,,Dumnezeu e o jucarie,,

- eseu –

Copilul se joacă, se joacă cu jucăriile, în mod inconștient, ar spune adultul, dintr-o necesitate
înnăscută, proprie existenței umane. El se joacă în acest spațiu închis, securizant, în care, prin procesul
imaginației sale sfidează, în mod inconștient, divinitatea și funcția sa creatoare, devenind el însuși un
Creator, iar omul se apropie, în acest moment, cel mai mult de Instanța Supremă, Divină decât o va face
vreodată de-a lungul vieții.

Cunoscând o maturizare intelectuală, ființa umană, în stadiul de adult, începe să chestioneze tot ce îl
înconjoară, să chestioneze divinitatea și încearcă să găsească un răspuns rațional la marile întrebări
despre existența și destinul său incert, iar această curiozitate, aceste îndoieli, îl îndepărtează pe om de
calea sa divină, ce i-a fost luată odată. Odată cu căderea adamică, omul s-a desprins din spațiul
paradisiac și a pierdut odată cu aceasta, condiția absolută, divină, și abilitatea de a vedea spiritul divin,
iar căutarea unei divinități, care să-i răspundă întrebărilor, să îl ghideze, este de fapt o căutare oarbă,
deoarece omul nu poate găsi însăși divinitatea, nu o poate percepe.

Spiritul divin, în lumea profană, în lumea ,,de sub soare,, se pierde în adâncurile existenței, se
integrează vieții și tot ce constituie ea, se integrează Creației Lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, deși
Instanța Supremă nu răzbate afară din eternitatea, din cercul său complet, nu intervine în mod direct, în
viața telurică a omului, ea există, se manifestă prin Creația Sa, de care omul se bucură, forța divină
devine Creație în lumea profană. În lipsa unui răspuns, unei entități, omul-adult căută să găsească singur
răspunsul curiozităților sale, să dezvăluie misterul și tainele Universului, pentru a ajunge într-un final la
sine. Astfel, devine și el Creator, asemenea copilului, dar un creator voit, care, prin creația sa, dă sens
creației Lui Dumnezeu. Omul nu creează dincolo de Creația Lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sfidează,
el folosește, de fapt urmele actului Său creator lăsate de El, natura, materia, iar Creația divină devine
,,jucărie,, în mâinile omului, care creează la rândul său. Iar acest lucru nu se manifestă doar în aria
literaturii, a scrierilor, a Logos-ului chiar dacă ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul,,, dar și în alte arii, ca în sculptură, unde artistul folosește materia, Creația
divină, lemnul, piatra pentru a crea, pentru a-și exprima spiritul creator.

Poate că la baza existenței umane stă spiritul creator, un spirit ce nu apare ca răzvrătire în fața
Instanței Divine, ci mai degrabă ca un atribut, un dar oferit de Aceasta, omului atunci când a sfidat Legile
Paradisului, o cale prin care să se întoarcă la condiția sa primordială, să găsească drumul înapoi spre
Paradis, ca ființă integrată Divinității.