Tema 6.

Indicatorii variației
1. Noţiuni generale privind variaţia într-o serie de distribuţie
2. Indicatorii simpli ai variaţiei
3. Indicatorii sintetici ai variaţiei
4. Variaţia intercuartilică şi interdecilică

1. Noţiuni generale privind variaţia într-o serie de distribuţie

Într-o colectivitate statistică valorile individuale (variantele) diferă mai mult sau mai puţin unele
faţă de altele, unde ele pot fi mai apropiate sau mai împrăştiate.
Comparaţia se face, în mod practic, cu media seriei, considerată ca fiind valoarea cea mai
reprezentativă pentru colectivitatea studiată.
Se apreciază că dacă variantele au valori mai apropiate de valoarea mediei seriei, deci prezintă
abateri mici, media este reprezentativă.
Cu cât fenomenele sunt mai complexe, deci dependente de mai mulţi factori (esenţiali şi
întâmplători), cu atât variaţia este mai mare şi utilizarea mărimilor medii devine insuficientă,
implicând verificări riguroase cu privire la stabilitatea şi reprezentativitatea lor. O medie este
reprezentativă numai atunci când se calculează din valori omogene între ele.
Analiza statistică a unei serii de repartiţii poate fi aprofundată prin calculul indicatorilor de variaţie.
Aceşti indicatori trebuie să servească la:
1. verificarea reprezentativităţii mediei ca valoare tipică a unei serii de date statistice;
2. verificarea gradului de omogenitate a seriei;
3. caracterizarea statistică a formei şi gradului de variaţie a unei caracteristici;
4. compararea în timp şi spaţiu a mai multor serii statistice de distribuţie pentru aceeaşi
caracteristică sau pentru caracteristici interdependente;
5. cunoaşterea gradului de influenţă a factorilor după care s-a făcut gruparea unităţilor
observate.
Indicatorii variaţiei pot fi calculaţi ca indicatori simpli şi ca indicatori sintetici.

2. Indicatorii simpli ai variaţiei

Aceşti indicatori încearcă să caracterizeze gradul de împrăştiere a termenilor unei serii statistice,
utilizând numai două valori simultan. Ei măsoară câmpul de împrăţtiere al caracteristicii, precum şi
împrăştierea fiecărui nivel individual al carcteristicii faţă de nivelul lor mediu.
Indicatorilor simpli ai variaţiei sunt:
1. amplitudinea variaţiei (absolută şi relativă)
2. abaterile individuale (absolute şi relative)
Amplitudinea variaţiei absolute (Aa) se calculează ca diferenţă între nivelul maxim (Xmax) şi
nivelul minim (Xmin) al caracteristicii: Aa = Xmax - Xmin

În cazul unei serii de distribuţie de frecvenţe pe intervale amplitudinea variaţiei se calculează ca

diferenţă între limita superioară a ultimului interval (xL) şi limita inferioară a primului interval (x1):
Aa = XL – X1
Amplitudinea variaţiei prezintă dezavantajul utilizării exclusive a valorilor extreme care pot fi
depărtate de masa variantelor caracteristicii. De aceea, pentru a aprecia mai bine ce reprezintă
distanţa valorilor extreme, comparativ cu ceea ce este tipic, caracteristic pentru variabila înregistrată,
se calculează amplitudinea relativă a variaţiei. Calculul acesteia este impus şi de faptul că
1
amplitudinea absolută se exprimă în unităţile de măsură ale variabilei respective şi prin urmare ea
nu poate fi folosită la compararea a două variabile exprimate în unităţi de măsură diferite.
Amplitudinea relativă a variaţiei (A%) se exprimă, de regulă, în procente şi se calculează ca
raport între amplitudinea absolută a variaţiei şi nivelul mediu al caracteristicii:

A
A%  a *100
x
Deşi acest indicator prezintă un mare inconvenient, fiind calculat din valorile extreme ale seriei
care se pot situa la distanţă mare faţă de masa mare a valorilor individuale, el are o mare
aplicabilitate în practica statistică:
 amplitudinea se foloseşte la controlul calităţilor produselor, caz în care se interpretează în
raport cu limitele de toleranţă admise;
 ea prezintă o importanţă şi din punct de vedere metodologic, fiind folosită la prima subetapă
a prelucrării statistice când se alege numărului de grupe şi se calculează lungimea
intervalului de variaţie.

Abaterile individuale absolute (di) se calculează ca diferenţă între fiecare variantă înregistrată şi
media aritmetică a acestora, după relaţia:

di  xi  X

Abaterile individuale relative (di%) se calculează raportând abaterile absolute la nivelul mediu
al caracteristicii:

d x X
di ,  i *100  i *100
% X X
În analiza variaţiei, de multe ori, se limitează la calcularea abaterilor maxime într-un sens sau
altul. Însă gradul de variaţie al unei caracteristici depinde de toate abaterile variantelor înregistrate şi
de frecvenţa lor de apariţie, prin urmare indicatorii simpli ai variaţiei nu pot exprima întreaga
variaţie a unei caracteristici înregistrate.
Din acest motiv caracterizarea gradului de variaţie se face, de obicei, cu ajutorul indicatorilor
sintetici ai variaţiei care iau în consideraţie toate abaterile caracteristicii.

3. Indicatorii sintetici ai variaţiei

Indicatorii sintetici ai variaţiei sunt:

1. abaterea medie liniară ( d ),
2. abaterea medie pătratică (),
3. dispersia (2)
4. coeficientul de variaţie (ν).

2
 Abaterea medie liniară ( d ) sau abaterea medie absolută reprezintă o medie aritmetică,
simplă sau ponderată, calculată din abaterile individuale, luate în valoare absolută, ale tuturor
termenilor seriei statistice de la media lor, conform relaţiei:

În formula de calcul abaterile individuale sunt considerate în valoare absolută, deoarece, în caz
contrar, suma lor ar fi nulă, conform proprietăţii mediei aritmetice.

Abaterea medie liniară se exprimă în unităţi de măsură ale variabilei şi deci nu poate fi folosită
la comparaţii a mai multor serii exprimate diferit.
Abaterea medie liniară prezintă şi dezavantajul că nu ţine seama de faptul că, abaterile mai mari
în valoare absolută inflenţează în mai mare măsură gradul de variaţie a unei caracteristici, în
comparaţie cu abaterile mai mici. Din aceste considerente se foloseşte ca principal indicator sintetic
al variaţiei - abaterea medie pătratică.

Abaterea medie pătratică (numită şi abaterea standard sau abaterea tip), notată prin sau
se calculează ca medie pătratică, simplă sau ponderată, a abaterilor valorilor individuale de la media
lor aritmetică (de la tendinţa centrală ):

3
 Abaterea medie pătratică fiind calculată din pătratul abaterilor este mai concludentă decât
abaterea medie liniară. Prin ridicarea la pătrat se dă o importanţă mai mare abaterilor mai mari în
valoare absolută, acestea influenţând într-o măsură mai mare gradul de variaţie al variabilei analizate.
Comparând abaterea medie liniară cu abaterea medie pătratică, calculate pentru aceeaşi serie, se
constată că:

4
d  d 
sau 5
Cu toate că între valorile celor doi indicatori ai împrăştierii diferenţele sunt destul de mici în
analizele statistice se preferă abaterea medie pătratică deoarece ea este un parametru al legii normale
(majoritatea metodelor de prelucrare statistică au la bază ipoteza normalităţii repartiţiilor) şi se
potriveşte mai bine la calcule algebrice.
Abaterea medie pătratică prezintă interes nu numai pentru aprecierea omogenităţii valorilor
individuale ale unei serii (sau pentru a verifica reprezentativitatea mediei lor), dar şi pentru construirea
unor intervale centrate în x (intervale medii de variaţie) care conţin un anumit procent din masa
totală a observaţiilor.

4
 Coeficientul de variaţie este cel mai sintetic indicator al împrăştierii, nu numai pentru că
permite comparaţia variabilităţii, dar şi pentru faptul că valorile sale sunt localizate în intervalul
{0,100}.
Semnificaţie: cu cât nivelul lui (ν) este mai apropiat de zero, cu atât variaţia este mai slabă,
colectivitatea este mai omogenă, media având un grad ridicat de reprezentativitate; cu cât valoarea sa
este mai îndepărtată de zero cu atât variaţia este mai intensă, colectivitatea este mai eterogenă, iar
media are un nivel de semnificaţie mai scăzut.
Practica utilizării coeficientului de variaţie a stabilit pragul de trecere de la starea de omogenitate
la cea de eterogenitate:
dacă CV ≤ 35% colectivitatea este omogenă;
dacă 35%<CV≤ 50% colectivitatea este relativ omogenă
dacă 50%<CV≤ 100% colectivitatea este eterogenă (adică media nu mai este reprezentativă
şi soluţia care se impune este împărţirea colectivităţii în subgrupe omogene sau regruparea unităţilor).
Acest indicator (ν) poate fi folosit ca un test de verificare în aplicarea metodei grupării.

Coeficientul de variaţie poate fi folosit ca test de semnificaţie a reprezentativităţii mediei,

considerându-se următoarele praguri de semnificaţie:
0<CV≤ 17% media este strict reprezentativă (semnificativă);
17%<CV≤ 35% media este moderat reprezentativă;
35%<CV≤ 50% media este relativ reprezentativă;
50%<CV media este nereprezentativă.
Acest indicator poate fi folosit şi ca un test de verificare în aplicarea metodei grupării.

Dispersia sau varianţa (2) ca măsură sintetică a împrăştierii (variaţiei) reprezintă media
aritmetică (simplă sau ponderată) a pătratelor abaterilor valorilor individuale de la tendinţa lor centrală
(de la media lor aritmetică).
Dispersia are acelaşi conţinut informaţional ca abaterea medie pătratică, reprezentând practic
pătratul acesteia.
5
 Dispersia – e un indicator abstract, ce nu are formă concretă de exprimare şi arată modul în care
valorile caracteristicii gravitează în jurul mediei. Ea măsoară variaţia totală a caracteristicii studiate
datorită cauzelor esenţiale şi întâmplătoare.
Proprietăţile dispersiei:
1. atunci când se măreşte (se micşorează) fiecare termen al seriei cu o constantă “a” valoarea
dispersiei nu se modifică.
2. dacă se înmulţesc (sau se împart) toţi termenii seriei cu o constantă “h”, dispersia se multiplică
(sau se divide) de h2 ori.

6
7