1 Aripile

În general insectele au două perechi de aripi inserate pe mezotorace şi metatorace,

între tergit şi pleure. O aripă este formată din două membrane (superioară şi inferioară)
suprapuse şi intim sudate între ele pe margini. Pe suprafaţa aripilor apar în dreptul nervilor şi
traheelor unele îngroşări numite nervuri. Acestea pot fi longitudinale şi transversale,
totalitatea lor alcătuind nervaţia aripilor. Prin unirea nervurilor longitudinale cu cele
transversale se formează celule, care pot fi închise complet (cellula clausa) sau parţial (cellula
aperta), purtând denumirea nervurilor înconjurătoare. La o aripă se deosebesc următoarele
regiuni: partea de aripă din imediata apropiere a toracelui formează baza (basis), partea opusă
acesteia sau regiunea distală formează vârful aripii (apex), marginea anterioară sau costală,
situată înainte în timpul zborului se numeşte costa; marginea posterioară sau inferioară se
numeşte dorsum, iar cea opusă bazei formează marginea exterioară sau termen. Aripile la
insecte servesc ca organe de zbor. Zborul se efectuează prin mişcarea fiecărei perechi de aripi
în parte sau prin mişcarea simultană a ambelor perechi de aripi. În acest caz aripile anterioare
se prind de cele posterioare cu ajutorul unor dispozitive speciale ca: excrescenţe, cârlige, tufe
de peri etc. La unele specii de insecte aripile sunt deosebite la cele două sexe, determinând
dimorfism sexual.
În general, la fluturi masculul prezintă aripi mai viu colorate, iar la unele specii
(Lepidoptera, Homoptera), femelele sunt nearipate, iar masculii sunt aripaţi.

2 Aparatul bucal

La insecte piesele bucale se găsesc aşezate în partea anterioară şi ventrală a capului.

Acestea au rolul de prinderea, sfarâmarea alimentelor şi introducerea în tubul digestiv.

După modul de hrană a insectelor aparatul bucal este diferit conformat, deosebindu-
se următoarele tipuri principale: pentru rupt şi masticat, pentru rupt, supt şi lins, pentru
supt, pentru înţepat şi supt, pentru lins şi supt.

Aparatul bucal pentru rupt şi masticat

Este considerat cel mai primitiv, din el derivând celelalte tipuri. Acest aparat bucal
este format din următoarele piese: buza superioară (labrum), falca superioară formată din
două mandibule, falca inferioară formată din două maxile şi buza inferioară (labium)
 Labrum sau buza superioară este o placă chitinoasă, de formă variabilă, articulată
posterior cu clipeul. Pe partea ventrală a labrului se găseşte adesea o cută mediană ce
formează epifarinxul (epipharynx), organ cu funcţii gustative.

Mandibulele (mandibulae) formează falca superioară a aparatului bucal şi sunt piese

perechi, simetrice situate sub buza superioară. Ele pot avea diferite forme; cel mai adesea au
forma unui con încovoiat ascuţit spre vârf, cu marginea internă dinţată şi cu muşchi puternici
ce vin de la gene.

La insectele prădătoare, mandibulele au dinţi foarte puternici pentru a sparge chitina.

Rolul lor este de a apuca, rupe, roade şi tritura alimentele.

Maxilele (maxillae) formează falca inferioară a aparatului bucal şi sunt piese perechi,
simetrice situate sub mandibule. O maxilă este compusă din mai multe articole: cardo,
articulat la capsula cefalică, stipes, care formează corpul principal al maxilei şi la care se
articulează lateral palpul maxilar (palpus maxilaris), alcătuit din 1-7 articole şi prevăzut cu
numeroase organe de simţ, iar distal se prind doi lobi, unul extern cu aspect foliaceu (galea)
şi unul intern, ascuţit (lacinia). Maxilele au rolul de a reţine, mastica şi împinge hrana către
esofag.

Labium sau buza inferioară se prezintă ca un sclerit impar, provenit din fuzionarea a
două maxile posterioare. Este compus din: submentum, sudat posterior cu gula şi mentum,
la care se articulează doi palpi labiali (palpus labialis) formaţi din 1-3 articole şi două perechi
de lobi, cei mediani numiţi glose (glossae) şi laterali, paraglose (paraglossae).

Aparatul bucal pentru rupt, supt şi lins

mandibulele sunt bine dezvoltate, servind la ruperea şi roaderea hranei solide
(polen). Glosele sunt alungite şi fuzionate formând limba (ligula), iar pe linia lor mediană
ventrală se află un şanţ prevăzut cu peri pe care se scurg lichidele aspirate. De asemenea, s-
au alungit palpii labiali şi lobii externi ai maxilelor (galea), care împreună cu ligula formează
un tub de sugere a substanţelor lichide. Celelalte piese, lobii interni, paraglosele şi palpii
maxilari s-au redus.

Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la unele hymenoptere

 Aparatul bucal pentru supt
Este un aparat bucal de tip maxilar, singura piesă dezvoltată fiind trompa, ce provine
din alungirea lobilor externi ai maxilelor (galea). Mandibulele lipsesc, palpii maxilari sunt
reduşi, iar cei labiali sunt puţin dezvoltaţi. În stare de repaus, trompa stă răsucită în spirală
sub cap şi de aceea se numeşte spiritrompă (fig. 7).

Acest aparat bucal este tipic lepidopterelor (fluturilor), care se hrănesc cu nectarul
diferitelor flori.

Aparatul bucal pentru înţepat şi supt

Se întâlneşte la insectele care se hrănesc cu seva plantelor (Heteroptera,
Homoptera) sau cu sângele animalelor (Culex, Anopheles etc.). Piesele bucale sunt
lungi, flexibile, aciculare şi uneori dinţate în vârf. Buza inferioară s-a alungit şi
formează un jgheab care poate fi segmentat (insecte fitofage) sau nesegmentat
(Culicidae - ţânţari). În acest jgheab se găsesc mandibulele şi maxilele, iar buza
superioară acoperă dorsal jgheabul. Cu mandibulele şi maxilele perforează ţesuturile,
iar buza inferioară rămâne la suprafaţa tensionată şi ajută la scoaterea pieselor
bucale. La heteroptere şi homoptere între cele două maxile se formează două canale,
unul alimentar şi altul salivar, aspiraţia fiind maxilară. Hipofarinxul în acest caz este
scurt (fig. 8 A).

Aparatul bucal pentru lins şi supt

Este caracteristic numai unor diptere (Anthomyidae). Buza inferioară (labium) este
mult dezvoltată şi transformată într-o trompă tubulară, nearticulată şi cărnoasă. În
partea inferioară a labiului se găsesc două labele sau perniţe (labellum), provenite din
modificarea palpilor labiali. Labelele sunt străbătute de numeroase canale capilare
(pseudotrahee), cu care ling şi aspiră hrana pe care, în prealabil, o dizolvă. Celelalte
piese sunt reduse cu excepţia palpilor maxilari

3 Antenele

Antenele sunt apendice perechi şi simetrice, inserate pe frunte, în poziţii diferite (sub
ochi, anterior ochilor etc.). Ele sunt formate din articole şi pot varia ca formă, număr
de articole componente (până la 40) de la specie la specie, cât şi la sexe.
 O antenă tipică este compusă dintr-un articol bazal sau scapus care se inseră
pe capsula cefalică; al doilea articol este pedicelul (pedicellus), urmat de funicul sau
flagel (flagellum) format dintr-un număr variabil de articole şi lipsit de musculatură
proprie (fig. 4).
Antenele variază ca formă şi mărime şi au o valoare deosebită în sistematică.
Astfel, ele pot fi drepte, când articolele sunt înşirate unul după altul în linie dreaptă şi
genunchiate, când scapul formează cu restul articolelor un unghi. De asemenea, ele
pot fi: regulate (antennae aequales), când sunt formate din articole mai mult sau mai
puţin egale între ele şi neregulate (antennae inaequales), formate din articole de
diferite mărimi. În cadrul acestor două grupe de antene sunt cuprinse mai multe
tipuri.
I. Antene regulate (antennae aequales)
Antene filiforme, formate din articole de aceeaşi grosime şi homonome
(Acrididae, Catantopidae, Carabidae, majoritatea familiilor de Chrysomeloidea).
Antene setiforme (setacee), la care articolele flagelului se subţiază treptat spre
vârf (Blatta orientalis).
Antene seriforme (serate), cu articolele flagelului prevăzute cu expansiuni de
forma unor dinţi de fierăstrău (unele specii de Elateridae şi Buprestidae).
Antene moniliforme, formate din articole rotunjite şi bine diferenţiate între
ele, având forma unor mărgele (Tenebrio molitor).
Antene pectinate. Articolele flagelului prezintă expansiuni lungi (apofize), de
forma unui pieptene (unele specii de Tenthredinidae).
Antene bipectinate. Articolele flagelului prezintă expansiuni lungi bilaterale
(unele specii de lepidoptere).
Antene penate, formate din articole care prezintă peri lungi asezaţi sub formă
de pană (masculi de Noctuidae, Lymantriidae, Culicidae).
II. Antene neregulate (antennae inaequales)

Antene clavate, la care articolele antenale sunt îngroşate treptat spre vârf
(Pieris brassicae, Popilio machaon).

Antene măciucate, la care articolele terminale sunt puternic îngroşate,

formând o măciucă bine diferenţiată. Măciuca antenală poate fi: compactă, când
articolele sunt strâns unite între ele (Coleoptera – Paussidae); lamelată, când
articolele ce formează măciuca sunt puternic dezvoltate lateral, având forma unor
lamele şi sunt mobile (Melolontha melolontha, Polyphylla fullo, Anomala solida);
pectinată, când articolele măciucii sunt imobile şi dezvoltate unilateral sub forma
unor dinţi de pieptene (Lucanidae).

Antene aristate, formate dintr-un număr mic de articole mult modificate,

prezentând pe ultimul articol lateral sau apical, o setă (Diptera – Muscidae, cicade).

Rolul principal al antenelor este cel senzorial, pe articolele lor găsindu-se

formaţiuni (senzori) cu forme variabile (plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali)
ce servesc ca organe olfactive sau tactile. Din punct de vedere al olfacţiei, antenele de
la masculi sunt mai evoluate decât la femele. La unele insecte ele au şi funcţii
mecanice, servind drept cârmă în timpul zborului (unele hymenoptere), ca organe
prehensoare în timpul copulaţiei (Pediculidae), la luarea aerului (Hydrous). De
asemenea, pentru unele specii de insecte, antenele reprezintă un caracter al
dimorfismului sexual.

4 Picioarele

La torace se articulează trei perechi de picioare, câte o pereche pe fiecare segment,

pe partea ventrală a cavităţii coxale, între pleure şi sternit. Un picior este alcătuit din
următoarele articole: coxa, trochanter, femur, tibie şi tars.

Picioare pentru alergat şi mers la care părţile componente sunt dezvoltate

aproape uniform în lungime şi grosime (Carabidae, Blattidae).

Picioare pentru sărit la care femurele posterioare sunt puternic dezvoltate,

îngroşate şi musculoase, iar tibiile sunt lungi şi subţiri (Acrididae, Tettigoniidae,
Halticinae) sau coxa şi trochanterul sunt dezvoltate (Cicadoidea, Psylloidea).

Picioare pentru săpat la care tibiile anterioare sunt lăţite şi prevăzute pe

marginea externă cu dinţi. Se întâlnesc mai ales la insectele care trăiesc în sol
(Gryllotalpa gryllotalpa, unele Scarabaeidae).
 Picioare pentru apucat (prehensoare) se întâlnesc la insectele răpitoare
(Mantis religiosa) care au coxa picioarelor anterioare lungă, femurul şi tibiile
anterioare sunt dezvoltate şi prevăzute pe partea internă, cu spini puternici, iar
femurul prezintă un jgheab în care tibia se retrage ca într-o teacă.

Picioare pentru înot se întâlnesc la insectele acvatice (Dytiscus marginalis,

Gyrinus), la care tarsele picioarelor mediane şi posterioare sunt lăţite şi prevăzute cu
numeroşi perişori, având forma unei vâsle.

Picioare fixatoare (aderente) la care primele articole tarsale sunt late având
forma unui disc, prevăzut pe partea internă cu numeroase ventuze. Cu ajutorul
acestora masculul se fixează de femelă în timpul copulaţiei (Dytiscus, Gyrinus).

Picioare de colectat, la care tibiile posterioare prezintă pe partea externă o

scobitură înconjurată de peri (coşuleţ) unde se adună polenul. Intern, pe metatarse
sunt şiruri de peri alcătuind periuţa (scopa), servind la strângerea grăunţelor de polen
şi la luarea solzilor de ceară de pe abdomen. Se întâlneşte la Apis mellifica.

Picioare de toaletă la care metatarsele anterioare prezintă o scobitură adâncă

cu pieptene, care este acoperit de un pinten al tibiei. Albina îşi trece prin această
scobitură antenele începând de la bază spre vârf .

5 Stadiul de pupa

Pupa este stadiul imobil şi inactiv sub aspect trofic al insectelor holometabole, în care
au loc profunde şi complexe procese interne, de histoliză şi histogeneză, prin care si
produce transformarea larvei în insectă adultă (imago).

Procesul de histoliză constă în distrugerea parţială sau totală a unor organe sau
ţesuturi specifice larvelor. Histoliza afectează puternic sistemul muscular, sistemul
digestiv şi corpii adipoşi şi, într-o măsură mai redusă, sistemul nervos şi sistemul
circulator.

Prin histogeneză se formează o serie de ţesuturi şi organe noi, specifice adultului .

Tipuri de pupa: libera, obtecta, coarctată

6 Reproducerea sexuată (gamogenetică sau amfigonă):

– se întălnește la majoritatea insectelor;

- presupune participarea la înmulțire a insectelor de sexe diferite (♂♂ și ♀♀);

- după terminarea copulației are loc fecundarea oului, care constă în contopirea
nucleilor celor două celule germinative de la ♂ și ♀.

7 Lanturi trofice

Lanțul fitofagilor și prădătorilor: plante verzi -animale fitofage- prădători

Lanțul fitofagilor și paraziților: plante verzi -animale fitofage-paraziți

Lanțul saprofagilor și prădătorilor: material organic mort- animale saprofage-prădători

8 Vatamari la frunze produse de insecte

1. Roaderea neregulată sau totală a limbului foliar (Melolontha melolontha, Leptinotarsa

decemlineata).

2. Scheletuire, când este ros limbul foliar printre nervuri (larve tinere de Aporia crataegi,
Lytta vesicatoria).

3. Roaderea frunzelor marginal sub formă de figuri (Otiorrhynchus spp., Sitona lineatus).

4. Perforaţii, când limbul prezintă orificii de diferite mărimi şi forme (Noctuidae).

5. Ciuruiri, când limbul foliar prezintă orificii numeroase şi mici (purici de pământ).

6. Înţepături, când limbul foliar prezintă mici rozături (Anthonomus pomorum, Rhynchites
spp.).

7. Răsuciri sau deformări ale frunzelor – pseudocecidii (afide).

8. Minarea frunzelor (mine), când parenchimul este ros sub formă de galerii, lasând
intacte cele două epiderme (Cameraria orhidella).

9. Hipertrofieri ale ţesutului în urma cărora se formează gale (cecidii) (Tetraneura ulmi)

9 Carantina fitosanitara

Carantina fitosanitară reprezintă totalitatea masurilor care se aplică pentru a

preîntampina pătrunderea pe teritoriul ţării a unor dăunatori periculoşi plantelor care nu
au fost inca semnalati, pentru limitarea arealului speciilor existente numai în anumite
zone sau pentru lichidarea unor focare izolate.
Carantina fitosanitară:

- externă;

- interna.

Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor de origine vegetală care se

importă, se exportă sau sunt în tranzit în vederea împiedicării introducerii unor dăunatori
periculoşi dintr-un continent în altul şi dintr-o ţară în alta.

Carantina internă se referă la controlul culturilor şi a tuturor produselor agricole pentru

împiedicarea răspandirii pe noi teritorii a unor dăunatori periculoşi.

10 METODE AGROFITOTEHNICE

- prevenirea atacului dăunătorilor, reducerea înmulţirii lor şi a atacului.

- utilizarea lor pe perioade lungi şi pe suprafeţe întinse.

- aplicarea corectă a metodelor agrofitotehnice reduce numărul tratamentelor chimice

necesare pentru asigurarea unor protecţii corespunzătoare culturilor horticole.

- sub aspect economic, aceste metode prezintă o importanţă deosebită, ele fiind cele mai
ieftine metode de combatere.

Alegerea terenului. Unele specii de insecte care preferă anumite terenuri.

Agriotes spp. preferă terenuri cu umiditate excesivă, uşor acidă, iar filoxera se dezvoltă
foarte bine pe ternurile grele, luto-argiloase

Drenarea terenului poate influenţa nefavorabil dezvoltare unor dăunătoari (viermi

sârmă).

Asolamentul și rotația culturilor. Practicarea monoculturii pe aceeşi solă poate favoriza

dezvoltarea unor dăunătorii cum ar fi: nematozii cepei și usturoiului, nematozii
cartofului.

Prin succesiunea raţională a culturilor unii dăunători se dezvoltă în densităţi de obicei

reduse, sub PED. Ex. pentru evitarea daunelor produse de viermii sârmă se vor introduce
în asolament plante ca: mazăre, fasole, in, rapiţă, muştar, etc.

Întreţinerea culturilor

- raritul, completarea golurilor, prasilele manuale si mecanice contribue la limitarea

inmultirii daunatorilor.

- respectarea normelor de irigarea, a udarilor si a epocilor de aplicare duce la cresterea

viguroasa a plantelor care devin mai rezistente la atacul daunatorilor.
Recoltarea la timp a culturilor

-se evita scuturarea boabelor şi se impiedică formarea samulastrei (păduchele verde al

mazării, gărgărița frunzelor de mazăre, gărgărița cruciferelor).

Măsuri de igenă culturală. Unii dăunători se găsesc în diferite stadii în diapauză în

resturile vegetale rămase în câmp (pe cotoarele de varză, păduchele cenuşiu al verzei,
etc.) De asemenea, măsurile de igienă culturală reduc rezerva biologică de dăunători în
spațiile protejate, prin aplicarea lor între cele două cicluri de cultură.

Sămânţa şi materialul săditor

- seminţele provenite de la plante atacate au germinaţia scăzută.

- folosirea la semănat a unui material sănătos, neinfestat, cu însuşiri biologice superioare

asigură o răsărire uniformă, o densitate normală şi o vigoare ridicată a plantelor.

- sortarea şi utilizarea unui material sănătos contribue la evitarea infestării pepinieriilor şi

a noilor plantaţii cu păduchele lânos, etc.

Epoca de semănat

- semanatul timpuriu la culturilor de primăvară reduce atacul gargăriţei frunzelor de

mazăre și al moliei mazării

Aplicarea îngrăşămintelor minerale şi a amendamentelor

- prin administrarea unor ingrasaminte azotoase si potasice, creste gradul de

rezistenta a plantelor la atacul unor specii de daunatori.

- unele ingrasaminte minerale au o actiune nociva asupra unor specii de daunatori. Ex.
- azotatul de amoniu provoaca o mortalitate ridicata la viermii sarma, iar
superfosfatul are o actiune distructiva asupra melcilor fara cochilie.

- amendarea cu calciu a solurilor podzolice, cu reactie acida, asigura neutralizarea

acestora si crearea de conditii neprielnice dezvoltarii si inmultirii viermilor sarma.

Folosirea de soiuri si hibrizi de plante rezistente

Rezistenta plantelor la atacul daunatorilor este o insusire foarte complexa, care se

formeaza in urma unui proces evolutiv indelungat al interactiunii planta-daunator.

Rezistenta plantelor la atacul daunatorilor este determinata de:

- particularitati morfologice, anatomice si fiziologice;

- compozitia chimica a plantei.

Particularitati morfologice: - pilozitatea frunzelor;

 - dezvoltarea puternica a masei foliare;

- puterea mare de regenerare;

- precocitatea.

Rezistenţa plantelor faţă de atacul dăunatorilor se clasifică:

- Nepreferinţa - cuprinde toate insuşirile plantei, datorate îndeosebi factorilor de

rezistenta morfologici, antomici şi fiziologici, prin care se împiedică folosirea ei pentru
hrană, pontă ,etc. de către dăunători.

- Antibioza - constă în capacitatea plantei gazda, determinată în special de factorii de

rezistenţă biochimici, de a acţiona negativ asupra dezvoltării dăunatorilor prin
mortalitate ridicată, mai ales în primele stadii de dezvoltare.

- Toleranţa - se referă indeosebi la dezvoltarea masei vegetative a plantei şi la

capacitatea de refacere a acesteia în urma atacului.

11 Metode mecanice

Constau in adunarea si distrugerea directa a insectelor pe cale manuala sau prin

folosirea unor dispozitive sau aparate speciale.

a)Şanţurile capcană se folosesc cu scopul de a proteja culturile de atacul unor insecte ce

se deplaseaza pe sol

b)Brâiele capcană se folosec împotriva unor insecte de la pomi

c)Scuturarea pomilor se practică în combaterea unor insecte dăunatoare la pomi in

perioada corespunzatoare aparitiei adultilor

d) Omizitul se foloseste cu rezultate bune impotriva unor insecte care ierneaza ca larve in
cuiburi formate din frunze (Aporia crataegi).

e) Inelele cu clei se fixează în jurul trunchiurilor mai groase cu scopul de a se captura

diferite specii de insecte care atacă pomii.

f) Răzuirea scoarţei şi taierea ramurilor uscate sau puternic atacate – se execută toamna
tarziu sau iarna şi se aplică împotriva insectelor care iernează în scoarţa exfoliată.

g) Momelile alimentare se folosec mai ales in combaterea insectelor cu aparat bucal de

rupt şi masticat şi rozatoarelor dăunatoare .Se prepară din boabe de cerele, turte de
floarea soarelui în amestec cu diferite insecticide.
 12 Metode biologice

Prin combatere biologica se intelege folosirea unor organisme vii si a produselor

activitatii lor biologice cu scopul reglarii populatiilor de daunatori.

Avantaje:

- nu prezinta nici un pericol pentru om si animalele cu sange cald:

- protejeaza fauna folositoare;

- biopreparatele sunt compatibile cu unele insecticide.

METODE BIOLOGICE PROPRIU-ZISE

METODE GENETICE

METODE BIOTEHNICE

Combaterea biologică cu ajutorul zoofagilor se poate realiza cu ajutorul prădatorilor şi

paraziţilor indigeni sau importaţi din alte ţări.

13 Metode genetice

Autocidia – consta în distrugerea unei specii prin ea insasi.

Sterilizarea indivizilor, a masculilor se face prin utilizarea radiatiilor ionizante

(radiosterilizarea) sau chimic cu chimiosterilizanţi (chimiosterilizarea).

Sterilitatea indusa prin aceste metode este datorata urmatoarelor cauze:

- inactivarea spermei prin pierderea capacitatii de fecundare sau a mobilitatii;

- reducerea importanta a numarului de oua depuse;

- întreruperea spermatogenezei si ouagenezei;

- apariţia unor anomalii cromozomale sau mutaţii letale în spermatocite şi ovocite.

Metodele genetice utilizate in combaterea autocida a insectelor sunt

tehnica insectelor sterile

sterilitatea moştenită

sterilitatea prin retroîncrucişare

14 Metode biotehnice

Constau in folosirea in combaterea daunatorilor, in special a insectelor, a regulatorilor de

crestere si a feromonilor, indeosebi cei sexuali.
Regulatori de crestere au la baza substante chimice, sintetizate in laborator,
asemanatoare endohormonilor naturali secretati de insecte, care asigura cresterea si
dezvoltarea normala a insectelor.

Endohormonii se obţin din insecte, din plante sau sunt sintetizaţi în laborator.

Aplicarea lor în doze mai mari decât cele utile organismului duce la dereglarea
dezvoltării şi în special a metamorfozei şi insectele mor.

Utilizarea feromonilor, indeosebi cei sexuali se folosec in protectia culturilor prin doau
cai:

- distrugerea in masa a masculilor cu ajutorul capcanelor feromonale;

- dezorientarea masculilor prin perturbarea transmisiei feromonale normale.

Captarea se practică în următoarele scopuri:

- precizarea ciclului biologic – se înregistrează zilnic capturile, în corelaţie cu factorii

climatici, se pot determina numărul de generaţii, perioadele zilnice sau periodice
când au loc diferite faze ale ciclului biologioc (împerecherea).

- depistarea unor noi infestari;

- stabilirea unor momente optime pentru combatere - prin înregistrarea periodică a

capturilor se pot trasa curbe care evidenţiază începutul, maximul şi sfârşitul
împerecherii (se pot stabili momentele de lansare a paraziţilor oofagi sau de aplicare
a tratamentelor cu biopreparate sau insecticide chimice cu efect larvicid);

- supravegherea cantitativă a populaţiei pentru stabilirea oportunităţii aplicării

măsurilor de combatere.

15 Agrodisponibilitatea

reprezintă cantitatea de substanţă aplicată intr-o anumita forma de conditionare, care

ajunge la nivelul organismelor tinta (populaţiile dăunatorilor).

16 Intervalul de pauza

perioada de timp, in zile, de la ultimul tratament pana la recoltare/valorificare, necesara

pentru degradarea substantelor si reducerea reziduurilor sub LMA.