezvoltare in domeniul auditului public intern si emite o
opinie asupra directiilor de dezvoltare a acestuia; dezbate si emite o opinie asupra actului
normativ elaborat de UCAAPI in domeniul auditului public intern; dezbate si avizeaza
raportul anual privind activitatea de audit public intern si il prezinta Guvernului; avizeaza
planul misiunilor de audit public intern de interes national cu implicatii multisectoriale;
dezbate si emite o opinie asupra rapoartelor de audit public intern de interes national cu
implicatii multisectoriale; analizeaza importanta recomandarilor formulate de auditorii
interni in cazul divergentelor de opinii dintre conducatorul entitatii publice si auditorii
interni, emitand o opinie asupra consecintelor neimplementarii recomandarilor formulate
de acestia; analizeaza acordurile de cooperare intre auditul intern si cel extern referitor la
definirea conceptelor si la utilizarea standardelor in domeniu, schimbul de rezultate din
activitatea propriu-zisa de audit, precum si pregatirea profesionala comuna a auditorilor;
nu in ultima instanta avizeaza numirea si revocarea directorului general al UCAAPI.
In cadrul Ministerului Finantelor Publice se constituie Unitatea Centrala de
Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) - structurata pe servicii de
specialitate, in subordinea directa a ministrului finantelor publice, care este condusa de un
director general, numit de ministrul finantelor publice, cu avizul CAPI.
In realizarea obiectivelor sale UCAAPI are urmatoarele atributii principale:
elaboreaza, conduce si aplica o strategie unitara in domeniul auditului public intern si
monitorizeaza la nivel national aceasta activitate; dezvolta cadrul normativ in domeniul
auditului public intern; dezvolta si implementeaza proceduri si metodologii uniforme,
bazate pe standardele internationale, inclusiv manualele de audit intern; dezvolta
metodologiile in domeniul riscului managerial; elaboreaza Codul privind conduita etica a
auditorului intern; avizeaza normele metodologice specifice diferitelor sectoare de
activitate in domeniul auditului public intern, inclusiv normele metodologice proprii ale
compartimentelor de audit public intern organizate la nivelul structurilor
asociative; dezvolta sistemul de raportare a rezultatelor activitatii de audit public intern
si elaboreaza raportul anual, precum si sinteze, pe baza rapoartelor primite, inclusiv de la
compartimentele de audit public intern organizate la nivelul structurilor asociative;
efectueaza misiuni de audit public intern de interes national cu implicatii multisectoriale;
verifica respectarea de catre compartimentele de audit public intern, inclusiv de catre
cele organizate la nivelul structurilor asociative, a normelor, instructiunilor, precum si a
Codului privind conduita etica a auditorului intern, evalueaza activitatea acestora si poate
initia masurile corective necesare, in cooperare cu conducatorul entitatii publice,
respectiv al structurii asociative in cauza; stabileste cadrul general al acordului de
cooperare pentru asigurarea activitatii de audit public intern in entitatile publice locale;
indruma entitatile publice locale si structurile asociative in implementarea sistemului de
cooperare pentru asigurarea activitatii de audit public intern; stabileste, in conditiile legii,
pentru domeniile cadrului general de competente profesionale cunostintele, abilitatile si
valorile pe care o persoana trebuie sa le detina pentru exercitarea activitatii de audit
public intern; coordoneaza sistemul de recrutare in domeniul auditului public intern,
sistemul de atestare nationala a auditorilor interni din entitatile publice, precum si
sistemul de formare profesionala continua a acestora; avizeaza numirea/destituirea sefilor
compartimentelor de audit public intern din entitatile publice; coopereaza cu Curtea de
Conturi pentru asigurarea complementaritatii activitatilor de audit public intern si audit
public extern si a cresterii eficientei acestora, precum si cu alte autoritati si institutii
publice din Romania, cu respectarea independentei, functiilor si cerintelor specifice
fiecarei profesii; coopereaza cu autoritatile si organizatiile de control financiar public din
alte state, inclusiv din Comisia Europeana.
Comitetul de audit intern - este condus de un presedinte, ales cu majoritate simpla
de voturi dintre membrii comitetului, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reinnoit o
singura data.
In realizarea obiectivelor sale, comitetul de audit intern are urmatoarele atributii
principale: dezbate si avizeaza planul multianual si planul anual pentru activitatea de
audit public intern; analizeaza si emite o opinie asupra recomandarilor formulate de
auditorii interni, inclusiv asupra celor care nu au fost acceptate de conducatorul institutiei
publice centrale; avizeaza Carta auditului public intern; examineaza sesizarile referitoare
la nerespectarea Codului privind conduita etica a auditorului intern si propune
conducatorului institutiei publice centrale masurile necesare; analizeaza si avizeaza
Raportul anual al activitatii de audit public intern; avizeaza acordurile de cooperare cu
alte institutii publice privind exercitarea activitatii de audit public intern.
Compartimentul de audit public intern - se constituie distinct in subordinea directa
a conducatorului entitatii. Conducatorul compartimentului de audit public intern este
numit de catre conducatorul entitatii, cu avizul UCAAPI; pentru entitatile publice
subordonate, aflate in coordonarea sau sub autoritatea altor entitati publice, numirea se
face cu avizul entitatii publice ierarhic superioare, in conditiile legii. Conducatorul
compartimentului de audit public intern este responsabil pentru organizarea si
desfasurarea activitatilor de audit.
Compartimentul de audit public intern are urmatoarele atribut principale:
elaboreaza norme metodologice specifice entitatii publice in care isi desfasoara
activitatea, cu avizul UCAAPI, iar in cazul entitatilor publice subordonate, respectiv
aflate in coordonarea sau sub autoritatea altei entitati publice, cu avizul
acesteia; elaboreaza proiectul planului multianual de audit public intern, de regula pe o
perioada de 3 ani, si, pe baza acestuia, proiectul planului anual de audit public intern;
efectueaza activitati de audit public intern pentru a evalua daca sistemele de management
financiar si control ale entitatii publice sunt transparente si sunt conforme cu normele de
legalitate, regularitate, economicitate, eficienta si eficacitate; informeaza UCAAPI despre
recomandarile neinsusite de catre conducatorul entitatii publice auditate, precum si
despre consecintele acestora; raporteaza periodic asupra constatarilor, concluziilor si
recomandarilor rezultate din activitatile sale de audit; elaboreaza raportul anual al
activitatii de audit public intern; in cazul identificarii unor iregularitati sau posibile
prejudicii, raporteaza imediat conducatorului entitatii publice si structurii de control
intern abilitate; verifica respectarea normelor, instructiunilor, precum si a Codului privind
conduita etica in cadrul compartimentelor de audit intern din entitatile publice
subordonate, aflate in coordonare sau sub autoritate si poate initia masurile corective
necesare, in cooperare cu conducatorul entitatii publice in cauza.
 4. Pregătirea misiunii de audit

4.1. Pregătirea misiunii de audit public intern

In realizarea misiunilor de audit, auditorii interni isi desfasoara activitatea pe baza

de ordin de serviciu, emis de seful compartimentului de audit public intern, care prevede
in mod explicit scopul, obiectivele, tipul si durata auditului public intern, precum si
nominalizarea echipei de auditare.
Iniţierea misiunii de audit public intern presupune o serie de activitati prezentate
mai jos.
Întocmirea şi aprobarea ordinului de serviciu. Ordinul de serviciu: este un
mandat acordat de către o autoritate calificată unui auditor în vederea începerii unei
misiuni.
Declararea independenţei auditorilor interni. Auditorii interni selectaţi pentru
realizarea unei misiuni de audit public intern întocmesc o declaraţie de independenţă cu
scopul de a demonstra independenţa faţă de entitatea sau structura auditată.
Notificarea declanşării misiunii de audit public intern. Compartimentul de audit
public intern notifică entitatea sau structura care va fi auditată, cu 15 zile înainte de
declanşarea misiunii de audit public intern, despre scopul, principalele obiective şi durata
acesteia. În notificare se precizează de asemenea tematica de detaliu, precum şi faptul că
pe parcursul misiunii vor avea loc intervenţii la faţa locului al căror program se va stabili
ulterior, de comun acord.
Colectarea şi prelucrarea informaţiilor; Identificarea obiectelor auditabile; Lista
centralizatoare a obiectelor auditate, definite sub aspectul caracteristicilor specifice şi al
riscurilor asociate, constituie suportul analizei riscurilor. Riscul este posibilitatea de a se
produce un eveniment susceptibil de a avea un impact asupra realizării obiectivelor.
Riscul se măsoară în termeni de consecinţe şi de probabilitate.
Categorii de riscuri pot fi:
a) riscuri de organizare (neformalizarea procedurilor): lipsa unor
responsabilităţi precise, insuficienta organizare a resurselor umane, documentaţia
insuficientă, neactualizarea;
b) riscuri operaţionale: neînregistrarea în evidenţele contabile, arhivarea
necorespunzătoare a documentelor justificative, lipsa unui control asupra operaţiilor
cu risc ridicat;
c) riscuri financiare: plăţi nesecurizate, nedetectarea operaţiilor cu risc
financiar;
d) riscuri generate de schimbările legislative, structurale, manageriale etc.
Probabilitatea de apariţie a riscului se măsoară prin utilizarea a două criterii:
aprecierea vulnerabilităţii entităţii, exprimată pe trei niveluri: redusă, medie, mare;
aprecierea controlului intern: corespunzător, insuficient, cu lipsuri grave.
Programul de audit public intern este un document intern de lucru al
compartimentului de audit public intern, care se întocmeşte în baza tematicii detaliate.
Cuprinde pe fiecare obiectiv din tematica detaliată acţiunile concrete de efectuat necesare
atingerii obiectivului, precum şi repartizarea acestora pe fiecare auditor intern. Tematica
în detaliu a misiunii de audit public intern cuprinde totalitatea domeniilor sau obiectivelor
de auditat selectate (obiectivele de îndeplinit), se semnează de către şeful
compartimentului de audit public intern şi se aduce la cunoştinţă principalilor
responsabili ai entităţii sau structurii auditate în cadrul şedinţei de deschidere.
Deschiderea intervenţiei la faţa locului. În baza programului de audit public intern se
întocmeşte programul preliminar al intervenţiilor la faţa locului, în care se prezintă
detaliat lucrările pe care auditorii interni îşi propun să le efectueze, respectiv studiile,
cuantificările, testele, validarea acestora cu materiale probante şi în perioada în care se
realizează aceste verificări la faţa locului.

4.2. Intervenţia la faţa locului

Intervenţia la faţa locului constă în colectarea documentelor, analiza şi evaluarea

acestora şi cuprinde următoarele etape: cunoaşterea activităţii, sistemului sau procesului
supus verificării şi a structurii procedurilor aferente; intervievarea personalului auditat;
verificarea înregistrărilor contabile; analiza datelor şi informaţiilor; evaluarea eficienţei şi
eficacităţii controlului intern; realizarea de testări; verificarea modului de realizare a
corectării acţiunilor menţionate în auditurile precedente (verificarea realizării corectării).
Principalele tehnici de audit public intern sunt:
a). Verificarea asigură validarea, confirmarea, acurateţea înregistrărilor,
documentelor, declaraţiilor, concordanţa cu legile şi regulamentele, precum şi eficacitatea
controlului intern.
Principalele tehnici de verificare sunt: Comparaţia: confirmă identitatea unei
informaţii după obţinerea acesteia din două sau mai multe surse diferite; Examinarea:
presupune urmărirea în special a detectării erorilor sau a iregularităţilor; Recalcularea:
verificarea calculelor matematice;
Confirmarea: solicitarea informaţiei din două sau mai multe surse independente (a treia
parte) în scopul validării acesteia; Punerea de acord: procesul de potrivire a două
categorii diferite de înregistrări; Garantarea: verificarea realităţii tranzacţiilor înregistrate
prin examinarea documentelor de la articolul înregistrat spre documentele justificative;
Urmărirea: reprezintă verificarea procedurilor de la documentele justificate spre articolul
înregistrat. Scopul urmăririi este de a verifica dacă toate tranzacţiile reale au fost
înregistrate.
b). Observarea fizică reprezintă modul prin care auditorii interni îşi formează o
părere proprie.
c). Interviul se realizează de către auditorii interni prin intervievarea persoanelor
auditate, implicate sau interesate. Informaţiile primite se confirmă cu documente.
d). Analiza consta în descompunerea unei entităţi în elemente, care pot fi izolate,
identificate, cuantificate şi măsurate distinct.
Principalele instrumente de audit intern pentru colectarea dovezilor sunt chestionarul
şi tabloul de prezentare a circuitului auditului (pista de audit). Chestionarul cuprinde
întrebările pe care le formulează auditorii interni şi poate fi: chestionar de laure la
cunoştinţă (CLC); chestionar de control intern(CCI) sau chestionar – listă de verificare
(CLV). Tabloul de prezentare a circuitului auditului (pista de audit. Fişa de identificare
şi analiză a problemelor (FIAP) care se întocmeşte pentru fiecare disfuncţionalitate
constantă şi Formularul de constatare şi raportare a iregularităţilor - se întocmeşte
atunci când auditorii interni constată existenţa ori posibilitatea producerii unor
iregularităţi.

5. Raportul de audit intern

Misiunea de audit este o sarcină(acţiune) separată şi identificabilă care se

finalizează prin emiterea de către auditor a unui punct de vedere, declaraţii sau a unei
opinii, consemnată într-un raport, asupra îndeplinirii unor obiective clare şi bine
determinate aferente unui grup bine structurat pe acţiuni, activităţi, programe sau
organisme numite generic entitate auditată.
Raportul de audit public intern se întocmeşte după finalizarea misiunii de audit.
Importanţa raportului de audit constă în recomandările pe care le formulează auditorul
după finalizarea misiunii de audit. Auditul evaluează sistemul contabil şi de control
intern.

5.1. Raportul intermediar de audit

În vederea finalizării raportului de audit public intern se întocmeşte, mai întâi

proiectul de raport de audit public intern. Apoi are loc reuniunea de conciliere şi validare,
de unde va rezulta Raportul de audit în forma sa finală. Proiectul raportului de audit
public intern are la bază mai multe motivaţii:obervaţiile pe care le conţine nu sunt
definitive; sunt formulate recomandările auditorului, însă fără răspunsurile unităţilor
auditate; nu conţine planul de acţiune, adică acel document în care unitatea auditată
precizează când se vor pune în practică recomandările auditorului.
În elaborarea proiectului Raportului de audit public intern trebuie să fie respectate
urmatoarele cerinţe:
a) constatările trebuie să aparţină domeniului/obiectivelor misiunii de audit public
intern şi să fie susţinute prin documente justificative corespunzătoare;
b) recomandările trebuie să fie în concordanţă cu constatările şi să determine
reducerea riscurilor potenţiale;
c) raportul trebuie să exprime opinia auditorului intern, bazată pe constatările
efectuate;
d) se întocmeşte pe baza Fişei de identificare şi analiza problemelor(FIAP-urilor).
În redactarea proiectului Raportului de audit public intern, trebuie să fie respectate
urmatoarele principii: constatările trebuie sa fie prezentate într-o manieră pertinentă si
incontestabilă; evitarea utilizării expresiilor imprecise (se pare, în general, uneori,
evident), a stilului eliptic de exprimare, limbajului abstract; promovarea unui limbaj cât
mai uzual şi a unui stil de exprimare concret; evitarea tonului polemic, jignitor,
tendenţios; ierarhizarea constatărilor (numai cele importante vor fi prezentate în sinteza
sau la concluzii); evidenţierea aspectelor pozitive şi a îmbunătăţirilor constatate de la
ultima misiune de audit public intern.

Structura proiectului de Raport de audit public intern

Proiectul Raportului de audit public intern trebuie să cuprindă cel puţin următoarele
elemente:
 • scopul şi obiectivele misiunii de audit public intern;
• date de identificare a misiunii de audit public intern (baza legală, ordinul
de serviciu, echipa de auditare, unitatea/structura organizatorică auditată,
durata acţiunii de auditare, perioada auditată);
• modul de desfăşurare a acţiunii de audit intern (sondaj/exhaustiv,
documentare; proceduri, metode si tehnici utilizate; documente/materiale
examinate; materiale întocmite în cursul acţiunii de audit public intern);
• constatări efectuate;
• concluzii şi recomandări;
• documentaţia-anexă (notele explicative; note de relaţii; situaţii, acte,
documente şi orice alt material probant sau justificativ).

Transmiterea proiectului de Raport de audit public intern - Proiectul de

Raport de audit public intern se transmite la structura auditată, iar aceasta poate trimite în
maxim 15 zile de la primire punctele sale de vedere. Punctele de vedere primite trebuie
analizate de către auditorii interni.
Reuniunea de conciliere - În termen de 10 zile de la primirea punctelor de
vedere, auditorii interni organizează reuniunea de conciliere cu structura auditată în
cadrul căreia se analizează constatările şi concluziile în vederea acceptării recomandărilor
formulate. Se întocmeşte o minută privind desfăşurarea reuniunii de conciliere.

5.2. Raportul de audit intern

Raportul de audit se prelucrează pentru redactarea finală şi tipărire. Raportul

trebuie să fie complet şi să includă şi punctul de vedere al entităţii sau structurii auditate.
Auditorii sunt responsabili pentru asigurarea unei prezentări de înaltă calitate a raportului
de audit şi întocmirea unei liste corecte şi complete de difuzare.
Auditorii prezintă conducătorului compartimentului de audit public intern
documentele din dosarul permanent al misiunii de audit public intern. Conducătorul
compartimentului de audit public intern: oferă instrucţiunile necesare (adecvate) derulării
misiunii de audit public intern; verifică executarea corectă a programului de audit public
intern; verifică existenţa elementelor probante; supervizează fişele de identificare şi
analiză a problemelor; verifică dacă redactarea raportului de audit public intern este
exactă şi cncisă şi dacă acesta a fost elaborat la termenul fixat.
Raportul de audit public finalizat: se trimite împreună cu rezultatul concilierii şi
punctul de vedere al entităţii sau structurii auditate, de către şeful compartimentului de
audit public intern, conducătorului entităţii publice care a aprobat misiunea, pentru
analiză şi avizare. Pentru instituţia publică mică, raportul de audit public intern se
transmite spre avizare conducătorului acesteia;
după avizarea recomandărilor cuprinse în raportul de audit public intern, acesta se
comunică structurii auditate; structura auditată informează compartimentul de audit
public intern asupra modului de implementare a recomandărilor, incluzând un calendar al
acestora.
Urmărirea recomandărilor - Recomandarea este propunerea formulată pentru a
corecta sau a ameliora deficienţele constatate. Scopul urmăririi recomandărilor este să
asigure formularea corectă a obiectivelor misiunii de audit public intern. Urmărirea
recomandărilor de către auditorii interni este un proces prin care se constată caracterul
adecvat, eficacitatea şi oportunitatea acţiunilor întreprinse de către conducerea entităţii
sau structurii auditate, pe baza recomandărilor din raportul de audit public intern.
Responsabilitatea structurii auditate în aplicarea recomandărilor constă în: elaborarea
unui plan de acţiune, însoţit de un calendar privind îndeplinirea acestuia; stabilirea
responsabililor pentru fiecare recomandare; punerea în practică a recomandărilor;
comunicarea periodică a stadiului progresului acţiunilor; evaluarea rezultatelor obţinute.

6. Metodologia de exercitare a controlului financiar

Prin acţiunea de control se stabileşte dacă activitatea economică şi financiară este

organizată şi se desfăşoară conform normelor, principiilor sau regulilor stabilite.
Cunoaşterea şi perfecţionarea activităţii economice şi financiare presupune o cale
ştiinţifică de cercetare şi acţiune, un sistem metodologic, cu ajutorul căruia să se
oglindească realitatea, legalitatea şi eficienţa.
Metodologic, controlul, ca proces de cunoaştere şi perfecţionare activităţii
economico-financiare şi sociale, impune următoarele momente: cunoaşterea situaţiei
stabilite (programe, sarcini, norme, scopuri, prevederi legale, previziuni etc.); cunoaşterea
situaţiei reale; determinarea abaterilor prin compararea situaţiei reale cu cea stabilită;
concluzii, sugestii, propuneri şi măsuri.
Metodologia de control, privită ca proces structurat pe momentele enunţate,
presupune, în interdependenţă, o filieră adecvată de cercetare şi acţiune care, în
succesiune teoretică, se prezintă astfel: formularea obiectivelor controlului; delimitarea
obiectivelor pe forme de control financiar (preventiv, operativ, ulterior); organele
competente legal să efectueze controlul asupra obiectivelor stabilite; sursele de
informare pentru control (documente primare, evidenţă tehnico-operativă şi contabilă,
alte documente); aplicarea procedeelor şi tehnicilor de control cu ajutorul cărora se
realizează cunoaşterea activităţii controlate; stabilirea deficienţelor, lipsurilor şi
abaterilor, precum şi a rezervelor de perfecţionare ce se pot constata, în sfera obiectivului
controlat, utilizând procedeele şi tehnicile de control; întocmirea actelor de control în
care se înscriu constatările; modalităţile de finalizare şi valorificare a acţiunilor de
control; stabilirea eficienţei controlului pe linia prevenirii, constatării şi înlăturării
deficienţelor, lipsurilor, abaterilor dar şi pe linia perfecţionării activităţii controlate.
Metodologia de control utilizează atât căi şi modalităţi proprii de cercetare şi
acţiune, cât şi instrumente metodologice ale altor discipline ştiinţifice, cum sunt cele ale:
analizei economico-financiare, matematicii, contabilităţii, dreptului, informaticii,
biroticii, finanţelor, marketingului, managementului, etc. Componenta principală a
metodologiei de control o constituie ansamblul procedeelor de cercetare, cunoaştere şi
perfecţionare a activităţii economice, şi anume studiul general prealabil asupra activităţii
ce urmează a se controla, controlul documentar-contabil, controlul faptic, controlul total
şi prin sondaj, finalizarea (valorificarea) constatărilor controlului etc.
Orice acţiune de control financiar are ca obiect cercetarea unor operaţiuni sau
procese economice în scopul determinării evoluţiei, stadiului sau corectitudinii acestora
în raport cu programul, obiectivele fixate anterior sau cu normele legale care le
reglementează.
Pentru a face faţă unor asemenea cerinţe, controlul presupune abordarea metodică
a realităţilor economico-sociale, într-o manieră cât mai raţională, care să permit
cunoaşterea deplină şi exactă a situaţiei existente, a implicaţiilor sau consecinţelor
acestora, a factorilor de influenţă şi a direcţiilor de perfecţionare.
De altfel, calitatea activităţii de control şi rezultatele ei depind în mare măsură de
procedeele, tehnicile şi instrumentele utilizate în cercetarea fenomenelor economico-
financiare, de modalităţile prin care organele de control ajung la formularea concluziilor
şi a măsurilor dispuse.

6.1. Sistemul de documente primare şi evidenţă – obiect al controlului si

surse de informatii pentru control

Sistemul de documente primare şi evidenţă reprezintă sursa esenţială de informaţii

pentru controlul financiar. Pentru a obţine o imagine fidelă a activităţii economico-
financiare controlate este necesar ca sursele de informaţii ale controlului să fie reale,
legale, corecte, de calitate. În consecinţă, sistemul de documente şi evidenţă este atât
obiect al controlului, cât şi sursă de informaţii pentru controlul activităţii economico-
financiare.
Documentele primare sau actele justificative constituie, de regulă, surse de
informaţii pentru toate formele evidenţei. În acelaşi timp, documentele primare servesc
pentru informarea operativă a conducerii entităţilor economice.
Pentru contabilitate, documentele îndeplinesc funcţia de acte justificative. În acest
sens, este necesar ca fiecare document folosit ca act justificator să conţină unele elemente
obligatorii şi anume: denumirea documentului; denumirea şi sediul unităţii care îl
întocmeşte; numărul şi data întocmirii; menţionarea părţilor care participă la efectuarea
operaţiei (când este cazul); datele cantitative şi valorice ale operaţiei efectuate;
semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operaţiei, ale celor care au sarcina
exercitării controlului financiar preventiv sau dreptul să aprobe operaţiile respective etc.
În condiţiile culegerii şi prelucrării electronice a datelor, documentele se grupează
în două categorii: documente de intrare (documente primare din care se preiau date
pentru a fi prelucrate); documente de ieşire (documente care se întocmesc şi se obţin cu
aceste mijloace).
Din punct de vedere al formei controlul documentelor are ca obiective:
autenticitatea; exactitatea întocmirii şi valabilitatea documentelor; efectuarea corectă a
calculelor.
Din punct de vedere al fondului (conţinutului), controlul documentelor au ca
obiective: legalitatea-justeţea, realitatea-exactitatea şi eficienţa, respectiv necesitatea,
economicitatea şi oportunitatea operaţiilor economice şi financiare consemnate în
documente.
 6.2. Sistemul metodologic de control

Metodologic, controlul, ca proces de cunoaştere şi perfecţionare a activităţii

economico – financiare şi sociale impune următoarele momente:
• Cunoaşterea situaţiei stabilite (previziuni, prognoze, sarcini, norme, scopuri,
prevederi legale, standarde, etc.);
• Cunoaşterea situaţiei reale;
• Determinarea abaterilor prin compararea situaţiei reale cu cea stabilită;
• Concluzii, sugestii, propuneri şi măsuri.
Metodologia de control privită ca proces complex, aflat în stânsă legătură cu
activitatea economică, se prezintă astfel:
• Formularea obiectivelor controlului;
• Delimitarea obiectivelor pe forme de control financiar (preventiv, operativ, ulterior);
• Organele competente legal să efectueze controlul asupra obiectivelor stabilite;
• Sursele de informare pentru control (documente primare, evidenţa tehnico – operativă
şi contabilă, alte documente);
• Aplicarea procedeelor şi modalităţilor (tehnicilor) de control cu ajutorul cărora se
realizează cunoaşterea activităţii controlate;
• Stabilirea deficienţelor, lipsurilor şi abaterilor, precum şi rezervele de perfecţionare ce
se pot constata, în sfera obiectivului controlat, cu ajutorul procedeelor, tehnicilor de
control;
• Întocmirea actelor de control în care se înscriu constatările;
• Modalităţile de finalizare şi valorificare a acţiunii de control;
• Stabilirea eficienţei controlului pe linia prevenirii, constatării şi înlăturării
deficienţelor, lipsurilor, abaterilor dar şi pe cea a perfecţionării activităţii controlate.
Metodologia de control, ca sistem, reprezintă intercondiţionarea cu caracter
ştiinţific şi normativ, a procedeelor şi modalităţilor, principiilor şi mijloacelor care fac
posibilă acţiunea de control. În cadrul metodologiei generale de control se îmbină
elemente de raţionament, de exemplu cele privind utilizarea corespunzătoare a
procedeelor şi tehnicilor de control, cu elemente care au caracter normativ, de exemplu
organizarea activităţii de control, întocmirea actelor de control, etc.
Metodologia de control, ca ansamblu de instrumente metodologice, organic
structurate, se utilizează selectiv, diferenţiat, în funcţie de natura activităţilor sau
operaţiilor controlate, formele de control financiar, sursele de informare pentru control,
natura abaterilor existente şi a posibilităţilor de perfecţionare a activităţii controlate. Prin
metodologia de control, în anumite momente ale cunoaşterii, obiectivul controlat este
dezmembrat, simplificat şi corelat, cercetat în conexiune cu alte operaţii şi activităţi.
Alteori, mersul cunoaşterii este invers în raport cu etapele desfăşurării activităţilor sau
fenomenelor controlate.
Metodologia de control utilizează atât căi şi modalităţi proprii de cercetare şi
acţiune, cât şi instrumente metodologice ale altor discipline ştiinţifice, cum sunt cele ale:
analizei economico – financiare, matematicii, contabilităţii, dreptului, informaticii,
biroticii, finantelor, marketingului, managementului, etc.
Componenta principală a metodologiei de control o constituie ansamblul
procedeelor de cercetare, cunoaştere şi perfecţionare a activităţii economice şi financiare,
şi anume: studiul general prealabil asupra activităţii ce urmează a se controla, controlul
documentar contabil, controlul faptic, analiza economico – financiară, controlul total şi
prin sondaj, finalizarea (valorificarea) constatărilor controlului, etc.
Procedeul de control reprezintă latura practică a procesului cognitiv şi se
compune din conexiunea unor modalităţi concrete de acţiune pentru cunoaşterea şi
perfecţionarea activităţii controlate. Orice modalitate concretă de control reprezintă într-
un anumit fel, o maniera sau tehnică de acţiune, comparaţie şi judecată în vederea
cunoaşterii obiectului controlat. Modalităţile de control financiar se utilizează în mod
selectiv şi combinat, pe baza de raţionamente în ce priveste aplicabilitatea şi utilitatea lor
în circumstanţe concrete diferite.
Un atribut de importanţă deosebită în realizarea laturii practice a procesului
cognitiv o reprezintă competenţa. Ea este criteriul suveran al eficienţei economice, iar
prima competenta este cea profesională, care presupune însuşirea excelentă a profesiei şi
a practicii acesteia. Specialiştii, experţii în materie, în domeniul de activitate, sunt
garanţia fundamentală a eficienţei. Competenţa profesională este eficientă numai dacă
este dovedită prin muncă, prin rezultate. Controlul previne contrariul competenţei, adică
incompetenţa. Controlul porneşte de la conceptul potrivit căruia eficienţa economică
presupune ca prim planul oricărui sector de activitate să aparţină specialiştilor de elită,
experţilor în domeniu. Acest deziderat este argumentat de faptul că destinul social al
individului, dar şi al agenţilor economici, este condiţionat, şi garantat de competenţă.
Eficienţa activităţii oricărui agent economic este determinată în ultimă instanţă, de
promovarea în conducerea tuturor componentelor, la toate nivelele, a persoanelor bine
pregătite, destoinice, de o indiscutabilă competenţă profesională şi organizatorică,
erudiţie profesională şi pricepere gospodărească, inteligentă creativă. Cum este şi firesc
un control financiar de înaltă competenţă presupune implicit şi o eficienţă economico–
financiară corespunzătoare.
Dintre procedeele de control folosite în practică menţionăm:

1. Studiul general prealabil - face posibila cunoasterea elementelor esentiale si

specifice ale activitatii ce urmeaza a se controla si pe baza acestora orienteaza actiunea de
organizare si exercitare în continuare a muncii de control asupra: remedierii unor
deficiente, lipsuri, abateri; mobilizarii unor rezerve de perfectionare a activitatii
economice si financiare, de constituirea si utilizarea corecta a fondurilor, de cresterea
rentabilitatii si eficientei economice.
2. Controlul documentar-contabil - consta în aprecierea si analiza unor
operatiuni, procese sau fenomene economice pe baza documentelor justificative care le
reflectă. Este procedeul de stabilire a realitatii, legalitatii si a eficientei operatiilor si
activitatilor economice si financiare, prin examinarea documentelor primare si
centralizatoare, a înregistrarilor în evidenta tehnico-operativa, a situatiilor contabile si
bilanturilor. Controlul documentar-contabil se exercita printr-o serie de modalitati sau
tehnici de control care se utilizeaza selectiv si combinat: controlul cronologic, controlul
invers cronologic, controlul sistematic sau pe probleme, controlul reciproc, controlul
încrucisat, investigatia de control, examenul critic, analiza contabila, balanta de control
contabila sintetica si analitica, tehnici specifice de control în conditiile sistemelor de
prelucrare automata a datelor etc.
3. Controlul faptic - este procedeul de stabilire a realitatii, existentei si miscarii
mijloacelor materiale si banesti si a desfasurarii activitatilor economico-financiare.
Principalele modaliati sau tehnici de control faptic sunt: inventarierea, expertiza tehnica si
analiza de laborator, observarea directa, inspectia fizica.
4. Controlul total sau prin sondaj - cuprinde toate operatiile din cadrul
obiectivelor stabilite si pe întreaga perioada supusa controlului. Controlul prin sondaj
cuprinde numai o parte din operatiile si documentele dintr-un anumit sector.
Tehnicile sau modalitatile de control se întrepatrund în forme multiple si variate,
cum sunt: controlul simultan, controlul complet, controlul continuu sau permanent,
controlul progresiv, controlul periodic, controlul direct, controlul executiei si controlul de
conducere.
Controlul financiar nu se limitează la constatarea lipsurilor, deficientelor şi
abaterilor. Controlul de constatare este urmat obligatoriu de controlul de remediere
definitivă a neajunsurilor şi abaterilor constatate. Astfel, se propun sau dispun masuri
operative, în timpul desfasurarii controlului pentru înlaturarea deficientelor constatate si
prevenirea repetarii lor.
Pe baza constatarilor si propunerilor organelor de control financiar, conducerea
agentului economic controlat si a organului care a dispus controlul, stabilesc o serie de
masuri de remediere.
Ca modalitate de finalizare a controlului financiar exista următoarele răspunderi:
disciplinară, contraventională, materială şi penală.
Putem concluziona ca metodologia de control utilizează atât căi şi modalităţi
proprii de cercetare şi acţiune, cât şi instrumente metodologice ale altor discipline
ştiinţifice, cum sunt cele ale: analizei economico-financiare, matematicii, contabilităţii,
dreptului, informaticii, biroticii, finanţelor, marktingului, managementului, etc.
Metodologia de control privită ca proces complex, aflat în stânsă legătură cu
activitatea economică, se prezintă astfel:
• Formularea obiectivelor controlului;
• Delimitarea obiectivelor pe forme de control financiar (preventiv, operativ, ulterior);
• Organele competente legal să efectueze controlul asupra obiectivelor stabilite;
• Sursele de informare pentru control (documente primare, evidenţa tehnico – operativă
şi contabilă, alte documente);
• Aplicarea procedeelor şi modalităţilor1 (tehnicilor) de control cu ajutorul cărora se
realizează cunoaşterea activităţii controlate;
• Stabilirea deficienţelor, lipsurilor şi abaterilor, precum şi rezervele de perfecţionare ce
se pot constata, în sfera obiectivului controlat, cu ajutorul procedeelor, tehnicilor de
control;
• Întocmirea actelor de control în care se înscriu constatările;
• Modalităţile de finalizare şi valorificare a acţiunii de control;
• Stabilirea eficienţei controlului pe linia prevenirii, constatării şi înlăturării
deficienţelor, lipsurilor, abaterilor dar şi pe cea a perfecţionării activităţii controlate.
 7. Procedee şi tehnici de control

Procedeul de control - reprezintă un ansamblu de reguli specifice, tehnici şi

instrumente care îmbinată cu o anumită măiestrie procedurală specifică profesioniştilor
contabili, experţiilor în domeniu şi se aplică în vederea soluţionării concrete a
problemelor ce decurg din funcţiile controlului.
Prin tehnică, modalitate sau instrument de control înţelegem o categorie specifică
unui domeniu restrâns de activitate, care desemnează mijlocul utilizat de organul de
control sau profesionistul contabil şi prin care soluţionează în mod concret, problemele ce
decurg din prerogativul funcţiei sale.

7.1. Procedee şi tehnici de control financiar

Realitatea economică şi evoluţia fenomenului de evaziune financiar-fiscală, precum şi

criza economică internaţională implică folosirea mai multor procedee de exercitare a
controlului financiar. Dintre procedeele de control folosite în practică cele mai importante
sunt: studiul general prealabil; controlul documentar-contabil; controlul faptic; controlul total şi
prin sondaj; analiza economico-financiară etc.
Aceste procedee, de regulă, pot fi folosite concomitent, succesiv, în acelaşi proces sau pot
fi folosite separat.
Controlul financiar este un proces de cunoaştere, de informare, analiză şi edificare cu
privire la anumite probleme necunoscute de către organul de control. Astfel, studiul general
prealabil face posibilă cunoaşterea elementelor esenţiale şi specifice ale activităţii ce urmează a
se controla şi, pe baza acestora, orientează acţiunea de organizare şi exercitare în continuare a
muncii de control asupra obiectivelor care necesită atenţie sporită în vederea remedierii unor
deficienţe, lipsuri, abateri.
Studiul general prealabil - oferă organului de control posibilitatea cunoaşterii modului în
care s-au desfăşurat sau se desfăşoară activităţile controlate. El poate avea un caracter de
ansamblu sau de detaliu (documentare), referindu-se în egală măsură la unităţile supuse
controlului (structuri interne, trepte ierarhice, competenţe şi răspunderi), cât şi la conţinutul
acţiunilor de control (tehnica sau obiectivele acestor acţiuni, actele normative care
reglementează domeniul în cauză, instrucţiuni, regulamente etc).
Studiul general prealabil, ca procedeu de control financiar, are ca principale obiective:
sarcinile rezultate din normele în vigoare pentru domeniul respectiv de activitate, a căror
cunoaştere asigură orientarea organelor de control asupra aspectelor care trebuie avute în
vedere în acţiunea de control; orientările, instrucţiunile, competenţele şi răspunderile în
structura internă a agentului economic; modul de organizare a evidenţei tehnic-operative şi
contabile, ca sursă de informaţii pentru control; situaţia de fapt existentă cu privire la activitatea
ce urmează a se controla etc.
Controlul documentar-contabil - este cel mai frecvent folosit în activitatea de control
economic şi financiară. Astfel, cu ajutorul acestui procedeu sunt identificate cele mai
importante abateri, deficienţe sau lipsuri de operaţiilor economice.
 Controlul documentar-contabil este procedeul de stabilire a realităţii, legalităţii şi a
eficienţei operaţiilor şi activităţilor economice şi financiare, prin examinarea documentelor
primare şi centralizatoare, a înregistrărilor în evidenţa tehnic-operativă şi contabilă a situaţiilor
contabile şi bilanţurilor.
Controlul documentar-contabil se exercită printr-o serie de modalităţi sau tehnici, care se
utilizează selectiv şi combinat, în funcţie de situaţia concretă controlată, de necesităţile
aprecierii cu mai multă uşurinţă şi în mod obiectiv, pe baza sistemului de informaţii existent, a
modului de gestionare a patrimoniului, în general a activităţii economice şi financiare
controlate.
Există o multitudine de tehnici de control documentar-contabil. Între acestea mai
importante sunt: controlul cronologic, controlul invers cronologic, controlul sistematic sau pe
probleme, controlul reciproc, controlul încrucişat, investigaţia de control, analiza şi studiul
general, comparaţia de control, calculul de control, examenul critic, tehnici specifice de control
în condiţiile sistemelor de prelucrare automată a datelor etc.
• Controlul cronologic - se exercită în ordinea întocmirii, înregistrării şi îndosarierii
documentelor. Documentele se examinează pe fiecare zi, la rând, în ordinea în care sunt
păstrate sau îndosariate, fără nici o grupare sau sistematizare prealabilă. Această modalitate de
control este simplă, însă distribuie atenţia organului de control asupra unui mare număr de
operaţiuni de diferite feluri, necesită folosirea deodată a unui material legislativ bogat şi duce la
îngreunarea studierii succesive şi aprofundate a fiecărui fel de operaţiune.
• Controlul invers cronologic- se exercită de la sfârşitul spre începutul perioadei de
control. Se începe cu controlul celor mai recente operaţii şi documente şi se continuă de la
prezent spre trecut. Această modalitate de control se foloseşte atunci când se constată anumite
omisiuni sau erori de înregistrare, pentru identificarea cărora este necesară cercetarea document
cu document sau poziţie cu poziţie a lucrărilor întocmite anterior.
• Controlul sistematic sau pe probleme - presupune gruparea documentelor pe probleme
(operaţii de casă, aprovizionare, salarizare etc.) şi apoi controlul lor în ordine cronologică.
Controlul pe probleme este o modalitate mai eficientă de examinare a documentelor şi
înregistrărilor contabile prin aceea că dă posibilitatea să se urmărească cu mai multă atenţie un
obiectiv, eventualitatea omisiunilor este mai redusă şi se pot stabili concluzii cu privire la
fiecare problemă în parte.
• Controlul reciproc constă în cercetarea şi confruntarea la aceeaşi unitate a unor
documente sau evidenţe cu conţinut identic, diferite ca formă, pentru aceleaşi operaţii sau
pentru operaţii diferite, dar legate reciproc. De exemplu, înregistrările din registrul de casă cu
cele din extrasul de cont primit de la bancă, factura emisă către client şi avizul de expediţie etc.
Controlul reciproc este o confirmare internă a datelor înscrise în documente şi evidenţe.
• Controlul încrucişat constă în cercetarea şi confruntarea tuturor exemplarelor unui
document, existente la unitatea controlată şi la alte unităţi cu care s-au făcut decontări, de la
care s-au primit sau cărora li s-au livrat materiale, produse, mărfuri şi alte valori. De exemplu:
originalul facturii existent la client se confruntă cu copia rămasă la furnizor; extrasul de cont
primit de la bancă cu copia existentă la bancă; copia chitanţei din chitanţier se confruntă cu
originalul chitanţei aflate la plătitor, etc.
• Controlul combinat sau mixt al documentelor reprezintă de fapt o îmbinare a
procedeelor de mai sus, care presupune gruparea actelor pe feluri, probleme sau operaţiuni şi
examinarea fiecărui set sau pachet de documente în ordinea cronologică ori invers cronologică
a întocmirii, înregistrării sau îndosarierii lor.
 • Investigaţia de control reprezintă modalitatea prin care organul de control obţine
informaţii din partea personalului a cărui activitate se controlează. Investigaţia implică studierea
unor probleme care nu rezultă clar din documentele şi evidenţele puse la dispoziţie
• Analiza şi studiul general se utilizează pentru a obţine argumentele justificative ale
controlului. Aceasta presupune, de exemplu, examinarea debitelor şi creditelor unor conturi,
astfel încât să se determine corectitudinea înregistrării operaţiilor economice şi financiare.
• Comparaţia de control constă în examinarea comparativă a diferitelor solduri din
evidenţele analitice cu cele din conturile supuse controlului. De regulă, se procedează şi la
comparaţia cu datele anterioare, cum a fi cheltuielile anului precedent cu cele ale anului în curs,
este o aplicare frecventă a tehnicii comparaţiei.
• Calculul de control presupune reproducerea muncii îndeplinite de contabili. Prin această
modalitate se obţin probe asupra exactităţii contabilităţii.
• Examenul critic implică examinarea actelor, documentelor şi evidenţelor, astfel încât să
se acorde atenţie problemelor mai importante. Această tehnică se utilizează, de exemplu, în
cazul plăţilor care urmează a se face în cursul perioadelor următoare. Eficienţa examenului
critic depinde, în mod nemijlocit, de experienţa profesională a persoanelor care efectuează
controlul.
Controlul faptic - este procedeul de stabilire a realităţii, existenţei şi mişcării mijloacelor
materiale şi băneşti şi a desfăşurării activităţilor economico-financiare. De regulă, controlul
faptic se execută la locul de existenţă a mijloacelor materiale şi băneşti şi are ca obiectiv
determinarea exactă a cantităţilor şi valorilor existente, a stării în care se găsesc, a stadiului şi
modului de prelucrare, a respectării legalităţii în utilizarea lor.
Principalele modalităţi sau tehnici de control faptic sunt: inventarierea, expertiza
tehnică şi analiza de laborator, observarea directă, inspecţia fizică.
• Inventarierea ca modalitate principală de control faptic are ca obiectiv constatarea, la un
moment dat, a existenţei cantitative şi calitative a elementelor de activ şi pasiv ale unei unităţi
gestionare, precum şi a modului de executare a sarcinilor de către gestionari. Pe lângă
constatarea stocurilor şi soldurilor faptice, inventarierea include şi compararea acestora cu cele
scriptice şi stabilirea eventualelor diferenţe.
Lista de inventariere prezintă următoarele caracteristici: este un document folosit pentru
inventarierea bunurilor aflate în gestiune, cu ajutorul lui se stabilesc plusurile sau minusurile de
bunuri şi a altor valori, este documentul justificativ de înregistrare în evidenţa magaziilor şi în
contabilitate a plusurilor sau minusurilor constatate, document de bază pentru întocmirea
Registrului-inventar, document centralizator al inventarierii, se întocmeşte într-un singur
exemplar de către comisia de inventariere.
Listele de inventiariere circulă astfel: la comisia de inventariere pentru stabilirea
plusurilor/minusurilor la inventar şi pentru întocmirea procesului –verbal al rezultatului
inventarierii, la gestionar pentru semnarea fiecărei file, pe ultima filă cu menţiunea că
inventarierea tuturor bunurilor s-a efectuat în prezenţa sa, la compartimentul financiar-contabil
pentru semnarea listei de inventariere şi pentru verificarea calculelor efectuate şi pentru
verificarea exactităţii soldului scriptic, la conducătorul compartimentului financiar-contabil şi al
compartimentului juridic, însoţită de procesele-verbale care cuprind cauzele deprecierilor,
persoanele vinovate şi de pentru avizarea propunerilor făcute de comisia de inventariere, la
conducătorul unităţii însoţită de procesul-verbal al rezultatelor inventarierii, pentru a se decide
asupra soluţionării propunerilor făcute.
 Inventarierea de control, ca tehnică a controlului financiar de gestiune, coincide numai
parţial cu activitatea mult mai largă de inventariere periodică a gestiunilor sau a întregului
patrimoniu, care se realizează printr-o îmbinare a elementelor de control faptic cu cele
documentare şi prin efectuarea unor operaţiuni specifice de regularizare a rezultatelor. În funcţie
de specificul activităţii şi de natura mijloacelor materiale este indicată declanşarea simultană a
inventarierii de control la aceleaşi repere, pe întreaga unitate, îndeosebi în cazul materialelor de
masă, ceea ce are drept consecinţă creşterea eficienţei controlului faptic, întrucât se înlătură unele
posibilităţi de acoperire a lipsurilor numai pe timpul inventarierii.
• Expertiza tehnică şi analiza de laborator sunt modalităţi de control care se utilizează în
munca de control financiar de gestiune, atunci când complexitatea unor probleme depăşeşte
nivelul de pregătire, aparatura de care dispune sau competenţa legală atribuită organului de
control. În aceste cazuri se recurge la serviciile (şi, evident, la metodele şi aparatele) unor
specialişti din domeniul tehnic, chimic, sanitar etc.
Expertizele tehnice sunt necesare pentru stabilirea integrităţii valorilor materiale, realităţii
unei operaţii, cunoaşterea parametrilor de funcţionare a utilajelor, rezistenţei unor materiale sau
construcţii, randa-mentelor energetice şi termice, consumului de materiale şi a volumului de
manoperă pentru o lucrare sau produs etc.
• Observarea directă este o modalitate utilizată cu prioritate în controlul concomitent
(ierarhic operativ-curent) şi constă în urmărirea la faţa locului a modului de organizare şi
desfăşurare a muncii din diferite sectoare sau compartimente.
Observarea directă, ca modalitate de control faptic, se poate face pe bază de program şi
inopinat, în locurile unde se realizează activităţile: secţii, ateliere, sectoare, laboratoare,
magazine, birouri, depozite, gestiuni etc.
• Inspecţia fizică rezidă în examinarea activelor şi a altor mijloace băneşti. Este o probă
sigură pentru constatarea existenţei unui anumit post de activ, a imobilizărilor sau a actelor
justificative înregistrate în evidenţă. De exemplu, controlul banilor în casierie, al listelor de
inventariere etc.

Controlul total sau prin sondaj - În practica de control, controlul poate fi exercitat
total sau prin sondaj.
Controlul total - cuprinde toate operaţiile din cadrul obiectivelor stabilite şi pe întreaga
perioadă supusă controlului. De exemplu, în ceea ce priveşte respectarea disciplinei de casă se
au în vedere toate operaţiile şi documentele privind încasările şi plăţile pe perioada respectivă.
Controlul prin sondaj - cercetează cele mai reprezentative documente şi operaţii, care
permit formularea unor concluzii cu caracter general asupra obiectivului urmărit. Sondajul este
control selectiv care simplifică sarcina de apreciere prin utilizarea unui exemplu reprezentativ şi
permite, astfel, să se obţină economii autentice în ceea ce priveşte munca de control.
Eficienţa controlului prin sondaj depinde de alegerea perioadei, a operaţiunilor şi
documentelor care se controlează şi care dau posibilitatea generalizării concluziilor şi măsurilor
ce se impun.
Inventarierea totală - permite cunoaşterea efectivă a realităţii şi obţinerea unor concluzii
exacte, dar reclamă timp îndelungat, efort substanţial şi sistarea totală a operaţiilor de primire şi
eliberare a bunurilor.
Inventarierea prin sondaj este mai operativă, însă are o precizie mai scăzută.
Valorificarea rezultatelor controlului se poate realiza prin încheierea actelor de
control, identificarea persoanelor vinovate, stabilirea răspunderii persoanelor vinovate.
 8. Actele de control financiar

La începerea controlului financiar, organul de control financiar este obligat să

prezinte agentului economic legitimatia de control şi ordinul de serviciu semnat de
conducătorul organului de control.
Începerea controlului financiar se consemnează în registrul unic de control.
Controlul financiar se desfasoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale agentului
economic, care are obligatia să pună la dispozitie un spatiu adecvat, precum şi logistica
necesară desfaşurării controlului.
Organul de control financiar are dreptul să inspecteze locurile în care se desfasoara
activitatea, în prezenţa agentului economic sau a unei persoane desemnate de acesta.
La finalizarea controlului financiar se solicita reprezentantului agentului economic
o declaratie scrisa, pe propria raspundere, din care sa rezulte ca au fost puse la dispozitie
toate documentele si informatiile solicitate. În declaratie se mentioneaza si daca au fost
restituite toate documentele solicitate si puse la dispozitie de agentul economic.
Agentii economici, în calitate de persoane juridice înregistrate la Oficiul National
al Registrului Comertului, autorizate potrivit legii, au obligatia sa tina registrul unic de
control. Registrul unic de control este obligatoriu pentru toti agentii economici,
indiferent de profilul de activitate al acestora.
Registrul unic de control are ca scop evidentierea tuturor controalelor desfasurate
la contribuabil de catre toate organele de control specializate, în domeniile: financiar-
fiscal, sanitar, fito-sanitar, urbanism, calitatea în constructii, protectia consumatorului,
protectia muncii, inspectia muncii, protectia împotriva incendiilor, precum si în alte
domenii.
Evidentierea controalelor în registrul unic de control se face cu semnaturile
reprezentantului legal al agentului economic si organului de control. Agentii economici
au obligatia de a prezenta organelor de control registrul unic de control.
Organele de control au obligatia:
a) de a consemna în registrul, înaintea începerii controlului, urmatoarele
elemente: numele si prenumele persoanelor împuternicite de a efectua controlul si
unitatea de care apartin, numarul legitimatiei de control, numarul si data
delegatiei/ordinului de deplasare: obiectivele controlului; perioada controlului; perioada
controlata; temeiul legal în baza caruia se efectueaza controlul acestor date în registrul
unic de control.
În situatia neprezentarii registrului unic de control, controlul se efectueaza, iar
cauzele neprezentarii se consemneaza în actul de control;
b) ca, înainte de începerea actiunii de control, sa consulte actele de control
încheiate anterior, care au legatura cu domeniul lor de activitate, pentru a cunoaste
constatarile facute, masurile stabilite si stadiul îndeplinirii lor.
Dupa finalizarea controlului, în registrul unic de control se înscriu obligatoriu
numarul si data actului de control întocmit.
Registrul unic de control:
• se numeroteaza, se sigileaza si se pastreaza de reprezentantul legal al
agentului economic controlat sau al înlocuitorului acestuia;
• se tine la sediul social si la fiecare sediu secundar pentru care s-au eliberat
avize/autorizatii si/sau acorduri de functionare;
 • se elibereaza contra cost de directiile generale ale finantelor publice din raza
teritoriala unde îsi are sediul social contribuabilul – agent economic, pe baza certificatului
de înregistrare fiscala.
Actele de control sunt documente în care se consemneaza constatarile
rezultate din actiunea de control financiar.
Organele de control financiar-fiscal întocmesc, de regula, urmatoarele acte de
control:
- proces-verbal de control financiar;
- proces-verbal intermediar;
- proces-verbal de constatare si sanctionare a contraventiilor;
- nota de constatare;
- nota unilaterala;
- nota de prezentare; raport de inspectie fiscala;
A. Procesul-verbal de control financiar
Procesul-verbal de control financiar:
a) este un act bilateral care se semneaza de catre organul de control financiar si de
reprezentantul legal al agentului economic;
b) se întocmeste de echipa de control financiar pentru remedierea deficientelor
semnalate;
c) are urmatorul continut orientativ pe capitole:
- date privind controlul financiar;
- date privind agentul economic;
- executia bugetului de venituri si cheltuieli;
- administrarea si gestionarea resurselor materiale si financiare;
- respectarea disciplinei financiar-contabile;
- calitatea managementului;concluzii si masuri finale.
La terminarea controlului financiar se restituie toate actele si documentele puse la
dispozitie organelor de control, cu exceptia celor retinute, pentru care s-a întocmit proces-
verbal de ridicare de înscrisuri.
Asupra modului de ducere la îndeplinire a masurilor dispuse prin prezentul proces-
verbal de control financiar, entitatea controlata comunica, la Directia de control financiar
sau la structura de control financiar din cadrul directiei generale a finantelor publice
teritoriale, modul de îndeplinire a masurilor stabilite.
Procesul-verbal de control financiar se întocmeste în trei exemplare, care se
înregistreaza în Registrul unic de control, din care un exemplar se lasa agentului
economic, iar doua exemplare se depun la organele de control financiar.
Împotriva procesului-verbal de control financiar se poate depune plângere
prealabila la organul emitent.
d) Constatarile ce se înscriu în procesul-verbal de control financiar trebuie sa
fie precise, bazate pe date si documente expuse clar, eliminându-se orice elemente si
descrieri personale, inutile si neconcludente, care încarca nejustificat continutul
procesului-verbal de control financiar.
e) La procesul-verbal de control financiar se anexeaza situatii, tabele,
documente, acte, note explicative, necesare sustinerii constatarilor.
Situatii sau tabele se întocmesc în cazurile în care deficienta se repeta în mod
frecvent, constatarea se bazeaza pe un numar mai mare de operatiuni sau acte etc., pentru
a sintetiza expunerea constatarilor în procesul-verbal de control financiar. Se semneaza de
organele de control, conducerea si salariatii în cauza ai agentului economic controlat.
Documentele sau actele, în care sunt consemnate operatiuni economice sau
financiar-contabile, necesare confirmarii sau fundamentarii constatarilor se anexeaza,
dupa necesitati, în copie certificata de organul de control si de seful compartimentului de
la care emana. Acestea se anexeaza în original, lasându-se copii certificate de conducerea
agentului economic controlat si de organul de control financiar, atunci când sunt
considerate fictive sau dubioase, precum si când exista indicii ca s-ar urmari sustragerea
sau distrugerea lor de cei interesati.
Organele de control financiar pot solicita note explicative reprezentantului sau
oricarui angajat al agentului economic, care sa contribuie la stabilirea unor elemente
relevante din activitatea agentului economic, ce pot influenta procesul-verbal de control
financiar.
Notele explicative se iau în orice etapă a controlului financiar pentru clarificarea si
definitivarea constatarilor privind nerespectarea prevederilor actelor normative.
Întrebările se formulează în mod clar, concis si concret, pentru a da posibilitatea unor
raspunsuri la obiect.
În cazul în care persoana în cauza refuza sa raspunda la întrebari, organele de
control financiar transmit întrebarile printr-o adresa scrisa, înregistrata la agentul
economic, stabilind un termen util de cel putin 5 zile lucratoare pentru formularea
raspunsului.
Refuzul de a raspunde la întrebari se consemneaza în procesul-verbal de control
financiar si se aplica sanctiunile prevazute de lege.
Notele explicative se pot lua în orice moment al controlului financiar, însa, numai
dupa ce s-a epuizat controlul asupra obiectivului la care s-a constatat abaterea ce necesita
explicatii, astfel încât organele de control sa fie în masura sa puna întrebari precise si sa
combata eventualele raspunsuri necorespunzatoare. Se întocmesc sub forma de raspunsuri
la întrebarile formulate de organele de control financiar. Ultima întrebare pusa de organul
de control financiar trebuie sa solicite persoanei respective sa precizeze daca mai are ceva
de adaugat în legatura cu constatarile facute de controlul financiar.
Organele de control analizeaza raspunsurile primite si, în functie de concluzii,
definitiveaza constatarile în procesul-verbal de control financiar. Daca rezulta elemente
noi, se extinde controlul si asupra lor, iar daca unele constatari se infirma prin
raspunsurile date în notele explicative se reexamineaza faptele si documentele care stau la
baza lor.
f) Neregulile constatate se consemneaza în procesul-verbal de control
financiar în mod obligatoriu, cu precizarea concreta a actelor normative încalcate
(articol, aliniat) si cu determinarea exacta a influentelor financiare, bugetare si
gestionare nefavorabile.
Pentru fiecare abatere înscrisa în procesul-verbal de control financiar se
nominalizează persoanele care nu au respectat prevederile legale si functiile acestora.
Pentru fiecare abatere constatata prin procesul-verbal de control financiar se înscriu
masurile luate operativ în timpul controlului financiar, cu mentionarea documentelor pe
baza carora s-au materializat, sau masurile dispuse în sarcina agentului economic, cu
indicarea termenului de raportare a îndeplinirii acestora.
g) Proces-verbal de control financiar separat
 Pentru constatarile privind savârsirea unor fapte care ar putea întruni elemente
constitutive ale unei infractiuni, în conditiile prevazute de legea penala, organul de
control întocmeste proces-verbal de control financiar separat, care se înainteaza
organelor abilitate prin lege pentru efectuarea cercetarilor. În cazul în care cel supus
controlului refuza sa semneze procesul-verbal de control financiar separat, organul de
control financiar consemneaza despre aceasta în procesul-verbal de control financiar.
h) Informarea agentului economic asupra constatarilor rezultate din control
Organul de control financiar:
– informeaza agentul economic asupra constatarilor rezultate din control, atât pe
parcursul desfasurarii controlului financiar, cât si la încheierea acestuia;
– prezinta agentului economic constatarile si consecintele, acordându-i
posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere în scris, cu exceptia cazului în care agentul
economic renunta la acest drept;
– analizeaza punctul de vedere prezentat de agentul economic si procedeaza la
definitivarea actului de control.
Dupa semnarea de catre reprezentantul legal al agentului economic, procesul-
verbal de control financiar se înregistreaza la registratura agentului economic. Data
înregistrării la agentul economic se considera data comunicarii.
Procesul-verbal de control financiar se înregistreaza la registratura organului de
control financiar, în termen de trei zile de la încheierea controlului financiar.
În cazul în care reprezentantul legal al agentului economic refuza sau tergiverseaza
semnarea, procesul-verbal de control financiar se comunica printr-o scrisoare
recomandata cu confirmare de primire sau/si prin alte mijloace, cum ar fi fax sau e-mail,
daca se asigura transmiterea textului actului si confirmarea primirii acestuia. Data primirii
de catre agentul economic a scrisorii, a faxului sau a e-mailului se considera ca fiind data
comunicarii procesului-verbal de control financiar.
i) Îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul procesului-verbal de control
financiar
Organul de control financiar poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul
procesului-verbal de control financiar din oficiu sau la cererea agentului economic, astfel:
– daca îndreptarea erorii materiale se face prin adaugiri sau stersaturi operate în
cuprinsul procesului-verbal de control financiar, acestea se semneaza si stampileaza de
organul de control, în caz contrar nu se iau în considerare. Îndreptarea erorii materiale se
opereaza pe toate exemplarele originale ale procesului-verbal de control financiar. Dupa
efectuarea îndreptarii erorii materiale, organul de control financiar are obligatia de a
comunica agentului economic de îndata operatiunea efectuata;
– în cazul în care îndreptarea erorii materiale nu se poate efectua direct pe actul de
control, se emite un nou proces-verbal de control financiar, care, de asemenea, se
comunica agentului economic.

B. Procesul-verbal intermediar:
– este un act bilateral, care se semneaza de catre organul de control financiar si de
reprezentantul legal al agentului economic;
– se întocmeste la unitatile subordonate agentului economic;
– are structura procesului-verbal de control financiar si nu poate fi atacat pe cale
administrativa sau judecatoreasca;
 – este anexa la procesul-verbal de control financiar care se întocmeste la agentul
economic.
Constatarile din procesul-verbal intermediar se analizeaza si se preiau în procesul-
verbal de control financiar, în functie de prevederile legale, de realitatea constatarilor si
de respectarea procedurilor specifice de control.

C. Procesul-verbal de constatare si sanctionare a contraventiilor

Procesul-verbal de constatare si sanctionare a contraventiilor se încheie pentru
acele fapte ale caror constatare si sanctionare sunt de competenta organelor de control
financiar, în conditiile legii si în conformitate cu procedura stabilita prin legislatia în
vigoare privind regimul juridic al contraventiilor.

D. Nota de constatare
Nota de constatare se întocmeste:
– atunci când în cursul controlului financiar se fac constatari a caror reconstituire
ulterioara nu este întotdeauna posibila sau care nu pot fi dovedite;
– în alte situatii apreciate de organele de control financiar.
În nota de constatare se consemneaza situatiile de fapt, precum si masurile luate
operativ pentru remedierea deficientelor constatate. În situatii mai deosebite este indicata
folosirea martorilor la stabilirea realitatii faptelor constatate.
Nota de constatare se semneaza de catre reprezentantul legal al agentului economic si de
persoanele la care se refera constatarea, precum si de martori, dupa caz. Nota de
constatare este anexa la procesul-verbal de control financiar.
Rolul actelor de control financiar este de a sintetiza acţiunea de control. În
cuprinsul actelor de control se menţionează numele şi prenumele persoanelor care
reprezintă organele de control, baza legală, situaţia de fapt constatată, neregulile şi
lipsurile identificate, precum şi modalităţi de recuperare a pagubelor sau de refacere a
evidenţelor contabile pierdute.
Actele de control financiar pot evidenţia situaţia existentă la unitatea controlată pe
parcursul unei anumite perioade de timp. În cazul gestiunilor, procesele verbale de
control prezintă un raport concret şi concis cu privire la starea şi situaţia faptică a
gestiunilor, numele şi prenumele gestionarilor, precum şi lipsurile sau abaterile
constatate.
Rezultatele constatate şi menţionate în actele de control stau la baza înregistrării
în contabilitate, conduc la regulizării cu ocazia inventarierii patrimoniului şi modificări
cu privire la situaţiile financiare anuale.
În cuprinsul actelor de control se menţionează nu numai situaţia de fapt
constatată, dar şi persoanele vinovate de producerea pagubelor cu privire la patrimoniul
unităţii controlate. Totodată, pentru identificarea pagubelor constatate, se menţionează şi
baza legală cu privire la debitele înregistrate.

9. Controlul intern

Controlul intern reprezintă ansamblul politicilor şi procedurilor concepute şi

implementate de către managementul şi personalul entităţii publice, în vederea furnizării
unei asigurări rezonabile pentru: atingerea obiectivelor entităţii publice într-un mod
economic, eficient şi eficace; respectarea regulilor externe şi a politicilor şi regulilor
managementului; protejarea bunurilor şi a informaţiilor; prevenirea şi depistarea
fraudelor şi greşelilor; calitatea documentelor de contabilitate şi producerea în timp util
de informaţii de încredere, referitoare la segmentul financiar şi de management.
Standardele de control intern/managerial definesc un minimum de reguli de
management, pe care toate entităţile publice trebuie să le urmeze.
Obiectivul standardelor este de a crea un model de control intern/managerial uniform şi
coerent. De asemenea, standardele constituie un sistem de referinţă, în raport cu care se
evaluează sistemele de control intern/managerial, se identifică zonele şi direcţiile de
schimbare.
Stabilirea sistemelor de control intern/managerial intră în responsabilitatea
managementului fiecărei entităţi publice şi trebuie să aibă la bază standardele elaborate
de Ministerul Finanţelor Publice. Formularea cât mai generală a standardelor a fost
necesară pentru a da posibilitatea managerilor să le aplice, în pofida deosebirilor
semnificative între diferitele entităţi publice.
Sistemele de control intern/managerial trebuie dezvoltate ţinând cont de specificul
legal, organizaţional, de personal, de finanţare etc. al fiecărei entităţi publice în parte.
Standardele sunt grupate în cadrul a cinci elemente-cheie ale controlului
intern/managerial:
• Mediul de control - acesta grupează problemele legate de organizare,
managementul resurselor umane, etică, deontologie şi integritate.
• Performanţa şi managementul riscurilor - acest element subsumează
problematica managementului legată de fixarea obiectivelor, planificare (planificarea
multianuală), programare (planul de management) şi performanţă (monitorizarea
performanţei).
• Informarea şi comunicarea - in această secţiune sunt grupate problemele ce ţin
de crearea unui sistem informaţional adecvat şi a unui sistem de rapoarte privind execuţia
planului de management, a bugetului, a utilizării resurselor, semnalarea abaterilor. De
asemenea, conservarea şi arhivarea documentelor trebuie avute în vedere.
• Activităţi de control - standardele subsumate acestui element-cheie al
controlului intern/managerial se focalizează asupra: documentării procedurilor;
continuităţii operaţiunilor; înregistrării excepţiilor (abaterilor de proceduri); separării
atribuţiilor; supravegherii (monitorizării) etc.
• Auditarea şi evaluarea - problematica vizată de această grupă de standarde
priveşte dezvoltarea capacităţii de evaluare a controlului intern/managerial, în scopul
asigurării continuităţii procesului de perfecţionare a acestuia.

10. Controlul financiar preventiv

Controlul financiar propriu al instituţiilor publice se organizează sub forma

controlului financiar preventiv şi a controlului intern (managerial). Controlul financiar
preventiv urmăreşte să preîntâmpine încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare şi
producerea de pagube şi se exercită asupra documentelor care consemnează operaţiile ce
se referă la drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale unităţii, în faza de angajare şi de
plată, în raporturile cu alte persoane juridice sau fizice.
Controlul financiar preventiv se organizează de ordonatorii de credite principali,
secundari şi terţiari, precum şi de directorii generali ai regiilor autonome prin
compartimentul financiar-contabil. Controlul financiar preventiv se exercită de către şeful
compartimentului financiar-contabil.
România a adoptat o lege distinctă referitoare la controlul financiar preventiv,
care a fost descentralizat prin transferarea responsabilităţilor de control financiar
preventiv de la controlorii financiari delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice la
controlorii financiari ai ordonatorilor de credite. Aceste noi măsuri de reformă în
domeniul controlului financiar asigură armonizarea metodologiei pentru sistemele de
control managerial, cu separarea distinctă a responsabilităţilor diferiţilor factori de
decizie la nivel naţional şi teritorial.
Controlul financiar preventiv, prin conţinutul său şi momentul executării, asigură
oprirea de la efectuare a operaţiilor economice sau financiare care nu sunt legale, reale,
economice, oportune şi necesare cu scopul de a preîntâmpina încălcarea dispoziţiilor
legale, imobilizarea fondurilor şi păgubirea avutului public şi privat.
Prezentam mai jos caracteristicile specifice ale Controlului financiar preventiv
cum sunt: caracterul patrimonial, caracteristic ce rezidă în sfera operaţiilor care generează
sau sting drepturi sau obligaţii patrimoniale ale entităţii controlate faţă de alte entităţi sau
persoane fizice; caracterul de prevenire, caracteristic asigurat de exercitarea controlului
înainte de efectuarea operaţiilor economice şi financiare şi oprind de la efectuare acele
operaţii nelegale, nereale şi neeconomicoase. Controlul financiar preventiv preîntâmpină
astfel imobilizarea de fonduri, păgubirea avutului public şi privat; este un control al
formei de prezentare a documentelor, deoarece urmăreşte conţinutul documentelor şi
premisele ce stau la baza operaţiilor economice ce urmează, a se produce.
Controlul financiar preventiv are drept scop identificarea proiectelor de
operaţiuni care nu respectă condiţiile de legalitate şi regularitate şi/sau, după caz, de
încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi de angajament şi prin a căror
efectuare s-ar prejudicia patrimoniul public şi/sau fondurile publice.
Fac obiectul controlului financiar preventiv operaţiunile care vizează, în principal:
încheierea contractelor cu partenerii interni şi externi; încasările şi plăţile în lei şi valută
de orice natură, efectuate în numerar şi prin operaţiuni bancare, cu persoane juridice sau
fizice; trecerea pe cheltuieli, fonduri sau rezultate a unor sume care duc la diminuarea
profitului cau capitalului social; gajarea, închirierea sau concesionarea bunurilor
unităţilor sau subunităţilor acestora; predarea gestiunii în locaţie gestionară; evaluarea
mijloacelor fixe propuse spre vânzare; vânzarea prin licitaţie a activelor; vânzări cu plata
prin virament; solicitări de credite pentru finanţarea activităţii curente sau pentru
investiţii; alte categorii de operaţiuni stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
În funcţie de specificul entităţii publice, conducătorul acesteia decide exercitarea
controlului financiar preventiv şi asupra altor categorii de operaţiuni.
Controlul financiar preventiv se exercită asupra tuturor operaţiunilor care
afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public. Controlul financiar preventiv se
exercită asupra documentelor în care sunt consemnate operaţiunile patrimoniale, înainte
ca acestea să devină acte juridice, prin aprobarea lor de către titularul de drept al
competenţei sau de către titularul unei competenţe delegate în condiţiile legii. Nu intră în
sfera controlului financiar preventiv analiza şi certificarea situaţiilor financiare şi/sau
patrimoniale, precum şi verificarea operaţiunilor deja efectuate.
Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică a operaţiunilor care
fac obiectul acestuia, din punct de vedere al:
a) respectării tuturor prevederilor legale care le sunt aplicabile, în vigoare la data
efectuării operaţiunilor (control de legalitate);
b) îndeplinirii sub toate aspectele a principiilor şi a regulilor procedurale şi
metodologice care sunt aplicabile categoriilor de operaţiuni din care fac parte
operaţiunile supuse controlului (control de regularitate);
c) încadrării în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament, după
caz (control bugetar).
Controlul financiar preventiv al operaţiunilor se exercită pe baza actelor şi/sau
documentelor justificative certificate în privinţa realităţii, regularităţii şi legalităţii, de
către conducătorii compartimentelor de specialitate emitente.
Operaţiunile ce privesc acte juridice prin care se angajează patrimonial entitatea
publică se supun controlului financiar preventiv după avizarea lor de către
compartimentele de specialitate juridică şi financiar-contabilă. La entităţile publice unde
nu sunt organizate compartimente de specialitate juridică şi/sau financiar-contabilă,
controlul financiar preventiv se va exercita exclusiv prin viza persoanei desemnate de
conducătorul entităţii publice.
Conducătorii compartimentelor de specialitate răspund pentru realitatea,
regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror acte şi/sau documente justificative le-au
certificat sau avizat. Obţinerea vizei de control financiar preventiv pentru operaţiuni care
au la bază acte şi/sau documente justificative certificate sau avizate, care se dovedesc
ulterior nereale, inexacte sau nelegale, nu exonerează de răspundere şefii
compartimentelor de specialitate sau alte persoane competente din cadrul acestora.
Controlul financiar preventiv se exercită: asupra tuturor operaţiunilor care afectează
fondurile publice şi/sau patrimoniul public; asupra documentelor în care sunt consemnate
operaţiunile patrimoniale înainte ca acestea să devină acte juridice prin aprobarea lor de
către titularul unei competenţe delegată în condiţiile legii; în baza actelor şi/sau
documentelor justificatoare certificate în privinţa realităţii, regularităţii şi legalităţii de
către conducătorii compartimentelor de specialitate emitente; numai după avizarea de
către compartimentele de specialitate juridică şi financiar-contabilă.
Pot fi numite, în vederea exercitării controlului financiar preventiv propriu,
persoanele care sunt angajate ale entităţii publice sau, după caz, au capacitatea legală de a
încheia un contract pentru îndeplinirea acestei atribuţii şi care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:au numai cetăţenie română şi domiciliul în România; cunosc limba
română scris şi vorbit; au capacitate deplină de exerciţiu; au o stare de sănătate
corespunzătoare, atestată pe bază de examen medical de specialitate; au studii superioare
economice sau juridice. Prin excepţie, când nu există persoane cu pregătire superioară,
care să îndeplinească aceste condiţii, pot fi numite pentru exercitarea controlului financiar
preventiv propriu şi persoane cu studii medii de specialitate economică; au o vechime
efectivă în domeniul finanţelor publice de minimum 3 ani, în cazul instituţiilor publice şi
de minimum 3 ani în domeniul financiar-contabil, în cazul celorlalte entităţi publice; nu
au fost condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni care le-ar face incompatibile cu
exercitarea acestei activităţi; prezintă minimum două scrisori de recomandare.
 Persoanele care exercită controlul financiar preventiv propriu sunt, de regulă,
numite din cadrul compartimentului financiar-contabil, putând însă face parte şi din alte
compartimente de specialitate; persoanele respective trebuie să fie altele decât cele care
iniţiază, aprobă şi efectuează operaţiunea supusă vizei.
Controlul financiar preventiv se exercită prin viză de către persoanele din cadrul
compartimentelor de specialitate desemnate în acest sens de către conducătorul entităţii
publice. Viza de control financiar preventiv se exercită prin semnătura persoanei
desemnate şi prin aplicarea de către aceasta a sigiliului personal. Sigiliul cuprinde
următoarele informaţii: denumirea entităţii publice, menţiunea „vizat pentru controlul
financiar preventiv”, numărul sigiliului, elementele de identificare a datei acordării vizei
(an, lună, zi). Documentele prezentate la viza de control financiar preventiv se înscriu în
Registrul privind operaţiunile prezentate la viză.
Acordarea vizei de control financiar preventiv propriu urmează o procedură de
control care poate cuprinde în final şi refuzul de viză în cazul în care în urma controlului
s-a constatat că cel puţin un element de fond cuprins în lista de control nu este îndeplinit
şi în esenţa, operaţiunea nu întruneşte condiţiile de legalitate, regularitate şi, după caz, de
încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament.
Există şi situaţia de excepţie când o operaţiune pentru care s-a refuzat viza de
control financiar preventiv se poate efectua de către ordonatorul de credite pe propria
răspundere, numai dacă prin aceasta nu se depăşeşte creditul bugetar şi/sau la
angajament.
În cazul controlului financiar preventiv delegat, exercitarea lui se face de către
controlorii delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice la sediul instituţiilor publice la care
au fost numiţi, şi numai asupra operaţiunilor care se înscriu în condiţiile fixate prin
ordinul de numire. Controlul financiar preventiv delegat se exercită asupra operaţiilor ce
intră în competenţa sa numai după ce acestea au fost supuse controlului financiar
preventiv propriu (intern).
După parcurgerea procedurii de control, dacă se constată că cel puţin un element de
fond cuprins în lista de control nu este îndeplinit, controlorul delegat semnalează în scris
ordonatorului de credite motivul pentru care operaţiunea nu poate fi executată. În situaţii
complexe, controlorul delegat poate solicita controlorului financiar şef constituirea unei
comisii pentru formularea opiniei neutre.
Pentru operaţiunile care se supun şi controlului preventiv delegat al Ministerului
Finanţelor Publice, refuzul vizei de control financiar preventiv propriu (intern) face ca
proiectul de operaţiune să nu poată fi supus controlului financiar preventiv delegat.
Avizul consultativ solicitat în asemenea cazuri de ordonatorul de credite controlorului
delegat nu constituie act de pronunţare asupra legalităţii şi regularităţii operaţiunilor.
Persoana în drept să exercite viza de control financiar preventiv are dreptul şi
obligaţia de a refuza viza de control financiar preventiv în toate cazurile în care, în urma
verificărilor, apreciază că proiectul de operaţiune care face obiectul controlului financiar
preventiv nu îndeplineşte condiţiile de legalitate, regularitate şi încadrare în limita
creditelor bugetare sau creditelor de angajament, după caz, pentru acordarea vizei de
control financiar preventiv. Refuzul de viză trebuie să fie în toate cazurile motivat în
scris.
Persoanele în drept să exercite viza de control financiar preventiv au obligaţia de a
ţine evidenţa proiectelor de operaţiuni refuzate la viza de control financiar preventiv.
 O operaţiune pentru care s-a refuzat viza de control financiar preventiv se poate
efectua de către ordonatorul de credite pe propria răspundere, numai dacă prin aceasta nu
se depăşeşte creditul bugetar aprobat. Ordonatorul de credite poate decide efectuarea
operaţiunii numai în baza unui act de decizie internă, emis în formă scrisă, prin care
dispune, pe propria răspundere, efectuarea operaţiunii. O copie a actului de decizie
internă se transmite compartimentului de audit public intern al entităţii publice, precum şi
controlorului delegat, după caz.
În toate cazurile în care, ca urmare a unui refuz de viză de control financiar
preventiv propriu, conducătorii persoanelor juridice dispun, în condiţiile prevăzute de
lege, efectuarea operaţiunii pe propria răspundere, persoana desemnată să efectueze
controlul financiar preventiv propriu are obligaţia să informeze în scris Curtea de Conturi
a României, Ministerul Finanţelor Publice şi, după caz, organul ierarhic superior al
instituţiei publice, numai în această situaţie persoana respectivă fiind exonerată de
răspundere.
Pentru operaţiunile care se supun şi controlului financiar preventiv delegat al
Ministerului Finanţelor Publice, refuzul vizei de control financiar preventiv propriu face
ca proiectul de operaţiune să nu poată fi supus controlului preventiv delegat. În aceste
condiţii ordonatorul de credite va solicita controlorului delegat formularea unui aviz
consultativ.
În toate cazurile în care, ca urmare a unui refuz de viză de control financiar
preventiv delegat, conducătorii persoanelor juridice dispun efectuarea operaţiunii pe
propria răspundere, controlorul delegat are obligaţia să informeze în scris Curtea de
Conturi şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Documentele privind proiectele de operaţiuni supuse controlului financiar
preventiv, care nu au fost vizate, nu pot fi aprobate decât cu asumarea răspunderii
ordonatorului de credite.
În calitatea sa de organ de specialitate al Guvernului în domeniul finanţelor,
Ministerul Finanţelor Publice poate exercita, prin controlori delegaţă numiţi de ministrul
finanţelor publice, controlul preventiv la unele entităţi publice asupra unor operaţiuni care
pot afecta execuţia în condiţii de echilibru a bugetelor sau care sunt asociate unor
categorii de riscuri determinate prin metodologia specifică analizei riscurilor.
Exercitarea controlului financiar preventiv, din punct de vedere al legalităţii,
regularităţii şi, după caz, al încadrării în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de
angajament, pentru operaţiuni care angajează patrimonial entitatea publică, dacă prin
acestea se afectează un volum important din fondurile publice şi există riscuri asociate
semnificative în efectuarea lor.
Activitatea de control preventiv este consemnată într-un Raport naţional anual
elaborat de Unitatea Centrală de Armonizare a Sistemelor de Management financiar şi
Control din cadrul Ministerului Finanţelor Publice care se transmite spre dezbatere
Guvernului o dată cu conturile generale anuale de execuţie a bugetelor prevăzute de lege.
În Raportul anual privind controlul preventiv se evaluează activitatea de control financiar
preventiv şi capacitatea administrativă a entităţilor publice de integrare a acestuia în sfera
responsabilităţii manageriale prin dezvoltarea unui sistem de control intern eficace.
Instituţiile publice ale căror conducători au calitatea de ordonatori secundari sau
terţiari de credite depun rapoartele la organul ierarhic superior la termenele fixate de
acesta.
Bibliografie

[1]. Mircea Boulescu: Control financiar – fiscal, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007;
[2]. Mircea Boulescu, Fuat Cadâr: Sistemul de control financiar-fiscal şi de audit din
Romania, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
[3]. Mircea Boulescu, Liana Gădău: Audit intern. Entităţi economice, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2007;
[4]. Boulescu M., Liana Gădău, Auditul situaţiilor financiare, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2010;
[5]. Mihai Pitulice et al, Studii de caz privind auditul public intern, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2005.

**** Legea 672/2002 , privind auditul public intern, republicata in Monitorul Oficial nr.
856 din 5 decembrie 2011

**** OMFP nr. 946/2005 pentru aprobarea Codului controlului intern / managerial,
cuprinzand standardele de control intern/managerial la entitatile publice si pentru
dezvoltarea sistemelor de control intern/managerial, republicata, actualizata 2012.