Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GHEORGHE TRUȚĂ
truta_gigi@yahoo.com 0753707656
FOCUL
-eseu teatral despre Violență-
”Singurătatea e un oraș
În care ceilalți au murit.”
Ana Blandiana
Personajele:
Synopsis
În mineriada din ianuarie 1999, o dubă ce se îndrepta spre București capotează lângă Costești, locul
celebrei bătălii între ortaci și armată, iar focul de tabără izbucnit din cărbunele ce urma a fi basculat,
simbolic, în Piața Victoriei, devine pretextul, motivul și scuza furiei, violenței de limbaj, dar și fizică,
rudimentului gândirii. Vasile, șef de abataj și ”comandantul” grupului, vrea să dovedească
inconsistența teoriei Focului, ce descoperă în om instincte primare, dar și faptul că e un om normal,
provenit dintr-o nație și colectivitate blândă și înțeleaptă- el însuși defectase duba, turnând zahăr în
rezervor, ca să nu mai ajungă la București- însă, după ce privește o zi întreagă în miezul flăcării,
devine furios, violent, violator și chiar criminal. Furia e simptom al cantonării unei unei grup,
colectivități și chiar națiuni, într-o perpetuă copilărie: suntem ca un puști care s-a jucat o zi întreagă, cu
cu tandră inconștiență, iar spre seară, cu zâmbetul pe buze, scoate ochii unei vrăbii căzute din cuib. Un
eseu teatral despre furia ce nu mai poate fi controlată și duce, inexorabil, la violență și crimă.
2
PROLOG
Vasile, un bărbat între patruzeci și cincizeci de ani, îmbrăcat miner: stă la un singur pas de o
flacără înaltă. Privește fix, nemișcat, în miezul focului. În jur, pădure. Și alături, presimțirea
unei șosele pe care nu circulă niciun vehicul.
VASILE-ȘEF-DE-ABATAJ: Sunt Vasile P. Vasile, șef de abataj... Adică... simplu miner. Din
blocul meu din Petrila, orașul unde a copilărit Ion D. Sîrbu, cu care am fost o vreme și vecin,
sunt printre cei cinci tipi care nu e doctor în ceva, și singurul care nu ”are” facultate... Până și
nevastă-mea a terminat, la bătrânețe, Psihologia... Am pe scară un profesor de la Institut.
”Vasile, hai să te fac inginer! Sau... ce vrei tu!” Ce să fac eu cu ”inginer”?! Și cu... ”ce vrei
tu”?! Într-o zi îl găsesc la ușă. ” Te iau târâș!” Nu m-am dus... Dar mi-a plăcut să deschid câte
o carte și am văzut că noi, ca nație, nu suntem nici mai deștepți, dar nici mai proști decât alții.
Nici mai frumoși, nici mai urâți. Nici mai calmi, dar nici mai cruzi... Cu toate astea... din când
în când dăm cu bâta în baltă... mai rău decât toți! Alții și-au ars frații și surorile pe ruguri... dar
cine e vampirul Lumii? Vlad valahul... Neamuri întregi și-au ghilotinat căpeteniile... dar cine
și-a împușcat comandantul, așa cum era el!... în chiar ziua de Crăciun? Noi! Au avut unii
Auschwitz... dar cine ar fi deportat evreii din Bucovina?! Tot... noi! Acum, la sfârșit de
ianuarie, an de grație una mie nouă sute nouă’j nouă... cine se-nghesuie să-și ia cu asalt
propria capitală? De unde furia asta... apărută dintr-o dată și fără motiv, la un neam aparent
blajin?! Suferim de o boală numită ”inocență”? De fapt... o naivitate ce poate fi întâlnită la
copii, însă chiar și la neamuri mari. Cum a fost marea nație germană, ce s-a dat pe mâna unui
caporal. Sau marele popor rus, încăput pe laba unui seminarist! În general, marile nații, chiar
și în plină maturitate, devin periodic și aparent inexplicabil, chiar dacă pentru puțină vreme și
doar din când în când, la stadiul de copil ce se joacă, naiv și candid, o zi întreagă, iar seara...
găsește sub streașină un pui de vrabie căzut din cuib... și, cu zâmbetul pe buze... îi scoate
ochii! Suferim de o naivitate exemplară?! Mă gândesc că, fiind o nație născută târziu și în
convulsii, inocența noastră e mai mare, iar periodicitatea clipelor de copilărie e deasă decât la
alții... Poate fi o scuză? Poate. Dar... nici focul nu ne mai încălzește scuzele! Cineva spunea
că Furia e antecamera Violenței. Altcineva zicea că și Iubirea, ca și cancerul, e un soi de furie
a celulelor. Dar, din păcate, nu suferim de Iubire! Mai degrabă cred că suferim de boala unei
copilării prelungite. Ca pojarul. Un copil căruia i se iau jucăriile devine furios, apoi, violent.
Nu mă pot obișnui să trăiesc într-o copilărie prelungă, parcă fără sfârșit! Nu pot accepta că eu,
minerul, șeful de abataj... omul, sunt un copil furios că i s-au luat toate jucăriile! Violență e
peste tot. Și cu toate acestea, nimic nu poate justifica Violența!
Lumina scade, încet. Penumbră, apoi întuneric. Doar Focul, înalt, triumfător.
ACTUL I
Scena 1
Două faruri ”ochi de pisică” trec prin cortină. Zgomot de motor care se ”rupe”. Cortina se
ridică. Dintr-o dubă sar cinci mineri: lămpașe, căști, cizme. Și bâte. Decor semimontan:
pădure. Din cabină coboară Șoferul, și el îmbrăcat miner, și Reporterul, singurul ”civil”.
REPORTERUL (își suflecă mânecile): Intrăm?
ȘOFERUL: Unde, coconaș?!
REPORTERUL: Sub motor.
ȘOFERUL: Ce să căutăm... sub motor?!
REPORTERUL: Să-l reparăm!
3
ȘOFERUL: Tot atâtea șanse ca Ciociolina să fie fată mare: utilaju’ e leat cu Gheorghiu Dej...
MINER 1: ... rudă cu Radu de la Afumați...
MINER 2: ... nepotu’ lu Burebista!
UCENICUL: Și acum ce facem?!
ȘOFERUL: Ce-a făcut tata: s-a pus cu curu-n iarbă! (Se trântește.)
REPORTERUL (început de disperare): Nu se poate!
VASILE (se așază și el în iarbă): Orice se poate în Lumea asta: să ningă în august, să
înmugurească șina de cale ferată. Darămite... să crape un motor de pe vremea lui Burebista!
REPORTERUL: Și eu cum ajung la București?!
UCENICUL: Cu liftu’!
REPORTERUL: O să mă urc pe Parlament și o să transmit din miezul fierbinte al
evenimentelor, cum bravii noștii mineri iau cu asalt instituția!
MINER 1 (se aruncă în iarbă): Te mai urci...
MINER 2: ... pe instituția numită mă-ta!
REPORTERUL (răcnet): O să primesc premiul Pulitzer pentru reportaj!
MINER 1: O să iei premiul puliței pentru stat cu curu-n iarbă...
MINER 2: ... sau pentru râgâit!
Reporterul se așază pe jos, în mijlocul șoselei.
MINER 1: Tramvaiu’ de șase tocmai trecu, Făt Frumos din balta gării!
MINER 2: Și nici Moartea nu vine la comandă!
REPORTERUL: Mă ia Miron în tabul lui!
VASILE: Miron e în față.
UCENICUL: Și... noi?!
VASILE: Încheiem convoiul.
REPORTERUL: O să se-ntoarcă să mă ia! (Scoate telefonul: apeluri disperate.) El mi-a zis:
”Transmiți tot ce vezi!”
MINER 1 (spre Miner 2): Tu... ce vezi?!
MINER 2: Un măgar melancolic în mijlocul șoselii!
MINER 1: ... care trimite SOS-uri spre nicăieri!
REPORTERUL (șuier disperat): O să mă audă Dumnezeu!
MINER 2: Dumnezeu are telefonul deschis doar luni între cinci și cinci!
Reporterul continuă să chinuie telefonul. Furios, îl aruncă în iarbă.
MINER 1: Nu răspund... nici Miron... nici Dumnezeu?!
MINER 2 : Măcar închide gura: faci adiționale!
UCENICUL: Nea Vasile, cum adică: ”încheiem convoiul”?!
MINER 1: Adică... unde-i coada... hop și noi!
UCENICUL: Nu ziceai mata, citez din memorie, că suntem ”nava-amiral a flotei ortace”?!
VASILE: Tocmai am fost...
UCENICUL: Și amiralul... stă-n coadă?!
MINER 2: Nu: în limbă!
VASILE: Nava-amiral transportă materiale strategice și întotdeauna vine în spate.
UCENICUL: Și noi... ce ”strategice”... ducem?!
MINER 1: ... în afară de personalitățile noastre marcante...
MINER 2: ... și a papionului pe care l-am uitat pe pian...
VASILE: Cărbune.
UCENICUL: Ce să facem cu... ”cărbune”?!
VASILE: Miron vroia să-l basculeze în fața Guvernului.
UCENICUL: Să aibă unde se slobozi câinii comunitari?!
MINER 1: Bă, mucea: tu-l iei la mișto pe Miron...
MINER 2: ... șefu’ nostru suprem...
4
MINER 1: La unu’ din ăștia trei! Și... golanilor din Piața Universității!
MINER 2: Asta a fost data trecută... când ne-au căpăcit jandarii!
FILOZOFUL: De ce să le crapi capetele?!
MINER 1: Ca să văd că nu au creieri!
FILOZOFUL: Nici nu-i cunoști!
MINER 2 (agită bâta): Ca să crapi capu’ la’ unu’ trebe să-l cunoști?!
MINER 1: E bine: suntem în timpu’ șutului... plătiți ca subteran...
MINER 2: ... cu bani de la Stat...
FILOZOFUL: Veșnicia s-a născut la Stat!
MINER 1: Cine a zis-o?
FILOZOFUL: Harry Belafonte. Sau... Ciociolina?!
VASILE: Nu mai vorbiți prostii: nu mergem la București să spargem capete.
MINER 1: Mergem... să punem comprese...
MINER 2: ... cu flori de mușețel?!
VASILE: Mergem să punem ordine.
UCENICUL: Nea Vasile, ce-nseamnă ”ordine”?!
MINER 1: Taci...
MINER 2: ... că miroși a foaie de boală!
VASILE: Ordine înseamnă să așezi pe fiecare la locul lui.
UCENICUL: Și dacă baba nu vrea să treacă strada?!
MINER 1: Dacă nu poți, te-ajutăm...
MINER 2: ... dacă nu vrei, te-obligăm! (Agită bâta.)
MINER 1 și MINER 2 (rotesc bâtele): O să-i obligăm noi... cu ghioaga!
VASILE: Cât sunteți cu mine n-o să lovească nimeni pe nimeni. Omul este...
FILOZOFUL: ... un animal violent, zicea Dolgopov.
VASILE: Omul nu este nici animal, nici violent. Omul este om. Adică... o ființă blândă și
înțelegătoare.
UCENICUL: Dacă ajungeam la București... pe mata te-ar fi uns ministru al Iertării!
VASILE: Nicodată neamul nostru n-a fost o uzină de ură. Și când a pedepsit, a făcut-o fără
cruzime.
UCENICUL: Da cin’ l-a tras pe Horea pe roată?!
MINER 1 (se ridică): Eu plec!
MINER 2: Unde?!
MINER 1: Tot înainte!
MINER 2 (se ridică): Spre piața Victoriei... înainte...
MINER 1: Marș!
ȘOFERUL (cască): Într-o lună goliți halbe sub Arcul de Triumf.
UCENICUL: Și noi rămânem aici... să ne pape lupu’?!
MINER 1: Lupu’ nu papă fraieri. Și-n plus...
MINER 2: Prostu’ dacă nu-i fudul îi șade bine cu drumu!
UCENICUL: Și-atunci... ce facem?!
ȘOFERUL (zvâcnește în picioare): Facem ce-a făcut tata: a scos lada cu merinde! (Se duce în
cabină și aduce un coș cu cu alimente, pe care le așază în iarbă.)
REPORTERUL: Pot să cinstesc și eu binecuvântata masă?
ȘOFERUL: Pomana nu se refuză: se halește!
Reporterul merge în cabină și se întoarce cu câteva sticle pline.
ȘOFERUL (plescăie): La țanc: mi-aș fi vândut și cureaua de la ceas pentr-o glajă de răchie!
UCENICUL (ridică o sticlă): Te-ai linge pe dește de-un Cotnari?
ȘOFERUL: Mai bine te lingi pe dește... decât pe bot! (Spre Reporter: privirea plină de
recunoștință.) Și Presa e cu noi! De unde ai muniția?!
6
FILOZOFUL: Ardea un hambar. Foarte ciudat: flăcările veneau din toate părțile, de parcă
cineva trasase înadins un cerc de foc, împrejur... După un timp s-a terminat apa... Întreb
gospodarul unde e ventilul... Ridică din umeri. Când se aud primele chițăieli de șobolani arși...
parcă înflorește! ”Eu am pus focul!” strigă. ”Din cauza șobolanilor! Să ardă! Îi urăsc!” Corul
suferinței superbelor animale mi s-a înfipt în creier... Am aruncat tulumba...
UCENICUL: ”Superbe animale”?!
FILOZOFUL: Șobolanii sunt cele mai frumoase ființe. Inteligente, delicate, cu bun simț...
MINER 1: Mai superbe ca Ciociolina...
MINER 2: ... și decât Birgitte Bardot?!
FILOZOFUL: Ani de zile, cel mai bun prieten al meu a fost un șobolan!
MINER 1: Eu am fost prieten c-o gâscă...
MINER 2: ... și s-a însurat cu ea!
FILOZOFUL: Avea galeria sub camera mea: ieșea întotdeauna când eram singur. Seara, se
culca la picioarele mele...
MINER 1: Eu n-aș fi avut curaj...
MINER 2: ... să miros picioarele unui filozof!
FILOZOFUL: Îi simțeam pe glezne răsuflarea delicată...
MINER 1: Sforăia?!
FILOZOFUL: O dată mi-a salvat viața. Am uitat un ochi de aragaz deschis... fără flacără.
L-am simțit agitat: dădea din coadă, mă implora cu ochii lui mici, spongioși... Nu pricepeam,
și s-a ridicat pe picioarele din spate, cu labele din față, pe aragaz...
MINER 2: Să nu zici că a apăsat butonul... că beau sticla asta până la fund!
FILOZOFUL: Nicio ființă a lui Dumnezeu nu e mai cinstită, mai delicată și mai înțeleaptă
decât șobolanul. De-asta... după ce am aruncat tulumba... m-am făcut miner.
MINER 1: Câți șobolani n-am prins...
MINER 2: ... și i-am aruncat în foc! Ardeau plăcut!
FILOZOFUL: Lumea e plină de Violență. Omul este un animal violent.
VASILE: Omul nu e animal: e o ființă blândă și, uneori, chiar înțeleaptă.
MINER 1: Și generoasă! Ca dovadă... (Aruncă un os spre Reporter.)
MINER 2: ... avem grijă și de nevertebrate!
VASILE (se ridică: adulmecă): Tăceți!
MINER 1 (se aruncă pe burtă): Avioane yanchee la joasă înălțime!
Ceilalți se ridică: pun mâinile pe bâte. După câteva clipe apare Baba.
BABA: Bună ziua!
MINER 1 (se ridică): Americanii ne atacă…cu babe?!
BABA: Stau peste drum… în casa aia! Sunteți mineri?
ȘOFERUL: Mineri.
BABA: Dumnezeu să vă binecuvânteze!
MINER 1: Cu ce ocazie, tanti?
BABA: Baba-i iubește pe mineri!
MINER 2: Ca bârna-n ochi?!
MINER 1: Ca sarea în salamu’ de vară!
BABA (o lacrimă): Bărbatu-meu a murit la mină…
VASILE: La explozie?
BABA: Era șofer și-i intră o sticlă sub cauciuc.... și făcu explozie!
ȘOFERUL: Câte sticle mi-au explodat mie!
UCENICUL: De... Cotnari, nea Mitică?!
BABA: Avea o curvă-n colonie. A dus schimbu’ la șut…a apăsat pe volan…
UCENICUL: Îl mânca la ouă?!
BABA: ... și s-a urcat cu duba-n pom.
9
MINER 2: Taci!
MINER 1: Cânți ca ceapa! (Spre Miner 2.) Îl spânzurăm?
SOLDATUL (se ridică brusc în picioare): Nenea, eu nu vreau să vă fac rău: m-a trimis dom’
comandant… a zis că a rămas în urmă o mașină de mineri…și s-o găsim. Ne-am împrăștiat
prin tot satu’…și eu am vrut să m-ascund în pădure… dar m-a pus dracu’ să vin încoace!
MINER 1: De ce înjuri, soldat? Nu-ți e bine?! Te-am pus la masă, te-am omenit…(Spre Miner
2.) Sau... îl belim și-i punem sare?
VASILE (îl îndeasă pe soldat la loc în iarbă): Nu-i lua-n seamă! Nu te teme: poporul nostru e
blând și înțelept: și când pedepsește…
FILOZOFUL:…o face cu blândețe și răbdare. De exemplu… Gheorghe Doja!
Soldatul începe să mestece: încet, cu teamă.
ȘOFERUL (spre Soldat): Hai!
SOLDATUL: Unde?!
ȘOFERUL: Să descarci vreo două’j de saci! (Spre ceilalți.) Dacă tot l-am umflat p-ăsta cu
mâncare și beutură... să-l punem la cărat!
MINER 1: Nu mai ducem aurul negru în fața Nației?!
ȘOFERUL (arată spre dubă): Cu... sula?! Nația e acolo unde e poporul și nu tagma
jefuitorilor, cum zicea Mihai Viteazul!
FILOZOFUL: Poate Mihai... Vladimirescu!
ȘOFERUL: Mai tacă-ți pliscu’ ăla de ”intelectual”! Din pricina voastră e secetă, nu crește
iarba, iar râurile au secat! (Spre Soldat, care nu prea ar căra...) Hai, mă, că nu-ți cad ouăle! Să
vezi ce-nseamnă nobila muncă de miner!
Soldatul urcă în dubă: prăvălește câțiva saci plini.
SOLDATUL (în timp ce descarcă): Drace!
ȘOFERUL: Unde-l vezi pe domnu’ dracu’, soldat?!
SOLDATUL: Voi ați adus cărbuni... sau șobolani?!
ȘOFERUL: Și una, și alta! Ce te privește?!
SOLDATUL: Păi... sar din saci guzganii... ca berbecii!
MINER 1: Berbec e tac-tu...
MINER 2: ... că s-a urcat pe coana mă-ta...
MINER 1 și MINER 2: ... la o oră de maximă fertilență!
SOLDATUL: Două’j de saci... o sută de șobolani! (Își scutură palmele: a terminat.) Ar fi mai
bine să plec!
MINER 1: Și Ciociolina era mai bine să rămână fată mare!
SOLDATUL: E bine și pentru voi: dacă vede dom’ comandant că nu mă-ntorc, o să trimită să
mă caute!
MINER 2: Și?!
SOLDATUL: O să vă găsească!
MINER 1: Ie-te-te?! Duce armata română grija cetățeanului!
VASILE: Are dreptate! (Îl bate pe umăr pe soldat) Du-te, soldat!
Soldatul se ridică, gata să plece. Miner 1 îl împinge, gospodărește, în iarbă.
MINER 2 (îi pune paharul în mână): Mai bine... ia și udă!
SOLDATUL: Ce, nenea?!
MINER 2 (îi umple paharul... și peste!): Căile respiratorii!
SOLDATUL: Cum?!
MINER 1 (golește paharul): Uite așa!
MINER 2 (golește paharul): Uite așa!
SOLDATUL (uimit de repeziciunea golirii): Nenea, sunteți băieți buni, dar...
MINER 1 și MINER 2: Dar?!
SOLDATUL: Cam beți apă dimineața!
13
ȘOFERUL: După tuse măgărească… să ai ”carte” era cea mai gravă boală! Nu m-ar fi primit
în partid… Îmi luau îndemnizația de subteran și muream de foame! Doamne, ce-am pățit!
UCENICUL (muget): Și eu am bușit-o!
ȘOFERUL: Tot… TCM?
UCENICUL (fașa în palme): Psihologie!
ȘOFERUL: Cu doctorat?
UCENICUL (mâna la inimă): Fără, nea Mitică… să mor io! Doar un masterat, mic… M-a
înnebunit mama…”Din toată familia, doar tu să n-ai diplomă?!”
ȘOFERUL: Să nu zici că și mă-ta e studentă…
UCENICUL: … la ”Poștă…
ȘOFERUL: Cam pe acolo bănuiam…
UCENICUL: … și telecomunicații!” E femeie de serviciu, și dacă n-avea diplomă… o dădeau
afară din slujbă!
ȘOFERUL: Și soru-ta-i tot… la poștă?
UCENICUL: E la ”Scurgeri”.
ȘOFERUL: De ce?!
UCENICUL: De informații! (Spre Reporter.) P-ăsta nu-l întrebi?
ȘOFERUL: După cum pronunță ”pulițer”… sigur știe șapte limbi…
MINER 1: … și rusește!
UCENICUL (numără pe degete): Înseamnă că, din poiană… fără patalama e doar nea
Vasile…
MINER 2: … și duba!
ȘOFERUL (răcnet): Îmi bag brișca-n Lume!
FILOZOFUL: Vezi?! Simplul fapt că pregătești spuza te face violent și rudimentar!
ȘOFERUL: Mai taci dracu’! (Spre Vasile.) Nea Vasile, dau cu chibritul?
VASILE: Dă! (Spre Filozof.) Nici eu nu cred în ce spune Dolgopov al tău. Cum să facă focul,
din berbec… boier … și invers?! Adică … acum suntem băieți cuminți și cu cravată… și
după ce ne uităm în flacără… ne facem tigri bengalezi?!
De sub vreascuri, flacăra se ridică înaltă, suverană.
ȘOFERUL (în extazul focului): Dumnezeu hrănește mereu o Flacără!
Apare soldatul: gâfâie.
SOLDATUL (radios): I-am spus lui dom’ comandant că n-am văzut nici duba cu ochi de
pisică, nici pe voi șapte…
REPORTERUL (de lângă copac): Șase... Eu nu fac parte din colectiv. Până acum zece minute
singurul pe care-l respectam era nea Vasile.
ȘOFERUL: Și... din ce ți se puse pata?!
REPORTERUL: De când am aflat că a vârât diabet în dubă. Mi-a răpit dreptul la muncă și
creație. Mi-a făcut zob Pulitzer-ul!
SOLDATUL: N-am văzut pe nimeni: nici măcar pe babă!
VASILE: Și… ce-a zis?
SOLDATUL: Nimic. Nu vă mai caută. Tot plutonu’ e pe loc repaus, beat-mort… inclusiv
dom’ comandant. Acum, dorm, lați. Eu singur am rămas treaz... și am fugit la voi.
ȘOFERUL: Dacă tot ai venit, vâră!
SOLDATUL Ce?!
ȘOFERUL: Cărbune-n foc!
Soldatul deșartă câțiva saci peste flacără.
SOLDATUL: Drace!
ȘOFERUL: Soldat, ești mai speriat decât Ciociolina în fața brăcinarului!
SOLDATUL: Trei... cinci... șapte... într-un singur sac!
ȘOFERUL: Ce?!
15
SOLDATUL: Șobolani!
ȘOFERUL: Taci și-mpinge! Ce... venirăm în poieniță... să numărăm guzgani?! (Dă cu
piciorul în iarbă.) N-ai fi al dracu’... să muști!
FILOZOFUL: Să nu-i lovești!
ȘOFERUL: Asta-i bună: am ajuns șeful asociației de protecție a șobolanilor?!
FILOZOFUL: Admit violența față de oameni, dar niciodată față de tandrele ființe care sunt
șobolanii!
UCENICUL: Cred că guzganii presimt!
ȘOFERUL: Ce?!
UCENICUL: Focul. Odată, în galerie o flacără s-a ridicat până la armături... Ne-am repezit
s-o stingem. Dar... problema nu era focul, ci... șobolanii. Cum au văzut flacăra... au înnebunit.
Ieșeau de prin cotloane, se ridicau pe două labe, ca berbecii: își arătau colții. Se repezeau la
cizme, ca turbați.
FILOXOFUL Nu era decât o ipostaziere a Furiei!
UCENICUL: Știți când s-a terminat rebeliunea guzgănească?!
MINER 1: Când au primit primă de Paști!
UCENICUL: Când am stins focul. Atunci s-au întors, cuminți, în cotloane.
ȘOFERUL: Povești! Câți șobolani n-am văzut eu la viața mea!
UCENICUL: Pe... stradă?!
ȘOFERUL: În piață. În parc. Și la coafor!
MINER 1: Ce cauți tu la coafor?!
ȘOFERUL: Îmi pun baluba pe moațe! Acum... șobolanii stau în vile, pe Magheru... la sediul
Guvernului...
MINER 2: Am ieșit ieri prin oraș... și pe stradă nu era niciun om!
UCENICUL: Da’ ce era?!
MINER 2: Doar șobolani. Cu cravăți, cu cizme lustruite…
VASILE: Terminați cu prostiile! Șobolanii sunt șobolani și oamenii sunt oameni. Omul e...
UCENICUL: ... o ființă blândă și înțelegătoare!
VASILE: Dacă-l lași în tihna lui...
ȘOFERUL (așază ultimul târâș): ... îți vâră custura între coaste... pe la spate!
MINER 1: Parcă și văd ziarele: ”Armate de șobolani...
MINER 2: ... să năpustiră peste capitală!”
MINER 1: Nea Mitică... uite...
MINER 2: ... guzganii... sar din dubă!
ȘOFERUL: Să sară!
UCENICUL: Nea Mitică... să urcară-n pomi!
ȘOFERUL: Ce dacă?! Tot făcurăm și noi ceva: înfrățirăm guzganii din Petroșani cu ăia de
lîngă Masa Tăcerii! De fapt... ce e Lumea?! Raiul șobolanilor!
Focul izbucnește, strălucitor.
SOLDATUL: Ce frumos e Focul!
ȘOFERUL: Pentru că e foc de cărbune! (Spre Filozof.) Volkov... al tău nu zice?!
FILOZOFUL: Ce?!
ȘOFERUL: Despre focul de cărbune!
FILOZOFUL: O fi zis în volumul paișpe!
ȘOFERUL: Și?!
FILOZOFUL: Eu am citit până la treișpe!
ȘOFERUL: Bă, ascultați la nea Mitică, care v-a fost baci...
MINER 1: ... pân’ s-a îmbolnăvit de filoxeră!
ȘOFERUL: Una e un foc de cărbune, și alta... un foc de lemne!
MINER 2:... sau un foc la inimă! Ei, când eram tânăr aveam o gagică: ardea, dom’le!
16
ȘOFERUL: Focul din cărbunele scos din miezul Pământului poartă încă buchetul sevei
adâncurilor...
UCENICUL: Că doar n-o fi... Cotnari?!
ȘOFERUL: Cărbunele este memoria Lumii. Tot ce a fost deasupra... șoapte, gemete... bucurii,
tristeți... alunecă într-o zi, sub... Și se face cărbune! Iar când scapără chibritul... în flacără
reînvie... șoapte, gemete...
MINER 1: De-aia... când stăteam pe gagica aia... ce dogorea ca un godin... tipa gemea... ca o
cisternă?!
FILOZOFUL: Se numește ”sindromul genuin”.
ȘOFERUL: A zis-o... tot Dodo... pov?!
FILOZOFUL: Nu.
ȘOFERUL: Dar... cine?!
FILOZOFUL: Nimeni.
UCENICUL: Omul sființește locul, dar năravul, ba!
ȘOFERUL (mai deșartă un sac de cărbune peste flacără. Recită.):
”Focul acesta nu se va opri
Să verse bujori peste Lume...”
FILOZOFUL: Poate... venin!
ȘOFERUL (transpus): ”Și americanii, și rușii
Privind flacăra... face-vor spume!”
MINER 1: Mitică, ești mai Eminesc...
MINER 2: ... decât Coșbuc!
UCENICUL: Tot nu pricep!
MINER 1: Dacă pricepeai, erai și tu, nu ucenic...
MINER 2: ... ci măcar miner!
UCENICUL: Ce au rușii și americanii... cu flacăra noastră?!
ȘOFERUL: E chestie de strategie globală! Cine n-are cărbuni...
MINER 1: ... ciuciu foc...
MINER 2: ... și belește baluba la rece!
UCENICUL: Nea Mitică, poezii am ascultat... dacă mai și dansăm... ne închipuim că suntem
într-un salon de la Paris!
MINER 2: Eu îmi închipui că sunt... pe mă-ta!
MINER 1: Și eu... c-o ”ard” pe soru-ta!
UCENICUL: Ce măgari pasc prin voi! Nea Vasile, de ce neamu’ ăsta stă, zi și noapte, cu
organele genitivale în gură?!
FILOZOFUL: Din pricina romanilor.
UCENICUL: Ce au romanii cu sugativa?!
FILOZOFUL: Strămoșii noștri daci, oameni liniștiți și subțiri, pășteau turmele pe imaș... când
năvăliră peste ei... ăia de supseră.
UCENICUL: Ce?!
FILOZOFUL: Lapte din țâța lupoaicei!
UCENICUL: Și de la o țâță de lupoaică... o întreagă nație... de trei mii de ani... zi și noapte...
înjură de sfinți, moaște și, mai ales, de ”aia mă-tii”?!
SOLDATUL (singur, mai ”toarnă” un sac peste flacără): Opt... zece... doișpe!
MINER 1: Mucea, înveți să numeri...
MINER 2: ... din doi în doi?!
SOLDATUL: Guzgani!
FILOZOFUL: Lipsă de respect!
ȘOFERUL: La ce, Măria-Ta?!
FILOZOFUL: Nu se zice ”guzgani”.
17
ACTUL II
Scena 1
Scena 2
Miner 1 și 2, Șoferul, Ucenicul și Reporterul privesc drept în miezul focului. Mai încolo,
Baba și Soldatul. Și mai încolo, Vasile și Filozoful.
UCENICUL: E mezul nopții?
ȘOFERUL: Tocmai s-aude orologiul!
UCENICUL: De unde?!
ȘOFERUL: Ori de la Cotroceni, ori de la Kremlin!
MINER 1: Să mă ia dracu!
MINER 2: Pe ce temă?!
MINER 1: De două ceasuri mă uit în flacără, ca orbetele!
MINER 2: Și eu! Și mă văd!
MINER 1: Cum?!
MINER 2: Cum crap capete, în Piața Victoriei!
UCENICUL (clipind des): Mi-a intrat flacăra și-n șosete! Parcă m-a luat în brațe domnu’
dracu… și mă zgâlțâie! Hau-hauuuu-uuu!
MINER 1: Simt cum mă furnică-n ghioagă! (Se ridică: își ia bâta.)
MINER 2: Simt iar negru-n ceru’ gurii!
MINER 1: Hai să mergem!
MINER 2: Unde?!
MINER 1: Oriunde. Dar aș prefera!
MINER 2: Ce?!
20
Scena 3
Vasile, singur, la jumătate de pas în fața flăcării: cu picioarele cruce, sub trunchi. Umerii
drepți.
VASILE: Nu suntem nici mai deștepți, dar nici mai proști decât alții. Nici mai frumoși, nici
mai urâți. Nici mai calmi, dar nici mai cruzi... Cu toate astea... din când în când dăm cu bâta
în baltă. Dar... rău de tot! Alții și-au ars frații și surorile pe ruguri... dar cine e vampirul
Lumii? Vlad valahul... Adică... noi! Neamuri întregi și-au ghilotinat căpeteniile... dar cine și-
a împușcat comandantul, cum o fi fost el!... în ziua de Crăciun? Noi! Au avut unii
Auschwitz... dar cine a deportat evreii din Bucovina?! Antonescu! Adică... noi!
FILOZOFUL (apărut, brusc, din pădure): Vorbești singur?!
VASILE: Păi... ce să fac dacă n-am facultate?! Bunică-mea zicea că așa se întâmplă cu
oamenii fără școală: vorbesc cu ei înșiși. Am pe scară un profesor de la Institut. ”Vasile, hai să
te fac inginer! Sau... ce vrei tu!” Ce să fac eu cu ”inginer”?! Și cu... ”ce vrei tu”?! Într-o zi îl
găsesc la ușă. ” Hai! Te iau târâș!” Nu m-am dus... Dar tu ești băiat citit... cu diplomă, și
trebuie să știi: De unde furia asta... apărută dintr-o dată și fără temei, la un neam atât de
blajin?!
FILOZOFUL: Dolgopov zice că e vorba de o dinamică a inocenței.
VASILE: Ce e ”inocența”?
FILOZOFUL: O naivitate exemplară, ce poate fi întâlnită, în genere, la copii, dar și la
colectivități. Chiar și la Națiuni. De pildă, cum a fost marea nație germană, care s-a dat pe
mâna unui caporal. Sau marea nație rusă, încăpută în laba unui seminarist! În general, marile
nații, chiar și în plină maturitate, se întorc, periodic și aparent inexplicabil, chiar dacă pentru
puțină vreme și doar din când în când, la stadiul copilăriei. E o stare tandră și inconștientă. Ca
un copil ce se joacă, naiv și candid, o zi întreagă, și seara... găsește sub streașină un pui de
vrabie căzut din cuib... și, cu zâmbetul pe buze... îi scoate ochii!
VASILE: Acum... cine se-nghesuie să-și ia cu asalt propria capitală? Noi!
FILOZOFUL: Suntem de o naivitate exemplară! Poate... pentru că, fiind o nație născută târziu
și în convulsii, gradul nostru de inocență e mai mare, iar periodicitatea clipelor de copilărie e
mai mare decât la alții...
VASILE: Poate fi o scuză?
FILOZOFUL: Poate. Dar... nici chiar focul nu ne mai încălzește scuzele! Există o
enciclopedie a Furiei, care e antecamera Violenței.
VASILE: Și... Șoapta?!
FILOZOFUL: Și.
VASILE: Și... Iubirea?!
22
FILOZOFUL: Mai ales Iubirea! Dolgopov zice că Iubirea, ca și cancerul, e o furie a celulelor!
Dar eu cred că mai curând e o boală a unei copilării prelungite. Ca pojarul. Ai văzut un copil
căruia i se iau jucăriile: Devine furios, apoi, violent.
VASILE: Nu pot accepta că poporul meu...
FILOZOFUL: Sună atât de găunos ”poporul meu”...
VASILE: Și ce dacă ”sună”?! Nu pot accepta ca să trăiesc într-o copilărie prelungă, parcă fără
sfârșit! Nu pot accepta că neamul meu e un copil furios că i s-au luat toate jucăriile!
FILOZOFUL: Și ce poți să faci?!
VASILE: Am să pun zahăr în toate rezervoarele dubelor care se vor îndrepta spre inima patriei
mele!
FILOZOFUL: Și?! Întotdeauna se va găsi o babă care va culege corcodușe, din care va izvorî
tescovina ce va împrospăta bujiile!
VASILE: Am să dovedesc că Furia nu mă poate face sluga ei!
FILOZOFUL: Nimeni nu poate rezista furiei Focului!
VASILE: Am să mă uit, fără întrerupere, o zi întreagă în blestematul de foc! Două zile. O
săptămână! Și o să rămân același care sunt: o ființă liniștită și blajină.
FILOZOFUL: N-o să reziști nici până dimineață!
VASILE: Cine zice?!
FILOZOFUL: Dolgopov. Și mai spune... că după un ceas o să începi să-ți zărești în flacără.
VASILE: Ce?!
FILOZOFUL: Sufletul. E ca și cum ai privi într-o fântână. Îți vei zări răsuflarea în luciul apei,
ca o linie frântă. Te vei vedea, segmentat, într-o oglindă concavă. Îți vei simți inima ca o
pânză de fierestrău cioambă, ce taie o scândură putredă de fag. Iar... după ce miezul clocotitor
al flăcării îți va coborâ în retină, vei simți cum ți se otrăvește sufletul. Și apoi... ți se va otrăvi
mintea. Cugetul. Și nu vei mai fi tu stăpânul tău!
VASILE: Dar... cine îmi va fi stăpân?!
FILOZOFUL: Furia. Vei fi ca un animal rănit.
VASILE: Nu cred! Voi rămâne toată noaptea aici și voi privi, nemișcat, flacăra. Dimineața...
vei vedea că voi fi tot eu. Neschimbat!
FILOZOFUL: Pe ce te bazezi?
VASILE: Pe simțul meu de plăvan. Important e ceea ce ești dincoace de flacără, nu... dincolo.
Omul pare că e o trestie în bătaia vântului, dar... e ca un deal fără vârf: nu-l bate vântul, nu-l
iau apele.
Focul. Și Vasile: privește fix în flacără.
Scena 4
Vasile și Filozoful, singuri. Primul, așezat pe buturugă, la un pas de foc, privește drept în
flacără.
FILOZOFUL: Simți cum crește în tine furia?
VASILE (nemișcat): Nu!
FILOZOFUL: Te uiți în flacără de fix șapte ore. Fără pauză. Dolgopov zice că nu se poate!
VASILE: Ce nu se poate?!
FILOZOFUL: Ca un om să privească Focul mai mult de trei ceasuri și să rămână întreg. Ai
văzut... ăi de-au plecat... după nici două ceasuri de scăldat retina în flacără... li s-au aprins
călcâiele!
VASILE: Mie n-o să mi se aprindă!
FILOZOFUL: Acum... trebuie să fii pe dinăuntru o mare în furtună!
VASILE: De unde știi tu cum sunt eu pe dinăuntru?!
FILOZOFUL: Dolgopov nu se poate înșela!
23
Scena 5
VASILE (buimac): Nu știu cum s-a întâmplat... Parcă mi-a pus Dumnezeu... sau Diavolul... o
palmă pe creier!
FILOZOFUL: Nu ți-a pus nimeni nicio palmă nicăieri!
VASILE: Atunci?!
FILOZOFUL: E ipostazierea Furiei!
VASILE: Voiai să zici... a prostiei?!
FILOZOFUL: Am zis exact ce trebuie: am asistat la o capodoperă a Violenței!
VASILE: Nu a... ticăloșiei?!
FILOZOFUL: Întocmai după prospect: te-ai repezit ca un animal rănit. Cum mai răcnea baba!
Exact cum a zis Dolgopov: ”Răul făcut sub semnul Flăcării e direct proporțional cu Binele
primit!”
VASILE (alb): A fost o rătăcire...
FILOZOFUL (extaz): E doar o scenă magnifică a Focului!
VASILE: Focul?! (Dă cu ochii de flacără.) Atunci... piară focul! (”Calcă” flacăra. Rămâne
jarul: îl calcă în picioare.)
FILOZOFUL (privind ”procesul”): Focul trece, Flacăra rămâne! Răul e încrustat în om ca o
cruce crescută în burta unui dovleac!
VASILE: Ce vrei să spui?!
FILOZOFUL: Că ai stins doar jarul, însă... Flacăra s-a mutat.
VASILE: Unde?
FILOZOFUL: În tine. Sâmburele ei adormit e ascuns în fiecare dintre noi și așteaptă Semnul.
VASILE: Semnul?!
FILOZOFUL: Chibritul ce va redeștepta Flacăra... care, la rându-i, va hrăni Furia.
VASILE: Povești nemuritoare!
FILOZOFUL: Istoria Lumii e de fapt povestea Furiei. Metafizica Universului e o dialectică a
Violenței. Iar miezul tuturor Lucrurilor e Focul. Focul ne-a dat uneltele care ne-au întărit
trupul, ne-a modelat Gândirea, dar a adus cu el și Violența. Dumnezeu când dă cu o mână, ia,
tot pe-atât, cu cealaltă!
VASILE: Cine zice?
FILOZOFUL: Dolgopov!
VASILE (tare): Dolgopov ăsta... nu rimează cu Molotov?
FILOZOFUL: Și cu Stalin. Și cu Hitler. Și cu cine vrei! Dar ce importanță are?! Acum... Furia
e întipărită în tine!
VASILE: Nu-i adevărat! Sunt liniștit!
FILOZOFUL: Ce mai țipa baba!
VASILE (răcnet): A fost doar un episod nefericit!
FILOZOFUL: Episod nefericit pus lângă un episod nefericit... fac o Lume nefericită. În care
gestul violent e Rege!
VASILE: Ticălosule!
FILOZOFUL: Ticălosul e cărămida de la baza Lumii. Lumea este un lanț cu zale de monștri.
Totuși... de ce-mi faci deosebita onoare să mă numești ”ticălos”?!
VASILE: Mă tot ațăți!
FILOZOFUL: Nu fac decât, vorba lui Flaubert, să așez o oglindă deasupra unui drum!
VASILE: De ce?!
FILOZOFUL: Ca să-ți vezi chipul dinăuntru!
VASILE: Vâri mereu bățul printre uluci... doar-doar mi-o sări țandăra!
FILOZOFUL: Ți-a și sărit! Dar nu trebuie să te miri: nimeni nu scapă de furia Focului!
VASILE (urlet): Bine: mi-a sărit! Dar pot s-o stăpânesc! (Încet.) Vezi?! Accept că Furia e în
mine. Dar... asta nu înseamnă că e și stăpâna mea!
FILOZOFUL: Vorba Elenei de la Scornicești: ”Dovada!”
25
Scena 6
Un foc de două ori mai înalt. Vasile privește, fix, în flacără. Lângă el, Filozoful.
VASILE (nemișcat): Nu e încă dimineață?
FIOZOFUL: Zorile ating cu franjurile lor murdare pânza calmă a nopții!
VASILE: Scutește-mă cu metaforele ieftine!
26
FILOZOFUL (de la zece pași depărtare, din spatele unui copac): V-a sărit muștarul...
instantaneu?!
SOLDATUL: Ei ne-au aruncat peste șosea, muștar! Da’ și noi le-am aruncat, la schimb.
FILOZOFUL: Boabe de Kalașnikov?!
SOLDATUL: Conserve de cârnați cu fasole. Ba… după miezul nopții, noi am băut vinul lor,
iar ei au cântat cântecele noastre! După care… am aprins, și noi, și ei, de-a lungul șoselei,
focuri înalte…
FILOZOFUL: Ați aprins focuri?!
SOLDATUL: Cât casa!
FILOZOFUL: Vai!
SOLDATUL: Și ne-am încălzit, și noi, și ei, la aceeași flacără! Însă… cum a venit
dimineața… ne-am bătut ca chiorii!
FILOZOFUL: Inevitabil!
SOLDATUL: Ne-am spart capetele… ne-am scos dinții și ochii! De ce?!
FILOZOFUL: Focuri înalte?! Ha-ha!
VASILE: Taci! (Îl privește fix pe Soldat.) Te-au aranjat bine!
SOLDATUL: Era gata să-mi scoată ochiul!
Vasile rupe o frunză din iarbă și o lipește deasupra ochiului Soldatului. Care se zmucește.
VASILE (continuă să-l doftoricească): Stai, mă! E frunză de sulfină! În medicină i se zice
”sulfamidă”. În mină, când te mușcă un șobolan... pui sulfină! (Aruncă restul de plantă.)
Totuși...
SOLDATUL: Totuși?!
VASILE: Va trebui să te omor!
SOLDATUL: De ce, nenea?!
FILOZOFUL (de după copac): Ca să astupe un gol!
SOLDATUL: Ce e... un ”gol”?!
FILOZOFUL: Îl locuiește o lipsă. Pricepi?
SOLDATUL: Nu. Dar... trebuie?!
FILOZOFUL: O lipsă de aer. Apoi... aer mult. Prea mult! Și scânteia... vine... vine... vine...
SOLDATUL: Vine?!
FILOZOFUL: Și umple Golul!
VASILE: Trebuie să te omor...
SOLDATUL (ridică din umeri): Cum zici mata...
VASILE: Aș putea să zic că-mi pare rău. Dar nu-mi pare, nici rău, nici bine. Un gol se
cheamă umplut. O furie trebuie consumată până la cap.
SOLDATUL: Și... care-i capul?!
VASILE: Nu știu care-i capul, dar simt cum tigva ta cheamă bâta mea! (Oftează.) Și... e musai
să mă conformez! Altfel...
SOLDATUL: Altfel?!
VASILE: Furia lasă răni adânci pe suflet!
SOLDATUL: Cât de adânci?!
VASILE: Ca niște brazde. Cât niște cratere!
Cortina cade, încet, lasă să se vadă două siluete desenate pe pânză.
VOCEA SOLDATULUI: Nenea... cum e când mori?! Doare?
VOCEA LUI VASILE: De unde să știu?! N-am murit niciodată!
FILOZOFUL (de după copac): Nu doare. Mai ales când nu e moartea ta!
VOCEA LUI VASILE: Numai Furia doare. Insuportabil!
FILOZOFUL: Orice plin care se golește e o ușurare. Un gol care se umple... e un chin!
VOCEA LUI VASILE: Iartă-mă, soldatule, dar durerea mea e mai aproape de mine decât
durerea ta! Nu bâțâi!
28
Scena 7
EPILOG
Poiana, pustie. Doar spuza unde a ars focul: un rotund cenușiu, stins.
29
VOCE: Domnule comisar, vă spun ce-am văzut cu ochii mei... Mă trimisese dom’ comandant
să caut pe-un soldat... pe care tot dumnealui îl trimisese să caute niște mineri care, cică, se
rătăciseră prin pădure... Mergeam și cântam, ca să nu-mi fie urât, ”Treceți batalioane române
Carpații”... când, la cinci pași în față, chiar din poienița asta... deasupra copacilor... s-a ridicat
o flacără... Dar... ce flacără, dom’ comisar: era o văpaie! Rotundă... și cu coviltir în jos... ca o
pară... sau ca o parașută... nu de-alea de pe DN 1... mai curând ca gămălia unei bombe
atomice... cum am văzut la Hiroșima... în filmu’ ăla cu Tom Cruise... sau Harry Belafonte... o
măciulie de flăcări alb-violete... ca o ciupercă, dom comisar... o ciupercă de foc! M-am
speriat... am crezut c-a început al treilea război mondial... sau că n-am fost atent, cum ne-a tot
avertizat dom comandant, că ies minerii de după copaci... și-ți dă cu-o bâtă-n cap... de vedeam
stele verzi... sau că mi se trăgea de la beția din noaptea trecută... când am fost muci tot
regimentu’... inclusiv dom comandant... M-am ciupit... eram și treaz, și nevătămat... cum rar
mi se întâmplă în ultima vreme... dar ciuperca de foc era tot acolo... pe cer, deasupra
poieniței... Am vrut să fug, dar... când dracu’ e să te ia, te ia și din ușa bisericii: pașii m-au dus
tot în poieniță... Când m-am uitat în iarbă... era doar rotocolul ăsta de spuză... cum îl vedeți
acum: nici urmă de foc... și când m-am uitat în sus... dispăruse și ciuperca! Am uitat să vă
spun că, în timp ce mă apropiam de poieniță... copacii foșneau... dar nu foșneau, dom’
comisar: se zgâcinau ca după furtună... era un zgomot de nu mă puteam înțelege cu mine
însumi... ca o furie fără motiv... un muget... un vuiet de mare... de ocean... ca ăla din Titanic,
cu Tom Cruise... Și, colac peste pupăză, nu puteam înainta din cauza șobolanilor: erau peste
tot, câtă frunză și iarbă, se văietau ca într-un cor, mai tare decât Maria Dragomiroiu... Însă...
când am ajuns în poieniță... și când am constatat că ciuperca se dusese dracului... vuietul a
încetat, brusc. Nu se mai mișca nicio creangă, nicio frunză. Au dispărut și șobolanii. M-am
uitat în spuză: nu se vedea nimic... nu era nici măcar cenușă: doar un puf mărunt, ca o blană
de guzgan... Și când m-am aplecat, în cenușa rară am găsit un bumb de fier... un ecuson... pe
care scrie... uitați-vă și dumneavoastră: ”Vasile P. Vasile: șef de abataj” Și m-am speriat... dar
nu de ecuson, de șobolani sau de cenușă: m-am speriat de atâta liniște! Liniștea atârna în
copaci, pe frunze și în aer... și când m-am uitat iar în sus, cerul era albastru și senin, atât de
senin, de parcă eram după începutul... sau după sfârșitul?!... Lumii. Atât de senin, dom’
comisar, și atâta liniște... încât mi-am auzit gândul care gândea ca prostu’, în mintea lui:
”Oare... Dumnezeu s-a împăcat cu Diavolul?! Și... cât va ține?!”
CORTINA