4.

APLICAŢII ALE CERERII ŞI OFERTEI: ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Acest capitol foloseşte conceptele de cerere, ofertă, elasticitate, pentru a analiza

modul cum alocarea resurselor influenţează bunăstarea agenţilor economici. Acesta reprezintă
un domeniu important de studiu al ştiintei economice numit economia bunăstării.
Pieţele libere alocă resursele prin intermediul mecanismului preţurilor („mâna
invizibilă”). Statul intervine pe pieţe pentru a re-aloca aceste resurse. O parte a populaţiei va
suporta costul politicilor economice (principiul „nimic nu este pe gratis” se aplică oriunde) în
timp ce o altă parte va avea de câştigat de pe urma intervenţiei guvernului pe piaţă. Întrebarea
care se pune este cum stabilim care din aceste alocări, cea realizată de piaţă sau cea realizată
de stat este mai dezirabilă sau cum stabilim dacă o măsura de politică economică este bună
sau rea? Pe de o parte, putem decide pe criterii normative, care indică cum este echitabil,
corect, dezirabil să fie alocate resursele. Astfel de criterii spun, de exemplu, că este echitabil
ca învaţământul să fie gratuit, ca persoanele în vârstă să primească medicamente compensate
sau ca agricultorii să fie subventionaţi pentru a subzista. Economiştii nu pot indica însă
criteriile normative care să stea la baza alocării resurselor. Pentru a diferenţia între posibilele
alocări, ei utilizează un alt criteriu, pe care îl vom introce în acest capitol, criteriul eficienţei.
Utilizarea acestui criteriu presupune măsurarea bunăstării generate de fiecare dintre alocările
comparate.
În acest capitol vom începe prin a introduce modul cum pot fi măsurată bunăstarea
rezultată în urma schimbului voluntar pe pietele libere. Apoi vom analiza modul cum această
bunăstare se modifică în urma a câtorva tipuri frecvente de intervenţie a statului pe aceste
pieţe.

4.1 Bunăstarea economică şi eficienţa pieţelor libere

4.1.1 Surplusul consumatorului, surplusul producătorului, surplusul total

Schimbul voluntar realizat pe o piaţă liberă generează un câstig de bunăstare atât

pentru ofertanţi cât şi pentru cumpărători. De exemplu, cumpărăm majoritatea alimentelor ce
ne sunt necesare de pe piaţă pentru că:
1. preţul pe care îl plătim este mai mic decât valoarea pe care noi o atribuim
bunurilor cumpărate;

1
 2. preţul de cumpărare este mai mic decât costul (de oportunitate) producerii
acestor bunuri de către noi înşine.

La rândul lor, vânzătorii ne vând alimente pentru că:

1. preţul de vânzare este mai mare decât costul producerii lor pentru vânzare;
2. preţul este mai mare decât valoarea de consum pe care ei o atribuie acestor
bunuri.

Să presupunem că, la un moment dat, preţul cărnii de porc pe piaţă este de 170000 lei
pe kilogram (17 lei noi). Un consumator, profesor de economie, ar fi dispus să plătească până
la 200000 lei (20 de lei noi) pentru procurarea unui kilogram de carne de porc. Suma maximă
pe care profesorul este dispus să o plătească este valoarea pe care el o atribuie unui kilogram
de carne de porc. De asemenea, să presupunem că pentru un anumit producător/vânzător
costul producerii/procurării unui kilogram de carne este de 150000 lei (15 lei noi). Din
operaţiunea de vânzare/cumpărare a unui kilogram de carne vor avea de câştigat şi vânzătorul
şi cumpărătorul. Cu alte cuvinte, consumatorul – pentru a obţine bunul respectiv – ar fi fost
dispus sa plătească mai mult, iar vânzătorul – pentru a-l vinde – ar fi fost dispus să reducă
preţul.
Câştigul pe care consumatorul nostru îl realizează din cumpărarea unui kilogram de
carne de porc la preţul pieţei este:

Suma pe care Ceea ce consumatorul

consumatorul este este nevoit sa plăteasca
dispus să o platească - pentru a achiziţiona
bunul
(preţul)

În exemplul nostru, acest câştig este de 200000 lei - 170000 lei = 30000 lei.

Câştigul pe care producătorul/vânzătorul îl realizează este:

Suma obţinută pe Costul producerii

bunul vândut (preţul) - bunului

În exemplul nostru, acest câştig este de 170000 lei -150000 lei= 20000 lei

2
 Cererea şi oferta pe piaţă însumează preferinţele, şi respectiv, costurile tuturor
potenţialilor cumpărători şi producători ai acelui bun. Suma tuturor câştigurilor pe care
consumatorii de pe o piaţă le realizează în urma cumpărării se numeşte surplusul
consumatorului. Suma tutoror câştigurilor pe care producătorii de pe o piaţă le realizează în
urma vânzării se numeşte surplusul producătorului.
Prin urmare:

CHELTUIALA COSTUL
SURPLUSUL BUNULUI
PRODUCǍTORULUI = CONSUMATORILOR
PENTRU
PRODUCǍTORI

SURPLUSUL VALOREA BUNULUI CHELTUIALA

CONSUMATORULUI = PENTRU CONSUMATORILOR
CONSUMATORI

Prin însumarea surplusului consumatorului şi al producătorului obţinem surplusul

total sau bunăstarea totală obţinute în urma tranzacţiilor de pe acea piaţă.

SURPLUSUL = SURPLUSUL SURPLUSUL

= =
TOTAL CONSUMATORULUI + PRODUCǍTORULUI

4.1.2 Eficienţa pieţei libere

Când pe o piaţă nu există exces de cerere sau ofertă acea piaţă se află în echilibru.
Figura 7.1 reprezintă grafic surplusul consumatorului şi surplusul producătorului atunci când
piaţa se află în echilibru.
Figura 7.1 Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului în echilibru
Preţ

A Oferta

Surplusul
Consumatorului E
Pretul de P* ii
echilibru Surplusul
Producătorului
Cererea

Q*3 Cantitate
O
Cantitatea de
echilibru
 Surplusul consumatorului poate fi aproximat de aria de sub curba cererii şi de
deasupra preţului de echilibru, triunghiul P*AE. Suplusul producătorului poate fi aproximat
de aria de deasupra curbei ofertei şi de sub preţul de echilibru, triunghiul P*EO. Observaţi că
aria ce reprezintă surplusul consumatorului este diferenţa dintre aria AEQ*O, care reprezintă
utilitatea totală a cantitătii Q*, din care s-a scăzut aria P*EQ*O, ce reprezintă cheltuiala totală
cu Q* unităţi achiziţionate la preţul P*. De asemenea, aria ce reprezintă surplusul
producătorului este diferenţa dintre aria P*EQ*O, încasările totale din vânzarea a Q* unităţi la
preţul P* şi aria OQ*P, ce reprezintă costul total al producerii a Q* unităţi.Surplusul total este
suma ariei celor doua triunghiuri, aria AEO.
Atunci când o alocare a resurselor pe o piaţă maximizează bunăstarea totală spunem
că acea alocare este eficientă. Economiştii judecă alocările alternative ale resurselor prin
prisma criteriului eficienţei şi anume dacă aceste alocări maximizează sau nu bunăstarea
totală.
O alocare maximizează bunăstarea totală dacă:
1) Utilitatea marginală a ultimei unitaţi consumate este egală cu costul marginal
al ultimei unităţi produse.

În cazul în care costul marginal al ultimei unităţi ar fi mai mare decât utilitatea
marginală a acesteia (aşa cum este în Figura 7.1, de exemplu, pentru fiecare unitate
produsă dincolo de Q*), presupunând situaţia când consumatorii şi producătorii ar
fi obligaţi să tranzactioneze la preţul P*, atunci surplusul consumatorului şi al
producătorului ar fi negative şi ar reduce surplusul total.

2) Utilitatea totală a unităţilor consumate este mai mare sau cel puţin egală cu
costul total al unităţilor produse.

Această condiţie spune că, într-o alocare eficientă, unităţile de bun consumate sunt
alocate consumatorilor care le preţuiesc cel mai mult şi sunt produse de
producătorii cu cele mai mici costuri sau, cu alte cuvinte, că surplusul total este
pozitiv.

Orice unitate de bun produsă sau consumată dincolo de punctul în care utilitatea
marginală este egală cu costul marginal va reduce bunăstarea consumatorilor sau/şi

4
producătorilor şi va reduce surplusul total.Cu alte cuvinte, o alocare este eficientă dacă nu
putem îmbunătăţi bunăstarea totală consumând sau producând mai mult din bunul respectiv.
Alocarea de echilibru a resurselor pe pieţele libere, prin tranzacţii voluntare între
cumpărători şi vânzători este o alocare eficientă. În figura 7.1 putem observa că, în punctul de
echilibru E, utlitatea marginală a ultimei unităţi cumpărate este egală cu costul marginal al
producerii celei de a Q* unităti (ambele egale cu EQ*).1 Ca urmare, echilibrul pieţei libere
este o alocare eficientă. În această alocare:

1) Piaţa alocă bunurile oferite acelor consumatori care le apreciază cel mai mult,
apreciere măsurată prin sumele pe care aceştia sunt dispuşi să le plătească pentru a le
obţine.
2) Piaţa alocă cererea de bunuri acelor vânzători care le produc la cel mai mic cost.
3) Surplusul total este maximizat.

Nici o altă alocare a bunurilor între consumatori şi ofertanţi si nici o modificare în

cantitatea totală consumată sau vândută nu poate genera mai multă bunăstare.
Concluzia eficienţei pieţelor libere s-a bazat însă pe o serie de ipoteze cu privire la
funcţionarea acestor pieţe şi anume că:

1) Pieţele sunt caracterizate de concurenţă perfectă: consumatorii sau producătorii nu pot

influenţa individual preţul sau cantitatea tranzacţionată. Atunci când consumatorii sau
producătorii pot influenţa individual preţul de echilibru, ei au putere de piaţă şi
cantitatea tranzacţionată nu va fi cea eficientă.
2) Deciziile consumatorilor sau producătorilor nu au efecte externe. De exemplu, decizia
mea de a mă vaccina împotriva gripei nu influenţează decizia altor consumatori de a se
vaccina. Astfel de efecte se numesc externalităţi şi pot genera echilibre care nu
reprezintă alocări eficiente.

Neîndeplinirea acestor două condiţii generează ceea ce economiştii numesc eşecuri

ale pieţei, situaţii în care pieţele libere şi nereglementate nu reuşesc să realizeze cea mai bună
alocare a resurselor societăţii. Funcţionarea pieţelor libere în condiţii de putere de piaţă şi
externalităţi, precum şi politicile economice care pot să elimine sau să remedieze aceste
eşecuri reprezintă un domeniu de mare interes pentru economişti. Aceste probleme vor fi
1
Utilitatea marginală a unei unităţi de bun este reprezentată de înălţimea curbei cererii în acel punct. Costul
marginal al producerii unei unităţi de bun este reprezentat grafic de înălţinea curbei ofertei în acel punct.

5
discutate în câteva din capitolele următoare. În continuare însă ne vom concentra pe analiza
efectelor intervenţiei guvernului pe pieţe unde nu există eşecuri ale pieţei.

4.2. Bunăstarea economică şi

eficienţa pieţelor controlate

Reglementarea pieţelor libere de către guvern este o sursă importantă de ineficienţă a

acestora. O bună parte a acestei reglementări are obiective politice bazate pe criterii normative
de echitate. De multe ori însă, beneficiarii reali ai acestor reglementări sunt grupuri de
consumatori şi producători influente politic. În acest subcapitol, vom utiliza concepte precum
cererea, oferta, echilibrul, elasticitatea, surplusul consumatorului, bunăstare totală etc. pentru
a analiza efectele unor măsuri de politică economică familiare: controlul preţurilor,
impozitele, subvenţiile, taxele vamale. În principal, vom fi interesaţi de efectul
reglementărilor discutate asupra preţului şi cantităţii tranzacţionate pe respectiva piaţă, asupra
bunăstării producătorilor şi consumatorilor implicaţi şi a bunăstării totale.

4.2.1 Pieţele cu preţuri controlate

4.2.1.1 Preţuri minime

Pe unele pieţe, guvernul stabileşte un preţ minim, sub care bunurile nu pot fi vândute.
Salariul minim pe economie este cel mai frecvent exemplu de preţ minim. Teoretic această
măsură are rolul de a garanta un venit minim anumitor categorii de muncitori slab calificaţi
sau fără experienţă în muncă. Conform acestei reglementări, angajatorii (consumatorii de
muncă) nu pot plăti nici unui angajat o sumă mai mică de salariul miminim garantat pe ţară.
În Romania, începând cu ianuarie 2005, acest salariu era de 3.100.000 lei lunar.2
Piaţa muncii poate fi analizată ca orice altă piaţă. Bunul tranzacţionat este munca,
preţul bunului este constituit de salariul lunar, consumatorii acestui bun sunt angajatorii, iar
ofertanţii persoanele care doresc să se angajeze. Pentru a avea sens, salariul mimim se
stabileşte peste salariul de echilibru care ar rezulta pe o piaţă nereglementată. Dacă ar fi
stabilit sub nivelul de echilibru, nu ar avea nici un efect, deoarece salariile oricum ar atinge un
nivel mai mare, corespunzător celui de echilibru. In figura 4.2, salariul lunar de echilibru

2
Hotărârea Guvernului nr. 2346/14.12.2004 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară (publicată în
Monitorul Oficial nr. 1/3.01.2005)

6
generat în lipsa reglementării salariului mimim este S*, iar salariul minim este notat cu Sm.
Numărul de muncitori anjaţi la S* şi Sm este de M*, respectiv Mm. A, B, P, N şi E sunt
puncte de interes în grafic.
Efectele impunerii unui salariu mimim obligatoriu sunt următoarele:
1. Firmele vor angaja mai puţini muncitori, deci ocuparea scade de la M* la Mm.
Cantitatea de muncă Mm pe care firmele o cer la salariul Sm este mai mică decât
cantitatea oferită de către cei care doresc să se angajeze la acest salariu (Mo). Prin
urmare, pe aceasta piaţă, reglementarea a introdus un dezechilibru manifestat prin
exces de ofertă.
2. Surplusul consumatorului (în acest caz, angajatorii) este redus de la AES* la
AMSm.
3. Noul surplus al producătorului (în acest caz, forţa de muncă) este aria SmPNB.
Deşi in figura 4.2 acesta este mai mare decât surplusul initial S*EB totuşi, în
general, efectul salariului minim asupra surplusului producătorului poate fi atât de
creştere cât şi de reducere, depinzând de forma particulară a curbei cererii şi a
curbei ofertei de muncă. Efectul net depinde de raportul dintre mărimea
surplusului pierdut ca urmare a reducerii numărului de muncitori angajaţi şi
mărimea câştigului în surplus datorat salariului mai mare.

Figura 4.2 Efectele salariului mimin pe economie

Salariu

Surplusul
A consumatorului
Pierderea
de bunăstare Oferta
P de muncă
Salariul minim Sm
Salariul de
echilibru
S* E

Surplusul
N
Cererea de
producătorului B muncă

Mm M* Mo Numar
O
Muncitori Muncitori ce muncitori
angajati la Sm doresc sa se angajeze
la Sm

Excess de ofertă
doresc sa se
angajeze la Sm
4. Bunăstarea totală scade. Surplusul total este redus prin introducerea salariului
mimin de la AEB la APNP. La nivelul Mm, beneficiul marginal al unei unităţi de

7
 muncă pentru angajatori este mai mare decât costul marginal al acestei unităţi. Prin
urmare, această alocare este ineficientă: există câştiguri din schimb care nu sunt
valorificate datorită introducerii salariului mimin la Mm. Pierderea de bunăstare
datorată limitării schimbului mutual avantajos este aria PEN.
5. Pe lângă efectul asupra bunăstării generale şi a bunăstării părţilor implicate în
tranzacţie, o chestiune esenţială este aceea a modului cum se alocă excesul de
ofertă. O ipoteză plauzibilă este acea că angajatorii, confruntaţi cu creşterea
preţului muncii, vor limita numărul de muncitori mai puţin calificaţi sau fără
experienţă. Prin urmare, unul din efectele legislaţiei referitoare la salariul minim
obligatoriu este o creştere a şomajului chiar în râdurile categoriei pe care această
legislaţie urma să o protejeze. O altă posibilitate este aceea ca angajatorii să evite
legislaţia prin munca la negru, caz în care reglementarea este în cel mai bun caz
ineficace. Există însă două grupuri de angajaţi care sunt beneficiari neţi ai
introducerii sau creşterii salariului mimim obligatoriu: membrii de sindicat ale
căror locuri de muncă sunt relativ protejate şi muncitorii relativ calificaţi, care
iniţial lucrau la salariul de echilibru.

În concluzie: beneficiarii legislaţiei cu privire la salariul mimim sunt membrii de

sindicat şi forţa de muncă mai calificată. Afectaţi în mod negativ sunt angajatorii şi forţa de
muncă necalificată sau neexperimentată, precum şi consumatorii finali care vor trebui să
plătească un preţ mai ridicat pe produsele cumpărate, datorită creşterii costurilor cu munca.
Societatea în ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generală scade.
Din punct de vedere macroeconomic, această măsură poate determina o creştere a
inflaţiei, datorită unei creşteri cvasi-generale a salariilor. Aceasta deoarece o creştere a
salariilor minime va determina probabil o deplasare în sus a întregii grile de salarizare, pentru
a păstra salariile relative la nivelurile anterioare.

4.2.1.2 Preţuri maxime

Există şi pieţe pe care guvernul stabileşte preţurile maxime la care anumite bunuri şi
servicii pot fi comercializate. Există ţări în care statul stabileşte, cel puţin în anumite regiuni,
chiria maximă ce poate fi percepută pentru diverse spaţii locative. În Canada, de exemplu,
există preţuri maxime de vânzare a medicamentelor. România este una dintre ţările cu cea mai
mare „experienţă” şi „cultură” a unei astfel de măsuri. Efectul introducerii unui nivel maxim

8
al chiriilor (de exemplu) este prezentat în figura 4.3. Preţul şi cantitatea de echilibru în lipsa
reglementării sunt P* şi, respectiv, Q*. Preţul maxim la care spaţiile pot fi închiriate este Pm
(situat sub nivelul de echilibru la care piaţa ar ajunge dacă ar fi lăsată să funcţioneze în mod
liber).

Figura 4.3 Efectele preţului maxim al chiriilor

Chirie

A
Pierderea
de bunăstare Oferta
P de spaţii locative
Surplusul
consumatorului
Preţul de E
echilibru
P*
Pm
N
Cererea de
Surplusul B spaţii locative
producătorului

Qm Q* Qo Spaţii locative
O
Spaţii locative Spaţii locative cerute
închiriate la P*

Excess de cerere
doresc sa se
Efectele impunerii unui preţ maxim angajeze
sunt la Sm
următoarele:
1. Numărul spaţiilor locative tranzacţionate scade de la Q* la Qm. Ca urmare, o parte din
chiriaşi vor fi evacuaţi de proprietari din spaţiile ocupate. Chiriaşii ar dori însă să
închirieze mai multe apartamente, Qo, la preţul Pm dar proprietarii nu sunt dispuşi să
le ofere la acest preţ. Prin urmare, pe aceasta piaţă, reglementarea a introdus un
dezechilibru manifestat prin exces de cerere.
2. Surplusul producătorului scade de la P*EB la PmNB. Pe termen lung, datorită
faptului că furnizarea de spaţii de închiriat nu mai este la fel de profitabilă, mai puţini
agenţi economici vor investi în furnizarea de spaţii locative şi în întreţinerea acestora.
Ca urmare, dezechilibrul de pe piaţa imobiliară se va accentua.
3. Noul surplus al consumatorului este APNPm. În general, efectul preţului maxim
asupra surplusului consumatorului este incert, depinzând de forma particulară a
curbelor cererii şi ofertei pe piaţă. Surplusul creşte datorită chiriilor mai scăzute însă,
dat fiind că o o parte dintre chiriaşi îşi pierd apartamentele, o dată cu acestea se pierde
şi o parte din surplusul consumatorului existent iniţial.

9
 4. Bunăstarea totală scade. La nivelul de Qm unităţi tranzacţionate, beneficiul marginal
al unui spaţiu închiriat este mai mare decât costul său marginal. Prin urmare, această
alocare este ineficientă: există câştiguri din schimb care nu sunt valorificate, datorită
introducerii preţului maxim la nivelul Pm. Pierderea de bunăstare datorată limitării
schimbului mutual avantajos este aria PEN.
5. Pe lânga efectul asupra bunăstarii generale o chestiune esenţială este acea a cum se
alocă excesul de cerere. Controlul chiriilor rezultă într-un transfer de bunăstare de la
proprietari la chiriaşii care reuşesc să-şi păstreze apartamentele. Chiriaşii preferaţi de
proprietari nu vor aparţine în general grupurilor sociale defavorizate, adică tocmai
grupurile pe care măsura ar intentiona să le protejeze. De obicei, proprietarii vor păstra
fie chiriaşi care vor face plăţi „neoficiale” (adică mai mari) sau pe cei cu un nivel de
venit şi educaţie mai ridicat.
În concluzie: beneficiarii legislaţiei cu privire la controlul chiriilor sunt în general chiriaşii din
clasa mijlocie. Afectaţi negativ sunt proprietarii şi chiriaşii care îşi pierd apartamentele, care
de obicei fac parte chiar din grupurile defavorizate pe care legislaţia urmărea teoretic să le
protejeze. Societatea în ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generala scade.

4.2.2 Impozitarea

Toate guvernele lumii percep taxe şi impozite pentru a-şi asigura veniturile necesare
funcţionării. În acest subcaptol, vom examina efectele acestor impozite asupra bunăstării. Să
presupunem că guvernul are nevoie o nouă sursă de venit şi doreşte să perceapă un nou
impozit. Care categorie ar trebui să plătească acest impozit? Producătorii? Consumatorii?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să arătăm cine plăteşte impozitul atunci când
acesta: a) este plătit de producători; b) este plătit de consumatori. Economiştii folosesc
termenul de incidenţă a impozitării pentru a defini modul în care se distribuie în realitate
efectul impozitelor între participanţii de pe o anumită piaţă..
În funcţie de modul în care sunt percepute, impozitele pot fi grupate în două categorii
mari: în sumă fixă şi impozite ad valorem. Prima categorie presupune un impozit în sumă
constantă pe unitatea de bun produs sau consumat. Un exemplu de acest tip este impozitul pe
benzină care este perceput ca o sumă fixă pe fiecare litru sau impozitul pe ţigari, bautură etc.
Un impozit ad valorem se percepe pe valoarea bunului produs sau consumat. Taxa pe
valoarea adăugată este un exemplu de astfel de impozit.
Prima dintre ideile fundamentale ale acestui subcapitol este aceea că incidenţa
impozitelor (taxelor) nu depinde de categoria de agenţi economici (consumatori, producători,

10
angajatori, angajaţi) asupra căreia acestea sunt impuse (de la care sunt colectate) în mod
oficial. În cele ce urmează vom demonstra că, în practică, atât consumatorii cât şi producătorii
plătesc câte o parte a impozitului perceput şi că partea de taxă suportată de fiecare este aceeaşi
indiferent cui îi este perceput impozitul (singurele excepţii sunt cazurile extreme de
elasticitate ale cererii şi ofertei)
Vom susţine aceste afirmaţii cu două exemple: exemplul unei accize pe bezină
percepută producătorilor şi exemplul aceleiaşi accize percepută consumatorilor. Concluziile
pe care le vom trage din aceste exemple sunt identice pentru toate tipurile de impozite, nu
numai pentru accize.
Să începem cu situaţia în care guvernul decide să perceapă acciza de la producător. Ca
urmare, pentru fiecare litru de benzină vândut, producătorul va plăti la administraţia
financiară o sumă T. Efectul accizei este reprezentat grafic în figura 4.4.
Atunci când guvernul impune acciza asupra producătorilor de bezină, oferta acestora
scade: grafic, aceasta se deplasează în sus cu o mărime egală cu nivelul accizei (T). Această
deplasare reflectă faptul că preţul minim la care producătorii sunt dispuşi sa vândă fiecare
litru nu mai este costul marginal (reflectat în oferta iniţială Of), ci include şi acciza (Of+T).
Ca urmare a acestei reduceri a ofertei, noul preţ de echilibru va deveni Pc, iar noua cantitate
tranzactionată va fi Qt. Pc este noul preţ pe care cumpărătorii de benzină vor trebui să îl
achite pe litru. Din acest preţ producătorii trebuie să plătească o sumă T guvernului; de aceea
producătorilor le rămâne efectiv, pe litru, numai Pc-T=Pp. Cu alte cuvinte, acciza plătită
guvernului este acoperită de: a) o creştere a preţului plătit de consumator de la P* (cât era în
absenţa taxei) la Pc; b) de o scădere a preţului reţinut de producător de la P* la Pp.

Figura 4.4 Incidenţa unei accize percepute producătorului

Preţ Of+T

A Acciza (T)

Oferta (Of)
M
Pc E
Pretul de P* R
echilibru
Pp N
Cererea

Qt Q* Cantitate
O
Cantitatea de
echilibru

11
În concluzie, efectele accizei şi, în general, ale oricărui tip de impozit sunt:

1. O scădere a cantităţii tranzacţionate (de la Q* la Qt). În plus, are loc o creştere

a preţului plătit de consumator şi o scădere a preţului reţinut de producător.
Producătorii transferă asupra consumatorilor o parte din acciză sub forma unei
creşteri în preţ, dar această creştere nu este egală cu mărimea accizei. Atât
producătorii cât şi consumatorii plătesc efectiv o parte din acciză, chiar dacă
impozitul este perceput numai de la producători.
2. O reducere a surplusului consumatorului (în exemplu nostru de la AEP* la
AMPc). Bunăstarea consumatorului scade pentru că plăteşte un preţ mai mare
şi consumă mai puţine unităti de produs.
3. O reducere a surplusului producătorului (de la P*EQ* la PpNQt). Surplusul
producătorului scade deoarece acesta reţine un preţ mai mic pe unitatea de
produs şi vinde mai puţin.
4. Transferă statului (guvernului) o parte din surplusul consumatorului şi
producătorului. (TxQt, adică aria PcMNPp). Partea din aceast transfer
suportată de consumatori sub forma unei creşteri de preţ este dată de aria
PcMRP*. Partea din venitul total suportată de producător sub forma unei
scăderi în preţ este aria P*RMPp.)
5. O reducere a bunăstării totale. În exemplul nostru surplusul total scade de la
AEO (cât era în absenţa taxei) la AMNO. Beneficiul marginal pentru
consumator al ultimei unităţi tranzactionate (Qt) este mai mare decât costul
marginal al producerii ei. Prin urmare alocarea rezultată este ineficientă: există
câştiguri care nu sunt valorificate datorită introducerii acestui impozit.
Pierderea de bunăstare datorată limitării schimbului mutual avantajos este, în
figura 4.4, aria PEN.

Pentru a ne convinge de faptul că perceperea accizei de la consumator nu schimbă

nimic în analiza de mai sus, vom cerceta şi efectele aceleiaşi accize pe benzină, dar percepută
acum consumatorilor (Figura 4.5)

12
 Figura 4.5 Incidenţa unei accize percepute consumatorului
Preţ

A
Oferta (Of)
M
Pc E
Cererea (Co)
Pretul de P*
echilibru
Pp N Co-T
T

Qt Q* Cantitate
O
Cantitatea de
echilibru

După cum se poate remarca, figura 4.5 este identică cu 4.4 cu o singură exceptie:
cererea (şi nu oferta) este cea care descreşte cu nivelul accizei. Această scădere reflectă faptul
că preţul maxim pe care consumatorii sunt dispuşi să îl plătească pe fiecare unitate este preţul
initial minus nivelul accizei. Scăderea cererii determină o scădere a preţului de echilibru, care
devine Pp. Preţul pe care consumatorii îl achită efectiv este însa Pp+T=Pc, adică acelaşi cu cel
din exemplul anterior. În concluzie, nu contează cui îi este destinat impozitul, efectele
acestuia sunt aceleaşi.
Partea din impozit suportată de producător nu este însă în mod necesar egală cu cea
suportată de consumator. În anumite cazuri, producătorii pot transfera o parte mai mare din
taxă auspra consumatorilor. În altele consumatorii sunt cei care plătesc mai puţin, iar
producătorii mai mult.
A doua idee fundamentală a acestui subcapitol este acea că incidenţa impozitelor
depinde de elasticitatea cererii şi, respectiv, a ofertei. Partea cea mai inelastică a pieţei
suportă cea mai mare parte a taxei.
Pentru exemplificare, figura 4.6 prezintă un caz în care cererea este mai inelastică
decât oferta. Un exemplu în acest sens sunt accizele pe ţigări. Deoarece consumatorii
(cererea) sunt inelastici în raport cu preţul acestora (reducerea consumului este mai mică decât
creşterea preţului), producătorii pot transfera o mare parte a impozitului asupra
consumatorilor, sub forma unei creşteri de preţ. In figura 4.6, creşterea preţului plătit de
cumpărător (de la P* la Pc) este mult mai mare decât scăderea preţului care îi rămâne
producător (de la P* la Pp).

13
 Figura 4.6 Incidenţa unei accize când cererea este relativ inelastică
Preţ Of+T

A
Impozitul suportat Acciza (T)
de consumator
Oferta (Of)
Pc
E
Pretul de
P*
echilibru Pp
Cererea

Qt Q* Cantitate
O
Cantitatea de
echilibru

Figura 4.7 prezintă cazul invers, în care oferta este relativ mai inelastică decât
cererea. În această situaţie, partea de impozit suportată de consumatori este mai mică decât
cea suportată de producători.
O situaţie similară se înregistrează în cazul contribuţiei la asigurările sociale. În
majoritatea ţărilor, această constribuţie este împărţită între angajator şi asigurat. În Romania,
angajatorul plăteste 2/3 din contribuţia la asigurările sociale iar angajatul 1/3. În alte ţări,
contribuţia este împărţita în mod egal. Cu toate acestea, aşa cum am arătat, modul cum legea
defineşte plata acestui impozit nu are absolut nici un efect asupra incidenţei sale. Factorii care
determină cine suportă şi cât suportă din această contribuţie sunt elasticitatea cererii şi a
ofertei. Majoritatea economiştilor este de părere că oferta de muncă este relativ mai inelastică
decât cererea, ceea ce înseamnă că, în realitate, angajaţii (în dubla lor calitate, de angajaţi şi
de consumatori) suportă cea mai mare parte a contribuţiei la asigurările sociale.
A treia idee fundamentală a acestui subcapitol este aceea că pierderea de bunăstare
cauzată de impozitare, depinde şi ea de elasticitatea cererii şi, respectiv, a ofertei. Pierderea
de bunăstare este cauzată, în esenţă, de faptul că anumite tranzacţii reciproc avantajoase nu se
mai realizează. Pe de o parte, impozitul creşte preţul de cumpărare determinând consumatorii
să consume mai puţin şi, pe de altă parte, scade preţul reţinut de producători, determinându-i
pe aceaştia să producă mai puţin. Ca urmare, cantitatea tranzacţionată este mai mică decât cea
eficientă. Elasticităţile cererii şi ofertei determină cât de mult îşi restrâng consumatorii şi
producătorii cantitatea cerută şi, respectiv, cea produsă la o modificare a preţului. Prin

14
urmare, cu cât aceste elasticităţi sunt mai mici, cu atât pierderea de bunăstare generată de
impozite este mai mică.
Şi veniturile fiscale (încasate de stat) sunt determinate de elasticitatea cererii şi
ofertei. Argumentul este similar. Impozitele reduc cantitatea tranzacţionată pe piaţă şi, prin
urmare, baza de impozitare. Pentru un impozit T pe unitatea de produs, cu cât elasticitatea
cererii şi cea a ofertei sunt mai mici, cu atât reducerile în baza de impozitare sunt mai mici.
Prin urmare, pentru un impozit dat, elasticităţile cererii şi ofertei sunt invers corelate cu
veniturile fiscale.

Figura 4.7 Incidenţa unei accize când cererea este relativ inelastică

Of+T
Preţ
Oferta (Of)
Impozitul suportat
A de consumator

Acciza (T)

E
Pretul de
Pc
P*
echilibru
Pp
Cererea

Qt Q* Cantitate
O
Cantitatea de
echilibru

4.2.3 Subvenţiile

O subvenţie este opusul unui impozit. În cazul în care consumul sau producerea unui
bun sunt subvenţionate, guvernul plăteşte consumatorilor sau, respectiv, producătorilor fie o
anumită sumă de bani pe unitatea de produs (subvenţie pe cantitate) fie un procentaj din
valoarea bunurilor consumate sau produse (subvenţiea ad valorem).
Subvenţiile agricole sunt cea mai frecventă formă de subvenţionare. Aceste subvenţii
urmăresc teoretic să reducă volatilitatea preţurilor produselor agricole, să crească veniturile
fermierilor şi să facă produsele agricole naţionale mai competitive pe pieţele internaţionale.
Majoritatea ţărilor dezvoltate subvenţionează agricultura. În Japonia subvenţiile
reprezintă 50% din valoarea producţiei agricole. Cu alte cuvinte, în Japonia, din fiecare yen
câştigat de fermieri din vânzarea produselor, 0.5 este plătit de către guvern (în fapt, de
contribuabili). În Uniunea Europeană, subvenţiile reprezintă 35% din valoarea producţiei

15
agricole, iar în Statele Unite 25%. În Romania în 2004 subvenţiile agricole au reprezentat 449
milioane euro.3
Vom ilustra efectul subvenţiilor asupra pieţelor cu ajutorul exemplului din figura 4.8.
Să presupunem că, în 2005, Ministerul Agriculturii acordă o subvenţie de S lei pe fiecare
kilogram de carne de pasăre în viu vândut către abatoare de agricultori. Fară această subvenţie
preţul de echilibru al unui kilogram de carne de pasăre ar fi P*, iar cantitatea de echilibru Q*.
Cu subvenţie, deoarece guvernul plăteşte fiecărui agricultor S lei pe kilogram, curba ofertei de
carne de pasăre translatează în jos (creşte) cu valoarea subvenţiei. Cu alte cuvinte, agricultorii
sunt dispuşi să vândă un kilogram de carne de pasăre la costul marginal minus valoarea
subvenţiei.

Figura 4.8 Efectul unei subvenţii acordată producătorului

Preţ

Oferta (Of)
A
Of-S
M S S
Pp
Pretul de P* E
echilibru
Pc V
N
Cererea

O
Cantitate
Q* Qs
Cantitatea de
echilibru

Ca urmare a subvenţiei:
1. Cantitatea vândută creşte la Qs, iar preţul plătit de consumatori scade la Pc.
Producătorii încasează şi subvenţia de la guvern, prin urmare preţul pe care ei îl
primesc pentru fiecare kilogram de carne de pasăre este de Pc+S=Pp, mai mare şi el
decât preţul fără subvenţie.
2. Atât producătorii cât şi consumatorii beneficiază de efectul subvenţiei: consumatorii
consumă mai mult la un preţ mai mic şi producătorii vând mai mult la un preţ mai
mare. Prin urmare surplusul producătorului şi surplusul consumatorului cresc.
Surplusul producătorului creşte cu aria P*ESPp devenind OSPpp. Surplusul
consumatorului creşte şi el cu aria P*EVPc, devenind AVPc. Vă întrebaţi probabil cum
3
2004 Regular Report on Romania’s Progress Towards Accession, http://europa.eu.int

16
 se poate ca ariile P*ESPp şi P*EVPc să aparţină atât surplusului consumatorului cât şi
al producătorului? Aşa cum am subliniat la punctul 4.1, aceste arii reprezintă doar un
mod de a măsura bunăstarea.
3. Cu toate că atât producătorii cât şi consumatorii beneficiază de pe urma subvenţiei,
totuşi bunăstarea totala scade. De ce? Banii câştigaţi de producători şi consumatori
sunt plătiţi de guvern (de fapt, de către contribuabili). Guvernul plăteşte S*Qs, adică
aria PpSVPc, producătorilor. Observaţi că nu tot acest dreptunghi este transferat
producătorilor şi consumatorilor de carne de pasare. O parte din el, şi anume triunghiul
SEV nu este transferat nimănui, şi reprezintă pierderea de bunăstare generată de
subvenţie. Care este sursa acestei pierderi? În figura 4.8, se poate observa că, pentru
orice kilogram de carne de pasăre produs peste cantitatea Q, costul marginal al fiecărei
unităti este mai mare decât beneficiul marginal pe care consumatorii îl atribuie
fiecăreia dintre aceste unităţi. De aceea, aceste unităţi nu ar fi trebuit niciodată
produse, pentru că valoarea atribuită lor de consumatori nu acoperă costul de producţie
şi nu ar fi fost niciodată consumate dacă nu ar fi fost subvenţia. Producerea lor
reprezintă o risipă de resurse. Suma transferată de guvern trebuie scăzută din calculul
bunăstării totale, deoarece reprezintă doar un transfer şi nu o creştere de bunăstare.
Ceea ce rămâne este surplusul total iniţial (ariile AEP* şi PEO) minus pierderea de
bunăstare (aria SEV). Cu alte cuvinte subvenţia a redus bunăstarea totală a societăţii.
Valoarea subvenţiei pentru contribuabilii care o plătesc reprezintă mai puţin decât
creşterea de bunăstare a producătorilor şi consumatorilor.

Subvenţiile generează şi alte tipuri de probleme. O subvenţie acordată, să zicem, de

guvernul ungar producătorilor de carne de pui va afecta negativ producătorii români pentru că
producătorii unguri vor putea vinde puiul pe piaţa românească sub cost. Deşi subvenţia este
practic un cadou făcut din banii contribuabililor unguri consumatorilor români, totuşi
guvernul român se va simţi obligat să protejeze producătorii autohtoni oferind la rândul său
subvenţii producătorilor români. Subvenţiile pot produce o escaladare a subvenţionării
agriculturii, ceea ce ar duce la ineficienţă pe scară largă şi ar genera o risipă de resurse. În
ultimile decenii subvenţiile au devenit poate cel mai important obstacol în calea comerţului
liber, înlăturarea lor fiind extrem de dificilă din punct de vedere politic, atât pe plan intern cât
şi internaţional. Aceasta înseamnă că, pe lânga resursele risipite pentru finanţarea lor, ţările
mai suferă un alt tip de pierdere: renunţă la câştigurile generate de comerţul liber şi
specializarea conform avantajului comparativ.

17
 4.2.4. Taxele vamale

4.2.4.1 Efectele taxelor vamale când nu există industrie autohtonă

Să prespunum că Statele Unite, o piaţă mondială importantă, impun o taxă vamală T, în

valoare absolută pe unitate de produs, pe camerele digitale introduse în ţară. Să presupunem
că toate camerele digitale cumpărate de americani sunt produse în afara ţării. În acest caz,
oferta se deplasează în sus, vertical, cu nivelul taxei T (scade). Noul preţ şi cantitate de
echilibrul sunt Qt şi Pt. Surplusul consumatorului scade cu P*EMPt, noul surplus fiind
măsurat de aria PtMA. Surplusul producătorului nu va fi de această dată inclus în calculul
bunăstării totale deoarece acesta este obţinut de producătorii străini. Aria PtMNPt reprezintă
veniturile guvernului american obţinute din această taxă. Această arie este formată din
transferul unei părţi a surplusului consumatorilor (PtERP*) şi a unei părţi a surplusului
producătorilor străini (P*RNPt). Ca şi în cazul impozitelor, taxa vamală este suportată atât de
producătorii străini, cât şi de consumatorii autohtoni. Care este efectul total asupra bunăstării
naţionale? Consumatorii americani pierd P*EMPt din surplusul lor, dar o parte din acest
surplus, respectiv PtERP*, este transferat guvernului. Ceea ce nu este transferat, aria MER
trebuie comparată cu câştigurile pe care guvernul le obţine de la producătorii străini, P*RNPt .
A priori, nu putem spune care din aceste arii este mai mare. Dacă MER< P*RNPt, atunci taxa
vamală creşte bunăstarea naţională (în detrimentul bunăstarii ţării exportatoare). Dacă însă
MER> P*RNPt, atunci bunăstarea naţională scade. În general, cu cât oferta este mai inelastică
decât cererea, cu atât mai probabil este ca tariful să crească bunăstarea totală şi invers. Pentru
a determina efectul taxei vamale asupra bunăstării, economiştii folosesc de obicei metode
econometrice de estimare a curbelor cererii şi ofertei în fiecare caz particular.

Figura 4.10 Efectul unei taxe vamale când nu există industrie autohtonă
(SUA)
Preţ Of+T

A Taxa vamală (T)

Oferta (Of)
M
Pt E
Pretul de P* R
echilibru
Pt N
Cererea

18

Qt Q*
 O Cantitate

Figura 4.11 Efectul unei taxe vamale când nu există industrie autohtonă
(piaţă mică)

Preţ

A
M Of+T
Pi
Venituri Taxa vamală (T)
vamale
Pm Oferta (Of)
Pt N R

Cererea

Qt Q* Cantitate
O

Un caz cu totul diferit îl reprezintă ţările ale căror pieţe nu constituie o parte
importantă a pietei mondiale (ţări mici). Cantitatea importată de aceastea fiind relativ mică,
ele nu pot influenţa preţul mondial. Aceste ţări cumpără toată cantitatea importată la preţul
mondial de echilibru, Pm. În fig. 4.11, curba ofertei pe astfel de pieţe mici, ca România, este
orizontală la nivelul preţului mondial.
Să presupunem acum că guvernul României introduce o taxă vamală pe camerele
digitale. Preţul la care consumatorii români achiţionează camerele digitale după introducerea
tarifului devine Pi. Aşa cum se poate observa din figura 4.11, pierderea din surplusul
consumatorului, PiMRPt este întotdeauna mai mare decât veniturile vamale colectate de la
producătorii străini, adică aria PiMNPt. Pentru pieţele mici ca România şi în absenţa
industriei autohtone, tarifele vamale duc întotdeauna la o pierdere de bunăstare. Motivul

19
 pentru care aceste măsuri de politică comercială sunt adoptate se datorează faptului că,
deseori, guvernul urmăreşte alte obiective decât maximizarea bunăstarii totale.

4.2.4.2 Efectele taxelor vamale când există industrie autohtonă

Ce se întâmplă însă atunci când produsele asupra cărora sunt percepute taxe vamale
sunt fabricate şi de către producători autohtoni? Să analizăm de exemplu cazul taxelor vamale
percepute în România pe autoturismelor importate. Această situaţie este prezentată grafic in
figura 4.12.

Figura 4.12 Efectul unei taxe vamale cu industrie autohtonă

Piaţa românească fără Piaţa românească cu

taxe vamale taxe vamale

Preţ Preţ

A Oferta A Oferta
naţională naţională

Pm’=Pm+T G
E’ Of+T
E Oferta G
T
modială (Of) Of
Pm Pm
F E
F Cererea
B B

Qn Q* Qn Qn’ Q’ Q*
E
Importuri de maşini Importuri de maşini

Oferta mondială este orizontală la preţul mondial Pm. Oferta naţională are forma
obişnuită. Să presupunem că maşinile importate sunt identice cu cele fabricate autohton şi,
iniţial, nu există taxe vamale. Prin urmare, nici un consumator nu va plăti mai mult de Pm pe
o maşină autohtonă, deoarece cu aceşti bani poate cumpăra o maşină din import. În
consecinţă, toate maşinile se vând la preţul de echilibru Pm şi Q* maşini sunt cumpărate.
Dintre acestea, Qn sunt produse de producătorii naţionali, iar (Q*-Qn) sunt importate.
Surplusul consumatorului este AEPm, iar surplusul producătorilor naţionali este PmFB.
Să presupunem acum că guvernul introduce o taxă vamală T aplicată maşinilor din
import. În această situaţie:

20
1. Oferta mondială devine Of+T, noul preţ de echilibriu Pm+T, iar noua cantitate de
echilibru Q’. Efectul taxei vamale este acela că preţul maşinilor pentru cumpărătorii
români creşte, iar cantitatea de maşini cumpărată scade.
2. Prin urmare, surplusul consumatorului scade cu aria Pm’E’EPm şi devine AE’Pm’.
Numărul maşinilor importate scade iar numărul celor vândute de producătorii naţionali
creşte la Qn’.
3. Surplusul producătorilor autohtoni creşte cu aria Pm’GFPm, devenind aria Pm’GB.
Guvernul încasează aria haşuratăp din mijloc, (Q’-Qn’)*T, sub forma veniturilor din
taxă.
4. Deşi guvernul câştigă venituri, iar producării naţionali au şi ei de câştigat, totuşi
bunăstarea totală scade. Cele două triunghiuri negre de pe laterala veniturilor
guvernului reprezintă pierderile de bunăstare. Consumatorii pierd mai mult decât
câştigă guvernul şi producătorii autohtoni.

Deşi au ca efect reducerea bunăstării generale, taxele vamale de acest gen sunt
folosite frecvent, pe motiv de protejare a industriilor autohtone. Anumite industrii au
foarte mult de câştigat din protecţionismul tarifar şi se constituie în grupuri de influenţă
extrem de puternice în favoarea acestuia. Să ne reamintim cazurile relativ recente din
România referitoare la carne în general, sau carne de pui din Ungaria în special.

21
 STUDIU DE CAZ
Costuri şi beneficii ale liberalizării pieţelor

Una dintre cele mai stabile caracteristici, moştenite de la economia centralizată, este
aceea că, în majoritatea industriilor de utilităţi (electricitate, gaze, apă etc.), preţurile de
furnizare (mai ales către gospodăriile populaţiei) au continuat multă vreme să se situeze sub
costuri. Aceasta fiind situaţia, este lesne de înţeles că liberalizarea şi deschiderea pieţelor la
concurenţă vor tinde să urce preţurile spre nivelurile lor eficiente din punct de vedere
economic. O astfel de creştere este necesară şi pentru a crea comportamente eficiente de
consum, dar şi pentru a îmbunătăţi viabilitatea financiară a companiilor din aceste sectoare.
Teoria microeconomică arată că echilibrul cererii cu oferta (la preţul de echilibru)
determină maximizarea sumei dintre surplusul consumatorului şi surplusul producătorului. La
preţuri (şi implicit, cantităţi oferite) situate sub nivelul de echilibru, valoarea pentru
consumatori (reflectată de curba cererii) este mai mare decât costurile suportate de
producători (reflectate de curba ofertei) şi, de aceea, o creştere a cantităţii determină o
majorare a surplusului total al societăţii ca ansamblu.
Dacă preţurile sunt sub costuri, atunci creşterile de preţ determină o creştere a
bunăstării societăţii în ansamblu (printr-un efect de anulare a unei versiuni inversate de
pierdere implicită de bunăstare) şi nu o diminuare a acesteia.

EFECTUL NET ASUPRA SOCIETĂŢII ATUNCI CÂND PREŢURILE NU MAI SUNT STABILITE SUB
NIVELUL COSTURILOR

B E
D p
C

Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului atunci când preţurile sunt sub costuri

22
 În figura de mai sus, se pot observa modificările suferite de surplusul consumatorului şi, respectiv,
surplusul producătorului, atunci când preţurile cresc de la niveluri situate sub costuri la nivelul de echilibru.
Atunci când preţurile sunt la nivelul p şi cantităţile la nivelul q (deoarece statul îl obligă pe producător să
satisfacă cererea existentă la respectivul nivel de preţ), producătorul înregistrează pierderi (suprafeţele unde
preţul este mai mic decât costurile, adică suprafaţa D - care reprezintă un transfer către consumatori – şi
suprafaţa E, care este o pierdere pentru societatea în ansamblul său).

Surplusul consumatorului = A + B + D
Surplusul producătorului = C – D – E
Rezultatul net pentru societate în ansamblu = A + B + C – E

În situaţia când preţul se găseşte la nivelul de echilibru, suprafaţa D nu mai este nici câştigată de
consumatori, dar nici o pierdere pentru producători, în vreme ce E este o versiune inversată a pierderii implicite
de bunăstare, dispărând ca pierdere pentru societate (cu alte cuvinte, un câştig net):

Surplusul consumatorului = A
Surplusul producătorului = B + C
Rezultatul net pentru societate în ansamblu = A + B + C

Rezultatele obţinute arată că societatea în ansamblu o duce mai bine atunci când preţurile sunt la nivelul
de echilibru, în comparaţie cu situaţia când acestea sunt sub costuri, iar producătorii sunt obligaţi să satisfacă
cererea existentă la respectivul nivel de preţ (diferenţa constituind-o suprafaţa E).

Desigur însă, consumatorii au de pierdut. Producătorii câştigă însă mai mult decât
pierd consumatorii. Problema care se pune pentru guvernele confruntate cu o astfel de situaţie
este alegerea obiectivului pe care îl urmăresc. Dacă obiectivul este maximizarea surplusului
consumatorilor (presupunând, de exemplu, că alegerile electorale sunt iminente), atunci vor
lua decizia să nu purceadă la liberalizare. Dacă însă obiectivul este maximizarea bunăstării
întregii societăţi (adică, suma dintre surplusul producătorului şi cel al consumatorului), atunci
decizia corectă este de a permite procesul de liberalizare.

23