Anii magici. Cum sa intelegem si sa rezolvam problemele copiilor.

Selma Fainberg

Jean Piaget accentueaza rolul cunoasterii patrimoniului psihoereditar in evaluarea rezultatelor

obtinute si a celor urmarite in procesul de socializare deoarece, datorita caracteristicilor
ereditare ale copilului ,,procesul socializarii nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o
tabula rassa’’. Totodata, Piaget afirma ca in realizarea socializarii prin interactiuni spontane
sau dirijate, dintre om-om si om-obiect, un rol important il detin conexiunile cu mediul.

In ceea ce priveste perioada 3-6 ani, diferentele sunt puse pe seama procesului civilizator.

Autoarea Selma Frainberg caracterizeaza in cartea sa ,,Anii magici. Cum sa intelegem si sa

rezolvam problemele copiilor’’ schimbarile, ceea ce percepe si cum se comporta Roger intre
varstele de 3-6 ani. Astfel, la varsta de 3 ani, procesul civilizator l-a indepartat pe Roger de
centru universului inspre un loc mai modest in societatea umana, nu l-a lipsit de ambitie si nu
l-a facut sa renunte complet la interesul de sine , dar a pus ambitia si interesul de sine nu
numai in propriul avantaj ci si in serviciul altora si a restrains posibilitatile ambitiei in
conformitate cu realitatea.

Copilul dobândeşte capacitatea de a se extinde dincolo de limitele propriului eu, de a ocupa in

plan imaginar eurile altor fiinţe umane şi prin urmare ‘de a afla cum se simt alţii", iar acest
lucru reprezintă o latură a procesului pe care îl numim "identificare".Dar el mai are şi
capacitatea de a prelua alte euri in propriul eu, de a incorpora personalitatea sau anumite
aspecte ale personalitatii altei persoane, de a-i insusi anumite calitati ale acelei personaliliţi.

Este important să menţionăm în acest punct că ceea ce simte copilul despre el însuşi, felul în
care se apreciază pe sine, va avea o legatura strânsa cu ceea ce simte el despre propriul corp.
Deoarece copilul apreciaza produsele corpului lui, considerându-le a fi o parte din corpul lui,
el dobândeşte o parte din sentimentele "pozitive" şi"negative" despre sine din aceste prime
atitudini faţă de corp şi de produsele acestuia. Copilul care simte ca fecalele şi urina lui sunt
ceva viu, dezgustător sau ruşinos, va incorpora o parte din aceste atitudini faţă de propriul
corp în eul său şi s-ar putea să se confrunte cu senzaţia ca el, ca persoană, este dezgustător şi
lipsit de valoare.

Undeva în jurul vârstei de trei sau patru ani, când sentimentul propriului "eu" a ajuns la un
anumit grad de organizare, când copilul ştie "cine" este el inteligenta ii este asaltată de un nou
set de probleme. EI a început sa afle că totul are o cauza şi vrea să ştie "de ce-ul fiecărui
lucru. EI vrea sa ştie cum sunt făcute lucrurile. Iar problema cea mai fascinantă între toate
este cum a fost făcut el şi de unde a venit. Copiii, chiar şi copiii celor mai deschişi părinti, au
dificultăţi in a inţelege ideea că părintii lor au o viaţă sexuală. Şi chiar dupa ce au inteles mai
bine adevărul procreatiei­ - in anii de şcoala -, ei nu inteleg faptul ca parintii pot avea o viata
sexuală pentru alt scop decât acela de a face un copil. Ideea că acest act poate fi un act de
iubire şi de plăcere ii este străină copilului. . Oricât de bine i-am fi prezentat materialul,
copilul poate privi in continuare actul sexual ca pe unul de agresiune, chiar provocator de
durere, pentru că nu are în propria experienţă sau imaginaţie ceva care să corecteze această
idee. Dacă afecţiunea băiatului se schimba pentru mamă sau a fetei pentru tata se vor pastra
in anii următori, vor exista dificultiţi in intelegerea vechii iubiri din copilirie cu iubirea cea
noua, de la maturitate. Parinţii - inclusiv cei care nu au auzit niciodată de complexul Oedip -
joaca un rol esenţial in rezolvarea acestor conflicte şi, spre meritul pirinţilor, majoritatea
copiilor renunta la visul imposibil, trec mai departe, la interesele captivante ale anilor de
şcoala, se maturizează şi obţin eliberarea necesară de afecţiunile din copilirie, pentru a găsi
iubiri noi. Cum se realizeaza acest lucru? Realitatea (iar aceasta include părinţii, care sunt cu
certitudine o parte din realitatea copilului) joacă rolul decisiv. Un băieţel nu o poate avea pe
mama lui numai pentru el, nici acum - nici altă dată. O fetiţă nu o poate înlocui pe mama ei în
afecţiunea tatalui, nici acum -nici altă data. Un Jimmy nu poate scăpa de tatii lui şi în acelaşi
timp să-l păstreze pe tatăl lui şi, pentru ca într-adevar tine foarte mult la tata, el renunţă la
acest vis irealizabil in favoarea altuia, care oferă posibilitatiţi reale de satisfacţie. Dar copilul
nu renunţa la dorinţele lui oedipiene făra ajutorul părinţilor. Atitudinea părinţilor, este cea
care îi arată copilului că el nu o poate avea pe mama numai pentru el, că nu poate deveni un
rival al tatălui în afecţiunea mamei. Toate acestea se transmit în sute de modalităţi subtile.
Inca din primii ani, Jimmy , la fel ca toţi copiii, trebuie să înţeleagă că părinţii au o viaţă a lor
proprie, împreună, o iubire specială unul pentru celălalt, din care copilul este exclus.
Dormitorul părintilor poate deveni un simbol al acestei intimităţi şi este un principiu sănătos
să menţinem această intimitate încă de la începutul copilăriei. Ca urmare, desigur, copilul nu
va dormi în camera părinţilor, dar mai înseamnă şi că el nu va fi luat în patul părinţilor. Chiar
şi atunci când copilul se trezeşte dintr-un vis urât şi cere să stea cu părinţii, va fi mult mai
înţelept să-l liniştim în patul lui. Pentru aceste motive, precum şi pentru altele pe care le-am
discutat, este bine, de asemenea, să excludem copiii atunci când părinţii se îmbracă sau fac
baie, sau folosesc toaleta. Constatăm astfel că soluţia cea bună pentru acest conflict de iubire
din primii ani ai copilăriei este totodată cea mai bună soluţie pentru dezvoltarea unor tipare
bune de identificare sexuală. Rezultatul sănătos al acestei prime dezamăgiri in iubire este
consolidarea masculinitătii la băiat şi a feminitătii la fată. Nu este adevărat că un copil ia
părintele de acelaşi sex ca model la o vârstă mult mai fragedă, În viaţă? Margie are numai
treizeci de luni şi este o copie perfectă, mai mică, a mamei ei. Ea nu este in stare să formeze o
propoziţie ca lumea, dar foloseşte acelaşi truc ca şi mama, de a presăra semne de exclamaţie
în cea mai banală conversaţie. Chiar şi mama va recunoaşte că, dacă i se solicită ceva cu prea
multă insistenţă, Margie are aceeaşi incăpăţânare dulce pe care şi mama o va manifesta în
aceleaşi circumstanţe. Când Arthur, care nu a împlinit incă trei ani, îşi va pune o cravată
"exact ca a lui tati", vocea îi coboară cu o octava. Şi să nu vă pufnească râsul când acesta îşi
conduce tricicleta pe alee mormăind înjurături la adresa şoferilor imaginar care bareaza
drumul. Integritatea personalitătii se realizează in mare măsură prin acceptarea sinelui
biologic, a propriului sex. Atunci când ţintele personalităţii sunt în armonie cu faptul biologic
al sexului, ne putem aştepta la cel mai înalt grad de stabilitate al intregii personalităţi. Pentru
a confirma acest lucru avem nevoie de un singur moment.

PEDEAPSA
Imi amintesc de un copil de şase ani care a recunoscut cu veselie si el şi prietenii lui de o
seamă şterpeleau diverse obiecte din magazinul de mărunţişuri. Pentru ei era un fel de joacă.
Nici unul dintre acei copii nu avea nevoie de obiectele furate şi nici măcar nu le dorea. L-am
întrebat pe micul meu prieten dacă părinţii lui ştiau ca el fura. Da, mama lui descoperise acest
lucru de câteva ori, când el adusese acasa nişte lucruri. Ce spusese mama? "A spus că nu era
frumos şi că nu trebuie să mai fac aşa ceva!" Mi-am imaginat-o pe această mamă, o femeie
foarte drăguţă, de altfel, total incapabilă să comită vreo infracţiune, când in această situaţie
pentru a fi "o mamă intelegătoare", "o mamă nepunitivă" şi acţionând total ineficient pentru
că se temea să transmită propriile sentimente legate de această situaţie. Pe urmă am vorbit cu
mama respectivă. Cum se simţise atunci când copilul ei a venit acasă cu lucruri pe care le
furase? "Vreti să ştie adevărul? M-am simţit ingrozitor. Eram dezamăgită de propriul meu
copil, dezamăgită de mine insămi şi nu am reuşit să mă hotărăsc să stau de vorbă cu el." "Nu
i-aţi spus ce simţeaţi în legătură cu fapta lui şi cât de tare v-a dezamăgit?" .. Oh, nu!", a spus
mama, mândra că a fost atât de obiectivă şi inţelegătoare. "Doar a fura din magazinul de
mărunţişuri nu este foarte grav. Nu trec toţi copiii prin asemenea etape?" Desigur, a fura din
magazinul de mărunţişuri nu este un capăt de ţară. Şi probabil că toţi copiii fură ceva la un
moment dat. Iar copilul despre care vorbim nu este un delincvent sau un copil cu tulburări
severe, de aceea nu trebuie să acordăm faptelor lui o semnificaţie aparte. Dar cum poate acest
copil să dobândească o atitudine morală faţă de furt, care să-I împiedice mai târziu să fure,
dacă părinţii nu-şi fac cunoscută propria atitudine morală faţa de furt şi tratează acest act prin
aceeaşi admonestare vaga cu care tratează şi o lipsă de maniere la masă? Desigur ar fi greşit
sa ameninte copilul, aşa cum făceau cândva părinţii, cu intervenţia poliţiei, cu casa de
corectie , facându-l pe micutuI vinovat să se simtă ca un criminal periculos. Putem forma
atitudini morale fară să recurgem la asemenea metode crude.

Există obligaţii chiar şi in iubirea pentru copiii foarte mici. Iubirea se oferă, dar se şi câştigă.
în fiecare etapă pe drumul dezvoltării, copilul este obligat să cedeze teritorii din iubirea de
sine pentru a câştiga iubirea şi aprobarea părinţilor. Pentru a-şi sacrifica multe dintre dorinţele
personale şi egocentrice, copilul trebuie să preţuiască îndeajuns iubirea părinţilor, ceea ce
înseamnă că părinţii înşişi trebuie să privească propria lor iubire nu numai ca pe un drept, ci
şi ca pe un stimulent puternic pentru copil de a se schimba.

Concluzii

Am ajuns cu povestea dezvoltării copilului la vârsta de şase ani şi ne găsim în situaţia absurdă
de a scrie ultimul capitol al unei poveşti care abia a inceput. Căci copilul nu s-a desăvârşit la
vârsta de şase ani personalitatea lui nu este definitiv fixată sau îngheţată În formă
permanentă. Pericolul in a scrie despre primii şase ani de viaţă constă in a provoca
suspiciunea că personalitatea este irevocabil făurită în aceşti ani. In realitate există o eroare
populară, ceva ce am putea numi "Copilăria ca destin", o convingere că experientele din
primii ani ai vieţii determină soarta omului şi închid personalitatea în nişte tipare rigide de
comportament, iar acest edificiu nu mai poate fi modificat decât de psihanaliză. Destinul
copilului nu se faureşte in sânul mamei, destinul lui nu se faureşte nici pe oliţă. Destinul lui
nu este pecetluit de sosirea pe lume a unui frate sau a unei surori, de o amigdalectomie sau de
moartea papagalului mult iubit.
Concluziile ce trebuie trase din această lungă discuţie sunt foarte simple. Cele mai avansate
cunoştinţe ale psihologiei contemporane nu ne pot spune cu exactitate ştiinţifică cum putem
preveni nevrozele în copilărie,dar ne pot spune cu exactitate cum se umanizează un copil. Se
dovedeşte, de asemenea, că procesul umanizator care este creşterea copilului are o anumită
legătură cu stabilitatea mentală a copilului.