Capitolul 13

CULTURA NUCULUI

Juglans regia L. Fam. Juglandaceae

13.1.Importanţa culturii

Nucul este una dintre cele mai importante plante de cultură, având întrebuinţări alimentare,
în industria lemnului şi mobilei, industria farmaceutică şi nu în ultimul rând ca plantă decorativă.
Miezul de nucă conţine: substanţe grase 52-77%, substanţe proteice 12-25%, hidraţi de carbon 5-24%,
substanţe minerale 1,3-2,5%, vitaminele A, B, C, P etc. Valoarea energetică a unui kilogram de nuci
echivalează cu următoarele alimente: 1 kg pâine + 0,5 kg carne + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg
prune + 1 kg de pere (Cociu V. şi colab., 1983). Nucile sunt cele mai bogate dintre fructe în Cu şi Zn
şi conţin cantităţi mari şi de alte elemente: K, Mg, P, S, Fe, Ca etc. Miezul de nucă este căutat în
patiserie şi cofetărie, în industria dulciurilor etc. Din miez se poate extrage un ulei foarte fin mult
căutat în industria alimentară, în pictură, industria uşoară etc. Valoarea alimentară ridicată nu se
datorează numai aportului energetic ci şi diversităţii şi calităţii substanţelor componente, cu funcţii
importante în metabolismul organismului uman. Astfel, substanţele grase sunt alcătuite în principal din
acizi graşi nesaturaţi, uşor asimilabili, iar proteinele conţin numeroşi aminoacizi esenţiali.
Din fructele verzi se prepară dulceaţă şi lichior de calitate foarte bună, mezocarpul, frunzele
şi scoarţa se folosesc pentru extragerea taninului, endocarpul se foloseşte pentru obţinerea cărbunelui
activ etc.
Ca plantă medicinală, nucul a fost folosit din cele mai vechi timpuri în medicina tradiţională.
În prezent, din fructele verzi şi din frunze se extrag o serie de substanţe pe bază de iod folosite pentru
vindecarea dispepsiilor, avitaminozelor, a dereglărilor intestinale, a rahitismului etc.
Ca plantă tehnică, nucul asigură materia primă pentru numeroase ramuri ale industriei. Cea
mai valoroasă materie primă este lemnul, care datorită însuşirilor sale fizico-mecanice şi decorative
este foarte solicitat pentru fabricarea mobilelor de calitate, în sculptură etc.
Nucul este mult folosit ca plantă decorativă, prin dimensiunile şi forma coroanei, prin
frunzişul bogat care emană un miros specific. De asemenea umbra nucului este mult mai odihnitoare
decât a altor specii datorită ionilor negativi pe care îi emană nucul, fiind o specie mult folosită în
staţiunile balneare.
Deşi a avut o mare extindere în teritoriu, mai ales ca pom izolat sau de aliniament, odată cu
colectivizarea, majoritatea nucilor izolaţi au fost tăiaţi. În prezent este din nou în atenţia pomicultorilor
şi silvicultorilor pentru a-l extinde în toate zonele favorabile atât pentru fructe cât şi pentru lemn.
 13.2.Originea şi aria de răspândire

Se pare că nucul este una dintre speciile cu cea mai mare vechime pe Pământ, forme similare
speciei Juglans regia fiind descoperite în straturile de sol guaternal, perioadă în care a apărut şi omul.
Scrieri despre nuc apar din vremea lui Ovidiu. Ca zonă de origine, nucul provine dintr-un areal vast ce
cuprinde: Iranul, Irakul, India şi sudul Rusiei, unde se pare că a rezistat ultimei glaciaţiuni (Cociu V.,
1958). Pe măsura încălzirii climei, nucul s-a extins din aceste zone, ocupând în prezent numai o mică
parte din zona iniţială. Nucul a fost luat în cultură cu mult înainte de Cristos, la început în India, China
şi Japonia şi mai târziu în Europa.
În prezent nucul se cultivă în toate zonele cu climat temperat, între paralelele de 10 şi 50°
(Bergougnoux şi Grospiere, 1975). Este mult cultivat în California, Turcia, Franţa, Italia, Grecia,
Bulgaria, India, China, unde poate ajunge până la altitudinea de 800-1000 m. Cele mai mari ţări
producătoare de nuci sunt: SUA, Franţa, Italia, Turcia (tabelul 27).

Tabelul 27
Ţările mari producătoare de nuci la nivel mondial (t)
(Buletin FAO, 1999)
Ţara 1997 1998 1999
Total d.c. 1100101 1122802 1184549
China 249834 265121 275000
SUA 244000 205900 254000
Iran 124870 145820 145820
Turcia 115000 120000 120000
România 32880 32493 32493
Franţa 23461 24682 23000

În majoritatea ţărilor de pe glob, nucul are un caracter extensiv, cu mulţi pomi izolaţi, fără
lucrări de întreţinere specifice şi de aceea producţiile sunt mici şi variabile.
Pe teritoriul ţării noastre nucul are o vechime foarte mare. Există o serie de localităţi care au
numele care se trage de la această specie: Nucet (din jud. Sibiu şi Dâmboviţa), Nucşoara (lângă Haţeg
şi Curtea de Argeş) Valea Nucarilor (jud. Tulcea) etc. Deşi înainte de primul război mondial nucul
deţinea în România locul trei ca număr de pomi şi producţie după prun şi cireş, în prezent suprafaţa şi
producţia s-a redus considerabil. La nivelul anului 1998, producţia totală de nuci a fost de 32,8 tone,
din care 99% a fost obţinută în sectorul particular. Cele mai mari producţii se obţin în judeţele:
Vrancea, Vâlcea, Bacău, Neamţ, Hunedoara etc. (tabelul 28).
 În prezent există interes pentru relansarea culturii nucului, atât la nivel zonal cât şi naţional.
Au fost puse la punct o serie de proiecte în domeniul pomiculturii şi silviculturii pentru a valorifica o
serie de suprafeţe prin cultura nucului pentru fructe sau pentru fructe şi lemn.

Tabelul 28
Producţia de nuci în România - 1998 (tone)
(Anuarul statistic al României, 1998)

Judeţul Total d.c. Sectorul privat

tone % tone %
Total d.c. 32880 100 32538 100
Vrancea 3311 10,0 3295 10,1
Vâlcea 1789 5,4 1789 5,5
Bacău 2161 6,5 2160 6,6
Bihor 1795 5,4 1785 5,5
Arad 1266 3,8 1262 3,8
Hunedoara 1414 4,3 1408 4,3
Neamţ 1383 4,2 1361 4,1
Gorj 1305 3,9 1280 3,9

13.3.Particularităţi biologice

13.3.1.Particularităţi de creştere.
Creşterea sistemului radicular este în funcţie de tipul de sol şi vârsta pomilor. Pe majoritatea
tipurilor de sol, rădăcinile sunt situate între 20 şi 60-70 cm, iar adâncimea maximă ajunge la 80 cm pe
podzol, 140 cm pe nisipuri şi 110 cm pe celelalte tipuri de sol. Nucul nu formează pivot puternic, după
o adâncime de 60-100 cm, rădăcina ramifică mult, iar direcţia de creştere devine aproape orizontală. În
condiţiile în care apa freatică este la suprafaţă, rădăcinile nu pătrund mai mult de 30-35 cm în
profunzime. Extinderea în plan orizontal a rădăcinilor depăşeşte cu mult proiecţia coroanei ajungând la
valori de 4-7 ori mai mari decât raza coroanei, dar cu un maxim al rădăcinilor active la 3-4 m de
trunchi. Rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund, nu se evită. Rădăcinile active nu au perişori
absorbanţi, locul lor fiind luat de micorize. Creşterea lor are loc la temperaturi de peste 5°C şi este
aproape continuă, dar cu intensităţi diferite.
Partea aeriană creşte foarte încet după plantare. Nucul este sensibil la transplantare, se
preferă de multe ori plantarea portaltoiului în livadă şi altoirea la locul definitiv al soiurilor dorite.
După 2-3 ani cu creştere mică, intensitatea creşterii se amplifică, astfel că în final, nucul depăşeşte cu
mult, ca vigoare, celelalte specii pomicole. Dimensiunile coroanelor pomilor maturi pot ajunge la 20
m înălţime, 15-20 m diametru şi o grosime a trunchiului de cel puţin 60-70 cm. În livadă, nucul altoit
rămâne de dimensiuni mai mici, iar la folosirea nucului negru ca portaltoi, vigoarea se reduce
considerabil.
 Nucul are o mare capacitate de regenerare, prin emiterea unui mare număr de lăstari din zona
de proiectare a coroanei. Pornirea în vegetaţie a nucului se realizează numai după atingerea unor
temperaturi medii de 9°C, existând biotipuri locale, care pornesc în vegetaţie numai în a doua parte a
lunii mai.

13.3.2. Particularităţi de fructificare

Fiind o specie unisexuat monoică, pe ramuri, are muguri vegetativi, micşti şi de amenţi,
dispuşi solitari sau serial câte doi. Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea la ramurile anuale ale
pomilor tineri. La pomii pe rod mugurii sunt dispuşi grupat serial, în cadrul grupului existând 2
muguri, care pot fi: mixt şi florifer mascul, mixt şi vegetativ sau florifer mascul şi vegetativ. Din
mugurii micşti se formează lăstari purtători de inflorescenţe. La soiurile existente în sortimentul
naţional, numai din mugurii terminali se formează lăstari cu inflorescenţe. De dată recentă există
câteva selecţii la care şi o parte din mugurii laterali de pe ramurile anuale formează lăstari cu
inflorescenţe. Pe plan mondial există soiuri cu fructificare laterală, acest obiectiv fiind prioritar în
lucrările de ameliorare a soiurilor.
Diferenţierea amenţilor are loc înaintea florilor femele. La 2-3 săptămâni de la formarea
mugurilor, viitorii muguri amenţi se deosebesc de ceilalţi prin forma lor conică şi aspectul solzos. La
intrarea în repaus, lungimea mugurilor amenţi estre de 1-2 cm, iar grosimea de 4-8 mm.
Maturarea gameţilor în cele două tipuri de flori se poate realiza simultan (soiuri homogame:
Sibişel 44, Productiv de Geoagiu), mai întâi cele mascule (soiuri protandre: Sibişel precoce) sau mai
întâi cele femele (soiuri protogine: Germisara, Orăştie, Novaci). Florile femeieşti apar solitare sau în
grupuri de 2-4, mai rar mai multe, terminal în vârful lăstarilor în creştere. După apariţia florilor, în
scurt timp se formează stigmatul, dublu, cu aspect pufos, asemănătoare antenelor unui fluture. La
apariţie, cei doi lobi ai stigmatului sunt paraleli, după care ei se curbează uşor către exterior, până
devin opuşi. Perioada de receptivitate pentru polen se suprapune peste perioada de curbare a lobilor
stigmatului.
Înflorirea amenţilor se face după ce în prealabil s-au alungit şi au atins 6-10 cm, fază în care
se observă bine florile prinse de rahis. Un pom matur eliberează 5-20 miliarde de grăunciori de polen,
astfel că la înflorirea maximă, la fiecare mm 2 de livadă cad în 24 de ore 1-8 grăunciori de polen.
Polenizarea se face aproape exclusiv prin vânt, iar distanţa maximă dintre două soiuri care se
polenizează încrucişat este de 100 m. Durata înfloririi este de circa 2-3 săptămâni pentru florile
femeieşti şi de 4-6 zile pentru amenţi, la o temperatură de 12-15°C.
Intrarea pe rod este diferită în funcţie de tipul pomului, altoit sau nu, şi de portaltoi. Pomii
nealtoiţi intră pe rod după 8-10 ani, cei altoiţi pe nucul comun după 5-8 ani, iar pe nucul negru
american după 5-6 ani. De la formarea primelor fructe până la producţii economice mai trec 5-6 ani.
Perioada de fructificare este mare, în jur de 80-100 de ani la pomii nealtoiţi şi se reduce la 30-60 de
ani la cei altoiţi, având cea mai mare longevitate dintre speciile de cultură de la noi din ţară.
 Potenţialul de producţie a nucului în plină producţie este de 3-4 t/ha. Pe pomi izolaţi, de
dimensiuni mari, se pot obţine 100-500 kg fructe.

13.3.3.Specii, soiuri şi portaltoi

Din cele peste 40 de specii ale genului Juglans, în ţara noastră prezintă interes numai două-
trei:
Juglans regia - nucul comun, care a contribuit la formarea soiurilor şi a unor portaltoi, creşte
aproape în toate ţările cu climat temperat, unde temperatura medie este cuprinsă între 7 şi 10°C. Se
adaptează la o gamă destul de largă de soluri, dar nu suportă solurile grele şi umede. Imprimă vigoare
mare şi intrare târzie pe rod, iar puieţii sunt destul de neuniformi. Recent a fost obţinută o selecţie de
nuc numită Tg. Jiu 1, care este tolerantă la bacterioză şi antracnoză şi are un bun procent de răsărire
(64,5%).
Juglans nigra - nucul negru american, este mai rezistent la ger decât nucul comun, preferă
soluri profunde, drenate, este sensibil la secetă, la excesul de apă şi cloroza ferică. Imprimă soiurilor o
vigoare mai redusă, grăbeşte intrarea pe rod şi reduce uşor longevitatea pomilor în livadă.
Juglans cinerea, imprimă vigoare foarte mare, este rezistent la temperaturi scăzute, are
afinitate bună la altoire, este sensibil la asfixierea radiculară şi cloroza ferică. Are clone cu înmulţire
prin marcotaj.

Principalele soiuri din sortiment

Soiurile acceptate la înmulţire, trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe dintre care: să aibă
endocarpul cât mai neted şi subţire, cele două valve să fie bine sudate, miezul să umple bine interiorul
fructului, să se scoată uşor întreg sau în sferturi, să reprezinte cel puţin 40% din greutatea fructului, să
aibă calitate bună etc. Soiurile recomandate la înmulţire sunt:
Sibişel precoce - are vigoare mijlocie şi înflorire târzie, este protandru, are fructe mari,
ovoidale, cu endocarpul cafeniu-deschis, subţire, miezul reprezintă 50% din greutate, are calitate bună.
Se maturează în prima jumătate a lunii septembrie.
Jupâneşti - are vigoare mijlocie, este protogin, foarte productiv, are fructe mijlocii, oval-
alungite, cu endocarpul cafeniu-gălbui, miezul reprezintă 52% din greutate. Se maturează în prima
jumătate a lunii septembrie.
Bratia - soi viguros, protogin, cu fructe mari, ovoide, endocarpul cafeniu-deschis şi 49%
miez. Se maturează în decada doua a lunii septembrie.
Geoagiu 65 - are vigoare mijlocie, este protandru, productiv, are fructe mari, elipsoidale,
endocarpul cafeniu-deschis şi 50% miez. Se maturează în decada a doua a lunii septembrie.
Orăştie - are vigoare mijlocie, este protogin, are fructe mari, elipsoidale, cu endocarpul de
culoare galben-pai şi 53% miez. Se maturează în decada a doua a lunii septembrie.
 Mihaela - soi de vigoare mijlocie, protogin, cu fructe mijlocii, ovoidal-alungite şi 49% miez.
Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.
Novaci - soi de vigoare mijlocie, protogin, foarte productiv, cu fructe mijlocii, sferice,
endocarpul cenuşiu-gălbui şi 44% miez. Se maturează în ultima decadă a lunii septembrie.
Peştişani - soi de vigoare mare, homogam, autofertil, rezistent la ger şi îngheţul de revenire.
Fructele sunt mari, ovoide, cu endocarpul subţire, de culoare cenuşiu-gălbuie şi 46,4% miez ce conţine
73% lipide şi 20,4% proteine. Se maturează în prima decadă a lunii octombrie.
Victoria - are vigoare mijlocie, este homogam şi autofertil. fructele sunt mijlocii, ovoide, cu
endocarpul potrivit de gros, cenuşiu-gălbui şi 50,6% miez de calitate foarte bună, ce conţine 69,4%
lipide şi 21,6% proteine. Se maturează în prima decadă a lunii octombrie.
Mihaela - are vigoare mijlocie, este protogin sau parţial homogam. Fructul este mijlociu,
oval-alungit, cu endocarpul potrivit de gros, miezul reprezintă 49,5% din greutatea fructului, are
63,3% lipide şi 19,5% proteine. Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.
Roxana - are vigoare mijlocie, este protogin are rezistenţă bună la antracnoză şi bacterioză.
Fructul este de mărime mijlocie, cu endocarpul aproape neted, mijlociu de gros, miezul reprezintă
52,4% din greutatea fructului, are 63,5% lipide şi 19,4% proteine. Se maturează în a două jumătate a
lunii septembrie.
Germisara - are vigoare redusă, este protogin şi autosteril. Fructele sunt mari, ovoidale, cu
baza rotunjită, au tegumentul potrivit de gros, 53% miez de calitate, ce conţine 69% grăsimi şi 17,5%
proteine. Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.

Portaltoii nucului. Ca portaltoi la nuc se folosesc speciile J. regia şi J. nigra şi pe scară

mult mai redusă se folosesc speciile J. mandshurica Maxim, J. rupestris Engelm, J. hindsii Jeps şi unii
hibrizi interspecifici obţinuţi recent.

13.3.4.Cerinţele nucului faţă de factorii de mediu

Căldura. Nucul este o specie iubitoare de căldură, suportă greu temperaturile scăzute din
timpul iernii şi gerul de revenire din primăvară. Dă rezultate bune în zonele cu temperatura medie
anuală de 9-10,5°C, iar în luna august temperatura medie de peste 20°C. Pragul biologic este în jur de
10°C, temperatură la care mugurii încep hidratarea. Temperatura optimă pentru înflorire şi fecundare
este de 15-20°C. Pomii tineri şi cei în declin sunt mai sensibili la temperaturi scăzute decât pomii
maturi. Temperatura minimă la care poate rezista nucul este de -20...-25°C, în funcţie de zona de
cultură, de soi şi de caracteristicile iernii. Scăderea bruscă a temperaturii la începutul iernii, poate
afecta nucul chiar la -15°C. În timpul înfloritului temperatura de -2°C determină îngheţarea florilor şi
a lăstarilor. Nici temperatura prea ridicată din timpul verii nu este bine suportată. Pentru a evita arşiţa
din timpul verii, nucul se poate planta pe expoziţii nordice în zona de silvostepă. Pentru a evita
eventualele efecte ale îngheţului de revenire, se studiază o serie de elite cu înflorire târzie, care pot fi
cultivate în zonele de risc pentru actualele soiuri.
Apa. Pretenţiile faţă de apă sunt destul de mari, reuşind bine în zonele cu 600-700 mm
precipitaţii anual. Nevoile maxime de apă sunt în faza de creştere intensă a lăstarilor şi la întărirea
endocarpului. În zonele în care, în lunile mai şi iunie cad câte 100 mm precipitaţii, se asigură cele mai
bune condiţii pentru cultura nucului. În condiţii de stres hidric, pomii au creşteri mici, formează un
număr mic de muguri micşti, producţie mică şi de calitate mai slabă. Umiditatea atmosferică ridicată
favorizează atacul bacteriozei, iar stagnarea apei în sol produce asfixierea rădăcinilor. Perioada cea
mai critică pentru apă este la 5-6 săptămâni de la înflorit, deoarece este perioada de creştere intensă a
fructelor, când acestea ajung la dimensiunea specifică soiului.
Lumina. Nucul este o specie pretenţioasă la lumină, se comportă foarte bine ca pom solitar
şi ceva mai dificil la plantaţiile în masiv. Fiind o specie de talie mare, are nevoie de distanţe mari de
plantare. Pretenţiile faţă de lumină reies şi din comportamentul la distanţe mici. Spre deosebire de alte
specii, nucul nu îşi intersectează coroana la pomii vecini, ramurile se orientează pe verticală către
lumină. În lipsa luminii coroana se degarniseşte mult, zona de fructificare se mută la periferie. Pentru a
asigura o bună iluminare, nucul se plantează pe versanţii bine expuşi, cu expoziţie sudică şi numai în
zona joasă de cultură merge şi pe expoziţiile nord-vestice şi nord-estice.
Solul. Preferă solurile moderat fertile, permeabile şi profunde, slab acide sau neutre şi cu
textură uşoară. Valorifică totuşi şi solurile mai sărace, subţiri sau slab erodate, însă producţia este mai
mică. Se poate cultiva şi pe nisipuri în condiţii de irigare. Preferă o reacţie aproape de neutră, pH-ul de
6-7,5, solul bogat în calciu şi pânza de apă freatică la 3-3,5 m. Pe solurile mai acide, sudura valvelor
nucilor este slabă, iar pe solurile alcaline este supus clorozei. Suportă mai greu solurile puternic
erodate, reci, umede şi bogate în schelet (gresii, marne etc.).

13.4.Particularităţi tehnologice

13.4.1.Producerea materialului săditor.

Se plantează atât nuc din sămânţă cât şi altoit. Deşi cel altoit este mai uniform, mai productiv
şi precoce, cantitatea care se produce anual este mult sub cererea de pe piaţă şi atunci se apelează la
pomi nealtoiţi, mai ales pentru mica livadă de lângă casă, unde se plantează 2-3 pomi. Altoirea nucului
la noi în ţară este încă dificilă şi procentele de prindere sunt nesatisfăcătoare. Slaba prindere a nucului,
se datorează necorelării perfecte a metodei şi momentului de altoire cu condiţiile climatice din fiecare
zonă, în special cu căldura. Pentru a avea rezultate bune la altoirea în câmp, temperatura medie pe
perioada mai-septembrie trebuie să fie de peste 18,5°C. Se practică altoirea în câmp, primăvara-târziu
sau vara şi altoirea la masă cu forţarea materialului altoit în camere încălzite sau cu instalaţii de
încălzire a punctului de altoire. Ca portaltoi, se folosesc puieţi de nuc comun sau nuc negru american
cu vârsta de 1-2 ani, care au în punctul de altoire grosimea de 1-2 cm. Ramurile altoi se recoltează din
plantaţii speciale, unde prin tăieri adecvate se asigură creşteri anuale de 50-100 cm, cu diametrul de 1-
2 cm, rotunde în secţiune, cu măduvă puţină şi muguri bine dezvoltaţi. Atât puieţii cât şi ramurile altoi
trebuie să fie libere de boli şi dăunători, iar în momentul altoirii să aibă o stare normală de hidratare.
Pentru altoirea la masă urmată de forţare, în camere speciale sau prin încălzirea punctului de
altoire, puieţii se scot toamna şi se stratifică în nisip până în momentul altoirii. În ziua sau preziua
altoirii, se scot de la stratificare, se fasonează sistemul radicular şi se preforţează câteva zile. Altoirea
se execută mecanic sau manual în copulaţie perfecţionată. Se recomandă o preforţare de 2-4 zile şi a
ramurilor altoi. Forţarea în camere se face similar viţelor altoite, la temperatura de 27-28°C şi
umiditate de 80-90%. Pentru evitarea deshidratării, punctul de altoire şi altoiul se parafinează, prin
cufundare timp de câteva secunde într-un amestec de ceară şi colofoniu, la temperatura de 45-50°C.
Forţarea prin încălzirea punctului de altoire constă în aşezarea puieţilor altoiţi cu punctul de altoire pe
o instalaţie, prin care se recirculă apă caldă la 27-29°C. Pentru o uniformizare mai bună a căldurii,
punctul de altoire se protejează cu o folie de aluminiu cu lăţimea de maxim 10 cm. Perioada de forţare
durează de obicei 2 săptămâni, este precedată de o perioadă de preforţare în care temperatura creşte
uniform la 27-28°C şi o perioadă de călire după forţare când temperatura şi umiditatea relativă se scad
progresiv. Trecerea materialului altoit în câmp este dependentă de condiţiile climatice din fiecare zonă
în parte.

13.4.2. Specificul înfiinţării plantaţiilor de nuc

Plantarea nucului în gospodărie se poate face în aproape toate zonele din ţară, dar plantaţii
în masiv se vor înfiinţa cu precădere în zona dealurilor, unde se cultivă viţa de vie, unde temperatura
medie anuală este de 9-11°C, fără geruri mari şi cu precipitaţii suficiente în lunile mai-iunie.
Distanţele de plantare sunt mult mai mari decât la alte specii, ajungând la 10-12 m între
rânduri şi 8-10 m între plante pe rând la pomii altoiţi pe nucul comun şi 8-10 m între rânduri şi 6-8 m
pe rând, la pomii altoiţi pe nucul negru american. Pentru plantare se folosesc pomi altoiţi de 2-3 ani,
care se scot din pepinieră în momentul plantării cu cât mai multe rădăcini. Nucul este destul de
pretenţios la transplantare, căldura, vântul sau temperaturile scăzute pot afecta mult prinderea pomilor.
Se asociază în parcele pomi protandri cu protogini, pentru a se putea poleniza reciproc.

13.4.3. Specificul întreţinerii plantaţiilor de nuc

Tăierea nucului este simplă, constă în scurtarea vergilor la plantare pentru proiectarea
coroanei, scurtarea elementelor de schelet pentru stimularea garnisirii lor şi eventual suprimarea
ramurilor lacome, concurente sau încrucişate la pomii în plină creştere. Tăierea nu se face la inel ca la
celelalte specii, se lasă cepi mici care se uscă şi cad natural din punctul de ramificare. Având măduva
groasă, tăierea la inel creează porţi de intrare a agenţilor patogeni. Se pretează a fi condus în forme de
vas şi piramidă neetajată. Nucul fiind pretenţios la lumină, formează coroane rare, care nu se
intersectează la pomii vecini. Dacă pomii sunt prea deşi, ramurile cresc pe verticală spre lumină, fără a
se întrepătrunde. Pe perioada fructificării, se poate interveni periodic pentru întinerirea
semischeletului, prin tăieri de reducţie, limitarea extinderii coroanei, iar în a doua parte de viaţă a
pomilor, se pot face cu succes tăieri de regenerare.
Întreţinerea solului. În livezile tinere, pentru valorificarea spaţiului mare care rămâne între
pomi, se pot planta specii pomicole precoce şi cu longevitate mică: piersic, alun, căpşun, arbuşti, sau
se cultivă cu plante legumicole. Trebuie acordată atenţie mare adâncimii de lucru a solului, deoarece
rădăcinile sunt destul de superficiale. Arătura nu se face mai adânc de 15-16 cm, iar lucrările din
perioada de vegetaţie nu vor depăşi 10-12 cm. La pomii tineri, trebuie menţinută o bandă în lungul
rândului lucrată pentru a evita concurarea pomilor de către cultura intercalată, ştiind că, nucul creşte
destul de greu în primii ani de livadă. Se poate practica cu succes mulcirea pomilor, mulciul
conservând bine apa la nivelul sistemului radicular. În livezile pe rod, datorită umbrei dese, nu se
poate cultiva intervalul dintre pomi, se menţine ca ogor lucrat sau înierbarea intervalului, cu lucrarea
unei benzi în lungul rândului de pomi.
Fertilizarea se aplică în primii ani de livadă, pentru stimularea creşterii slabe, cu
îngrăşăminte pe bază de azot, aplicate localizat sub coroană, câte 200-500 g/pom în funcţie de vigoare.
După intrarea pe rod sunt necesare circa 100-120 kg/ha azot, aplicat fracţionat înaintea pornirii în
vegetaţie şi după legarea fructelor, 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu aplicate toamna odată cu
arătura.
Irigarea este indispensabilă acolo unde nu sunt 100 mm precipitaţii în luna mai. La pomii
tineri se aplică 2-3 udări cu 300-400 m 3/ha, iar la pomii maturi cantitatea de apă se dublează. Irigarea
se poate face prin brazde sau localizat pentru a proteja frunzele sensibile la bacterioză.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai păgubitoare boli sunt: bacterioza şi
antracnoza, care atacă lăstarii, frunzele, florile şi fructele, putând compromite recolta. Dintre
dăunători, mai importanţi sunt viermele nucilor şi păduchii ţestoşi. Se fac tratamente cu produse
specifice, atât în repaus cât şi în perioada de vegetaţie. Prin 6-7 tratamente se poate asigura o protecţie
corespunzătoare plantaţiilor de nuc.

Maturarea şi recoltarea fructelor

Recoltarea nucilor se face diferit în funcţie de modul de valorificare. Pentru dulceaţa de nuci
verzi, ele se recoltează când au diametrul de 1,5-2 cm. Pentru lichior, se recoltează înainte de întărirea
endocarpului, iar pentru miez se recoltează la maturitatea deplină.
Nucile se maturează eşalonat, iar recoltarea se face pe măsură ce cad din pom, la 2-3 treceri,
prin adunare de pe sol. Se poate practica şi recoltarea mecanizată prin scuturare pe prelate a nucilor cu
mezocarp, depozitarea acestora în straturi de 50-60 cm pentru macerare şi curăţarea ulterioară a
mezocarpului. Nu se recomandă "baterea nucilor" înaintea crăpării mezocarpului, deoarece prinderea
lor de ramură este foarte bună, iar prin batere cu prăjina, se rupe o mare parte a ramurilor de rod.
Scuturarea în 2-3 reprize la interval de 4-6 zile, asigură o recoltare aproape totală a fructelor cu
păstrarea integrităţii coroanei.
În ţările mari producătoare de nuci, recoltarea se face mecanizat prin scuturarea pomilor,
adunarea fructelor în brazde pe interval şi ridicarea din brazde cu maşini speciale. Pe scară destul de
largă se practică şi recoltarea semimecanizată, prin adunarea fructelor căzute pe sol cu maşini
prevăzute cu ventilatoare puternice ce aspiră fructele şi le adună în containere.
La recoltarea mecanizată sau semimecanizată, este necesar ca în prealabil, terenul să fie cosit
dacă solul este înierbat sau tăvălugit dacă se menţine lucrat pentru a uşura recoltarea.
După curăţarea de mezocarp, nucile se spală şi se usucă, până la reducerea umidităţii la 5-
8%, pentru a se putea păstra bine până la valorificare. Valorificarea nucilor se poate face în coajă, ca
miez proaspăt sau miez uscat, în funcţie de tradiţie şi cererea de pe piaţă.
Pentru valorificarea nucilor în coajă, acestea se supun unor procese de înălbire folosind o
soluţie de hipoclorit de calciu (6%) şi carbonat de sodiu (3,5%), la care se poate adăuga 0,5 litri oţet
pentru 20 l soluţie, pentru o înălbire mai bună.
Nucile bine uscate, se pot păstra în locuri răcoroase (<10°C), aerisite şi uscate timp de 1 an.
Dacă se extrage miezul, perioada de păstrare este scurtă fără o ambalare sub vid, deoarece grăsimile de
râncezesc şi miezul nu mai poate fi valorificat.