ELEMENTELE DE BAZĂ ALE COMUNICĂRII ÎN AFACERI

Comunicarea e asemenea unui “nor gros” pe care vânturile îl tot “împing și îl destramă și
care plutește peste aproape toate științele.2
” Diversitatea copleșitoare a nivelurilor de comunicare
– de la cel interpersonal până la cel planetar – precum și inevitabilele lor întrepătrunderi și
condiționări, ne fac să împărtășim opinia potrivit căreia o singură disciplină nu ar putea face
față
investigării unui asemenea conglomerat. Majoritatea științelor și profesiilor au propria lor
partitură
“în corul științelor comunicării”
3
.
Provenit prin filiera franceză, verbul a comunica are în limba română un “frate bun”, fapt
ce ne îndreptățește să vorbim de existența unui dublet etimologic. Cu transformările proprii
trecerii de la latina vulgară la proto-română, latinescu communicare a fost moștenit sub
forma
a cumineca, având sensul de “a se împărtăși”.
Înțelesul exista și în latina târzie, unde a dat naștere lui excommunicare, adică “a opri de
la împărtășanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă. Iată cum
pentru
pentru noi, românii, sensul originar al comunicării este deopotrivă profan și sacru:
comunicarea
stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajând
și
aspirațiile lor “verticale”, într-o mișcare ascensională către planurile
superioare ale existenței.
4
Încercarea de a găsi o definiţie universal valabilă pentru comunicare este aproape
imposibilă. Foarte mulţi autori au sugerat definiţii, mai mult sau mai puţin exhaustive pentru
acest
termen. Orice dicţionar explicativ vorbeşte despre înştiinţare, informare, aducere la
cunoştinţă
etc. Un sens comun este acela de a informa, a înştiinţa, a face cunoscut sau a fi în legătură
cu..., a
avea legătură cu…, a duce la….
Din punct de vedere sociologic, comunicarea reprezintă un mod fundamental de
interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri, în
vederea
transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de
comportament individual sau de grup.
François Gondrand sugera următoarea definiţie: "Comunicarea este fie un proces prin care
o informaţie este transmisă de un emiţător unui receptor, fie o relaţie interumană prin care
două
sau mai multe persoane se pot înţelege."
5
În timp ce majoritatea definiţiilor încercate variază în funcţie de punctele de referinţă luate
în considerare şi de atenţia acordată anumitor aspecte ale procesului de comunicare, toate
acestea,
în mod implicit, admit existenţa a cinci elemente sau factori fundamentali: iniţiatorul
(emiţătorul),
receptorul (destinatarul), canalul (vehicul - utilizat în acest caz în sens larg), mesajul şi
efectul.
Figura 1.1. – Tipul de comunicare elementară
CONŢINUTUL ȘI STRUCTURA SISTEMELOR DE COMUNICARE ÎN
AFACERI
Comunicarea reprezintă schimbul de informaţii dintre două sau mai multe părţi (persoane,
întreprinderi, organizaţii, etc.). Comunicarea în afaceri este o formă particulară de
comunicare,
prin care întreprinderea adresează mesaje care conţin diverse informaţii unor ţinte dorite -
salariaţii proprii, parteneri de afaceri, clienţi, etc.
A face afaceri înseamnă a comunica. Problema care se pune nu este aceea a existenţei
comunicării,
ci de "a ști ce şi cum să se comunice".
"Știinţa afacerilor" reprezintă o specializare ca oricare alta, dar este mai dură, complicată,
controversată, multidisciplinară şi destul de nouă. Administrarea afacerilor, şi mai mult,
comunicarea în afaceri, ca specializare universitară este o invenţie a ultimei perioade a
secolului
XX. În matematică spre exemplu, rezolvarea unei probleme înseamnă în general să pleci de
la un
set de date cunoscute şi să găseşti un rezultat unic, iar în baza raţionamentului sau
raţionamentelor
utilizate, să se poată rezolva şi alte probleme asemănătoare.
În afaceri, primul efort care trebuie făcut este acela al definirii problemei şi, mai apoi,
identificarea soluţiei, care nu e niciodată unică, după cum problemele sunt întotdeauna
unice.
Nu există un procedeu, tehnică sau metodă universal valabilă care să te conducă la
obţinerea soluţiei. În plus, un alt factor işi face din plin simţită influenţa asupra afacerilor în
general.
Influenţa timpului face ca o afacere care a mers bine o perioadă, să devină, mai repede sau
mai încet, un dezastru, sau invers. Pentru că totul, inclusiv afacerile, se supun trecerii
timpului.
Nimic nu este imuabil: piaţa, clienţii, furnizorii, concurenţa, legislaţia, ideile etc.
Dacă am compara afacerile cu matematica, atunci putem afirma că afacerile sunt ca un
sistem de ecuaţii, în care întotdeauna numărul de necunoscute este mai mare decât
numărul de
ecuaţii. Nu există soluţie unică. Dacă totuşi ar exista o astfel de soluţie, toţi competitorii ar
găsi-o
mai devreme sau mai târziu şi astfel orice avantaj real ar dispărea. În plus, orice agent se
raportează, mai mult sau mai puţin, voluntar sau involuntar, la acţiunile celorlalţi agenţi. O
problemă a unuia dintre aceştia poate deveni foarte uşor o problemă pentru ceilalţi şi, în
mod
similar, o problemă de-a noastră poate deveni o problemă pentru ceilalţi. De aceea, în
general, o
soluţie identificată poate reprezenta rezolvarea unor probleme pentru unii, dar apariţia unor
probleme pentru alţii.
Persoana care are responsabilitatea desfăşurării unei afaceri trebuie să fixeze anumiţi
parametri
pentru a rezolva "sistemul de ecuaţii". Stabilirea parametrilor o face din intuiţie, din cărţi (prin
educaţie), inspirându-se din experienţa altora, din deducţii. Dacă parametrii sunt greşit fixaţi
(chiar
şi unul singur), afacerile pot intra în zona de pierderi, care este foarte mare, spre deosebire
de zona
de profit, care este de obicei redusă.
Intuiţia şi talentul sunt native: le avem sau nu. Nici o şcoală nu poate forma talentul sau
dezvolta intuiţia în afaceri. În schimb, luarea în considerare numai a uneia dintre acestea
sau chiar
a ambelor nu garantează niciodată succesul în afaceri. Acestea sunt doar două "ingrediente"
de
bază, necesare, dar insuficiente.
Riscul şi incertitudinea fac parte din viaţă şi ne însoţesc în toate acţiunile întreprinse sau
activităţile desfăşurate, atât la nivel individual cât şi la cel organizaţional.
Dacă pentru o persoană fizică comunicarea eficace presupune exprimarea corectă (în scris
şi oral), prezentarea corespunzătoare, capacitatea de a asculta pe alţii, cunoaşterea
grupurilor, etc.,
pentru o firmă comunicarea trebuie realizată într-o manieră organizată, sub formă sistemică.
Orice proces de comunicare presupune existenţa:
- unui emitent, care este în acest caz întreprinderea;