Tipologia sistemelor politice

Vom reţine modelul general prin raportarea la cel mai dinamic component al său, anume
partidismul. Dependent de modul cum se organizează şi funcţionează partidele politice, de
varietatea şi de tradiţiile lor, de raportul de forţe din societate, sistemele politice se pot
clasifica astfel:
1. Sistemul politic pluralist;
2. Sistemul politic al partidului dominant;
3. Sistemul politic partid-stat.

Sistemul politic pluralist se caracterizează prin funcţionarea mai multor partide politice,
alternanţa la putere fiind asigurată fără ca vreunul dintre ele să realizeze o dominaţie durabilă.
Sistemele pluraliste, dependente de fragmentarea votului, se definesc şi prin structura
policromă a guvernului, regula constituind-o coaliţiile guvernamentale.
Ca subtip, menţionăm sistemul politic bipartidist unde, prin tradiţie, doar două dintre
partidele existente alternează la putere (rotativa guvernamentală), aşa cum o arată, spre
exemplu, experienţa politică americană.
Sistemul politic cu partid dominant este definit prin distanţarea categorică şi de durată a
unui partid politic faţă de celelalte, puterea politică având aceeaşi structură şi componenţă
timp îndelungat. Monopolul partidului dominant se realizează în baza funcţionării unui sistem
electoral corect şi a respectării celorlalte principii ale democraţiei. Exemplu: Japonia.
Sistemul politic partid-stat se caracterizează prin monopolul nelegitim al unui singur
partid, prin supunerea statului de către partidul unic (exemplul statelor comuniste). În acest
caz, realizarea funcţiile vitale ale sistemului politic se realizează prin constrângere violentă şi
birocraţie excesivă.
Este un sistem politic nedemocratic, care promovează interesul de grup sau de clasă, care
în raport cu societatea sunt în minoritate, excluzând opţiunile şi voinţa majorităţii, interesele şi
aspiraţiile acestora.

Între noţiunea de sistem politic şi cea ce regim politic există o strânsă legătură şi
chiar, în anumite condiţii teoretice, o suprapunere până la identificare. Astfel, o serie de
politologi consideră că regimul politic trebuie privit şi definit ca organizarea întregului sistem
politic. Pe de altă parte, există opinia că noţiunea de sistem politic, ca ansamblu de roluri
interdependente sau de interacţiuni care permit alocarea autoritară a resurselor politice, este
mai vastă decât cea de regim politic, înglobând-o şi depăşind-o totodată. Cu alte cuvinte,
regimurile politice pot să apară ca tranzitorii în interiorul aceluiaşi sistem politic, a cărui
evoluţie sau transformare s-ar suprapune unui ritm incomparabil mai lent, deoarece în el sunt
puse în joc forţele profunde ale comportamentelor şi valorilor.
Este însă cert că, adesea, în practica politică se constată preferinţa pentru noţiunea de
regim politic sau tendinţa de a utiliza ca un alt nume pentru cel de sistem politic. Originea
unei astfel de atitudini o putem găsi în ideea generală că regimul politic ţine de dinamica
politicului, de procesele de transformare şi schimbare ale acestuia.
Prin urmare, raportul dintre sistemul politic şi regim politic trebuie înţeles nu sub forma
delimitării între două realităţi politice, una mai cuprinzătoare decât cealaltă, ci ca o relaţie
între două ipostaze ale uneia şi aceleiaşi realităţi, prima caracterizată printr-un nivel teoretic
mai elaborat, cel al modelării, de unde şi stabilitatea sistemului politic ca model, cea de-a
doua, prin modul concret istoriceşte determinat al organizării şi funcţionării sistemului politic
sub forma particulară a regimurilor politice. În acest fel, diversele definiţii date regimului
politic nu se mai suprapun peste sfera sistemului politic, din moment ce ele vizează dinamica
politicului, modurile concrete în care interacţionează structura şi cultura politică.

1 Introducere în ştiinţa politică

 Un alt mare avantaj al acestei perspective îl constituie imposibilitatea reducerii regimului
politic la sfera decizional guvernamentală, la cea restrictivă a statului, căci particularizarea
sistemului politic are în vedere întregul ansamblu şi întreaga structură ce îl definesc,
raporturile de putere aparţinând în fapt nu doar statului, ci întregului sistem politic, prin
structurile sale specifice.
Din acest punct de vedere este legitimă identificarea regimului politic cu guvernământul.
Precizăm că acest termen, deşi mai puţin folosit în literatura de specialitate din Europa, fiind o
noţiune a politologiei americane, nu se reduce la guvern (ca instituţie a statului) sau guvernare
(ca activitate executivă specializată), ci desemnează modul concret de organizare şi
funcţionare a sistemului politic la un moment dat, adică regimul politic. Preferinţa pentru
termenul de guvernământ, în locul celui clasic de regim politic, se bazează pe cel puţin două
motivaţii. Ea vine, pe de o parte, din pragmatismul specific politologiei americane, evitându-
se astfel suprapunerea termenului cu cel de sistem politic, iar pe de alta, din dorinţa de a
marca departajarea de tendinţele, din ultima vreme, care îi conferă regimului politic o
încărcătură ideologică tot mai accentuată. Astfel, pe lângă înţelegerea regimului politic, din
punct de vedere al naturii sale, ca democratic sau nedemocratic, tot mai mulţi politologi tind
să vorbească despre tipuri ale regimului politic dependente nu de caracteristicile sistemului ca
atare, de evoluţiile instituţiilor politice sau de modificările condiţiilor sociale, ci de raporturile
dintre forţele politice, de schimbările survenite în componenţa puterii, de rezultatul alegerilor.
Spre exemplu, Marcel Prélot distinge peste 20 de regimuri politice care s-au succedat în
Franţa de la Revoluţia din 1789. Tot aşa, în România se folosesc expresii ca „regimul Iliescu”
sau „regimul Constantinescu”, pentru a desemna în fapt anumite perioade ale regimului politic
post-comunist, ale guvernământului ost-comunist.
Aşadar, vom distinge între sistemul politic şi regimul politic din perspectiva invocată a
diferenţei de nivel în abordarea teoretică a celor două noţiuni – ca raport între model, relativ
stabil, şi formele lui concrete de manifestare – şi, totodată, între regim politic, în sens de
guvernământ, şi termenul ideologic de regim politic, tot mai des folosit în analizele politice.

Forma de guvernământ – desemnează modul de exercitare şi manifestare a puterii de

stat, constituirea şi funcţionarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprimă modul în care se
exercită puterea de stat. Astăzi întâlnim următoarele forme:
1. Monarhiile constituţionale – Marea Britanie, Suedia, Olanda, Belgia, Japonia –
principiul „regele domneşte, dar nu guvernează”, având o simplă funcţie de reprezentare a
statului;
2. Republici parlamentare – acele state în care Parlamentul, în raport cu restul
instituţiilor, are un rol hotărâtor în organizarea, direcţionarea şi conducerea societăţii,
dispunând în raport cu executivul sau instituţia şefului statului de un surplus de atribute şi
prerogative. În această formă de guvernământ, preşedintele, ca şef al statului, are numai un rol
reprezentativ, foarte apropiat de cel al monarhilor constituţionali. Exemple: Germania, Italia,
Grecia, Africa de Sud.
3. Republici prezidenţiale – În aceste state, preşedintele deţine şi exercită importante
prerogative legislative şi executive, punându-l într-o situaţie cel puţin egală cu cea a
Parlamentului sau a guvernului. În SUA, preşedintele este şeful executivului (îndeplineşte şi
funcţia de prim-ministru).

Structura de Stat – are în vedere raportul dintre organele centrale şi locale. Din această
perspectivă se întâlnesc: state unitare, state federative şi state confederative.
1. State unitare – se caracterizează prin existenţa unei conduceri centralizate. O problemă
care a stârnit vii controverse este aceea a raportului dintre caracterul unitar al statului şi
principiul descentralizării, în sensul creşterii autonomiei locale administrative, a sporirii

2 Introducere în ştiinţa politică

competenţelor de decizie a organelor locale (primării, consilii). Exemple: România, Polonia,
Bulgaria, Ungaria.
2. Statele federative – presupun o comunitate a statelor nesuverane, care dispun de un
stat central cu competenţe şi personalitate distinctă faţă de celelalte state membre. Are
următoarele caracteristici:
a) ordine constituţională comună – există o singură lege fundamentală, care are prioritate
asupra tuturor celorlalte reglementări;
b) funcţiile statului sunt împărţite între statul federal şi statele membre. În consecinţă, în
cadrul statului federal se întâlnesc paralel organe ale puterii şi ordinii de drept federale
şi organe ale puterii şi ordinii ale statelor membre;
c) statul federal e însărcinat cu rezolvarea problemelor comune, el reprezentând şi statul
în relaţiile internaţionale;
d) statele membre îşi păstrează o autonomie relativă. Ele au legislaţie, organe şi instituţii
proprii de aplicare a acesteia, fără a se substitui celor ale statului federal. Sub rezerva
respectării constituţiei federale, fiecare stat are o ordine constituţională proprie,
consacrată în Constituţia sa.
4. State confederative – sunt state suverane, păstrându-şi supremaţia şi independenţa în
mod integral. Au luat naştere prin asocierea a două sau mai multe state, care au convenit să-şi
creeze sau nu organe comune, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiect internaţional.
Are următoarele caracteristici:
a) statele asociate sunt independente, suverane, atât în plan intern, cât şi internaţional;
b) naşterea confederaţiei este rezultatul voinţei statelor membre, creaţia unui act juridic
de drept internaţional;
c) poate presupune existenţa unuia sau mai multor organisme comune, dar cu autoritate
limitată, bine precizată şi stabilită (şeful statului, organe diplomatice), aşa cum a fost
cazul Austro-Ungariei. De cele mai multe ori, competenţa statului confederativ se
rezuma la consultarea, armonizarea unor poziţii, decizii în planul internaţional.

Statul de drept – Ideea statului de drept a apărut încă din antichitate, când o serie de şcoli
filosofice, din Grecia ori China, au formulat ideea fundamentării statului pe lege, pe drept. În
forma clasică, statul de drept a apărut odată cu societatea modernă, cu aşezarea societăţii pe
principii laice, raţionale.
Primele asemenea teorii au aparţinut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a
fost pusă în circulaţie de Montesquieu, dar conceptul a fost elaborat şi fundamentat de
doctrina germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În general, prin stat de drept se înţelege statul care se fundamentează pe lege,
funcţionează şi îşi exercită prerogativele pe baza legii. El foloseşte forţa argumentelor şi legea
ca argument. Se distinge de celelalte forme ale statului prin următoarele trăsături:
1. se întemeiază şi funcţionează pe baza legii fundamentale, Constituţia. Aceasta
fundamentează, legitimează, argumentează, orientează şi conduce întreaga activitate a statului
a instituţiilor sale.
2. există un larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti fundamentate pe lege, pe
Constituţie, care le garantează existenţa şi punerea în practică.
3. se aplică în practică şi se respectă principiul separării puterilor în stat.
4. organele şi instituţiile statului atât cele centrale, cât şi cele locale, sunt rezultatul
votului, a opţiunilor exprimate de cetăţeni, de majoritatea acestora.
5. există o delimitare clară între instituţiile, prerogativele şi atributele statului şi cele
ale partidelor politice

3 Introducere în ştiinţa politică