Botezul copiilor mici - biblic si rațional

     ​

    Samuel Miller, 1834 
 ​

  
Cuprins
     ​

Prefaţa autorului 
Cuvântul traducătorului 
Partea întâi: argumente pentru botezul pruncilor 
1. Teologia legământului ca fundament 
2. Legătura familiei, o dovadă raţională 
3. Dumnezeu a hotărât să includă copiii în Adunare 
4. Adunarea din Vechiul şi Noul Testament, aceeaşi în esenţă 
5. Dumnezeu nu şi­a retras niciodată hotărârea în privinţa copiilor 
6. Botezul în locul tăierii împrejur, ca pecete exterioară a legământului 
7. Botezul familiilor (caselor) în Noul Testament 
8. Privilegiile legământului n­au fost retrase niciodată cu privire la copii 
9. Alte pasaje biblice clare pentru botezul pruncilor 
10. Mărturia  istoriei:  Tertulian;  Origen;  Ciprian  din  Cartagina;  Ioan  Gură  de 
Aur;  Augustin  împotriva  lui  Pelagius;  Valdenzii,  susţinători  ai  botezului 
pruncilor 
Partea a doua: obiecţii împotriva botezului pruncilor 
1. Obiecţie: “Nu scrie nicăieri în Biblie că trebuie să botezăm pruncii” 
2. Obiecţie: “Nu este suficientă deducţia clară” 
3. Obiecţie: “Nu găsim exemple clare de botez al pruncilor în Noul Testament” 
4. Obiecţie:  “Domnul  Hristos  a  fost  botezat  la  maturitate  (de  către  Ioan 
Botezătorul, care nu boteza pruncii)” 
5. Obiecţie: “Mai întâi trebuie credinţa, iar apoi botezul în apa” 
6. Obiecţie: “Ce folos are pruncul din botezul în apă?” 
7. Obiecţie: “Mulţi dintre cei botezaţi în pruncie nu ajung să primească mântuirea, 
deci au fost botezaţi în zadar” 
8. Obiecţie: “Dovezile istorice nu sunt demne de luat în seamă” 
9. Obiecţie:  “Copiii  botezaţi  nu  sunt  totuşi  trataţi  ca  membri deplini  în bisericile 
locale” 
10. Obiecţie:  “La  Cina  Domnului  ar  avea  dreptul  să  vină  cei botezaţi  cu  apa  în 
pruncie, indiferent de starea lor duhovnicească” 
11. Obiecţie:  “Nu  găsim  botezul  pruncilor  peste  tot  în  Biserică,  aşa  cum  era 
circumcizia în Adunarea lui Israel din Vechiul Testament” 
Concluzii 
1. Respingerea botezului pruncilor este dăunătoare 

1 
 2. Rolul şi semnificaţia botezului 
3. Responsabilitatea părinţilor (sau tutorilor) pentru copiii botezaţi în pruncie 
4. Responsabilitatea fiecărui om botezat în pruncie 
5. Responsabilitatea bisericilor locale 
    
PREFAȚA AUTORULUI
Conținutul  acestor  discursuri  a  fost  prezentat  în  două  predici,  în  biserica  din 
localitatea  Freehold,  New  Jersey,  pe  29  septembrie  1834.  Unii  ascultători  și­au 
exprimat  dorința  să  vadă  acest  conținut  publicat  sub  forma  unei  cărți. Astfel,  m­am 
gândit  că este potrivit să revizuiesc conținutul, să­l fac mai cuprinzător și să îl prezint 
în  această  formă.  Subiectul  cărții  a  dat  naștere  la  multe  discuții  aprinse,  și  ar  putea 
părea  la prima vedere o  lucrare  scrisă  din  exces de  zel,  sau  poate chiar cu intenții nu 
tocmai  bune,  care  să  tulbure  comunitatea  creștină  prin  încă  o  lucrare  scrisă  despre 
botezul copiilor  mici. Dar  frații noștri baptiști (sau anti­pedobaptiști, adică aceia care 
resping  botezul  copiilor  mici)  nu  par  să  se  liniștească  vreodată  cu  privire  la  acest 
subiect.  Și  deoarece  frământarea  lor  constantă asupra acestei controverse pare să  fie 
cauza de care depinde existența lor ca denominațiune, nu ne putem aștepta ca ei să se 
liniștească  în  această  direcție. Importanța deosebită  a  subiectului, atât  cât pot  estima 
eu,  și  speranța  că această  carte  mică  va fi folositoare  unor creştini care riscă  să cadă 
în  capcanele  greșelii,  fără  posibilitatea  să  consulte  lucrări  scrise  mai  voluminoase: 
aceste  două  motive  m­au determinat  să pregătesc  acest  material pentru publicare sub 
formă de carte. 
Scopul  meu  nu  este  să scriu doar pentru cei învățați, ci să prezint subiectul pe scurt, 
pe  înțeles,  simplu,  într­un  mod  potrivit  chiar  și  pentru  aceia  care  nu  citesc  multe 
cărți.  Prin  urmare,  m­am  ferit  înadins  să  cuprind  mult  mai  multe  lucruri  care  au 
legătură  cu  acest  subiect  și  se  regăsesc  în  scrieri  mai  voluminoase.  M­am  ferit 
înadins  să  pășesc  prea  departe  în  domeniul discuțiilor filologice;  am menționat doar 
atât cât a fost absolut necesar pentru atingerea scopului meu. 
Îmi  cunosc  inima: nu vreau să rănesc sentimentele vreunui om, nici să stârnesc vreo 
ceartă.  Vreau  să  ofer  un  mic  ghid,  mai  potrivit  decât  oricare  alt  ghid  pe  care  l­am 
întâlnit, spre folosul acelor credincioși [1] care sunt atacați în continuu, și uneori puși 
în  încurcătură  de  către  vecinii  lor  baptişti  cu  privire  la  subiectul  botezului  copiilor 
mici. Binecuvântarea divină să fie peste această carte, acest dar umil! 
Samuel Miller ­­ Iulie 1834, Princeton 
[1]  În  textul  original,  este  folosit  termenul  prezbiterieni  (ramură  a  Bisericii 
Reformate, creștini protestanți care practică botezul copiilor), n. tr. 
CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI
  Această  carte  cuprinde  o  cercetare  amănunțită  cu  privire  la  temeiurile  biblice, 
raționale  și  istorice  ale  doctrinei  și  practicii  botezului  pruncilor,  în  cadrul 
2 
creștinismului.  Cartea  publicată  iniţial  în  limba  engleză  cuprinde  trei  părți  și  este 
intitulată:  "Infant  Baptism,  Scriptural  and Reasonable:  and Baptism by Sprinkling or 
Affusion,  the Most Suitable and Edifying Mode". Această traducere în limba romana 
cuprinde  doar  primele  două  părți:  zece  argumente  detaliate  pe  baza  cărora  este 
întemeiată  doctrina  adusă  în  discuție,  împreună  cu  unsprezece  obiecții  pe  care  le 
aduc  unele  grupări  creștine  împotriva  botezului  pruncilor.  Cea  de­a  treia  parte,  cu 
referire  la  modul  fizic  de  administrare a  botezului  cu  apă,  nu  se leagă  în  mod direct 
de scopul traducerii și nu este inclusă aici. 
  Aşa  cum  spune  însuși  autorul,  scopul  principal  al  scrierii  este  să  prezinte  o 
cercetare  amănunțită  asupra  botezului  pruncilor,  în  special  pentru  credincioșii  din 
bisericile  care  respectă  această  doctrină.  Autorul  atrage  atenția  asupra 
responsabilităților  care  însoțesc  această  practică,  pentru  bisericile  locale,  părinți  și 
copii. 
  Vom  găsi  în  repetate  rânduri  exprimarea  "frații  noștri  baptiști",  când  se  aduc  în 
atenție  susținerile  acestora  cu  privire la  subiectul abordat.  Este  exprimarea autentică 
a  autorului,  iar  nu  vreo  traducere  părtinitoare.  Rog  însă  pe  cititorii  atenți  și  serioși, 
așa cum ar trebui să facă și în studiul Bibliei, să ia seama la contextul istoric în care a 
fost  scrisă  această  carte.  În  anul  1834,  Samuel  Miller  pune  sub  analiza  două 
perspective  diferite  care  privesc  botezul  pruncilor.  O  perspectivă  susține  această 
practică,  biblică,  logică,  curățată  superstițiile  și  adăugirile  omului  de­a  lungul 
secolelor.  Cealaltă  perspectiva  respinge  botezul  pruncilor;  ea  a  fost  conturată  cu 
putere  de  către  anabaptişti,  iar  mai  târziu  de  către  baptiști.  Așadar,  prin  exprimarea 
"frații  noștri  baptiști" nu se  intenționează  atacuri  împotriva cultului baptist în sine, ci 
se  pune  sub  cercetare  perspectiva susținută de  ei, ținând cont că în vremea și în locul 
scrierii  acestei  cărţi,  era  deja  conturat  grupul  creștinilor  anti­pedobaptiști  (care 
resping botezul pruncilor), iar baptiștii erau cei mai numeroși din acest grup. 
  Pe  lângă  anabaptişti  și  baptiști,  de­a  lungul  timpului  s­au  mai  conturat  şi  alte 
mișcări  creștine  mai  recente  care  resping  botezul  pruncilor  pe  aceleaşi  principii  ca 
ale  lor.  În  România,  dintre  cei  mai  numeroși  menționăm  penticostalii,  adventiștii, 
creștinii după Evanghelie, mișcări independente sau non­denominaționale etc. 
  Mișcările  creștine care susțin botezul pruncilor și care erau deja conturate în timpul 
lui  Samuel  Miller,  în  afară  de  bisericile  tradiționale  (cea  catolică  și  cea  ortodoxă) 
cuprind  luterani,  reformați  (inclusiv  prezbiterieni),  anglicani,  metodiști  etc. 
Credincioşi  din  acele  denominațiuni  se  găsesc  și  în  România,  unde  au  luat  fiinţă  şi 
două  mișcări  creștine  mai  recente,  începând  cu  anii  1920,  “Oastea  Domnului”  și 
“creștinii  după  Scriptură”,  cunoscuţi  astăzi  sub  numele  de  cultul  creştin  “Biserica 
Evanghelică Română”. 
  Această  traducere  este  în  primul  rând  pentru  toți  aceia  care  vor  să  înțeleagă  bine 
temeiurile  botezului  pruncilor.  Contextul  de  astăzi  este asemănător cu acela în care a 
scris  autorul. Mulți dintre cei care au fost deja botezați în pruncia lor, și prin harul lui 

3 
Dumnezeu  au ajuns  mai apoi să  fie  născuți  din nou,  sunt  asaltaţi  de către cei care au 
alte convingeri cu privire la botezul în apă. 
  Alături  de  temeliile  solide  ale  botezului  pruncilor,  veți  citi  în  detaliu  despre 
adevărurile  și  responsabilitățile  care  însoțesc  această  rânduială.  În  această  privință, 
așa cum  autorul  spunea în  vremea  lui,  atât adunările locale, cât și părinții și copiii au 
multe  lucruri  de  îmbunătățit  în  comportamentul  și  deciziile  lor,  în  legătură  cu 
angajamentele implicate la botezul pruncilor. 
  Invit  fiecare  creștin  sincer  și  curios,  oricare  ar  fi  convingerile  sale  cu  privire  la 
botezul  pruncilor,  să  cerceteze  cu  atenție  și  în  mod  cinstit  aspectele  prezentate aici, 
părăsind prejudecățile măcar pentru moment. Recomand citirea capitolelor în ordinea 
lor  şi  în  întregime,  deoarece  autorul  face  referire  la  idei  exprimate  în  paginile  de 
dinainte.  Sunt  încredinţat  că aceia  care  vor  citi cu atenţie vor avea numai de câștigat, 
și  vor  căpăta  o  înțelegere  mai  bună  cu  privire  la  legămintele  prețioase  din  Vechiul 
Testament,  amintite  deseori  în  Noul  Testament;  mai  ales  cu  privire  la  legământul 
făcut  de  Dumnezeu  cu  Avraam,  în  care  "toate  familiile  pământului"  aveau  să  fie 
binecuvântate  (Geneza  12:3).  Acest  legământ  care  ne cuprinde  și  pe  noi astăzi, prin 
harul lui Dumnezeu, prin credință. 
Şi,  dacă  sunteţi  ai  lui  Hristos,  sunteţi  „sămânţa”  lui  Avraam,  moştenitori  prin 
făgăduinţă. (Galateni capitolul 3) 
Şi  aceasta,  pentru  ca  să  fie  tatăl  tuturor  celor  care  cred,  măcar  că  nu  sunt  tăiaţi 
împrejur;  ca,  adică,  să  li  se  socotească  şi  lor  neprihănirea aceasta; şi pentru ca  să 
fie  şi  tatăl  celor  tăiaţi  împrejur,  adică  al  acelora  care,  nu  numai  că  sunt  tăiaţi 
împrejur,  dar  şi  calcă  pe  urmele  credinţei  aceleia  pe  care  o  avea  tatăl  nostru 
Avraam,  când  nu  era  tăiat  împrejur.  De  aceea  moştenitori  sunt  cei  ce  se  fac  prin 
credinţă,  pentru  ca  să  fie  prin  har,  şi  pentru ca făgăduinţa să  fie  chezăşuită  pentru 
toată  sămânţa  lui Avraam:  nu  numai  pentru  sămânţa  aceea  care este  sub Lege, ci şi 
pentru  sămânţa  aceea  care  are  credinţa  lui  Avraam,  tatăl  nostru  al  tuturor,  după 
cum  este  scris:  „Te­am  rânduit  să  fii  tatăl  multor  neamuri.”  El,  adică,  este  tatăl 
nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut. (Romani capitolul 4) 
 Nicoară D. 
 septembrie 2014 
Botezul copiilor mici - biblic şi rațional
Partea întâi
După  ce  a  fost  botezată,  ea  şi  casa  ei,  ne­a  rugat  şi  ne­a  zis:  "Dacă  mă  socotiţi 
credincioasă  Domnului,  intraţi  şi  rămâneţi  în  casa  mea."  (Faptele  Apostolilor 
16:15) 
Aşa  cum  un  om  are  atât  un  trup,  cât  şi  un  suflet,  Dumnezeu  a  găsit  potrivit,  în 
înţelepciunea  Lui,  să  stabilească  anumite  lucruri  care  să  atingă  atât  simțurile,  cât  și 
conștiința  și  inima  noastră.  Sau  altfel  spus,  care  ar  putea,  folosindu­se  de  simțurile 

4 
noastre,  să  ne  atingă  sufletul  şi  să  ne  aducă  beneficii.  Căci  dacă  trupul  omului  în 
această  lume  "a  păcatului  și  a  morții"  devine  deseori  sursă  de  ticăloşie  și  suferinţă, 
totuşi  prin  harul  lui  Dumnezeu  trupurile  noastre  să  devină  izvoare  de  fericire  și 
mijloace de creştere în viața de credinţă. 
Dar, chiar dacă simțurile noastre exterioare sunt implicate, nu trebuie să li se acorde 
autoritate  nemărginită.  Drept  urmare,  rânduielile  exterioare  și  ceremoniile  din 
creștinism  sunt  puține  și  simple,  dar  foarte  potrivite  și  importante.  Avem doar două 
"acte  de  cult"  ("sacramente" ­ v. nota explicativă T1),  unul simbolic pentru curățirea 
spirituală,  iar  celălalt  simbolic  pentru  hrănirea  spirituală,  de  care  avem  nevoie  atât 
pentru a fi fericiţi cât și pentru a ne putea împlini îndatoririle noastre. Pentru unul din 
aceste  acte  de  cult  avem o  referință  directă în  porunca inițială dată de Învățător către 
apostoli:  “Duceţi­vă  şi  faceţi  ucenici  din  toate  neamurile,  botezându­i  în  Numele 
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi­i să păzească tot ce v­am poruncit. 
Şi  iată  că  Eu  sunt  cu  voi  în  toate  zilele,  până  la  sfârşitul veacului."  (Marcu  16:15; 
Matei  28:19­20)​ .  Și,  drept  urmare,  oriunde  a  fost  primită  Evanghelia,  vom  găsi 
sfântul  botez administrat  cu  respect, ca  un  semn și o pecete de membru în familia lui 
Hristos.  Astfel,  în  pasajul  din  Faptele  Apostolilor  16:15,  o  femeie  numită  Lidia,  o 
vânzătoare  de  purpură,  din  cetatea  Tiatira,  a  auzit  pe  Pavel  și  Sila  predicând 
Evanghelia  în orașul  Filipi. Și  "Domnul i­a  deschis  inima,  ca  să ia  aminte  la cele ce 
spunea  Pavel. După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne­a rugat şi ne­a zis: 'Daca mă 
socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea' ". (Fapte 16:14­15). 
Propun,  prietenii  mei,  ca  pornind  de  la  aceste  cuvinte să  ne  apropiem  de  subiectul 
botezului  creștin.  Sunteţi  conştienţi  că  acesta  este  un  subiect  pe  marginea  căruia 
există  neînţelegeri  printre  creștini.  Voi  încerca  aşadar,  prin  harul  lui  Dumnezeu,  cu 
toată  sinceritatea  și  nepărtinirea,  să  cercetez  ceea  ce  învaţă  Scripturile  cu  privire  la 
această  rânduială  şi  care  a  fost  practica  ei,  în  cele  mai  bune  vremuri  ale  Adunării 
creștine,  precum  și  în  vremurile  care  au  urmat.  Permiteţi­mi  să  vă  vorbesc  cu 
seriozitate,  fiind  deopotrivă  conştienţi că  noi  suntem aceia  care,  peste  puţină vreme, 
ne vom înfăţişa​  "înaintea scaunului de judecată al lui Hristos"​  ​
(2 Corinteni 5:10). 
Există  două  întrebări  cu  privire  la  botez  pe care le aduc  în atenție.  Cine sunt aceia 
potriviţi pentru  această  rânduială?  Și  în ce fel ar trebui să fie administrat botezul? Ne 
vom îndrepta acum atenția către prima întrebare. 
Cine sunt aceia consideraţi potriviţi pentru botezul creștin?
Nu  ne  îndoim  de  faptul  că  botezul  trebuie  să  fie  aplicat  tuturor  persoanelor  adulte 
care  mărturisesc  credința  în  Hristos  și  ascultarea  față  de  El,  care  nu  au  fost  mai 
înainte  botezate  în  apă. În  această privinţă, toți aceia care consideră botezul în apă ca 
poruncă,  inevitabil  vor  fi  de  acord.  Dar  ştim  că  există  un  respectabil  număr  de 
creștini  printre  noi  care  consideră  și  afirmă  cu  încredere  că  botezul  ar  trebui  să  se 
limiteze doar  la  adulţi.  Ei insistă, spunând că  atunci când creștinii îşi aduc copiii și îi 
dedica lui  Dumnezeu,  pentru a  primi botezul  cu  apă  în numele Tatălui, al Fiului și al 
5 
Sfântului Duh, este pervertită în întregime această rânduială creştină importantă, și se 
face  în  mod  greșit.  Noi  respectăm  sinceritatea  și  evlavia  multora  dintre  cei  care 
susţin  astfel  de  opinii;  dar  noi suntem  bine încredinţaţi  că  ei  sunt  aceia  care  comit  o 
greşeală,  şi  încă  una  însemnată  și  dăunătoare,  care  are  consecinţe  nefericite  asupra 
intereselor Adunării  lui  Dumnezeu. Suntem siguri că Adunarea vizibilă este alcătuită 
nu  numai  din  aceia  care  trăiesc  viaţa  de  credinţa  creştină  în  mod  personal,  ci  este 
alcătuită  de  asemenea şi din  copiii lor. Noi suntem datori nu doar să­L mărturisim pe 
Hristos înaintea  oamenilor, ci de asemenea,  să­i aducem  pe copiii noştri, cu credință 
și  dragoste,  ca  să  îi  prezentăm  înaintea  Domnului,  în  această  rânduială,  care  este  o 
pecete  a  legământului  lui  Dumnezeu  cu  poporul  lui,  dar  și  un  simbol  pentru  acele 
binecuvântări  spirituale  de  care,  atât  noi  cât  și  copiii  noștri,  fiind  cu  toţii  păcătoşi, 
avem neapărată nevoie. 
Pentru  a  susţine  acest  punct  de  vedere  cu toată convingerea,  motivele noastre  sunt 
următoarele: 
Argumentul I: Teologia legământului ca fundament
În  toate  legămintele  lui  Dumnezeu  cu  poporul  Lui,  începând  din  cele  mai  vechi 
timpuri  și  în  toate  perioadele, copiii  din  popor  au  fost incluşi.  Acesta  a  fost cazul  în 
ceea  ce  privește  primul  legământ,  făcut  cu  Adam în  Eden:  cu acest lucru  suntem cu 
toţii  de  acord.  Cu  siguranță,  sunt  de  acord  şi  toți  aceia  care  au  păreri  diferite  cu 
privire  la  botezul  copiilor. Încălcarea acelui  legământ a  avut  consecinţe grave pentru 
toţi  urmaşii  lui  Adam:  aceasta  constituie  o  mărturie  tristă  pe  care  o  recunoaştem cu 
toţii.  Legământul  făcut  cu  Noe,  după  potop,  a fost  asemănător în  privinţa  urmaşilor. 
Limbajul  folosit acolo  a  fost: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră 
care  va  veni  după  voi"  (Geneza  9:9).  Legământul  cu  Avraam  a  fost  la  fel  de 
cuprinzător  în  privinţa  copiilor.  Dumnezeu  spune:  "Iată  legământul  Meu,  pe  care­l 
fac cu  tine  [...]  Voi  pune  legământul Meu între Mine şi tine  şi  sămânţa  ta după tine, 
din neam în neam" (Geneza 17:4,7). 
Legămintele  stabilite  în  Sinai  și  Moab  au cuprins în  mod  clar copiii, și le­au oferit 
atât  lor  cât  şi  părinţilor  lor,  o  serie  de  binecuvântări  sau  blesteme,  promisiuni  sau 
amenințări.  Drept  urmare,  atunci  când  Moise  era  la  sfârşitul  vieţii  lui,  s­a  adresat 
poporului  astfel:  "Astăzi  staţi  înaintea  Domnului  Dumnezeului  vostru,  voi  toţi  [...] 
copiii  voştri,  nevestele  voastre,  [...]  stai  ca  să  intri  în  legământ  cu  Domnul 
Dumnezeul  tău"  (Deuteronom  29:10  ­12)​ .  Când ajungem  la  Noul  Testament, vedem 
aceeași trăsătură  a  legământului în  privinţa copiilor,  chiar  mai izbitor și mai puternic 
prezentată:  "făgăduinţa  aceasta  este pentru voi,  pentru  copiii  voştri şi pentru toţi cei 
ce  sunt  departe  acum,  în  oricât  de  mare  număr  îi  va  chema  Domnul  Dumnezeul 
nostru." (Faptele Apostolilor 2:39). 
Aşadar,  a  fost  prezentă  această  trăsătură  în  toate  legămintele  lui  Dumnezeu  cu 
poporul  Său,  din  toate  timpurile?  Oare  să  admitem  ideea  că  nu  ar  mai  fi  valabilă 
această trăsătură  în  legământul creştin din  Noul  Testament,  legământ  care, deși fiind 
6 
de aceeaşi natură cu acelea de dinaintea lui, le întrece pe toate prin privilegiile oferite 
și  prin  măreţia  făgăduinţelor  sale?  Aceasta  este  cu  neputinţă.  Nu  putem  accepta 
asemenea idee. 
Argumentul II: Legătura familiei, o dovadă raţională
Dar  mai  mult  decât  atât,  legătura  strânsă  și  trainică  dintre  părinți  și  copii  aduce  un 
argument  puternic  în  favoarea  statutului  de  membri  ai  Adunării,  pentru  copiii celor 
credincioși.  Glasul  naturii  aduce  o  puternică  susţinere  cauzei noastre. Gândul de  a­i 
despărţi  pe  părinți  de  descendenții  lor,  cu  privire  la  poziţia în care a dorit Dumnezeu 
să  îi  aşeze,  în  înţelepciunea  Lui  minunata  ­  acest  gând  este  la  fel  de  respingător  atât 
pentru  simţirile  creştineşti,  cât  și  pentru  legile  naturii  care  ne  înconjoară.  Prietenii 
mei, oare s­ar  putea ca  atunci când  tulpina este în Adunare, ramura să fie în afara ei? 
Atunci  când  părinţii  sunt  în  împărăția  vizibilă  a  Mântuitorului,  s­ar  putea  oare  ca 
pruncii  lor, fiind os din oasele lor și carne din carnea lor, să nu aibă nici o legătură cu 
aceasta împărăție? 
Această  despărţire  nu  a  existat  în  vreo  societate  pe  care  Dumnezeu  a  stabilit­o 
vreodată.  Nu  o  găsim  nici  în  societatea  civilă.  Copiii  se  nasc  cetățeni  ai  statului  în 
care  părinții  lor  locuiau  în  acel  moment.  În  virtutea  nașterii  lor,  ei  sunt  cetățeni  pe 
deplin,  legaţi  de  toate  îndatoririle,  și  beneficiari  la  toate  privilegiile  acestei legături, 
şi  le  vor  exercita când  devin  capabili  de  acest  lucru. De  aceste  îndatoriri, ei nu pot fi 
scutiţi.  De  aceste  privilegii,  ei  nu  pot  fi  lipsiţi.  Aşadar,  oare  ar  trebui  ca  acest 
principiu  atât  de  important  să  fie  ignorat  în  Adunarea  lui Dumnezeu?  Cu siguranță, 
acest  principiu  nu  este  mai  lipsit  de  putere  sau  mai  puțin  clar  în  ceea  ce  priveşte 
harul,  decât  în  ceea  ce  priveşte  ​natura  înconjurătoare.  Asemănările  găsite  în  toate 
timpurile  şi  modul cum lucrează Dumnezeu,  sunt  prea  evidente ca să poată fi trecute 
cu  vederea  într­o  cercetare  ca  aceasta,  pe  care  o  facem  aici.  Dar  ne  vom  îndrepta 
către dovezi și concluzii stabilite chiar şi mai clar, în Sfânta Scriptură. 
Argumentul III: Dumnezeu a hotărât să includă copiii în Adunare
Vedem clar  că în  Adunarea lui Dumnezeu din perioada Vechiului Testament, copiii 
au avut  statutul (sau calitatea) de membri.  Acest  lucru  este un semn hotărâtor al voii 
lui Dumnezeu cu privire la această chestiune. 
Nimeni  n­ar  putea  pune  la  îndoială  că  în  perioada  Vechiului  Testament,  copiii  au 
fost  de  fapt  membri  ai  Adunării  lui  Dumnezeu;  și,  ca  atare,  au fost  consideraţi  şi  ei 
persoane  potrivite  pentru  pecetea  legământului.  Când  Dumnezeu  l­a  chemat  pe 
Avraam  și  a  făcut  legământul  Lui  cu  el,  a  cuprins  urmaşii  lui  Avraam  în  acest 
legământ.  Mai  mult,  a  stabilit  şi  o  rânduială  prin  care  această  legătură  a  copiilor cu 
Adunarea vizibilă a  lui  Dumnezeu  avea să fie confirmată în mod public și pecetluita, 
iar  acest  lucru  să  se  facă  pe  când  copiii  erau  la  o  vârstă  fragedă, de  numai  opt zile. 
Dacă  adulții  evrei  au  fost  membri  ai  Adunării  lui  Dumnezeu  în  perioada  Vechiului 
Testament, atunci  cu siguranță şi copiii lor au fost de asemenea membri. Pentru ca ei 

7 
au  fost  aşezaţi  în  aceeași  poziţie  a  legământului,  și  au  avut  aceeaşi  pecete  a 
legământului pe trupul lor,  aşa cum au avut­o părinții lor adulți. 
Mai  mult,  acest  legământ  avea  în  vedere  binecuvântări  spirituale,  pe  lângă  cele 
vremelnice, pământeşti. Tăierea împrejur  este definită în mod clar, de către apostolul 
Pavel  inspirat  de  Duhul  Sfânt,  ca  o  “pecete  a  neprihănirii  care  se  capătă  prin 
credința” (Romani  4:11)​ . Aşadar,  ea  nu a fost doar o simplă promisiune cu privire la 
stăpânirea  ţării  Canaanului şi la bunăstarea pământească de acolo, ci tăierea împrejur 
a  confirmat  și  a  pecetluit un legământ în care toate familiile pământului  aveau  să fie 
binecuvântate  (Geneza  12:3).  Totuși,  aceasta  pecete  a  legământului  a  fost  în  mod 
solemn  stabilită  de  Dumnezeu  pentru a  fi aplicată  (și  a  fost,  în  adevăr, aplicată  timp 
de  aproape  două  mii  de  ani,  de  la  Avraam  până  la  Hristos),  copiilor  de  vârstă 
fragedă,  ca semn al apartenenţei lor la familia intrată în legământ cu Dumnezeu, și ca 
semn al dreptului lor la privilegiile legământului. 
Aşadar,  aici  avem  o  realitate  care  nu  poate  fi  ascunsă  sau  respinsă,  ci  este 
recunoscută  de  către  toți;  o  realitate  pe  care  cei  ce  susţin  botezului  copiilor  pot  sta 
ferm,  ca  pe  o  stâncă  neclintită.  Căci,  dacă  înțelepciunea  infinită  a  lui  Dumnezeu  a 
considerat  odinioară  că  este  bine  şi  potrivit  ca  pruncilor  să  li  se  aplice  "o  pecete  a 
neprihănirii  căpătate  prin  credința",  înainte  ca  aceştia  să  fie  capabili  să  exercite 
credință, atunci  cu  siguranță  este la fel  de potrivit şi acum. Botezul, care este în mod 
asemănător  o  pecete  a  neprihănirii  prin  credința,  poate  să  fie  aplicat  în  mod  corect 
chiar  de la  o  vârstă la fel  de fragedă.  Ceea ce sigur a existat odinioară  în poporul lui 
Dumnezeu,  stabilit  clar  de  Dumnezeu  Însuşi,  poate  să  continue  să  existe,  fără  să 
punem sub acuzare înțelepciunea sau bunăvoința lui Dumnezeu. 
Argumentul IV: Adunarea din Vechiul şi Noul Testament, aceeaşi în
esenţă
Aşadar,  recunoaştem  cu  toţii  că  pruncii  din  poporul  lui  Dumnezeu  în  perioada 
Vechiului  Testament  au  fost  membri  ai  Adunării,  la  fel  ca  părinții  lor.  Este  sigur  şi 
faptul  că Adunarea  lui  Dumnezeu  este  aceeași în esenţă, cum a fost în acea perioadă. 
Şi  bineînţeles,  este  drept  și  potrivit  ca,  respectând  principiul  lui  Dumnezeu,  copiii 
credincioşilor  trebuie  să  fie  membri  ai  Adunării  în  vremurile  noastre,  tot  aşa  cum 
erau odinioară cei din Adunare în perioada Vechiului Testament. 
Sunt  conștient  de  faptul  că  frații  noștri  baptiști  nu  sunt  de  acord  cu  această 
declarație. Ei afirmă  că  Adunările  lui  Dumnezeu  în  perioada Vechiului  Testament  și 
a  Noului  Testament  nu  ar  însemna  același  lucru,  ci  ar  fi  atât  de  diferite  în  esență, 
încât  nu  s­ar  putea  aplica  aceleași  principii  pentru  ambele.  Ei  susțin  că  perioada 
Vechiului  Testament  a  fost  un  fel  de  aranjament  politic,  având  un  caracter  mai 
degrabă  național  decât  spiritual;  și  că  atunci  când  evreii  au  încetat  să  mai  fie  un 
popor,  legământul sub care fuseseră  puşi, ar  fi fost  cu  totul dat la o parte, iar în locul 
lui  ar  fi  fost  introdus  un  legământ  de  un  caracter  cu  totul  nou  şi  diferit.  Dar  este 
foarte evident că acest punct de vedere este cu totul greşit. 
8 
 Legământul  avraamic  s­a  continuat  și,  ca  urmare,  a  existat  aceeaşi  Adunare  a  lui 
Dumnezeu  în  două  perioade  distincte (Vechiul  şi  Noul  Testament). Aceste lucruri se 
înţeleg  foarte  clar  din  Scriptură;  ele  reies  inevitabil din  principiile biblice  cu privire 
la  Adunarea lui  Dumnezeu.  Este  de­a  dreptul  uimitor modul  în care un creştin poate 
pune la  îndoială aceste chestiuni. Tot ce este esențial cu privire la aceeaşi Adunare în 
cele  două  perioade  se  regăseşte  în  Biblie  în  mod  evident.  Au  acelaşi  Conducător 
divin,  același  legământ  prețios,  același  plan  spiritual  măreţ,  același  sânge  ispășitor, 
același  Duh  care  sfinţeşte,  în  care  ne  bucurăm;  viața  și  măreţia  Adunării  Noului 
Testament, pe care  o  cunoaştem din mărturia Scripturii,  au  fost de  asemenea viața și 
măreţia  Adunării lui Dumnezeu înainte de venirea lui Mesia. Suntem siguri că un om 
ajuns  la  maturitate  este  același  individ  care  a  fost  atunci  cât  încă  era  un  copil  în 
braţele  mamei  lui.  Tot  aşa  putem  fi  siguri  că  Adunarea,  în  deplinătatea  luminii  și 
privilegiilor  ei,  după  venirea  lui  Hristos,  este  aceeași  Adunare  care,  timp  de  mai 
multe  secole  înainte,  deși  cu  mai  puţină  lumină  și  mai  puţine  privilegii,  totuşi  s­a 
bucurat  de  prezența  și  îndrumarea Conducătorului  ei  divin  în pustie,  după  cum  scrie 
în  mod clar  în Noul Testament (Faptele Apostolilor 7:38). Adevărul este ca apostolul 
Pavel,  insuflat  de  Duhul  lui  Dumnezeu,  în  epistola  către  Galateni,  compară  în  mod 
clar  poporul  legământului  din  perioada  Vechiului  Testament  cu  un  moștenitor  care 
nu  avea  încă  vârsta  suficientă.  "Dar,  câtă  vreme  moştenitorul  este  nevârstnic,  eu 
spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub 
epitropi  şi  îngrijitori,  până  la  vremea  rânduită  de  tatăl  său.  Tot  aşa  şi  noi,  când 
eram  nevârstnici,  eram  sub  robia  învăţăturilor  începătoare  ale  lumii.  Dar,  când  a 
venit  împlinirea  vremii,  Dumnezeu  a  trimis  pe  Fiul  Său,  născut  din  femeie,  născut 
sub  Lege,  ca  să răscumpere  pe cei  ce erau  sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea" 
(Galateni 4:1­6). 
Aşadar,  apostolul  insuflat  de  Duhul  lui  Dumnezeu,  în  epistola  către  Evrei, 
referindu­se  la  copiii  lui  Israel,  spune:  "şi  nouă  ni  s­a  adus  o  veste  bună  ca  şi  lor" 
(Evrei  4:2)​ .  Din  nou,  în  epistola  către  Corinteni,  spune:  "toţi  au  mâncat  aceeaşi 
mâncare  duhovnicească  şi  toţi  au  băut  aceeaşi  băutură  duhovnicească,  pentru  că 
beau  dintr­o  stâncă  duhovnicească  ce  venea  după  ei;  şi  stânca  era  Hristos."  (1 
Corinteni 10:3). ​ Ni se spune că "Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea 
[ziua  Domnului  Hristos]:  a  văzut­o  şi  s­a  bucurat."  (Ioan  8:56)​ .  Iar  despre  ceilalţi 
patriarhi  suntem  încredinţaţi  că  ei  au  văzut  făgăduinţele  Evangheliei  de  departe,  și 
le­au  acceptat.  Aşadar, Adunarea  lui Dumnezeu  în perioada  Vechiului  Testament  nu 
a  fost  doar  o  Adunare  constituită  de  Dumnezeu,  ci  a  fost  o  Adunare  a  Vestii  Bune 
[Evangheliei],  o  Adunare  a  lui  Hristos,  o  Adunare  construită  pe  "aceeaşi  temelie 
precum cea a apostolilor"​  (Efeseni 2:20). 
Dar  ceea ce  arata  în cel  mai  clar  și  evident mod  ca Adunarea  este  aceeaşi în esenţa 
în  cele  două  perioade  (Vechiul  şi  Noul  Testament),  este  acest  pasaj  memorabil  și 
decisiv,  din  capitolul  11  din  epistola  către  Romani, în  care  Adunarea lui Dumnezeu 

9 
ne  este  înfăţişata  prin  imaginea  unui  măslin.  Tot  cu  un  măslin  a  comparat  Domnul 
Adunarea  Lui  şi  prin  proorocul  Ieremia.  În  capitolul  11,  vorbind  poporului  despre 
legământul  lui  Dumnezeu  din  acea perioadă,  profetul Ieremia spune: "Măslin verde, 
gras  şi  cu  roade  frumoase  şi  plăcute  ­  este  numele  pe  care  ţi­l  dăduse  Domnul" 
(Ieremia  11:16)​ .  Dar  cu  privire  la  acest  măslin,  din  cauza  păcatului  oamenilor  care 
au părăsit pe Domnul, profetul  spune:  "cu vuietul unei  mari trosnituri  îl arde cu foc, 
şi  ramurile  lui  sunt  sfărâmate".  Vă  rog  să  comparaţi  pasajul  aceasta  cu  limbajul 
apostolului  Pavel  în  capitolul  11  din  epistola  către  Romani:  "Căci,  dacă  lepădarea 
lor a  adus împăcarea  lumii,  ce va  fi  primirea lor  din  nou, decât  viaţa din morţi? Iar 
dacă  cele  dintâi  roade  sunt  sfinte,  şi  plămădeala  este  sfântă;  şi dacă  rădăcina  este 
sfântă,  şi  ramurile  sunt  sfinte.  Iar  dacă  unele  din  ramuri  au  fost  tăiate,  şi  dacă  tu, 
care  erai  dintr­un  măslin  sălbatic,  ai  fost  altoit  în  locul  lor  şi  ai  fost  făcut  părtaş 
rădăcinii  şi  grăsimii  măslinului,  nu  te  făli  față de ramuri.  Dacă te făleşti,  să  ştii că 
nu  tu  ţii rădăcina,  ci  rădăcina  te  ţine pe  tine.  Dar  vei  zice:  "Ramurile  au fost tăiate, 
ca  să  fiu  altoit  eu."  Adevărat:  au  fost  tăiate  din pricina necredinţei  lor, şi tu  stai  în 
picioare  prin  credinţă:  nu  te  îngâmfa,  dar,  ci  teme­te!  Căci  dacă  n­a  cruţat 
Dumnezeu  ramurile  fireşti,  nu  te  va  cruţa  nici  pe  tine.  Uită­te,  dar,  la  bunătatea  şi 
asprimea  lui  Dumnezeu:  asprime  fata  de  cei  ce  au  căzut,  şi  bunătate  faţă  de  tine, 
dacă nu încetezi  să rămâi în  bunătatea  aceasta;  altminteri,  vei fi  tăiat  şi  tu. Şi chiar 
ei,  dacă  nu  stăruie  în  necredinţa,  vor  fi  altoiţi;  căci Dumnezeu  poate  să­i altoiască 
iarăşi.  Fiindcă,  dacă tu,  care ai  fost  tăiat dintr­un măslin care  din fire  era sălbatic, 
ai  fost altoit,  împotriva  firii  tale,  într­un măslin bun,  cu  cât mai  mult vor fi altoiţi ei, 
care sunt ramuri fireşti, în măslinul lor?" (Romani 11:15­24). 
Nu  putem  pune  la  îndoială  faptul  că  apostolul  vorbește  aici  despre  Adunarea  din 
Vechiul  Testament,  folosind  imaginea  unui  măslin  bun.  Acest  fapt  este  într­adevăr 
unul  recunoscut  de  toţi,  şi  de  frații  noștri baptiști.  Apostolul insuflat de Duhul  Sfânt 
spune  aici  despre  acest  măslin ca unele din ramurile lui fireşti (naturale), adică dintre 
evrei,  au  fost tăiate  din pricina  necredinței. Dar  care  a  fost  urmarea acestei tăieri?  A 
fost pomul distrus? Nicidecum! Apostolul ne învață exact contrariul. Este evident din 
limbajul  lui  că  rădăcina  și  trunchiul au rămas în  continuare;  iar Neamurile, ramurile 
unui  măslin "sălbatic din fire", au fost altoite în măslinul bun, deci în același pom din 
care  ramurile  dintâi  fuseseră  tăiate.  Poate  fi  ceva  mai  clar  să  descrie  faptul  că 
Adunarea este una şi aceeaşi în perioada Vechiului Testament şi în Noul Testament? 
Dar  aceasta  nu  este  totul.  Apostolul  ne  spune  că evreii urmează să  fie  aduşi înapoi 
de  la  răzvrătirea  și  rătăcirile  lor,  ca  să  intre  în  Adunarea  creștină.  Și în ce mod este 
descrisă  această  restaurare?  Altoirea  lor  din  nou,  chiar  în  măslinul  lor!  Cu  alte 
cuvinte,  măslinul  în  care  creștinii  dintre  Neamuri  au  fost  altoiţi  după  venirea  lui 
Hristos,  este acelaşi măslin vechi  din  care  oamenii vechiului legământ cu Dumnezeu 
erau ramurile fireşti. Atunci când evreii vor fi aduşi la un loc cu aceia dintre Neamuri 
în  Adunarea  creștină,  apostolul  spune  în  mod  clar  ei  vor  fi  altoiţi  din  nou  "în 

10 
măslinul  lor".  Cu  siguranță,  dacă  Adunarea  lui  Dumnezeu  din  Vechiul Testament  și 
cea  din Noul Testament  ar fi fost cu totul deosebite, trupuri separate, iar nu o singură 
Adunare  în  aspectele  ei  esențiale,  atunci  ar  fi  o  greşeală  de  exprimare  să îi  prezinte 
pe  evrei,  când  vor  fi  convertiţi  la  creștinism,  ca  şi  cum  vor  fi  altoiţi  din  nou  în 
măslinul lor. 
Argumentul V: Dumnezeu nu şi-a retras niciodată hotărârea în privinţa
copiilor
Am  văzut  aşadar  că  în  perioada  Vechiului  Testament  copiii  au  fost  membri  ai 
Adunării  încă  din  pruncia  lor.  Am  văzut,  de  asemenea,  că  Adunarea  din  Vechiul 
Testament  şi  cea  din  Noul  Testament este  una şi aceeaşi  în esenţa  ei. Acum suntem 
pregătiți  să  trecem  la  următorul  pas:  să  tragem  concluzia  că,  dacă  pruncii  au  fost 
cândva  membri  ai  Adunării  în  perioada  Vechiului  Testament,  iar  Adunarea  rămâne 
aceeași în  esenţă, atunci  fără îndoială  copiii  sunt  încă  membri, dacă nu cumva găsim 
vreo  poruncă  a  lui  Dumnezeu  care  să­i  excludă  din  Adunare.  Deoarece  a  existat  o 
hotărâre  divină  directă  care  i­a  adus  în  cadrul  legământului  și  le­a  oferit  un  loc  în 
Adunare,  atunci  în  mod  evident,  ar  trebui  să  existe  o  hotărâre  divină  la  fel  directă, 
dacă  am  dori  să  anulăm  vechile  lor  privilegii  și  să­i  scoatem  din  familia 
legământului.  Iar  dacă  nu  putem  găsi  o  asemenea  hotărâre  directă,  atunci  înseamnă 
că ei sunt încă membri  în  Adunare.  Dar  vă  întreb: s­ar putea găsi o astfel de hotărâre 
pentru anulare  și  excludere?  Nu!  Acest lucru  nu a fost niciodată posibil, și nici nu va 
fi vreodată. 
Includerea  copiilor  în  Adunare,  prin  hotărâre  divină,  este  un  fapt  de  necontestat. 
Faptul  că  Adunarea  este  una  şi  aceeaşi  în  cele  două  perioade,  nici acest  lucru nu se 
poate  contesta  în  mod  cinstit.  Continuitatea  legământului  avraamic,  în  care  nu doar 
descendenții  direcți  din  Avraam,  ci  "toate  familiile  pământului"  aveau  să  fie 
binecuvântate,  şi  acesta  este  un  fapt  de  necontestat  (Geneza  18:18,  22:18,  26:4).  Și 
nu  vom  găsi  nici  un  indiciu  în  Noul  Testament  pentru  a  retrage  privilegiile 
importante  acordate  copiilor  de  credincioși.  Dacă  recunoaştem  faptul  că  privilegiile 
acestea  nu  au  fost  niciodată  retrase  în  mod  oficial,  atunci  desigur  ele  rămân  în 
vigoare în continuare. Creştinii care susţin botezul copiilor nu sunt nevoiţi să caute în 
Noul  Testament  vreo  poruncă  specială  în  favoarea statutului de membri  ai  Adunării 
pentru  copiii  de  credincioși.  Porunca  a  fost  dată  în  cel  mai direct  şi  oficial  mod, cu 
aproape  două  mii  de  ani  înainte  de  perioada  Noului  Testament  (în  vremea  lui 
Avraam).  Şi  pentru  că  nu  a  fost  niciodată  anulată  acea  poruncă,  atunci  ea  rămâne 
ferm în vigoare, bineînţeles. 
Este  trist  faptul  că  frații  noștri  baptiști  nu  vor  să  înţeleagă  şi  să  recunoască 
dimensiunile  şi  importanţa  acestui  adevăr  cu  privire  la  Adunare.  În  Vechiul 
Testament,  copiii  mici  în  vârstă  de  numai  opt  zile,  erau  recunoscuţi  ca  membri  ai 
unui  popor  în  legământ  cu  Dumnezeu,  închinat  lui  Dumnezeu  atât  pentru 
binecuvântările  spirituale,  cât  și  pentru  binecuvântările  pământeşti.  Era  o  Adunare 
11 
pecetluită  cu  o  pecete  a  legământului,  prin  care  au  fost  incluşi  în  mod  oficial  şi 
copiii,  că  sămânța  a  celor credincioși,  pentru a  fi  în  întregime și pentru  totdeauna  ai 
Domnului.  Oare  poate  fi  batjocorit  statutul  de  membru  în  Adunare  pentru  un  prunc 
(aşa cum  se  întâmplă  deseori astăzi), fără a batjocori pe Dumnezeu care a fost alături 
de  "Adunarea  israeliţilor  din  pustiu"  (Fapte 7:38),  Acela  ale Cărui  căi sunt înțelepte 
și drepte? 
Argumentul VI: Botezul în locul tăierii împrejur, ca pecete exterioară a
legământului
Următorul  pas  este  să  arătăm  că  botezul  a  venit  să  înlocuiască  tăierea  împrejur,  și 
prin  urmare  că  botezul  este  drept  și  corect  aplicat  şi  pentru  acelaşi  categorii  de 
persoane,  cum  era  tăierea  împrejur.  Când  spunem acest lucru,  ne  referim nu doar  la 
faptul  că tăierea împrejur  (circumcizia) este  lăsata  la o parte în Adunarea din vremea 
Noului  Testament şi că  botezul  în apa a  fost introdus, ci şi la faptul că botezul ocupă 
exact  același  loc,  ca  rânduiala  de  inițiere  hotărâtă  de  Dumnezeu  în  Adunare.  De 
asemenea, are acelaşi înţeles, ca simbol moral. 
Semnificația  și  aspectul  tăierii  împrejur  au  fost  în  primul  rând  spirituale.  Tăierea 
împrejur  a  fost  pecetea  unui  legământ  care  n­a  avut  în  vedere  doar  stăpânirea 
Canaanului  și  făgăduinţele  pământeşti  legate  de  şederea  poporului  Israel  în  țara 
aceea.  Ci  avea  în  vedere  în  primul  rând  binecuvântări  mai  mari  și  mai  importante, 
acelea  care  sunt  aduse  prin  Mesia, prin  care  "toate familiile pământului" aveau să fie 
binecuvântate. Așa este  și  cu  botezul în  apă. În timp ce atestă o legătură exterioară și 
pecetluieşte  privilegii  exterioare,  botezul  este  aşa  cum  a  fost  tăierea  împrejur,  o 
"pecete  a  neprihănirii  care  se  capătă  prin  credința"  (Romani  4:11),  și  se  referă  în 
primul  rând  la  foloasele  lucrării  şi  domniei lui  Mesia.  Tăierea  împrejur era  un  semn 
vizibil pentru  membrii  din  familia lui Dumnezeu, un semn vizibil al legăturii lor prin 
legământ  cu Acesta.  Aşa este  şi  botezul. Tăierea  împrejur a fost rânduiala aceea care 
a  marcat  sau  a confirmat  în mod  public, intrarea  în  familia vizibilă a  lui  Dumnezeu. 
Acelaşi  lucru  face  şi  botezul.  Tăierea  împrejur  a fost  o pecete  de  curățire  și  puritate 
morală.  Aşa  este  şi  botezul,  pentru că  face  referire  la  iertarea  păcatelor  prin sângele 
lui  Hristos,  și  naşterea  din  nou  prin  Duhul  Său;  și  ne  învață  că  noi  suntem  din  fire 
vinovați  și  păcătoşi,  că  avem  nevoie  de  iertarea  și  harul  sfințitor  al  lui  Dumnezeu, 
aduse  prin  Răscumpărătorul  cel  răstignit.  Cu  siguranță,  aceasta  este  cea  mai 
puternică  temelie  pentru  a  afirma  că  tăierea  împrejur  a  fost  înlocuită  cu  botezul. 
Tăierea  împrejur  în  carne,  aşa  cum  suntem  cu  toţii  de  acord,  a  fost  suspendată  ca 
semn  pentru  credincioşi.  Botezul  a  venit  în  locul  ei,  înseamnă  același  lucru, 
pecetluieşte  același  legământ  și  reprezintă  o făgăduință pentru aceleași binecuvântări 
duhovniceşti. 
Aşadar,  cine  oare  s­ar  putea  îndoi  de  faptul  că  este  potrivit  să  se aplice  botezul în 
apă chiar şi în cazul pruncilor? 

12 
 Deși  botezul  înlocuieşte  tăierea  împrejur,  totuşi  există  aspecte  în  care  cele  două 
diferă.  Dar  diferenţele  stau  tocmai  în  acele  aspecte  în  care  perioada  Noului 
Testament  diferă  de  cea  a  Vechiului  Testament,  adică  prin  caracterul  mai  extins  și 
mai  puțin  ceremonial.  Botezul  nu se  limitează  la  a  opta zi,  ci  poate fi  administrat  în 
orice  moment și loc. Nu  se limitează doar  la  partea bărbătească (aşa  cum  era  tăierea 
împrejur).  Asemeni  perioadei  Noului  Testament,  când  harul  este  mai  cuprinzător, 
botezul  marchează  un  privilegiu  cuprinzător,  și  este administrat  într­un  mod care ne 
amintește  că  "nu  mai  este  nici iudeu,  nici  grec, nu mai  este nici  rob, nici  slobod,  nu 
mai  este  nici  parte  bărbătească,  nici  parte  femeiască"  în  perioada  creștină.  Nu  se 
mai face deosebire pe aceste criterii, ci toți suntem una în Domnul Iisus Hristos. 
Argumentul VII: Botezul familiilor (caselor) în Noul Testament
Faptul  că  în  perioada  apostolilor  găsim  în  mod  repetat  principiul  botezului  casei 
(familiei) constituie un argument puternic în favoarea botezului pruncilor. 
Cei care au făcut cercetări şi care au cunoştinţă despre obiceiurile vechi ale evreilor, 
afirmă  că  în  perioada  Vechiului  Testament  era  obiceiul  ca  atunci  când  veneau 
prozeliți  din  alte  popoare  la  iudaism,  toți  copiii  familiei  lor  erau  indiscutabil 
recunoscuţi  ca  şi  membri  în  Adunare,  împreună  cu  părinții  lor.  Și pe  baza credinței 
părinților  lor,  toți  cei  de  parte  bărbătească,  copii  și  adulți,  erau  tăiați  împrejur;  iar 
toată  familia,  atât  bărbați  cât  și  femei,  erau  botezaţi  în  apă  şi  astfel  incluşi  în 
comunitatea  poporului  aflat  în  legământ  cu  Dumnezeu  [1].  Asemănător,  când 
cercetam  istoria  Noului  Testament,  aflăm  că  apostolii  (care  erau  cu  toții  evrei, 
desigur obișnuiți  cu  această practică)  au  adoptat în  lucrarea lor același principiu de a 
primi  și  a  boteza  familiile  întregi  pe  baza  credinței  părinților.  Pe  acest  principiu  au 
acționat  într­un mod  clar  şi  izbitor. Când "Domnul i­a deschis inima, ca să ia aminte 
la  cele  ce  spunea  Pavel"​ ,  ni  se  spune  că  Lidia  "a  fost  botezată,  ea  şi  casa  ei" 
(Faptele  Apostolilor  16:14­15)​ .  Când  temnicerul  din Filipi  a crezut,  au  fost botezaţi 
"el  și  toți  ai  lui,  îndată"  (Faptele  Apostolilor  16:33)​ .  De  asemenea,  citim  şi  despre 
"casa lui Stefana"  că  a  fost botezată în  întregime (1  Corinteni  1:16).  Deşi nu suntem 
siguri  că  au  existat  copii  mici  în  oricare  dintre  aceste  familii,  este  totuşi  foarte 
probabil  să  fi  existat.  În  orice  caz,  principiul  botezului  familiei,  adică  primirea 
tuturor  membrilor  tineri  ai  acestor  familii  pe  baza  credinţei  capului  familiei,  acest 
principiu este  stabilit în  mod clar și definitiv în Scriptură. Principiul acesta constituie 
o temelie pe care creştinii care susţin botezul copiilor pot sta cu încredere neclintită. 
Acum  daţi­mi  voie  să  întreb,  cunoaşteţi  vreun  caz de botez  al  întregii familii,  care 
să  se  fi  întâmplat  în  lucrarea  vreunui  pastor  baptist?  S­a  întâmplat  oare,  în lucrarea 
unui  pastor  baptist,  ca  atunci  când  părinții  unei  familii  numeroase  s­au  convertit  la 
creştinism,  să  fi  fost  botezați "​ ei și toţi ai  lor  îndată​
"?  Putem afirma  cu  încredere  că 
astfel  de  cazuri,  dacă  exista,  sunt  foarte  rare.  De  ce?  Evident,  pentru  că frații  noștri 
baptiști nu acționează în această privinţă după principiile stabilite în Noul Testament, 
principii după care au acţionat primii creștini, apostolii. 
13 
Argumentul VIII: Privilegiile legământului n-au fost retrase niciodată cu
privire la copii
Încă  un  lucru  foarte  important:  nu  ne  putem  imagina  că  privilegiile  și  statutul 
copiilor  ca  membri  ai  Adunării  (lucruri  pe  care  primii  creștini,  evrei  fiind,  le 
cunoşteau  de multă vreme  şi  erau  obişnuiţi cu ele)  s­ar fi putut retrage brusc în Noul 
Testament,  fără  să  rănească  inimile  părinților  și  fără  să  producă  în  sufletul  lor 
sentimente  de  revoltă  și  nemulţumire  împotriva  “noii  orânduiri”  al  lui  Dumnezeu. 
Dar  nu  găsim  nicio  referinţă  de  acest  fel  înregistrata  în  istoria  Noului  Testament. 
Tăcerea  Scripturii  în  acest  aspect  nu  prezintă  nicio  de  dificultate  pentru  principiile 
botezului  copiilor.  Vechiul  principiu  prin  care  copiii  erau  membri  ai  Adunării 
(principiu  foarte  drag  părinţilor)  a  continuat  să  existe  la  fel  ca  înainte.  Fiind  clar 
faptul  că Adunarea este una şi aceeaşi în esenţă, în cele două perioade, primii creștini 
nu  aveau  nevoie  de  vreo  poruncă  nouă,  clară  şi  directă  pentru  a  include  copiii  în 
familia  legământului.  Fiindcă  privilegiul  acesta  nu  a  fost  niciodată  anulat,  atunci cu 
siguranţă  el  a  continuat  să  existe.  O  nouă  poruncă  oficială  de  la  Dumnezeu  în 
favoarea  acestui privilegiu  ar fi  fost întru totul  de prisos.  Mai  ales fiindcă  s­a înţeles 
în  mod  clar,  din  aspectele  perioadei  harului,  ca  în  loc  de  a  se  retrage  sau  micşora 
privilegiile, ele au fost mai degrabă înmulțite și lărgite. 
Dar  frații  noștri  baptiști  sunt  nevoiţi  să presupună  că primii creștini, care erau evrei 
și  fuseseră cândva  obişnuiţi să  îşi  considere copiii lor iubiţi ca fiind părtaşi împreună 
cu ei  înșiși  la privilegiile și promisiunile aduse de legământul cu Dumnezeu, aceia au 
ajuns  brusc la  înţelegerea  ca atunci  când Adunarea  Noului Testament a fost stabilită, 
privilegiile  și  promisiunile  legământului  nu  au  mai  fost valabile  şi  pentru copiii lor. 
Că  aceşti copii aveau, de acum înainte, să înceteze să mai fie în legătură cu Adunarea 
lui  Dumnezeu,  asemănându­se  cu  acei  copii  din  celelalte  Neamuri;  și  toate  acestea, 
într­o  perioadă  a  harului  care  se  deosebeşte  în  multe  aspecte  de  cea  de  dinainte, 
printr­o  lumină  mai  mare  și  privilegii  mai  cuprinzătoare.  Deci,  frații  noștri  baptiști 
sunt  nevoiţi  să presupună  că primii creștini, în momentul stabilirii Adunării din Noul 
Testament,  s­au  confruntat  cu  un  anunț  de  acest  gen,  și  mai  mult  decât  atât,  l­au 
acceptat fără  vreun  simţământ de surprindere  sau  vreun  cuvânt de nemulţumire! Mai 
mult,  ei  presupun  că  această  schimbare  s­a  făcut  fără  prea  mare  impact  asupra  lor, 
deoarece  niciodată  nu  se  menționează  aceasta  în  Noul  Testament  şi  nu  se  face  nici 
măcar  vreo aluzie în  epistole. Dar  putem oare considera această presupunere că fiind 
adevărată,  măcar  pentru  o  clipă?  Nu  se  poate.  Aşadar,  putem  trage  concluzia  că 
tăcerea  vizibilă  a  Noului  Testament  cu  privire  la  vreo retragere  a vechilor privilegii 
pentru copii,  sau  cu privire la vreo nemulţumire a părinţilor legată de anularea acelor 
privilegii,  nu  poate  să  justifice  vreo  concluzie  nefavorabilă  asupra  statutului  de 
membri  în Adunare,  pentru copiii credincioşilor.  Drept  urmare,  şi  aceasta ne  oferă  o 
temelie puternică să susţinem statutul copiilor ca membri în Adunare. 
Argumentul IX: Alte pasaje biblice clare pentru botezul pruncilor
14 
 Cu  toate  că  Noul  Testament  nu  conține  texte  care  să  declare  că  pruncii 
credincioşilor  sunt  membri  ai  Adunării  în  virtutea  nașterii  lor,  totuşi  găsim  multe 
pasaje  care  nu  pot  fi  explicate  în  mod  raţional şi sincer decât  în  armonie  cu  această 
înţelegere. Următoarele pasaje sunt astfel de exemple. 
Profetul  Isaia,  deși  nu  a  fost  un  scriitor  al  Noului  Testament,  a  scris  în  cel  mai 
interesant  mod  despre  timpurile  Noului  Testament.  A  scris  despre  slavă  din  ziua  de 
pe  urmă,  despre  acea  zi  atunci  când  "lupul  şi  mielul  vor  paste  împreună,  leul  va 
mânca  paie  ca  boul"​ , atunci când nu va mai fi nimic care să rănească sau să distrugă, 
pe  întregul  munte  sfânt  al  lui Dumnezeu.  Despre  acea zi,  profetul insuflat de  Duhul 
Sfânt  declară: "Iată, Eu  fac ceruri  noi și un pământ nou, aşa că nimeni nu­şi va mai 
aduce  aminte  de  lucrurile trecute  şi  nimănui nu­i vor mai  veni  în  minte... căci zilele 
poporului  Meu  vor  fi  ca  zilele  copacilor,  şi  aleşii  Mei  se  vor  bucura  de  lucrul 
mâinilor  lor.  Nu  vor  munci  degeaba  şi  nu  vor  avea copii ca să­i  vadă pierind, căci 
vor  alcătui  o sămânţă  binecuvântată  de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei." 
(Isaia 65:25, 11:9, 65:17,22,23). 
Cuvintele Domnului Hristos  cu  privire  la  copii  sunt  în armonie doar  cu doctrina pe 
care  o  discutăm  acum.  "Atunci  I­au adus  nişte  copilaşi, ca să­Şi pună mâinile peste 
ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le­a zis: 'Lăsați copilaşii să 
vină  la  Mine şi nu­i  opriţi,  căci  Împărăţia  cerurilor  este a  celor  ca  ei.' După ce Şi­a 
pus  mâinile  peste ei, a plecat de acolo." (Matei 19:13­15)​ . Cercetând limbajul folosit 
de mai  mulți evangheliști  cu  privire  la  acest  eveniment, înţelegem în mod evident că 
acei  copii  despre  care  este  vorba  aici  sunt  copii  mici,  pe care Mântuitorul  i­ar  putea 
"lua  în  brațe".  Limbajul  folosit  de Domnul nostru  cu  privire  la  ei  este  unul  minunat. 
"Împărăţia cerurilor este  a celor  ca ei"​ .  Adică,  a lor  este Împărăţia cerurilor, sau lor 
le  aparține Împărăţia  cerurilor. Este  exact  aceeaşi formă de exprimare, în original, pe 
care  Domnul  nostru  o  folosește  la  începutul  predicii  Sale  de  pe  munte,  când  El 
spune: "Ferice  de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerului"​ ; "Ferice de cei 
prigoniţi  din  pricina  neprihănirii,  căci  a  lor  este  Împărăţia  cerurilor"  (Matei 
5:3,10). 
Această  formă de  exprimare, desigur, se  opune înţelesului  pe  care  unii l­au  atribuit 
pasajului,  în  încercarea  de  a­i  ocoli  puterea:  anume,  că  s­ar  înţelege  că  Împărăţia 
cerurilor  ar  fi  formată  din  aceia  care  ar  semăna  în  ceea  ce  priveşte  duhul,  cu  acei 
copii  mici.  Dar,  aceasta  ar  însemna  să  spunem,  în  mod  asemănător, că  în Împărăţia 
cerurilor  nu  intră cei care sunt "săraci în duh", ci doar cei care se aseamănă cu ei; sau 
că  nu  intră  cei  care  sunt  "prigoniți  pentru  neprihănire",  dar  numai  aceia  care 
manifestă  un  comportament  asemănător.  Limbajul  Domnului  nostru  a  arătat,  fără 
îndoială,  că Împărăția  cerurilor  era  într­adevăr  a  lor,  a  acelora despre care Domnul a 
vorbit,  ca  Împărăţia  le  aparținea  lor;  că  ei sunt moștenitorii  ei,  tot la fel  cum  sunt  şi 
cei "săraci în duh" și cei "prigoniți pentru neprihănire". 

15 
 Dar  ce  trebuie  să  înțelegem noi prin  expresia  "Împărăția  cerurilor",  așa cum este ea 
folosită  în  acest  pasaj?  În  mod  evident,  înțelegem  Adunarea  vizibilă,  său  Împărăţia 
vizibilă  a  lui  Hristos,  ca  fiind  deosebită  de  restul  lumii.  Oricine  cercetează  fără 
părtinire  pe  cei  patru  evangheliști,  ar  trebui  găsească  acest  înţeles  pentru  expresia 
amintită.  Iar  dacă  acesta  este  înţelesul,  atunci  Mântuitorul nostru  afirmă  în  termenii 
cei  mai  direcţi  realitatea  și  porunca  divină  pentru  statutul  copiilor  ca  membri  ai 
Adunării.  Dar  dacă  înţelesul  expresiei  "Împărăția  cerurilor"  ar  fi  Împărăţia  slavei 
viitoare,  argumentul  formulat  nu  devine  mai slab,  ci  chiar  şi  mai puternic. Pentru  că 
dacă  Împărăţia  slavei  viitoare  este  şi  a  copiilor  mici  ai  credincioșilor,  atunci  ei  au 
dreptul şi la privilegiile Adunării de pe pământ. 
Un  alt  pasaj  din  Scriptură  vorbește  cu  tărie  prin  aceeaşi  exprimare.  Mă  refer  la 
declarația pe  care  o  găsim  în  predica  apostolului  Petru,  în  ziua  de  Rusalii. Atunci un 
mare  număr de  ascultători,  în  acea zi solemnă, "au rămas străpunşi în inima şi au zis 
lui  Petru  şi  celorlalţi  apostoli:  'Fraților,  ce  să  facem?'​"  Răspunsul  slujitorului  lui 
Hristos,  insuflat  de Duhul  Sfânt, a fost: "Pocăiţi­vă şi fiecare din voi să fie botezat în 
Numele  lui  Iisus  Hristos,  spre  iertarea  păcatelor  voastre;  apoi  veţi  primi  darul 
Sfântului Duh.  Căci  făgăduinţa  aceasta  este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru 
toţi  cei  ce  sunt  departe  acum,  în  oricât  de  mare  număr  îi  va  chema  Domnul 
Dumnezeul  nostru."  (Fapte  2:37­38)​ .  Apostolul  Petru  vorbește  aici  în  mod  clar 
despre  făgăduinţa  făcută  de  Dumnezeu  pentru  poporul  legământului.  Este  vorba 
despre  acea  făgăduinţă  în  care  El  se  declară  Dumnezeul  lor  și  îi  numeşte  "familia 
legământului  Sau".  El  a  făcut  acea  făgăduinţă  pentru  cei  cărora  le­a vorbit,  inclusiv 
pentru copiii lor. Şi bineînţeles, a dat acelor copii dreptul prin legământ la privilegiile 
acelei  familii.  Deci  dacă  prin  legământ  au  şi  copiii  o  poziţie  în  familie,  nu  avem 
nevoie  de vreun alt argument  oficial pentru  a demonstra că ei au dreptul şi la semnul 
exterior, pecetea acelei familii. 
Voi mai  aduce încă un pasaj din Scriptură, în sprijinul doctrinei botezului pruncilor. 
Mă  refer la acea  remarcabilă  și  concludentă declarație a apostolului Pavel, în ceea ce 
privește  copiii,  care  se  găsește  în  prima  epistolă  către  Corinteni,  capitolul  7. 
Declaraţia  vine  ca  răspuns  pentru o  întrebare  de la  membrii  din  acea  adunare locală, 
cu  privire  la  legea  creștină  în  privinţa  căsătoriei:  "bărbatul  necredincios  este  sfinţit 
prin  nevasta  credincioasă,  şi  nevasta  necredincioasă  este  sfinţita  prin  fratele; 
altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi." (1 Corinteni 7:14). 
Întrebarea  importanta  în  legătură  cu  acest  pasaj  este  următoarea:  în  ce  sens  un 
părinte  credincios "sfinţeşte" pe celălalt  care  este necredincios,  astfel încât  copiii  lor 
sunt  "sfinţi"?  Cu  siguranță,  nu  poate  să  însemne  că  fiecare  persoană,  soț  sau  soție 
evlavioasă, care este căsătorită cu un partener necredincios, este întotdeauna mijlocul 
prin  care  se  oferă  partenerului  curăţia  duhovnicească,  adică  naşterea  din  nou  și 
sfințirea  inimii.  Nici  nu  poate  însemna  că  fiecare  copil  care  are  doar  unul  dintre 
părinţi  credincios,  este  în  mod  sigur  ținta  sfințirii  Evangheliei,  a  sfințirii  lăuntrice. 

16 
Niciunul  care  citește  şi  înţelege Biblia,  şi  care are ochi să vadă ce se petrece zilnic în 
jurul  lui,  nu  ar  putea  să  dea  astfel  de  înţeles  pasajului  amintit.  Nici  nu  putem  trage 
concluzia,  aşa  cum  unii  şi­au  închipuit  în  mod  ciudat,  că  în  cazul  în care doar  unul 
dintre  părinți  este  credincios,  copiii  sunt  recunoscuţi  ca  legitimi.  Adică,  acei  copii 
n­ar  mai  fi  "copii  din  curvie",  ci  ar  fi  recunoscuţi  ca  fiind  născuţi  din  căsătorie 
legală!  Cuvântul  "sfânt"  nu  se  aplică  nicăieri  în  Scriptură  cu asemenea  înţeles.  Rog 
pe  adepții  acestei  interpretări  să  aducă  măcar  un  exemplu  de  pasaj  din  Scriptură  cu 
un  astfel  de  înţeles  clar al termenului "sfânt".  Iar  în ceea ce privește presupunerea că 
evlavia unui  partener este necesară pentru a face un legământ de căsătorie valabil sau 
legitim, nimic nu poate fi mai absurd! Oare au fost toate căsătoriile păgânilor în afara 
legii,  în  zilele  lui  Pavel?  Contractele  matrimoniale  care  au  loc  în  fiecare  zi,  în 
vremurile  noastre,  în  cazul  în  care  niciunul  dintre  parteneri  nu  este  evlavios,  sunt 
toate aceste  contracte  nelegitime și invalide? Cu siguranță, această interpretare este o 
cale de scăpare absurdă, nu poate fi folosită ca argument. 
Termenii  "sfânt"  și  "necurat",  după  cum bine cunoaştem din Scriptură, nu au numai 
un  înţeles duhovnicesc,  dar şi unul  colectiv,  de Adunare,  în Cuvântul lui Dumnezeu. 
Deşi  în  unele  cazuri  se  referă  la  ceea  ce  este  asemeni  chipului  lui  Dumnezeu  în 
aspect  duhovnicesc  şi  lăuntric, totuşi în alte  cazuri  aceşti  termeni  se referă destul  de 
clar  la ceea  ce este  "pus  deoparte  pentru  un  scop  sfânt  (sau  sacru)",  adică separat  de 
ceea  ce  este destinat unor scopuri obişnuite. Astfel, în perioada Vechiului Testament, 
despre poporul  lui  Dumnezeu  ni se spune că erau un "popor sfânt" și că trebuia să fie 
puşi  deoparte  dintre  popoare,  pentru a  fi  ai  Domnului  (Levitic 20:26). Şi  aceasta,  nu 
pentru  că  erau  toți,  nici  măcar  în  majoritatea  lor,  într­adevăr  dedicaţi  în  inimile  lor 
pentru  Dumnezeu,  ci  pentru  că  toți  aparţineau  poporului  aflat  în  legământ.  Toți  au 
aparținut  acestui  trup  separat  pe  care  Domnul l­a  chemat din  lume, și i­a încredinţat 
Adevărul  Său,  pentru  slava  Sa.  Cu  aceste  două  înţelesuri,  termenii  "sfinți"  și 
"necuraţi"  sunt  utilizaţi  în  ambele  Testamente,  de  foarte  multe  ori.  Și  înţelesul 
acestor termeni în orice alt caz particular, trebuie să fie dedus din contextul pasajului. 
În  pasajul  de  faţă,  raţionamentul  apostolului  Pavel  impune  aceste  înţelesuri  în  mod 
clar. 
Se  pare  că  printre  cei  din  Corint  au  existat  multe  cazuri  de  creștini  uniţi  prin 
căsătorie  cu  păgâni.  Cel  credincios,  probabil,  s­a  convertit  la  creştinism  după  ce  se 
căsătorise;  sau  a  fost  atât de neînțelept  încât,  după  convertirea la creştinism,  în mod 
voit,  a  făcut  această  legătură  inegală  și  nefericită,  căsătoria  cu  un  partener 
necredincios.  Apostolul  Pavel spune,  sub  călăuzirea Duhului Sfânt, că în toate aceste 
cazuri, dacă cel necredincios este dispus să trăiască în continuare cu cel credincios, ei 
ar  trebui  să continue  să trăiască împreună,  că  legătura lor este sfințită prin caracterul 
celui credincios  în  aşa  fel  încât  copiii  lor  sunt  "sfinţi", adică incluşi în legământul cu 
Dumnezeu.  Ei sunt  membri  ai  acelei Adunări cu care părintele credincios este unit în 
virtutea  mărturiei  sale.  Adică  cel  necredincios  este  în  acest  sens,  consacrat  de  cel 

17 
credincios, şi toţi copiii lor vor fi recunoscuţi ca aparţinând familiei sfinte cu care cel 
credincios  este  în  legătură.  Astfel  copiii  sunt  consideraţi  ca  membri  ai  Adunării  lui 
Dumnezeu, trataţi ca atare.[2] 
"Fiind  astfel  explicat",  spune  un  scriitor  înţelept,  "pasajul  stabilește  statutul  de 
membri  ai  Adunării  pentru  copii,  sub  o  anumită  formă.  Fiindcă  pasajul  deja 
presupune  că  fiind  valabil  principiul  prin  care,  atunci  când  ambii  părinți  sunt 
credincioși,  copiii  lor  fac  parte  din  Adunarea  lui  Dumnezeu.  Problema  corintenilor 
adusă înaintea  lui  Pavel  reiese din acest principiu. Dacă apostolul ar fi spus, sau dacă 
ei  ar fi înțeles, că niciun copil, fie din părinţi credincioşi sau necredincioşi, nu trebuie 
să  fie socotiţi  că  membri  ai Adunării, problema corintenilor nu ar mai fi existat. Căci 
dacă  credința  ambilor  părinți  nu  ar  fi  putut  să  confere  copilului  privilegiul  de 
membru  al  Adunării,  atunci  cu  siguranță  nu  s­ar fi  putut realiza acest lucru doar prin 
credința unuia  singur dintre ei.  Deci contrariul  era deja recunoscut şi acceptat printre 
corinteni.  Ar  fi  fost  neînţelept  din  partea  corintenilor  să­l  deranjeze  pe  apostol  cu 
întrebări  care  veneau  însoţite  de  răspunsuri  proprii.  Dar  având  în  vedere 
presupunerea  că  dacă  ambii  părinți  erau  membri  atunci  şi  copiii  lor  erau,  de 
asemenea,  membri  ai  Adunării,  atunci  problema  corintenilor  este  foarte  normală  și 
serioasă.  Un  creştin  din  Corint  ar  fi  putut  spune:  "Îi  văd  pe  copiii  vecinilor  mei 
creștini,  trataţi  ca membri  ai  Adunării lui  Dumnezeu.  Văd  copiii  unor  necredincioși, 
rămaşi  în  afara  Adunării,  împreună  cu  părinţii  lor. Eu cred  în  Hristos; dar soțul  meu 
(sau  soția  mea)  nu  crede.  Cum  rămâne  cu  aceşti  copii  ai  mei?  Sunt  primiţi  în 
Adunare  împreună  cu  mine?  Sau  sunt  respinşi  împreună  cu  partenerul  meu  de 
căsătorie?" 
Apostolul  răspunde:  "Să  nu  vi  se  tulbure  inima,  Dumnezeu  îi  consideră  copii  ai 
părintelui  credincios.  Este  suficient  că  ei  sunt  copiii  tăi.  Necredinţa  partenerului  tău 
nu  va zădărnici legătura  lor cu legământul lui  Dumnezeu.  Ei  sunt  sfinți,  pentru  ca tu 
eşti sfânt." 
"Această  decizie  a  clarificat  problema.  Și  ne  arată  că întrebarea adusă  apostolului, 
anume  dacă  o  persoană căsătorită ar trebui să continue după convertirea la creştinism 
în  legătură  conjugală  cu  partenerul  necredincios,  a  apărut  din  teamă că  nu  cumva  o 
astfel  de  continuare  să  excludă  copiii  săi  din  Adunarea  lui  Dumnezeu.  Altfel  este 
greu  de  înțeles  de  ce  apostolul  ar  trebui  să  îi  descurajeze  în  privinţa  divorţului, 
folosind  un  astfel  de  argument.  Și  este  de  neînţeles  cum  o  astfel  de  îndoială  ar  fi 
intrat  în  mintea  lor,  dacă  ei  nu  i­ar  fi  socotit  deja  drept  membri  ai Adunării  pe  acei 
copii  care  erau  născuți  din  ambii  părinți  credincioși.  Acest  lucru  nu  a  fost  pus  la 
îndoială,  ci  a  fost  privit  ca  un  privilegiu  atât  de  mare,  încât  teama  de  a­l  pierde  a 
determinat  părintele  credincios  să  se  întrebe  dacă  mai  degrabă  să  rupă  legătura  de 
căsătorie,  prin  depărtarea  de  soțul  sau  soția  necredincioasă,  decât  să  piardă 
privilegiul  acesta  aşa  de  important  pentru  copiii  săi.  Astfel,  originea  acestei 
probleme,  pe  de  o  parte,  și  soluţia  pentru  rezolvarea  ei,  pe  de  altă  parte,  sunt  în 

18 
perfectă  armonie  cu  înţelegerea  că  Dumnezeu  Însuşi  a  stabilit  ca  acei  copii  ai  celor 
credincioși se nasc membri ai Adunării Sale". [3] 
Argumentul X: Mărturia istoriei: Tertulian; Origen; Ciprian din
Cartagina; Ioan Gură de Aur; Augustin împotriva lui Pelagius;
Valdenzii, susţinători ai botezului pruncilor
Istoria Adunării creștine oferă un argument de o putere irezistibilă încă din perioada 
apostolică, în favoarea voii lui Dumnezeu pentru botezul pruncilor. 
Vă  pot  asigura,  prietenii  mei,  cu  cea  mai  mare  căldură  și  convingere,  după  o 
cercetare  foarte  amănunţită  pe  această  temă,  că  pentru  mai  bine  de  1500  ani  de  la 
nașterea  lui  Hristos,  nu  a  existat  nici  măcar o  comunitate de  creștini  în care botezul 
copiilor  să fie  respins  pe  vreunul  din  motivele folosite astăzi de  frații  noștri  baptişti. 
Este  de  necontestat  că  aceia  cunoscuţi  în  istoria  Adunării  sub  numele  de 
“anabaptiști”,  care  au  apărut  în  Germania  în  jurul  anului  1522,  au  constituit  prima 
comunitate  de  oameni  din întreaga  lume  creștină care să respingă botezul copiilor pe 
motivele  adoptate în  prezent de către  grupul creştinilor anti­pedobaptisti (adică aceia 
care  resping  botezul  copiilor).  Sunt  conștient  că  unii  dintre  cei  mai  înflăcăraţi 
susținători  ai  doctrinei  baptiste  considera  că această  afirmaţie  ar  fi  fără  dovezi.  Dar, 
după  cum  vom  vedea  în continuare,  ea  este adevărată.  O scurtă incursiune  în istorie 
ne va permite să găsim dovezi clare. 
Tertulian,  la  aproape 200  ani  după nașterea lui Hristos, este  primul  om  despre  care 
citim  în  istoria  Adunării,  care  să  vorbească  împotriva  botezului  pruncilor.  El 
recunoaște existența și răspândirea acestei practici şi recomandă în mod foarte clar ca 
pruncii  să  fie  botezaţi  dacă  se  pare  că  aceştia  nu  vor  supravieţui  dincolo  de  vârsta 
copilăriei. El recomandă totuşi ca, dacă pare probabil că ei vor trece cu bine de vârsta 
copilăriei, botezul  să fie  amânat până  după  perioada tinereţii. Dar care a fost motivul 
pentru  această  recomandare  a  lui  Tertulian?  Când  privim  la  motiv,  vedem  că  nu 
aduce niciun sprijin cauzei pentru care unii oameni îl invocă. 
Tertulian  şi­a  însuşit  ideea  superstițioasă  că  botezul  ar  fi  însoțit de iertarea tuturor 
păcatelor  din  trecut;  și  credea  că  păcatele  comise  după  momentul  botezului  ar  fi 
deosebit de periculoase. Prin urmare, el recomandă ca nu doar copiii mici, ci şi tinerii 
(bărbați  și femei, chiar și tinere văduve și văduvi) ar trebui să amâne botezul lor până 
la  vârsta  când  poftele  tinereţii  ar  fi  trecut.  Pe  scurt,  el  a  recomandat  ca  în  toate 
cazurile  în care moartea nu ar fi fost probabil să intervină, botezul să fie amânat până 
când  persoanele  ar  fi  ajuns  la  o  anumită  perioadă  în  viață,  când nu ar mai  fi  fost în 
pericol  să  fie  duși  în  rătăcire  de  poftele  tinereții.  Și  astfel,  pentru  mai  bine  de  un 
secol  după  perioada  lui  Tertulian,  găsim  în  istorie  ca  unii  dintre  cei  mai  renumiţi 
convertiți  la  credința  creștină  au  amânat  botezul  până  la  sfârșitul  vieții.  Cunoaştem 
despre  Constantin  cel  Mare,  că  deși  mărturisind  că  este  creștin  cu  mai  mulți  ani 
înainte,  nu  a  fost  botezat  decât  după  începutul  ultimei  sale  boli.  Același  lucru  este 
înregistrat  despre  o  serie  de  alţi  convertiți  la  creștinism,  în  acea perioadă şi chiar şi 
19 
după  aceea.  Dar  desigur,  astfel  de  recomandări  și  fapte  nu  aduc  nimic  în  favoarea 
susţinerii  fraților  noștri  baptiști.  Privit  în  ansamblu,  suportul  lor  istoric este  cu  totul 
în favoarea doctrinei botezului pruncilor. 
Următorii oameni despre  care  istoria spune că au  pus din  nou sub semnul întrebării 
botezul  pruncilor,  au  format  o  mică  parte  dintr­o  comunitate  din  Franța,  la  aproape 
1200  de ani  după  Hristos.  Ei  au fost  adepţii  lui Petru din Bruis și reprezentau o parte 
neglijabilă  dintre  aceia  cunoscuţi  în  istoria  Adunării  sub  numele  de  valdenzi.  Acea 
mică grupare  dintre  valdenzi a susținut că nu ar trebui să fie botezați copiii, pentru că 
ei  nu  sunt  capabili  de  mântuire.  Ei  susţineau  că  omul  nu  poate  fi  salvat  decât  dacă 
lucrează  pentru  a­şi  câştiga  propria  mântuire,  printr­un  şir  lung  de  fapte  bune,  cu 
lepădare  de  sine.  Și  susţinând  că  ar  fi  fost  incapabili  copiii  ​
“să  ducă  până  la  capăt 
mântuirea  lor”  (Filipeni  2:12),  adepţii  lui  Petru  din  Bruis  au  afirmat că  este  absurd 
să  se  acorde  copiilor  pecetea  sacramentală  a  botezului  în  apă.  Dar  desigur,  frații 
noștri  baptiști  nu  doresc  să  îi  considere  pe  adepţii  lui  Petru  din  Bruis  ca  fiind 
înaintaşii lor, nici nu doresc să adopte susţinerile nebiblice ale acelora. 
Nu mai  găsim  în istorie  vreo  altă societate sau vreun grup organizat de creştini care 
să  respingă  botezul  copiilor,  până  în  secolul  al  XVI­lea.  Atunci  au  apărut 
anabaptiştii,  după  cum  am  menționat  mai  devreme,  în  Germania.  Şi  pentru  întâia 
oară,  ei  au  formulat  doctrina  asupra  botezului  pe  care  o  adoptă  astăzi  frații  noștri 
baptişti.  În  măsura  în  care  am  putut  cerceta,  anabaptiştii  nu  pot  fi  găsiţi  nicăieri  în 
întreaga istorie creștină, înainte de secolul XVI. 
Dar  noi avem mai mult decât mărturia istoriei cu privire la acest subiect. Nu doar că 
nu  am  auzit  de  nicio  grupare  să  respingă  botezul  pruncilor,  asemeni  fraților  noștri 
baptiști,  pentru  mai  mult  de  1500  ani  după  Hristos.  Dar  noi  avem  dovezi  clare  și 
directe  că  până  la  acel  moment,  botezul  pruncilor  era  practică  generalizată  și 
necontestată în întreaga Adunare creștina. 
Fără  să amintim indicii  mai  timpurii, compatibile doar cu botezul pruncilor şi nu cu 
vreo  altă  practică  diferită,  Origen  (unul  dintre  Părinţii  Bisericii),  învăţat  grec  din 
secolul  al  treilea,  considerat  cel  mai  învățat  din  vremea  lui,  vorbește  foarte  clar  în 
favoarea  botezului  copiilor  ca  practica  generală  a  Adunării.  Mai  mult,  el  spune  că 
această practică  a  fost primită de  la apostoli.  Mărturia lui este următoarea: "Aşa cum 
practică  Adunarea,  botezul  este aplicat chiar şi la prunci; căci dacă nu ar fi fost nimic 
în  prunci  care  să  aibă  nevoie  de  iertare şi mila,  harul botezului ar  părea  nefolositor" 
(Homil.  8  în Lev. cap. 12). Şi din nou: "Copiii sunt botezați pentru iertarea păcatelor. 
Care  păcate?  Sau  când  au  păcătuit?  Sau,  poate exista vreun  alt  motiv  pentru  spălare 
în  cazul lor,  dacă ceea  ce am spus mai devreme, şi anume, că nimeni nu este curat de 
întinăciune,  chiar  dacă  el  a  trăit  doar  o  zi  pe  pământ?  Și  pentru  că  întinăciunea 
înnăscută  este  îndepărtata  prin  botez,  prin  urmare,  copiii  sunt  botezați"  (Homil.  în 
Luca  14).  Şi iarăşi:  "Adunarea  a primit  poruncă de  la  apostoli  pentru a  oferi botezul 
chiar şi pruncilor" [4] 

20 
 O  altă  mărturisire  cel  puţin  la  fel  de  puternică  este  cea  a  lui  Ciprian,  unul  dintre 
Părinţii Bisericii, latin din secolul al treilea şi contemporan cu Origen. 
În  anul 253  după Hristos, a avut loc un conciliu (sinod) format din șaizeci și șase de 
episcopi  sau  păstori,  la Cartagina,  sub conducerea  lui  Ciprian. Pentru  acest  conciliu, 
Fidus,  un  păstor  din  provincie,  a  trimis  următoarea  întrebare,  la  care  şi­a  dorit  să 
capete  răspuns  prin  sfatul  reunit  al  celorlalţi:  anume,  dacă  era  necesar  pentru 
administrarea  botezului  să  se  aștepte până  la a opta  zi,  precum  fusese în  cazul tăierii 
împrejur, sau dacă  un  copil  ar  putea fi botezat mai devreme după naștere. Întrebarea, 
după cum  putem  observa,  nu  a  fost dacă ar trebui să fie copiii botezaţi. Lucrul acesta 
era de  la sine  înţeles. Ci  pur  și simplu, dacă era necesar să se amâne până la a opta zi 
după  naștere.  Conciliul  a  ajuns  în unanimitate la  următoarea  decizie,  și  a  transmis­o 
într­o scrisoare lui Fidus: 
"Ciprian  și  restul  episcopilor  care  au  fost  prezenți  în  conciliu,  șaizeci  și  șase  la 
număr, către Fidus, fratele nostru: sănătate!" 
"În  ceea  ce  privește  cazul copiilor:  tu  te  gândeşti  ca  ei  n­ar  trebui  să  fie botezați  la 
două  sau  trei  zile  după  ce  s­au  născut,  deoarece  după  legea  tăierii  împrejur, nimeni 
nu  ar  trebui  să  fie  botezat  și  sfințit  înainte  de  a  opta  zi  de  la  naștere.  Cu  privire  la 
aceasta,  toți  cei  din  conciliu  am  avut  o  altă  părere  decât  a  ta.  Nimeni  nu  a  fost  de 
părerea ta,  ci  ​
noi  toți  am considerat  mai degrabă că mila și harul lui Dumnezeu să nu 
fie  oprite  pentru  nicio  ființă  umană  care  se  naște.  Aşadar,  dragă  frate,  am  fost  de 
părere  în conciliu, că  noi  nu  ar  trebui  să  împiedicam  nicio  persoană de la botez și de 
la  harul  lui  Dumnezeu,  care  este  milostiv  și  bun  cu  noi  toţi.  Și  acest  lucru,  valabil 
pentru  toți,  trebuie  să  fie  respectat  cu  atât  mai  mult  la  copii,  chiar  și  la  cei 
nou­născuţi" (Ciprian, Epist. 66). 
Cu siguranță, nicio mărturie nu poate fi mai decisivă decât aceasta. Lord Chancellor 
King,  în  ceea  ce  priveşte  Biserica  din  primele  secole,  după  ce  citează  ceea  ce  am 
amintit  mai  devreme  şi  încă  multe  altele,  în  continuare  face  următoarea  afirmaţie: 
"Aşadar  aici  avem  o  hotărâre  sinodală  pentru  botezul  pruncilor,  declarată  în  mod 
oficial,  aşa  cum  era  de  aşteptat.  O  hotărâre  care,  fiind  formulată  de  un  sinod,  este 
mult  mai  autentică  și  mai  convingătoare  decât  cea  a  unuia  singur  dintre  Părinţii 
Bisericii,  având  în  vedere  că  un  singur  om şi­ar  putea formula  mai degrabă  propriul 
lui  raţionament  şi  propria  lui  părere.  Dar  concluzia  unui  sinod  (și ar  fi  putut  spune: 
"concluzia  unanimă  a  unui  sinod  de  șaizeci  și  șase  de  membri")  demonstrează  că 
practica botezului pruncilor era obișnuită și folosită în întreaga Biserică." [5] 
Renumitul  Ioan  Gură  de  Aur,  unul  dintre  Părinţii  Bisericii,  grec  de  la  sfârșitul 
secolului  al  patrulea,  având  ocazia  să  vorbească  despre  tăierea  împrejur  și  despre 
dezavantajele  și  durerea  care  o însoţeau,  în  perioada de  dinaintea  venirii  lui  Hristos, 
spune:  "Dar  tăierea  noastră  împrejur,  mă  refer  la  harul  botezului,  dă  vindecare  fără 
durere, ne aduce o  mulţime  de  foloase, și ne umple cu harul Duhului Sfânt. Şi nu are 
vreun  timp  stabilit,  cum  a  avut  tăierea  împrejur.  Ci  botezul  poate  fi  administrat 
21 
pentru  cineva  care  este  fie  la  începutul  vieţii lui,  fie  în mijlocul ei,  sau  la  bătrânețe. 
Se  poate  primi  această ​ tăiere împrejur  care  nu  este făcută  de mână omenească, şi nu 
există  nicio  dificultate  în  administrarea  ei,  ca să  se arunce povara de păcate  și  ca  să 
se primească iertare pentru tot trecutul păcătos" (Homil. 40 în Geneza). 
Nu  mai  amintesc  despre  mărturia  altor  scriitori  renumiţi  din  secolele  III  și  IV  în 
sprijinul  faptului  că  botezul  copiilor  a  fost  practicat  pretutindeni,  în  vremea  când au 
scris  ei.  Vă  voi  reține  însă  atenţia  cu  o  singură  mărturie  care  privește istoria  acestei 
porunci  şi  practici.  Este  cea  a  lui  Augustin,  unul  dintre  cei  mai  evlavioşi,  cei  mai 
învățați  și  respectabili dintre Părinții Bisericii. El a trăit într­o vreme la peste trei sute 
de  ani  după  apostoli.  Avem  mărturisirea  lui  în  legătură  cu  cea  a  lui  Pelagius,  un 
eretic  învățat  care  trăia  în  aceeaşi  vreme.  Augustin  pledează  în  favoarea  doctrinei 
păcatului  strămoşesc,  împotriva  lui  Pelagius. El  întreabă: "De ce  sunt  copiii  botezați 
pentru  iertarea  păcatelor,  în  cazul  în  care  ei  nu  ar  avea  nici  un  păcat?"  În  același 
timp,  îi  sugerează  lui  Pelagius  că,  pentru  a  nu  se  contrazice  singur,  dacă  respinge 
existenţa  păcatului  strămoşesc  ar  trebui  să  respingă  şi  botezul  pruncilor,  drept 
consecinţă. 
Răspunsul lui Pelagius este însă izbitor și clar: "Botezul trebuie să fie administrat la 
prunci,  cu  aceleași  cuvinte  sacramentale,  care  sunt  utilizate  în  cazul  persoanelor 
adulte.  [...]  Oamenii  mă  vorbesc  de  rău  ca şi cum  eu aş  fi  respins botezul  pruncilor. 
[...] Eu  nu  am auzit niciodată  de  vreun om, nici chiar de cel mai nelegiuit eretic, care 
să  fi  respins  botezul  pruncilor.  Cine  oare  poate  fi  atât  de  lipsit  de  evlavie  ca  să 
oprească  să  fie  botezaţi  copiii, născuţi  din  nou  în Hristos, împiedicându­i să  intre în 
împărăția lui Dumnezeu?" 
Citim afirmaţiile  lui  Augustin  referitoare  la  adepţii  lui Pelagius: "Din moment ce ei 
(adepţii)  nu  pot  să  se  opună  autorității  întregii  Adunări,  şi  prin  urmare  ei  susţin  că 
pruncii  trebuie  să  fie  botezaţi,  aşadar  ei  trebuie  să  recunoască  faptul  că  şi  copiii  au 
nevoie  de  beneficiile  unui  Mijlocitor;  ca  aceşti  copii  să  poată  fi  împăcaţi  cu 
Dumnezeu,  fiind  aduşi  înaintea  Lui  prin  sacramentul  botezului,  și  prin  bunătatea 
credincioșilor, și astfel integraţi în trupul lui Hristos". 
Din  nou,  vorbind  despre  anumiţi  eretici  din  Cartagina,  care  deși  nu  respingeau 
botezul  copiilor,  adoptaseră  puncte  de  vedere  greșite  cu  privire  la  înţelesul  său, 
Augustin  spune: "Dacă ar lua seama  la  Scripturi, și la  autoritatea întregii Adunări, și 
la  forma  sacramentului  în  sine,  ei  ar  vedea  clar  că  botezul  pruncilor  este  pentru 
iertarea  păcatelor."  Mai  mult,  în  lucrarea  sa  împotriva  donatiștilor,  același  scriitor 
Augustin,  vorbind despre  copiii  botezați ca  primind mântuirea fără  a fi capabili să­şi 
exercite  personal  credința,  spune:  "după  cum  întregul  trup  al  Adunării  susține,  aşa 
este  în  cazul  botezului  copiilor mici.  Căci cu siguranță ei nu pot ​ să  creadă cu  inima 
pentru  a  căpăta  neprihănirea,  sau  să  mărturisească  cu  gura  pentru  a  ajunge  la 
mântuire (v.  Romani 10:10)​ ,  ci  mai degrabă  copiii prin plânsul și gălăgia lor, în timp 
ce  botezul  se  săvârşeşte,  ei  tulbura  sfintele  taine.  Totuși, niciun  creștin  nu  va  spune 

22 
că  ei  sunt  botezați  în  zadar."  Din  nou,  el  afirmă:  "Obiceiul  Adunării  de  a  boteza 
copiii trebuie să fie luat în seamă, nu poate fi socotit zadarnic, nici nu putem crede că 
ar fi altceva decât rânduiala primită de la apostoli." 
Pe  scurt,  cei  care  vor  căuta să  cerceteze  pasaje mai  lungi  din  scrierile  lui  Augustin 
în legătură cu istoria botezului pruncilor, printre scrierile altor Părinți ai Bisericii, vor 
găsi  că  acest  respectabil  credincios  afirma  în  repetate  rânduri  că  n­a  întâlnit  niciun 
creștin,  fie  din  Adunarea  generală,  fie  din  vreo  sectă,  nici  cu  vreun  scriitor,  care 
recunoscând  autoritatea  Scripturii,  să  fi  susţinut  vreo  doctrină  diferită  de  aceea  că 
pruncii trebuiau să fie botezați pentru iertarea păcatelor. 
Aşadar,  avem  aici  doi  bărbați,  fără  îndoială  dintre  cei  mai  învățați  din  lumea  de 
atunci:  Augustin  și  Pelagius.  Augustin  cunoştea  scrierile  tuturor  Părinților  Bisericii 
renumiţi  care  trăiseră  înaintea  lui,  probabil mai  bine  decât oricare  alt  om din timpul 
său.  Pelagius,  de  asemenea,  un  om  care  avea  multe  cunoştinţe  și  talent,  care  a 
călătorit  prin  cea  mai  mare  parte  a  lumii  creștine  din  acea  vreme.  Şi  totuşi  ambii 
declară,  cu  aproximativ  trei  sute  de  ani  după  perioada apostolilor, că  nu  au  văzut şi 
nici  nu  au  auzit  de  vreunul  care  se  numește  creștin,  nici  măcar  cel  mai  nelegiuit 
eretic,  nici  de  vreun  scriitor  credincios  Scripturilor,  care  să  respingă  botezul 
pruncilor  (v.  Wall's  History,  Partea  1,  cap.  15­19).  Oare  este  posibil  ca  până  şi  cel 
mai  nehotărât  cititor,  nefiind  legat  de  lanțurile  unor puternice prejudecăţi,  să ezite  a 
recunoaşte aceste  realităţi  istorice? Mă refer la realitatea că, în primul rând, Augustin 
şi  Pelagius  au  fost  într­adevăr convinşi că botezul pruncilor a fost practica universală 
a  Adunării  începând  din  zilele  apostolilor.  Iar  în  al  doilea  rând,  că  prin  poziţia  şi 
cunoştinţele  lor,  era  imposibil  ca  Augustin  şi  Pelagius  să  greşească  cu  privire  la 
concluzia aceasta a lor. 
Același  Augustin,  în "Epistola  către Bonifaciu",  își exprimă părerea conform căreia 
părinții sunt persoanele  potrivite pentru a aduce copiii lor la Dumnezeu prin botez, în 
cazul  în  care  părinţii  sunt  creştini  buni  şi  credincioși;  dar  considera  potrivit  să 
menționeze  că  alții  pot,  în  cazuri  speciale,  să  săvârşească  aceeaşi  lucrare.  "Vezi", 
spune  el,  "ca  mulți  sunt  aduşi  la  botez,  nu  de  către  părinții  lor,  ci  de  alte  persoane, 
aşa cum  pruncii  sclavi  sunt  uneori  aduşi  de  către  stăpânii  lor.  Și, uneori, atunci când 
părinții sunt morți,  pruncii  sunt  aduşi  la  botez de către cei care pot arăta această milă 
faţă  de  ei.  Și,  uneori,  copiii  pe  care  părinții  lor  i­au  tratat  cu cruzime,  pot  fi  luaţi  și 
aduşi  la  botez  de  către  cei  care  nu  au  copii  de­ai  lor,  nici  posibilitatea  de  a  face 
copii." 
Din nou,  în cartea sa împotriva donatiștilor, vorbind direct despre botezul pruncilor, 
el  spune:  "Dacă  cineva  se  întreabă  despre  autoritatea  divină  în  această  chestiune  (a 
botezului  pruncilor),  deși  este ceea  ce se  practică în întreaga Adunare, obicei care nu 
a  fost  instituit  de către sinoade,  ci  a  existat  dintotdeauna,  credem cu tărie  că botezul 
pruncilor  nu  poate  fi altcumva decât hotărât de autoritatea apostolilor. Am putea face 
o  estimare  despre  cât  de  mult  sacramentul  botezului  aduce  folos  pruncilor,  privind 

23 
tăierea  împrejur  pe  care  oamenii  lui  Dumnezeu  din  vechime  au  primit­o. Avraam  a 
fost socotit  neprihănit înainte de a primi tăierea împrejur, iar Corneliu a fost înzestrat 
cu  Duhul  Sfânt,  înainte  să  fie  botezat  cu  apa.  Și  totuși,  apostolul  spune  despre 
Avraam  că  a  primit  semnul  tăierii  împrejur,  ca  "o  pecete  a  neprihănirii  care  se 
capătă  prin  credința"​ ,  pentru că a crezut  în  inima  lui, și aceasta  i­a  fost  "socotită  ca 
neprihănire"  (Romani  4:11)​ .  De ce oare a poruncit Dumnezeu să se taie împrejur toți 
copiii  de parte bărbătească în ziua a  opta, când  aceştia  nu  ar putea  încă  să creadă  cu 
inima lor, în aşa fel încât acea credinţă să le fie socotită ca neprihănire? Cu siguranţă, 
pentru că  sacramentul este, în sine, de mare importanță. Aşadar, în cazul lui Avraam, 
"neprihănirea prin  credința" a fost mai întâi, iar tăierea împrejur (pecetea neprihănirii 
căpătate prin credința)  a venit pe  urmă. Asemănător şi în cazul lui Corneliu, sfințirea 
spirituală  prin  darul  Duhului  Sfânt  a  venit  mai  întâi,  iar  mai  apoi  sacramentul  în 
legătură cu  naşterea  din  nou, botezul cu  apă. Dar Isaac, care a fost tăiat împrejur în a 
opta  zi,  mai  întâi  a  primit  această  pecete  a  neprihănirii  (tăierea  împrejur),  iar  mai 
apoi  neprihănirea,  fiindcă a  urmat  credința tatălui  său.  Aşa  este şi în  cazul  botezului 
pruncilor: sacramentul  care  priveşte naşterea  din  nou este  primit mai  întâi, și dacă ei 
urmează  în  viaţa  lor  calea  creștină,  atunci  convertirea  inimii,  taina  pe  care  o 
cunoscuse  mai  înainte  trupul  lor  (în  botez),  vine  pe  urmă.  Din  câte  putem  vedea, 
sacramentul botezului nu este totuna cu schimbarea inimii." 
Cam atât  din mărturia  Părinților  Bisericii. Trebuie să recunosc, pentru mine această 
mărturie  este  atât  de  convingătoare  încât  nu­i  pot  rezista.  Desigur,  ar  fi  fost  totuşi 
posibil  ca în  decursul  a trei secole  după  zilele  apostolilor,  să  fi avut  loc o  schimbare 
semnificativă  în  ceea  ce  privește  botezul  cu  apă.  Dar  este  imposibil  să  fi  fost 
introdusă  o schimbare  atât  de  serioasă și radicală  (precum  susţin  frații  noștri baptiști 
că  s­a  întâmplat),  fără  ca  Părinţii  Bisericii  pe  care  i­am  amintit  mai  devreme  să  fi 
aflat despre ea. Oare Adunarea ar fi trecut de la practicarea botezului în mod exclusiv 
al  adulţilor, la botezul copiilor în  mod universal şi constant, iar o astfel de schimbare 
ar  fi  intervenit  fără  să  fie  remarcată  de  către  cei mai  activi şi evlavioşi oameni  care 
au  trăit  în  acea  perioadă?  Nicio  persoană  care  gândeşte  fără  părtinire  nu­şi  poate 
imagina  aşa  ceva.  Origen, Ciprian,  și  Ioan  Gură  de  Aur declară  că  botezul pruncilor 
era  practică  universală  și  necontestată  a  Adunării  în  vremurile  și  locurile  în care au 
trăit  ei.  Iar  Augustin  și  Pelagius,  aceşti  oameni  atât  de  familiarizaţi  cu  scriitorii  de 
dinaintea  lor,  şi  având  atât  de  multe  cunoștințe  despre  creștinism,  declară  că  nu  au 
auzit  de  vreun  creștin,  fie  drept  credincios  sau  eretic,  care  să  respingă  practica 
botezului  copiilor.  În  fața  unor  astfel  de  mărturii,  eu  trag  concluzia  că  este  de 
necrezut  presupunerea  că  botezul  pruncilor  s­ar  fi  strecurat,  ca  o  născocire 
omenească,  nejustificată,  undeva  între  timpurile  apostolilor  și  vremea  celor 
menţionaţi,  fără  să  fi  ajuns  vreodată  la  urechile  acelor  scriitori  vreo  vorbă  despre  o 
asemenea  schimbare.  Cel  care  poate  să  creadă  acea  presupunere,  acela  este  gata  să 
sacrifice toate dovezile istoriei, pe altarul unor prejudecăţi oarbe și surde. 

24 
 De  asemenea,  observam  că  acei  martori  ai  Adevărului  evlavioşi  și  renumiţi, 
cunoscuţi  sub numele  de  valdenzi, păstrau fără îndoială doctrina şi practica botezului 
pruncilor.  În mărturisirile lor de credință  și  în alte  scrieri, făcute  între secolele XII și 
XVI,  în  care  ei  prezintă  crezurile  și  practicile  lor,  moştenite  din  tată  în  fiu,  pentru 
câteva  sute  de  ani  înainte  de  Reformă,  valdenzii  vorbesc  despre  acest  lucru  atât  de 
des  și  de clar, încât se exclude orice îndoială. Următoarele fragmente vor mulţumi pe 
orice cercetător raţional şi cinstit. 
Valdenzii  spuneau:  "Botezul  este  administrat  într­o  adunare  plină  de  credincioși, 
astfel  încât  cel care este  introdus  în adunare, să poată fi considerat un frate creștin, și 
toată  adunarea  să  se  roage  pentru  el  ca  să  ajungă  un  creștin  şi  în  inimă, așa  cum  el 
este un creștin văzut  din afară. Deci pentru acest motiv aducem copiii noștri la botez, 
iar  aducerea  lor  trebuie  făcută  de  către  cei  cărora  copiii  le  sunt  cele  mai  apropiate 
rude, cum ar fi părinții lor, sau aceia cărora Dumnezeu le­a dat această posibilitate". 
Din  nou,  referindu­se  la adăugările  superstițioase pe  care  catolicii  le­au  introdus la 
botez, într­unul  din  documentele  lor bisericeşti valdenzii afirma: "Lucrurile care sunt 
nefolositoare în  botez  sunt:  exorcismele,  suflarea de aer peste copil, semnul crucii pe 
capul sau fruntea copilului, sarea pusă în gura copilului, scuipatul în urechile și nările 
copilului,  ungerea  pieptului  etc.  Prin  aceste  lucruri  mulți  se  rătăcesc  și  cad  în 
superstiții, în loc să meargă spre mântuire și zidire." 
Deoarece  vecinii  lor catolici i­au  acuzat pe valdenzi că ar respinge botezul copiilor, 
ei s­au aparat de această acuzaţie nedreaptă în modul următor: 
"Nu  este  stabilit  nici  timpul,  nici  locul  pentru  cei  care  urmează  să  fie  botezați.  Ci 
bunăvoinţa  și  zidirea  adunării,  a  congregației,  trebuie  să  fie  cele  care  hotărăsc  în 
această chestiune." 
"Cu  toate  acestea, aducem copiii noștri să fie botezaţi. Acest lucru trebuie să se facă 
de  către  aceia  cărora  copiii  le  sunt  cel mai  apropiate  rude, cum  ar  fi  părinții lor,  sau 
cei pe care Dumnezeu i­a înzestrat cu o astfel de posibilitate." 
Istoricul  adăugă:  "Este  adevărat  că  timp  de  câteva  sute  de  ani  au  suferit  văzând 
copiii  botezați  de  preoții  catolici.  Așadar,  valdenzii  au  amânat  săvârşirea  botezului 
cât  mai  mult  posibil.  Aceasta  pentru  că  ei  urau  născocirile  omenești  adăugate  la 
sfântul  sacrament,  pe  care  le­au  privit  ca  lucruri  care  strică  botezul.  Păstorii  lor, 
numiţi  şi "Barbi",  erau  deseori plecaţi în  călătorii în  slujba  Adunării.  Astfel  ei nu au 
putut  administra  botezul  pentru  prunci  și  de  aceea,  în  unele  cazuri,  au  amânat  mult 
timp botezul. Din  cauza acestei  amânări, preoții catolici  i­au acuzat că nu îşi botează 
copiii,  acuzaţie  pe  care  au  susţinut­o  nu  doar  adversarii  lor,  ci  chiar  şi  mulți  dintre 
aceia care au admirat viaţa și credința valdenzilor în celelalte aspecte." [6] 
Valdenzii  au  susţinut  botezul  copiilor,  iar  aceasta  este  o  realitate  istorică  sigură, 
stabilită  prin  propria  lor  mărturie  clară  și  repetată.  Atunci  pe  ce  bază  afirmă  frații 
noștri  baptiști  despre  aceşti  valdenzi  că  au  respins  botezul  copiilor?  Răspunsul  este 
simplu.  O  mică  parte  dintre  oamenii  care  purtau numele  de  valdenzi, au  fost  adepţii 
25 
lui  Petru  din  Bruis despre care am  amintit mai devreme. Chiar dacă erau de acord cu 
ceilalţi  valdenzi  în  cele  mai  multe  aspecte,  aceştia  se  deosebeau  de  ei  cu  privire  la 
subiectul  botezului  copiilor.  Ei  au  susţinut  că  pruncii  nu  puteau  fi  capabili  de 
mântuire.  Au afirmat  că nimeni  nu  poate avea mântuirea decât dacă a urmat un drum 
riguros  de  fapte  bune,  cu  lepădare  de  sine,  pentru a o obţine. Cei care mor în pruncie 
nu  sunt  în  stare  de  asemenea  cale,  iar  adepţii  lui  Petru  de  Bruis  au  considerat  că 
aceşti copii nu pot fi capabili de mântuire. Şi, aşadar, au susţinut că nu ar trebui să fie 
botezați  copiii.  Dar  aceasta  nu  este  nicidecum  doctrina  fraților  noștri  baptiști.  Şi 
bineînţeles,  existenta  adepţilor  lui  Petru  de  Bruis  în  istorie  nu  oferă  niciun  sprijin 
pentru părerile baptiştilor  despre botezul pruncilor. Însă realitatea este  că  acei adepţi 
ai  lui  Petru  de  Bruis  au  alcătuit  doar  o  foarte  mică  parte  din  marele  grup  al 
valdenzilor;  probabil  nu  mai  mult  decât  a  treizecea  sau  a  patruzecea  parte  din 
întregul  grup.  Totuşi,  marea  majoritate  a  valdenzilor,  aşa  cum  ei  declară  în 
confesiunile  lor  de  credință  și  în  diverse  documente  publice  pe  care  le­au  susţinut 
timp  de  mai multe generaţii,  întotdeauna  au  practicat  botezul  copiilor. Iar  adepţii  lui 
Petru  de  Bruis,  în  acest  aspect,  au  părăsit  doctrina  și  practica  părinților  lor,  și  s­au 
îndepărtat  de  mărturisirea  de  credinţă  a  valdenzilor  care  fusese  corect  formulată. 
Dacă  există  adevăr  în  cele  mai  clare  înregistrări  din  istoria  Adunării, atunci  aceasta 
această realitate despre valdenzi este de necontestat. 
Pe  scurt,  starea  acestui  caz  poate  fi  ilustrată  prin  următoarea  reprezentare.  Să 
presupunem că  s­a auzit zvonul că baptiștii din Statele Unite ale Americii au obiceiul 
să  ţină  ziua  de sâmbătă ca  "Sabat"  al lor. Ar putea această afirmaţie să fie adevărata? 
Nicidecum!  Există  într­adevăr  o  mică  grupare  dintre  cei  care  resping  botezul 
copiilor,  în  Statele  Unite,  denumiţi  "baptiști  de  ziua  a  şaptea"  (în  S.U.A.  şi  în  alte 
zone,  a  şaptea  zi  din  săptămână  este  considerată  sâmbăta,  prima  fiind  duminică,  n. 
tr.).  Gruparea  aceea  priveşte  sâmbăta  ca  Sabat  al  lor  şi  probabil,  ca  număr,  nu 
constituie  nici  măcar  a  treizecea  parte  a  întregului  număr  de  baptişti.  Dar  totuşi, 
afirmaţia  corectă,  singura  afirmaţie  pe  care  un  istoric  fidel  ar  putea  s­o  facă  fără 
greşeală,  este  că  baptiștii  din  S.U.A.,  ca  şi  grup  întreg,  privesc  "ziua  Domnului" 
(duminica)  drept  "Sabat"  al  lor.  Prietenii  mei,  puteți  fi  siguri  că  această  afirmație 
ilustrează  cel  mai  exact realitatea despre  valdenzi în legătură cu botezul copiilor. Cel 
puțin  douăzeci  și  nouă  de  părţi  din  treizeci,  din  întregul  număr  de  valdenzi, au fost 
fără  îndoială  susţinători  ai  botezului  copiilor.  Partea  rămasă,  a  treizecea  parte,  s­a 
îndepărtat  de  înţelegerea  părinților  lor  cu  privire  la  botezul  pruncilor,  dar  s­a 
îndepărtat pe principii cu totul diferite de cele ale fraților noștri baptişti. 
Mai  am  un  singur  lucru  de  spus  cu  referire  la  evlavioşii  valdenzi.  La  scurt  timp 
după  începutul  Reformei  prin  Luther,  valdenzii  au  căutat  să  stabilească  legături  cu 
Adunările  reformate din  Geneva și Franța.  Au  avut  părtăşie cu  ei, au primit lucrători 
de  la  ei.  S­au  arătat  dornici  să  îşi  afirme  respectul  și  dragostea  pentru  ei  ca "frați  în 
Domnul". Acum  este bine cunoscut  faptul  că  Adunările  din Geneva și Franța la acea 

26 
perioadă, practicau  în mod  obișnuit botezul pruncilor. Chiar şi acest  singur  fapt ar fi 
suficient  pentru  a  dovedi  că  valdenzii  susţineau  botezul  copiilor.  Dacă  ar  fi  avut 
doctrina  despre  botez  a  fraților  noștri  baptiști  și  ar  fi  pus  accentul  pe  ea  (cum  fac 
baptiştii),  este evident  că  o astfel  de legătură  între  valdenzi  şi  ceilalţi  nu  s­ar fi putut 
discuta. 
Dacă aceste afirmații istorice sunt corecte (și chiar sunt corecte, pentru că sunt la fel 
bine  atestate  precum  orice  altă  realitate  consemnată  în  istoria  Adunării), atunci  este 
demonstrat  faptul  că  pentru  o  perioadă  de  aproape  1500  după  Hristos,  practica 
botezului  copiilor  a fost  universală. Nu  a existat absolut  nicio  excepție  de  la  această 
realitate  generală  în  întreaga  Adunare  creștină,  care  ori  prin  principiu, ori  prin vreo 
analogie,  să  poate  permite  chiar  şi  în  cea  mai  mică  măsură  doctrina  fraţilor  noştri 
baptişti  împotriva  botezului  copiilor.  Este  deci  demonstrat  că,  începând  din  vremea 
apostolilor  şi  până  la  anabaptiştii  din  timpul  lui  Luther,  convingerea  generală  a 
Adunării  creştine,  fără  a  avea  împotrivitori,  a fost  să  considere  copiii de credincioși 
drept membri ai Adunării, și prin urmare să­i boteze. 
Dar  mai  mult  decât atât, dacă doctrina fraților noștri baptiști ar fi corectă (adică, aşa 
cum  susţin  ei,  botezul  copiilor  ar  fi  nepotrivit,  zadarnic),  atunci  rezultă  în  mod 
inevitabil  din  afirmaţiile istorice  de  mai sus că  rânduiala  botezului  ar fi fost pierdută 
timp  de  1500  ani!  Da,  pierdută  cu  totul,  din  vremea  apostolică și până  în secolul  al 
XVI­lea!  Pentru  că,  în  mod  evident,  n­a  existat  "nicio  altă  comunitate  creştină  în 
această perioadă  lungă de cincisprezece secole, în afară de acelea care aveau obiceiul 
să  boteze  pruncii".  Aşadar,  ar  însemna  că  Dumnezeu  nu  ar  fi  avut  Adunare  în 
întreaga lume, pentru o perioadă atât de lungă! Putem considera adevărat acest lucru? 
Cu siguranță  nu. Nimeni care crede  în  continuitatea  și  trăinicia Adunării  de­a lungul 
timpului, n­ar putea susţine asemenea concluzie. 
Dacă  principiul  fraților  noștri  baptiști ar  fi  corect,  rânduiala botezului este  pierdută 
cu  totul,  fără  posibilitate  de  recuperare  în  lipsa  vreunui  miracol.  Deoarece  dacă  în 
toată  această  lungă  perioadă  de  timp  nu  ar  fi  existat  deloc  vreun  botez  corect  în 
Adunare, iar dacă  nimeni  altcineva  în afara celor botezați  în  mod corect  nu  ar fi fost 
capabil  să  ofere  altora  botezul  corect,  atunci  consecința  este  simplă:  nu  ar  exista 
niciun  botez  corect  în  vremea  noastră,  în  întreaga  lume!  Dar  putem  crede  acest 
lucru?  Oare  ne  putem  imagina  că  măreţul  Cap  al  Adunării  ar  îngădui  ca  una  din 
propriile  Sale  rânduieli  prețioase  să  fie  lepădată  de  tot  din  Adunare, timp  de  atât de 
multe secole? Cu atât mai puțin, să se fi pierdut ea de tot? Cu siguranță gândul acesta 
nu poate fi acceptat de niciun creștin. 
Aşadar,  am  făcut  un  rezumat  al  dovezilor  directe  în  favoarea  botezului  pruncilor. 
Nimic  nu  pare  lăsat  fără  argument  şi  demonstraţie.  Caracterul  neschimbător  al 
tuturor  înţelegerilor  şi  legămintelor  lui  Dumnezeu  cu fiii  oamenilor;  hotărârea  Să  în 
mod  expres  de  a  include  copiii  în  Adunare, pe baza  căreia  s­a acționat  timp de  două 
mii  de  ani  în adunarea Vechiului  Testament (de la Avraam  până  la  Hristos); tăcerea 

27 
desăvârşită  a  Noului  Testament  cu  privire  la  vreo  retragere  sau  anulare  a  acestui 
privilegiu  al  copiilor;  exemplele  evidente  și  repetate  de  botez  pentru  familii  întregi 
(case)  în  vremea  apostolilor;  mărturia  neîndoielnică  despre  practica  întregii  Adunări 
în  privinţa  botezului  copiilor,  din  timpul  apostolilor  şi  până  în  secolul  al  XVI­lea, 
inclusiv  a  celor  mai  respectabili  martori  ai  Adevărului  din  Evul  Mediu  (valdenzii); 
toate acestea  se  aduna  împreună  pentru  a  aşeza pe cea mai  neclintită temelie statutul 
de  membri  ai  Adunării  pentru  copiii  de  credincioși,  şi  prin  urmare  dreptul  lor  la 
botez.  Dacă  nu  recunoaştem  că  există  o  poruncă divină  aici, nu ne putem  aştepta  să 
găsim vreuna pentru orice altă rânduială în Adunarea lui Dumnezeu. 
________________ 
Note explicative ale autorului pentru partea 1 
[1]. Consider botezul  iudaic al prozeliților ca fiind o realitate istorică, bine stabilită. 
Sunt  conștient  de  faptul  că  unii  susţinători  ai  botezului  copiilor,  a  căror  judecată  și 
cunoştinţe  le  respect  foarte  mult,  și­au  exprimat  îndoielile  lor  cu  privire  la  această 
chestiune.  Dar  când  văd  evreii  întrebându­l  pe  Ioan  Botezătorul:  "Atunci  de  ce 
botezi,  dacă  nu  ești  tu Hristosul?"  etc,  pot  doar  să presupun că  ei erau deja obișnuiți 
cu  acest  ritual,  și  se  așteptau  ca  Mesia,  când avea  să  vină, să  îl  practice. Avem  cele 
mai  bune  dovezi  că  evreii  au  botezat  prozeliții  lor,  dovezi  care  datează  încă  din 
secolul  al  doilea;  și  este  cu  totul  de  necrezut  că  ar  fi  împrumutat  ritualul  de  la 
creștini.  Și  cei  mai  mulţi  cercetători  dintre  cei  mai  competenţi  cu  privire  la  acest 
lucru,  atât  evrei  și  creștini,  de  la  Selden  și  Lightfoot  până  la  Dr.  Adam  Clarke,  au 
considerat  ca  fiind  abundente  și  concludente  dovezile  pentru  realitatea  botezului 
prozeliţilor. 
[2].  Este  vrednic  de  remarcat  că  această  interpretare  a  pasajului  este  adoptată  și 
susţinută cu  convingere de Augustin, unul  dintre  cei mai evlavioși și învăţaţi oameni 
din secolul al patrulea. De Sermone Domini in Monte, cap. 27. 
[3].  "Eseuri  despre  Biserica  lui  Dumnezeu"  de  Dr.  J.M.  Mason.  “Christian's 
Magazine”, ÎI:49­50. 
[4]. Coment. în Epist. către Romani, Lib. 5 
[5]. Cercetare privind Constituția, etc, partea 2, Cap. 3. 
[6]  A  se  vedea  comentariul  lui  John  Paul  Perrin  din  “Doctrina  și  organizarea 
Valdenzilor  și  Albigenzilor”;  Sir  Samuel  Morlan;  și,  de  asemenea,  "Histoire  des 
Generale  Eglises  Vaudoises"  a  lui  Leger.  Dl.  William  Jones,  scriitor  baptist,  într­o 
lucrare  a  sa  intitulată "O  istorie  a  valdenzilor"  (în două  volume  în format "octavo"), 
susţine  că  acoperă  pe  deplin  aspectele  credinței  și  organizării  valdenzilor.  Dar  am 
putut  observa  că  autorul ocoleşte cu grijă toate declaraţiile lor publice, precum și alte 
documente  care  ar  putea  dezvălui  principiile  şi  practica  lor  cu  privire  la  botezul 
pruncilor!  Comentariile  sunt  de  prisos asupra  acestui truc  folosit  de autorul  William 
Jones. 
  
28 
 Note explicative ale traducătorului pentru partea 1 
[T1]  "Sacramentele"  (acte  de  cult)  sunt  rânduieli  sfinte  instituite  de  Domnul 
Hristos,  în  care  prin  semne  vizibile  harul  lui  Dumnezeu  în  Hristos  şi  beneficiile 
harului sunt reprezentate şi pecetluite asupra credincioşilor. 
Catehismul  Heidelberg  afirmă  că  sacramentele  sunt  "semne  şi  peceţi  vizibile 
instituite  de  Dumnezeu,  pentru  a  ne  face  să  înţelegem  şi  mai  bine  făgăduinţa 
Evangheliei,  iar  aceasta  să  fie  şi  mai  bine pecetluită  prin  ele. Anume, făgăduinţa  ca 
El,  pe temelia singurei  jertfe  a lui Hristos adusă pe cruce, dăruieşte prin har fiecăruia 
dintre noi iertarea păcatelor şi viaţa veşnică". 
Sacramentul cuprinde două părţi: 
(1)  semnul  exterior  sau  vizibil,  care  se  adresează  simţurilor  omului  şi  îl  face  să 
privească  spre  realitatea  duhovnicească  simbolizată;  în  cazul  botezului,  semnul  este 
apa, iar în cazul Cinei Domnului, semnele sunt pâinea şi vinul. 
(2) realitatea lăuntrică, duhovnicească, semnificată şi pecetluită prin actul exterior. 
Termenul provine din latinescul  "sacramentum",  care  avea la  origine  un  alt  înţeles, 
dar Luther şi Calvin au atras  atenţia  că termenul acesta nu este  folosit  în  teologie  cu 
înţelesul său iniţial. 
În  perioada  Vechiului  Testament,  existau  astfel  de  rânduieli  care  îndreptau  atenţia 
credinciosului  către  realităţile  duhovniceşti  importante.  Exemple  de  astfel  de 
sacramente sunt tăierea împrejur (circumcizia) şi Paştele. 
În  Biserica  ortodoxă  şi  cea  catolică  sunt  definite  şapte  sacramente,  pe  când în  cea 
mai  mare  parte  a  bisericilor  protestante,  sunt  definite  doar  două:  botezul  în  apă  şi 
Cina Domnului. 
  
  
  
Partea a doua: obiecţii împotriva botezului pruncilor
După  ce  am  prezentat  dovezile  directe  în  sprijinul  botezului  pruncilor,  să  privim 
acum  la unele  dintre  cele  mai  comune și mai cunoscute obiecții aduse de frații noștri 
baptiști împotriva acestei doctrine stabilite. 
Obiecția I: “Nu scrie nicăieri în Biblie că trebuie să botezăm pruncii”
Prima  obiecţie  este  că  nu  avem  nicio  poruncă  directă  în  Noul  Testament,  dată  în 
mod  clar,  în  favoarea  botezului  pruncilor.  Oponenții  noștri  susţin:  "Nu  ni  se  spune 
nicăieri,  în  istoria  perioadei  apostolice,  în  termeni  clari,  că  pruncii  au  fost  sau  ar 
trebui  să  fie botezați.  Oare  este posibil  să  punem acest fapt pe seama presupunerii că 
botezul pruncilor a fost practicat în mod general în Adunare?" Această obiecție a fost 
adusă  de  foarte  multe  ori,  cu  multă  convingere  și  cu  impact  asupra  gândirii  unor 
persoane  care  au  puţine  cunoştinţe  și  nu  cercetează  prea  adânc.  Dar  când  se 

29 
cercetează  în  amănunt  obiecţia,  eu  sunt  convins  că  aceasta  va  rămâne  fără  nicio 
temelie puternică. 
Pentru  că,  în  primul  rând,  chiar  dacă  ar  fi  fost  aşa  cum  presupun  frații  noștri 
baptiști,  chiar  dacă nu s­ar  fi găsit  vreo poruncă  lămurită  în Noul Testament,  care să 
ateste  şi  să  rânduiască  botezul  copiilor,  ar putea  acest  lucru  să fie  considerat  în mod 
raţional  greu  de  explicat,  sau  chiar  surprinzător, având în  vedere  temelia  principiilor 
stabilite  mai  înainte?  Vă  aduc  aminte  că  principiile  acestea  sunt  următoarele: 
Adunarea  în  perioada  Noului  Testament  este  aceeași  cu  Adunarea  din  perioada 
Vechiului  Testament;  că  aceea  din  Vechiul  Testament  a  reprezentat  copilăria,  iar 
aceasta  din  urmă  maturitatea  Împărăţiei  vizibile  a  lui  Mesia;  că  una  din  trăsăturile 
cele  mai  izbitoare  în  Noul  Testament  cu  privire  la  aceasta  Împărăţie,  este  o  lumină 
mult  mai  mare  și  extinderea  privilegiilor.  De  asemenea,  pruncii celor credincioși  au 
fost  născuţi  în  legământ  cu  Dumnezeu,  și  statutul  lor  în  legământ  a  fost  marcat  și 
recunoscut  printr­o  pecete de legământ, timp  de  două mii de ani înainte ca Hristos să 
vină,  încă  de  la  Avraam.  În cazul  în  care  Dumnezeu  a intenţionat  ca  acest  privilegiu 
să  continue  pur  și  simplu,  nicio  nouă  hotărâre  nu  a  fost  necesară  să  arate  această 
intenție,  ci  doar  El  a  permis  ca  privilegiul  să  continue  fără  să  intervină  vreo 
schimbare. Aceasta este poziţia pe care o susţinem şi noi. 
Acum, din  această  perspectivă:  pornind de la ceea  ce am afirmat mai devreme, este 
foarte  normal  şi  armonios punctul de  vedere  al Noului Testament  cu  privire  la  acest 
subiect.  Găsim  scris  foarte  puțin,  în  mod  clar  sau  oficial,  în  legătură  cu  statutul 
copiilor  în  legământ,  la  începutul  noii  perioade  (a  Noului Testament),  pur  și  simplu 
deoarece  Dumnezeu  n­a  hotărât  nicio  schimbare  concretă  cu  privire  la  acest  lucru. 
Primii  creștini,  care  fuseseră  crescuți  în  societatea  evreiască,  și  fiind  dintotdeauna 
obișnuiți  să  se  bucure  de  privilegiile  acestei  societăţi,  s­ar  fi  aşteptat,  desigur,  ca 
aceste  privilegii  să  fie  continuate,  mai  ales  dacă  nu  s­a  spus  nimic  cu  privire  la 
respingerea  sau  micşorarea  privilegiilor.  Ţinând  cont  că  Dumnezeu nu a  intenţionat 
vreo  altă schimbare  cu privire la această  chestiune decât  o creștere a  privilegiilor, ar 
fi  fost  de  prisos  să­i  anunţe  pe  acești  credincioși  evrei  că  statutul  în  legământ  și 
avantajele  legământului pentru  copiii  lor dragi nu urmau să fie retrase sau reduse. Ar 
fi fost  la  fel de inutil ca şi cum să­i anunţe că trebuia ca ei să se închine în continuare 
la  adevăratul  Dumnezeu,  sau  că  Jertfa  ispășitoare  a  lui  Mesia  trebuia  privită  în 
continuare  ca  singura  temelie  pentru  mântuire.  Pe  scurt,  pornind  de  la  principiile 
prezentate  până  acum,  era  de  aşteptat  ca  Noul  Testament  să  prezinte  exact  aşa 
lucrurile  cu  privire  la  acest  aspect,  adică  să  tacă  referitor  la  vreo  schimbare  a 
statutului  de  membri  pentru  copiii  celor  din  Adunare.  Ne  puteam  aştepta  ca  Noul 
Testament  să  nu  spună  în  vreun  mod  clar  că  privilegiul  în  cauză  urma  să  fie 
continuat,  ci să  vorbească  peste  tot  ca  şi  cum  acest  lucru  ar fi valabil, fără vreo nouă 
poruncă dată în  mod  lămurit.  Mai  mult, Noul Testament  a asigurat  primii  creștini că 
"făgăduinţa  a  fost  pentru  ei  şi  pentru  copiii  lor"​ .  Şi  nu  numai  pentru  ei,  ci  de 

30 
asemenea,  pentru  "toţi  cei  ce  sunt  departe  acum,  în  oricât  de  mare  număr  îi  va 
chema  Domnul  Dumnezeul  nostru"  ​ în  Adunarea  Sa  vizibilă  ​ (Fapte  2:39).  Noul 
Testament  afirmă  că,  în  ceea  ce  privește  această  chestiune,  poziţia  în  Împărăţie 
elimină  toate  deosebirile  între  partea  bărbătească  şi  femeiască  în  ceea  ce  priveşte 
privilegiile  creștine,  că  în  Hristos  n­avea  să  mai  existe  diferență  între  "bărbat  și 
femeie".  Şi,  în  acord  cu  acest  anunţ,  ca  urmare  practică,  avea  să  fie  introdusă  în 
Adunare  întreaga  familie  (casă)  împreună  cu  părinții  convertiţi  la  creştinism,  prin 
rânduiala  potrivită  a Noului  Testament  (botezul  în apă),  asemănător cum în perioada 
Vechiului  Testament  se  introduceau  în  Adunare  familii  prin  rânduiala 
corespunzătoare din acea vreme. 
Dar  acum  haideţi  să  privim  pentru  o  clipă  către  presupunerea  opusă, cea  a fraților 
noștri  baptiști.  Ei  sunt  obligaţi  prin  sistemul  lor  să  considere  că,  după  ce  copiii 
poporului  lui  Dumnezeu  timp  de  aproape  două  mii  de  ani  (din  vremea  lui  Avraam 
până  la  venirea  lui  Hristos),  se  bucuraseră  de  un  statut  în  legământ  (un  privilegiu 
prețios  și  foarte  drag  pentru  inimile părinților),  acest  privilegiu ar  fi fost  retras brusc 
și  fără  nici  o  explicație.  Şi  că  la  începutul  perioadei  Noului  Testament,  într­o 
perioadă  caracterizată  de  făgăduinţe mai  extinse și libertate crescută, acest privilegiu 
ar  fi  fost retras  brusc și complet. Deci copiii ar fi fost scoşi din vechea lor poziţie din 
legământ.  Ei nu ar mai fi fost potriviţi pentru a li se acorda pecetea legământului, sau 
promisiunile  legământului,  iar  toate  acestea  s­ar  fi  petrecut  fără  să  fie  dat  vreun 
indiciu  cu  privire  la  vreun  motiv,  fără  ca  nimeni  să  scrie  (în  niciuna  din  epistolele 
trimise  bisericilor)  vreun  cuvânt  de justificare sau vreo scuză pentru o schimbare atât 
de  însemnată!  Mai  mult,  în  loc  de  vreo  astfel  de  informare  sau  explicație, 
pretutindeni  în  perioada  apostolică  s­a  folosit  un  mod  de  exprimare  care  este  în 
armonie  cu  ceea  ce  fusese  înţeles şi acceptat până  atunci. Noul Testament  transmite 
în  continuare  ideea  că  atât  părinții  cât  și  copiii  lor  se  aflau  în  vechea  lor  poziţie  în 
legământ,  în  ciuda  acelei  schimbări  dureroase  pe  care  o  invocă  fraţii  baptişti!  Oare 
poate  să  creadă  cineva  asemenea  presupunere  fără  a  avea  prejudecăţi  în  această 
direcţie? 
Dar  presupunând  prin  absurd  ca  perioada  Noului  Testament  nu  ar  include  ca 
membri  ai  Adunării  pe  copiii de credincioși,  atunci  înseamnă că  astfel de schimbare 
ar  fi  avut  loc  chiar  la  începutul acelei perioade. Deci evreii ucenici ai lui Hristos ar fi 
văzut  pe  copiii  lor  scoşi  brusc  din  legământul  promisiunii,  și  fără  a  avea  drept  la 
pecetea  corespunzătoare  a  acestui  legământ,  care  le  fusese  familiar  dintotdeauna, 
care  implica  duioase  simţăminte  părinteşti.  Dar  nu  s­a  auzit  nicăieri  despre  vreo 
nemulţumire  din  partea  ucenicilor.  Noi  nu  găsim  niciun cuvânt care să  explice vreo 
astfel  de  schimbare,  sau cu scopul  de  a alina  durerea  acelor părinți  care  desigur  s­ar 
fi plâns şi ar fi fost afectaţi, dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc. 
Prietenii  mei,  trebuie  să  spun  că  acest  raţionament  este  clar.  În  loc  ca  frații  noștri 
baptiști  să  aibă  dreptul  să  ne  ceară  noua  să  găsim  o  poruncă  directă  în  Noul 

31 
Testament,  în  favoarea  statutului  copiilor  ca  membri  ai  Adunării,  noi  suntem  aceia 
care  avem  dreptul  să  le  cerem  fraţilor  noştri  baptişti  să  găsească  o  poruncă  directă 
pentru  schimbarea  bruscă  şi  însemnată  presupusă  de  ei.  Dacă ar fi aşa cum spun  ei, 
că  Noul  Testament  tace  cu privire la acest subiect, atunci tocmai  această tăcere ar  fi 
deja  suficientă  pentru  a  destrăma  susţinerea  lor,  și  astfel  contrariul  să  fie  justificat. 
Această  tăcere ar  oferi aşadar  o dovadă clară că nu a avut loc niciodată vreo astfel de 
schimbare,  precum  pretind  ei.  O  schimbare  atât  de  importantă  nu  s­ar  fi  putut 
introduce  fără  vreun  cuvânt  de  lămurire  sau  vreo  scuză  din  partea  apostolilor 
insuflaţi de Duhul  Sfânt, nici  fără vreun indiciu  sau vreo împotrivire din partea celor 
care  se  bucuraseră  de  vechile  privilegii.  Pe  scurt,  ar  însemna  că  ar  fi  fost  distrus 
complet  vechiul  aranjament al  lui  Dumnezeu  în  legătură  cu această  chestiune,  iar  cu 
toate  acestea,  întregul  subiect  ar  fi  fost  pus  sub  tăcere de  către  scriitorii  insuflaţi  de 
Duhul  Sfânt.  Cu  siguranță,  această  presupunere  este  una  din  cele  mai  de  necrezut 
lucruri!  Cel  ce  poate  să  creadă  aceasta,  cu  siguranţă  are  o  gândire  încăpăţânată  şi 
predispusă ca să îmbrățișeze sistemul cerut de această presupunere. 
Cam  atât  despre  presupunerea  adusă  de  către  frații  noștri  baptiști,  că  n­ar  exista 
nicio  poruncă  directă  în  Noul  Testament  pentru  statutul  copiilor  ca  membri  ai 
Adunării,  și implicit pentru botezul lor. Chiar şi presupunând că Noul Testament ar fi 
tăcut  cu  privire  la  acest  subiect,  susţinerea  fraţilor  noştri  baptişti  este  fără  temelie. 
Singurul  motiv  cinstit (singurul motiv real posibil, aş spune) pentru o astfel de tăcere 
în  contextul  în care a fost aşezată Adunarea creștină, este acela că lucrurile în această 
privinţă  au  continuat  la  fel ca  înainte. Adică vechiul privilegiu,  atât de drag  inimilor 
părinţilor,  n­avea  să  primească  vreo  altă  schimbare  decât  o  nouă  pecete,  mai  puțin 
împovărătoare,  care  să  se  aplice  în  mod  egal  atât  la  partea  bărbătească  cât  şi  la cea 
femeiască.  Astfel  au  fost recunoscute,  extinse și continuate  toate  privilegiile  de  care 
s­au bucurat înainte membrii Adunării. 
Dar  nu  putem  admite  faptul  că  Noul  Testament  n­ar  conține  vreo  poruncă  directă 
pentru  statutul  copiilor  ca  membri  ai  Adunării.  Mărturia  prezentată  în  partea  întâi 
este cu  siguranță  vrednică pentru  cele  mai serioase  cercetări. Însuşi  Stăpânul declară 
în  ceea  ce  privește  copiii,  "a  lor  este  Împărăţia  cerurilor"  (Matei  19:14;.  Marcu 
10:14,  Luca  18:16).  Apostolul insuflat de Duhul Sfânt spune "făgăduința este pentru 
voi și copiii  voștri"  (Fapte  2:39). Vedem  clar  în  perioada apostolică a  Adunării cum 
familii  întregi (case) au fost primite în Adunare, în repetate rânduri, pe baza credinței 
mărturisite  de capii familiilor  (părinţii), aşa cum se  întâmplase  în vechea perioada (a 
Vechiului  Testament),  pe  vremea  când  copiii  erau  consideraţi  în  mod sigur membri 
ai  Adunării.  Când  citim  astfel  de  lucruri  în  Noul  Testament,  cu  siguranță nu putem 
afirma  că  lipseşte  mărturia  satisfăcătoare  pentru  oricare  cercetător  al  Scripturii, 
raţional şi cinstit. 
Obiecția II: “Nu este suficientă deducţia clară”

32 
 A  doua  obiecție  adusă  deseori  de  către  frații  noștri  baptiști  reiese  din  ceea  ce unii 
insistă  că  ar  fi  “legea  generală  a  instituirii  pozitive”. Ei  afirmă:  "În  ceea  ce  priveşte 
îndatoririle  noastre  morale,  avem  libertatea  să  tragem  concluzii  bazate  pe  deducție, 
pe  asemănări,  pe  consecinţe.  Dar  în  ceea  ce  privește  instituirile  pozitive,  porunca 
trebuie  să  fie  directă  și  pozitivă.  Aşadar,  deoarece  nu  găsim  nicăieri  în  Noul 
Testament  vreo îndemnare  pozitivă  pentru a  boteza copiii, atunci legea generală care 
trebuie  să  se  aplice  în  toate  cazurile  de  instituire  pozitivă,  interzice  în  mod  clar 
botezul copiilor. Aici nu se poate admite un raționament bazat pe deducţie”. 
Sunt  convins  că  acest  argument  va  fi  considerat  fără  putere,  de  către  oricine  îl  va 
cerceta  cu  luare  aminte  și  nepărtinire.  Întregul  principiu al  “instituirii  pozitive”  este 
nesănătos  şi  chiar  periculos.  Raționamentul  deductiv  poate  fi,  și  chiar  este  în  multe 
cazuri, la fel de puternic  ca  oricare  altul.  În  plus, dacă  s­ar pretinde  că  în  tot ceea  ce 
priveşte  instituirile  pozitive  trebuie  să  avem  concluzii  directe  și  pozitive,  principiul 
“instituirii pozitive” ar merge mult prea departe. 
Deoarece  după  acest  principiu  nesănătos,  femeile  nu  ar  trebui  să  ia  parte  la  Cina 
Domnului.  Aceasta  pentru  ca  noi  nu  avem  nicio  îndemnare  pozitivă,  și  niciun 
exemplu  clar  în  Noul  Testament  pentru  a  justifica  prezenta  femeilor  la adunările de 
frângerea  pâinii.  Totuși,  frații  noștri  baptiști,  uitând  propriul  lor  principiu  invocat, 
sunt  de  aceeaşi  părere  ca  toți  ceilalţi  creștini  care  consideră  Cina  Domnului  drept 
poruncă în  Adunare, să  îngăduire  femeilor  să  ia  şi  ele parte. Fără  îndoială că această 
practică  este  corectă.  Ea se bazează pe cel mai solid raționament deductiv, care poate 
fi la  fel  de  puternic ca  oricare altul,  și  care  în acest caz  nu  poate  fi contrazis. Dar  de 
fiecare  dată  când  frații  noștri  baptiști  apelează  la  acest  raționament  deductiv  și 
acţionează  în  consecință,  ei  se  îndepărtează  de  principiul  invocat  de  ei  (cel  al 
“instituirii pozitive”). 
Obiecția III: “Nu găsim exemple clare de botez al pruncilor în Noul
Testament”
A  treia  obiecție  adusă  deseori  este  următoarea:  “Dacă  botezul  copiilor  ar  fi 
predominat  în  Biserica  primară,  ne­am  fi  putut  aștepta  să  găsim  în  istoria  Noului 
Testament  câteva  exemple  ale  copiilor  de  creștini  care  să  fie  botezaţi  în  perioada 
prunciei  lor”.  Frații  noștri  baptiști  ne  reamintesc  că  istoria  Noului  Testament 
cuprinde  mai  mult  de  șaizeci  de  ani  de  la  stabilirea  Adunării  în  noua  perioadă.  Ei 
afirmă:  "Aşadar,  în  această perioadă  lungă,  dacă Adunarea  a  avut drept principiu (și 
practică)  botezul  copiilor, atunci  foarte  probabil  că trebuia  să se  găsească  mai  multe 
cazuri  înregistrate de botez  al  copiilor celor  care  erau deja în  părtăşia Adunării. Dar, 
în  tot  ceea  ce  s­a  scris  clar  (sau,  ocazional,  să  se  fi  făcut  vreo  aluzie)  în  ceea  ce 
privește  bisericile  din  Ierusalim,  Antiohia,  Corint,  Efes,  Roma,  Galatia,  Colose  etc, 
nu  găsim  nicio  mențiune  despre  astfel  de  botezuri  de  prunci.  Noi,  prin  urmare, 
tragem concluzia că nu s­a întâmplat niciun astfel de botez". 

33 
 Când cercetăm această obiecție, vom găsi că ea are putere la fel de mică precum cea 
de  mai  înainte.  Scopul  principal  al  istoriei  din  Noul  Testament  este  să  prezinte 
înaintarea  Evangheliei.  Prin  urmare,  scopul  scriitorilor  a  fost  mai  degrabă  să  ne 
informeze  cu  privire  la  convertirile  la  creștinism  din  iudaism și dintre păgâni, decât 
să  detalieze  ce  s­a  întâmplat  în sânul  adunărilor locale.  Ni  se  spune  suficient despre 
bisericile  locale  ca să  putem urmări tulburările  care  au  avut  loc în ele şi originea lor, 
și  să  facă  clare  diferitele  îndemnuri  în  legătură  cu  aceste  tulburări,  care  au  rămas 
scrise  pentru  învăţătura  poporului  lui  Dumnezeu  din  vremurile  următoare.  Prin 
urmare,  toate  cazurile  de  botez  care  sunt  înregistrate,  sunt  cazuri  în  care  botezul  a 
fost oferit  pentru convertiți  din  iudaism  sau  păgânism  la  creștinism. Nu  avem niciun 
exemplu  de  vreun  alt  tip  de  botez  în istoria  Adunării, după pogorârea Duhului Sfânt. 
Aşadar, după principiile pe care şi noi le susţinem, acest lucru este exact ceea ce ar fi 
fost  de  așteptat.  În  consemnarea  istoriei  acestor  adunări  locale,  cine  s­ar  gândi  să 
prezinte  cazurile  de  botez  al  copiilor  născuţi  după  înfiinţarea  bisericii  locale,  din 
părinţi care erau deja membri acolo? Aceste cazuri erau atât de normale, obişnuite, la 
ordinea  zilei,  iar  nicidecum  vreun  eveniment  remarcabil.  Şi  desigur,  nu  ne  putem 
aștepta  să  fie  înregistrat  în  scris.  Aşadar nu este  de  mirare  faptul că nu găsim niciun 
caz de acest fel specificat în istoria Adunării în perioada apostolică. 
Dar  aceasta  nu  este totul.  În  legătură cu  acest  fapt,  exista  o dificultate  și  mai  mare, 
care  aduce  mari  probleme pentru  convingerile  baptiştilor. Din motivul menționat, nu 
este  suprinzator  că  nu  găsim  în  Noul  Testament  cazuri  de  botez  al  copiilor  născuţi 
de­a  lungul  timpului  printre  familiile  deja  creștine  din  perioada  apostolică.  Totuși, 
pentru principiile  baptiştilor,  este mult mai dificil să se explice de ce nu găsim niciun 
exemplu  de  persoană născuta din părinți  creștini  care  să fie botezată la vârstă adultă. 
După  principiile baptiştilor,  copiii  de creștini nu au nicio legătură cu Adunarea. Deci 
copiii  lor  ar  fi  la  fel  de  "străini"  (Efeseni  2:12)  precum  copiii  păgânilor  și  ai 
musulmanilor,  până  când,  prin  credință  și  pocăință  ei  sunt  aduşi  în  cadrul 
legământului.  Aşadar,  ne­am  putea aştepta ca  şi convertirea  împreună  cu  botezul lor 
să  fie  la  fel  de  atent  consemnate,  și  la  fel  de  minuțios  detaliate,  ca şi convertirea  și 
botezul  celor  adulţi  care  fuseseră  “străini  de  legămintele  făgăduinţei,  fără drept  de 
cetățenie  în  Israel"  (Efeseni  2:12).  Totuşi,  realitatea  este  că  pe  parcursul  unei 
perioade  de  şaizeci  de  ani de la înălțarea  lui  Hristos (perioada  cuprinsă  în istoria din 
Noul  Testament), nu avem  niciun indiciu  despre botezul vreunui adult care să fi fost 
născut  între  timp  din  părinți  deja  creștini  (la  momentul  naşterii  sale).  Acest  fapt are 
mare putere în favoarea botezului pruncilor. 
Obiecția IV: “Domnul Hristos a fost botezat la maturitate (de către Ioan
Botezătorul, care nu boteza pruncii)”
O  altă  obiecţie  este:  “Însuşi  Domnul  Iisus  Hristos  nu  a  fost  botezat  înainte  de  a 
împlini treizeci  de  ani.  Deci prin urmare,  înţelegem că ucenicii Săi nu ar trebui să fie 
botezați până la o vârsta adultă”. Împotriva acestei obiecții, răspundem astfel: 
34 
 (1)  Hristos  a  fost  botezat  de  Ioan  Botezătorul.  Acum,  este  clar  că  botezul  lui  Ioan 
nu  era  botezul  creștin,  deoarece  este  evident  din  Faptele  Apostolilor  (cap  19, 
versetele 1­5), că  aceia care fuseseră  deja  botezați de Ioan,  au  fost mai  apoi  botezați 
din  nou  în apă,  dar "în Numele  Domnului  Iisus".  În  plus, este  clar din întregul  pasaj 
că botezul  primit de Hristos  de  la  Ioan a  fost  un lucru diferit în esenţa lui, de botezul 
care  este  acum  practicat  în  Adunarea  creștină.  Lucrarea  lui  Ioan  Botezătorul  a  fost 
într­o  perioadă  intermediară  între  perioada  Vechiul  Testament  şi  cea  a  Noului 
Testament. Și,  așa cum Domnul Hristos a găsit potrivit să "împlinească tot ce trebuie 
împlinit"  (Matei  3:15)​ , El S­a supus  rânduielii botezului  care  a  marcat acea perioadă 
intermediară.  În plus,  în  perioada Vechiului Testament, când marele preot avea să îşi 
înceapă  lucrarea sa,  el era  în mod  ceremonial  spălat  cu  apă.  Și  după cum știm că era 
rânduiala,  ajungea  să  îndeplinească  funcţia  sa  când  avea  "aproape  treizeci  de  ani"​ , 
adică  exact  vârsta  la  care  Mântuitorul  nostru  a  fost  botezat,  și  Şi­a  început  astfel 
lucrarea  Să  publică.  În  mod  asemănător,  atunci  când  ​ Marele  Preot  al  nostru (Evrei 
4:14)​,  adică  Domnul  Hristos,  a  intrat  în lucrarea  Sa  publică,  El  a  considerat potrivit 
să  se  conformeze  cu  aceeași  ceremonie,  ca  să  împlinească  profeția  și  toate 
reprezentările  tipice  cu  privire  la  Mântuitorul,  înregistrate  în  Vechiul  Testament. 
Aşadar, botezul lui Hristos  nu  are  deloc  legătură  cu  subiectul discuţiei, și nu poate fi 
folosit în favoarea sau împotriva botezului pruncilor. 
(2)  Dar,  dacă  obiecția  provenită  din  deducţie  ar  fi  avut  vreo  putere,  atunci  ar  fi 
demonstrat mai mult decât frații noștri baptiști sunt dispuși să recunoască. Anume, că 
nicio  persoană nu ar  trebui  să  fie botezată sub vârsta de treizeci de ani. Deci chiar un 
creștin  adevărat,  oricât de clare ar fi dovezile lui de credință și pocăință, chiar dacă el 
ar  avea  douăzeci,  douăzeci  și  cinci  sau  chiar  douăzeci  și  nouă  de  ani,  conform  cu 
acest  principiu  n­ar  avea  voie  deloc  să  se  gândească  să  fie  botezat  până  când  ar  fi 
ajuns  la  împlinirea  vârstei  de  treizeci  de  ani!  Aceasta  este  o  consecință  atâta  de 
absurdă,  încât  simpla  ei  menţionare  este  suficientă  pentru  a  asigura  respingerea 
principiului adus ca obiecție. 
Obiecția V: “Mai întâi trebuie credinţa, iar apoi botezul în apa”
A  cincea  obiecție  adusă  în  mod constant de către  frații  noștri  baptiști este  aceea  că 
pruncii  nu  sunt  capabili  de  acţiunile  spirituale  sau  manifestările  pe  care  Noul 
Testament  le  impune,  ca  să  poată  primi  în  mod  corespunzător  rânduiala  botezului. 
Limbajul  Noului  Testament  în  mai  multe  locuri  este  următorul:  "Pocăiți­vă,  și 
fiecare  să  fie  botezat.  Crede,  și  primeşte  botezul.  Dacă  crezi  din  toată  inima  ta,  se 
poate  [să  fii  botezat].  Cei  ce  au  primit  propovăduirea  lui  au  fost  botezaţi.  Mulți 
dintre  corinteni  au  crezut  şi  ei  şi  au  fost botezaţi."  (Faptele Apostolilor  2:38; 2:41, 
8:37,  18:8).  Pe  scurt, frații  noștri  baptiști  afirma că  aşa  cum  botezul  este  recunoscut 
de  toţi  ca  "pecete  a  neprihănirii  care  se  capătă  prin  credință"  (Romani  4:11)​ ,  iar 
copiii  sunt  cu  totul  incapabili  să  manifeste  credință,  atunci  înseamnă  că  nu  este 
potrivit ca ei să fie botezaţi. 
35 
 Ca  răspuns  la această  obiecție,  prima  mea  observație  este că toate aceste îndemnuri 
la  credință  și  pocăință  ca  şi  condiţii  pentru  botez,  pe  care  le  găsim  în  Noul 
Testament,  sunt  adresate  persoanelor  adulte.  Iar  când  avem  ocazia  să  propovăduim 
persoanelor  adulte,  care  nu  au  fost  niciodată  botezate,  ne  adresăm  mereu  exact  în 
același  mod  în  care  apostolii  au  făcut­o.  Noi  îi  îndemnăm  să  se  pocăiască  și  să 
creadă,  și  spunem  așa  cum  a  declarat  Filip,  "Dacă  crezi  din  toată  inima  ta,  poți  fi 
botezat”.  Dar  acest  lucru  nu  are  legătură  cu  ceea  ce  priveşte  botezul  pruncilor 
credincioșilor,  ci  doar  spune  că  atunci  când  adulții  sunt  botezați,  este  necesară 
credinţa şi mărturisirea  ei  mai întâi.  În acest aspect, toţi cei ce susţin botezul copiilor 
sunt de acord, în mod unanim. 
Totuşi  frații  noștri  baptiști,  nemulțumiți  cu  acest  răspuns,  insistă  că  deoarece 
pruncii  nu  sunt  capabili  de credință, nici  să acționeze  după înţelegerea şi voia  lor  în 
acest  caz,  înseamnă  că  ei  nu  pot  fi  consideraţi  potriviţi  pentru  botezul  în  apă,  care 
reprezintă  o  "pecete  a  neprihănirii  prin  credința".  Această  obiecție  este  adusă 
neîncetat  cu  încredere  și  deseori  este  însoțită  de  ironie  sau  chiar  este  luată  în  râs 
ideea  unei  peceţi  de  legământ  asupra  acelora  care  nu  pot  să  înţeleagă sau să  îşi  dea 
acordul  lor. Dar,  prietenii  mei,  ar trebui să ne înspăimânte când ne gândim cât de des 
și  prin ce  limbaj  nepotrivit se  exprimă  unii,  care  totuși recunosc  că pruncii de numai 
opt  zile  au  fost  odinioară  potriviţi  pentru  tăierea  împrejur,  prin  hotărârea  dată  de 
Dumnezeu  în  mod  clar.  Tăierea  împrejur  este  numită în  mod  clar de către  apostol  o 
"pecete  a  neprihănirii  prin  credința"  (Romani  4:11)​ ,  aşa  cum  este  și  botezul.  Dar 
oare  erau  copiii  la  vârsta  de  opt  zile  capabili să  exercite credință, atunci când au fost 
tăiați  împrejur?  Erau  ei  mai  capabili  de  credinţa decât  acum, când  sunt  botezați?  Cu 
siguranţă,  acest  lucru  este  la  fel  de  valabil  și  în  cazul  botezului,  precum  şi  în cazul 
tăierii  împrejur. Și, indiferent dacă frații noștri baptiști înţeleg sau nu, toate acuzațiile 
de  "absurditate",  "erezie"  sau  “hulă”  pe  care  ei  le  arunca  asupra  botezului  copiilor, 
sunt  îndreptate  şi  către  tăierea  împrejur.  Oare  sunt  ei  dispuşi  să  afirme  că aplicarea 
unei  "peceţi a  neprihănirii  prin  credință"  asupra unor prunci inconştienţi, în vârstă de 
numai  opt  zile care bineînţeles, nu puteau exercita  credință,  a  fost  un  lucru absurd și 
ridicol în  perioada  Vechiului  Testament? Oare sunt ei dispuşi ca astfel să "vorbească 
necuviincios  împotriva  lui  Dumnezeu"  (Iov  1:22)​ ?  Dar  sunt  nevoiţi  să  facă  acest 
lucru,  dacă nu vor să  se contrazică  pe  ei  înşişi. Ei nu pot scăpa de această consecinţă 
șocantă.  Fiecare  cuvânt  dur  și  disprețuitor  pe  care  ei  îl  folosesc  pentru  botezul 
pruncilor,  trebuie  să  fie  aplicat  şi  pentru  tăierea  împrejur  a  pruncilor,  dacă  fraţii 
noştri  baptişti  respecta  principiile  susţinute  de  ei. Dar  Cuvântul  lui  Dumnezeu  nu  le 
justifică principiile. 
Puterea  obiecției  în acest caz se  bazează  pe  uitarea  completă  a principiului de  bază 
al  sistemului  pedobaptist  (care  susţine botezul copiilor). În cazul botezului pruncilor, 
este  cerută  credința,  iar  dacă  părinții  sunt  sinceri  în  mărturisirea  lor,  credinţa  chiar 
este  exercitată.  Dar  este  cerută  din  partea  părinților,  nu  din  partea  copiilor.  Așa  că, 

36 
dacă  părintele  îşi  aduce  copilul  lui  pentru  botez  având  credinţă,  rânduiala  este 
îndeplinită  în  totalitate  și  cerinţele  sunt  îndeplinite,  aşa  cum  ar  fi  normal.  Acest 
principiu  a  fost  acela  care  a  dat  sens  și  caracter  legitim  în  aplicarea tăierii împrejur 
din  perioada  Vechiului  Testament.  Deoarece  părinții  erau  în  mod  vizibil  în  legătura 
legământului,  copiii  lor  aveau  dreptul  la  același  privilegiu  binecuvântat.  Același 
principiu  se  aplică  şi  în  perioada  Noului  Testament.  Acest  principiu  rămâne  chiar 
dacă, din nefericire,  de  multe ori  părinţi  fără credință  adevărată îşi aduc  copiii  lor  în 
această  rânduială  solemnă.  Acest  lucru  este  de  multe  ori  o  realitate,  din  nefericire. 
Dar  desigur,  la  fel  s­a  întâmplat  şi  în  ceea  ce  privea  rânduiala  corespunzătoare  din 
perioada  Vechiului  Testament (tăierea împrejur).  Cu toate acestea, tăierea împrejur a 
pruncilor  în  astfel de cazuri,  nu  a  fost deloc zadarnică, nici socotită ca fiind fără sens 
din  cauza  lipsei  de  sinceritate  din  partea  părinţilor.  Era  de  ajuns  să  fie  credinţa 
mărturisită  în  mod  vizibil,  pentru  aplicarea  vizibilă  a  rânduielii.  Când  frații  noștri 
baptiști  administrează  rânduiala  botezului  pentru  unul  care  pretinde  că  s­a  pocăit  și 
că a  crezut, dar  care  nu  este  sincer  în  această  mărturisire,  ei nu consideră că lipsa lui 
de  credință  afectează  rânduiala  botezului  sau  înțelesul  acestuia.  Aplicarea  botezului 
poate  totuşi  să  fie  biblică  şi  conform  rânduielii,  chiar  dacă  acela  botezat  nu  este 
sincer  și  din  această  cauză  nu  primește  nici  un  folos  duhovnicesc.  În  toate cazurile, 
mărturisirea vizibilă de credință este aceea care dă dreptul să se săvârşească sub ochii 
adunării  rânduiala  exterioară  vizibilă  (botezul  în  apă).  Lipsa  de  sinceritate  în  acea 
mărturisire,  deşi  învinovăţeşte  pe  cel  care  nu  este  sincer,  nu  strică  porunca  de 
aplicare a rânduielii. 
Obiecția VI: “Ce folos are pruncul din botezul în apă?”
Mai  este  adusă  obiecţia  că  botezul  nu  poate aduce copiilor  nimic bun. Frații  noștri 
baptiști  spun:  "Care  este  folosul?  Ce  folos  poate  să  aducă  puţină  apă  unui  prunc 
neajutorat  şi  inconștient?"  Împotriva acestei  obiecții  pot răspunde, la  rândul meu,  cu 
întrebarea:  "Ce  beneficii  a  adus  tăierea  împrejur  pentru un copil evreu, neajutorat și 
inconștient,  la  vârsta  de  opt  zile?”  Să  luăm  bine  seama  că să  nu  nesocotim  în vreun 
fel înţelepciunea măreaţă a lui Dumnezeu. [1] 
Dumnezeu  a  stabilit  ca  rânduiala  să  fie  aplicată  pruncilor.  Și,  drept  urmare,  atunci 
când apostolul aduce în  Romani  3:1­2 întrebarea, pe care o pun unii în zilele noastre, 
"Care  este  folosul  tăierii  împrejur?"​ ,  răspunsul  este:  “mare,  în  orice  fel”  (în 
traducere  alternativă:  “oricum,  sunt  mari”)​ .  Asemănător,  atunci  când  este  pusă 
întrebarea  "Care  este  folosul  botezului  pruncilor  noștri?",  eu  pot  răspunde:  “folosul 
este  mare,  în  orice  fel”.  Botezul  este  un  simbol  pentru  adevăruri  importante,  și  o 
pecete pentru multe binecuvântări importante din legământ. 
Oare  nu  exista  niciun  folos  în  participarea  la  o  rânduială  care  ne  arată  în  cel  mai 
minunat  limbaj  simbolic,  multe  dintre  doctrinele  fundamentale  ale  Evangheliei, 
lucruri  de  mare  interes  pentru  noi  și  pentru  urmașii  noștri?  Mă  refer  la  doctrina 
despre  starea  noastră  decăzută,  vinovată,  stricată  din  fire,  şi  la  modul  stabilit  de 
37 
înţelepciunea  lui  Dumnezeu  în  dragostea  Lui  pentru  răscumpărarea  noastră,  prin 
sângele  ispășitor  al  Mântuitorului,  și  curățirea  Duhului  Sfânt.  Oare nu există niciun 
avantaj  în  dedicarea  solemnă  a  copiilor  noștri  către  Dumnezeu,  printr­o  rânduială 
potrivită  stabilită  chiar  de  El?  Oare  nu  există  niciun  avantaj  în angajamentul nostru 
din  cadrul  legământului,  să  ne  creştem  copiii  noștri  "în  mustrarea  și  învățătura 
Domnului"  (Efeseni  6:4)​ ?  Oare  nu  există  niciun  avantaj  în  atestarea  publica  a 
legăturii  copiilor  noștri  alături de noi înșine cu Adunarea vizibilă, astfel încât pruncii 
să  poată  fi incluşi într­un  legământ  cu Dumnezeul părinților lor?  Oare  nu  este nimic 
folositor  sau  mângâietor  în  a  ne  însuşi  acea  făgăduinţă  a  legământului:  "Voi  pune 
legământul  Meu între  Mine și tine,  și  sămânța ta după tine... voi fi Dumnezeul tău și 
al  seminței  tale după tine"  (Geneza  17:7)​ ?  Oare este  un  lucru  zadarnic pentru  copiii 
noștri să  fie  aduşi,  prin rânduiala  divină, în  sânul  Adunării  pentru grija  ei  materna și 
în  atenţia  rugăciunilor Adunării, numită şi "mama noastră" (Galateni 4:26)​ ? Oare nu 
este  de  ajutor  pentru  părinți  în  educarea copiilor  lor, să  îşi  aducă  aminte  din  când în 
când  că  aceştia  au  fost  sfințiți  în  mod  simbolic,  sau  puşi  deoparte,  cu  pecetea 
legământului  cu  Dumnezeu,  și  că  trebuie  să  se  supună  angajamentelor  solemne  pe 
care le­au făcut? 
Este  adevărat,  dragii  mei  prieteni,  ca  aceia  care  resping  sau  neglijează  botezul 
copiilor lor, nu numai că greşesc împotriva Domnului Hristos prin neascultare fata de 
porunca Lui solemnă,  dar de asemenea  ei  pierd foloase importante pentru ei şi copiii 
lor.  Unii  îşi  imaginează  că  deoarece  există  controverse  pe  această  temă,  ar  fi 
indiferent  dacă  pruncii  lor  primesc  această  rânduială  sau  cresc  nebotezați.  Dar  prin 
aceasta  oare  nu  încearcă  ei  să  fie  mai  înțelepți  decât  Dumnezeu?  Eu mărturisesc  că 
nu  cunosc  toate  avantajele  care  însoțesc  această  rânduială  divină  şi  importantă  a 
botezului  în  apă, nici  toate  urmările  ei. Dar  un  lucru  știu,  anume  că Hristos a hotărât 
această  rânduială  ca  un  semn  al  unor  adevăruri  prețioase,  și  o  pecete  pentru 
binecuvântări  bogate  pentru  oamenii  legământului  Lui,  inclusiv  pentru  pruncii  lor. 
Cu siguranţă  că  în  multe  cazuri unii  părinți  fără credință  adevărată şi­au adus  copiii, 
prin  actul  botezului,  sub  grija,  supravegherea  și  privilegiile  Adunării,  şi  prin  aceasta 
au  avut  totuşi  un  rol  esențial  pentru  binele  copiilor  lor,  chiar  dacă  părinţii  înșiși  au 
ajuns  în flăcările  veșnice ale iadului. Am văzut multe cazuri în care, atât cât s­a putut 
observa din exterior, exact aceasta a fost realitatea. 
Să  nu  spună  nimeni  că  o  astfel  de  dedicare  solemnă  a  unui  copil  înaintea  lui 
Dumnezeu  încalcă  dreptul  copilului  să  gândească  și  să  acționeze  pentru  el  însuși, 
atunci  când  va  ajunge  la  vârsta  la  care  poate  să  înţeleagă.  Să  nu  spună  nimeni  că 
botezul  copilului  este  în  contradicție  cu  dreptul  fiecărei  ființe  raționale  la  liberă 
cercetare și liberă voinţă.  Această obiecție  se bazează pe un raţionament care nu este 
creştinesc.  Este  în opoziţie  cu  educaţia  în  felul creştin a  copiilor. Şi, dacă este pus în 
aplicare, acest raţionament  se  ridică  împotriva  tuturor  restricțiilor  și  îndemnurilor  pe 
care  Cuvântul  lui  Dumnezeu  le  poruncește  pentru părinți.  Mai mult,  dacă  principiul 

38 
acestei  obiecții  ar  fi  corect,  atunci  ar  însemna  că  este  greșit  să  umplem  gândirea 
copiilor  noștri  cu  dezgust  pentru minciună,  furt, beție, răutate  și  crimă,  ca nu cumva 
umplerea  gândirii  lor cu astfel de prejudecăți să le afecteze dreptul lor de a cerceta în 
mod liber. 
Adevărul  este  ca  un  scop  măreţ  pentru  care  a  fost  instituită  Adunarea,  este  să 
vegheze  asupra  copiilor  și  să­i  instruiască  în  cunoașterea  și  frica  de  Dumnezeu,  și 
astfel  să  pregătească  “o  sămânță  de  oameni  care  să­L  slujească”​ ,  să  vestească 
“lucrarea  Lui  poporului care  se va naşte" (Psalmii 22:30, 31)​ . Și îndrăznesc să spun 
că  orice  sistem  creştin  de  organizare  care  nu  cuprinde  copiii  în  prevederile  sale 
pentru  Adunare  și  în  angajamentele  legământului,  acel  sistem  este  greşit  în  esenţa 
lui. 
Este  posibil  că  pruncii  să  nu  primească  vreun  folos  vizibil  în  momentul  botezului 
lor.  Deși  Dumnezeul  milostiv  ar  avea  putere,  chiar  și  atunci,  să  însoţească  semnul 
exterior  cu  binecuvântarea  duhovnicească  pe  care  o  reprezintă,  adică  "spălarea 
nașterii  din  nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt" (Tit 3:5)​ . Dar din câte putem 
observa,  nu  se  întâmplă  aceasta.  Totuși,  această  rânduială,  atunci  când  este  aplicată 
de  către lucrători credincioşi,  și  primită de către  părinții  credincioşi  ai  copilului  care 
este  botezat,  aduce  beneficii  din  belşug,  care  “oricum,  sunt  mari”  (Romani  3:2)​ . 
Când  copiii  sunt  botezați, ei  sunt  astfel recunoscuţi  ca  aparținând Adunării vizibile a 
lui  Dumnezeu.  Putem  spune  că ei sunt în mod solemn aşezaţi în școala lui Hristos ca 
elevi  sau  ucenici.  Ei  sunt  puşi  într­o  situație  prielnică  în  care  să  poată  fi  instruiți 
pentru  Dumnezeu,  şi  chiar  părinții  lor  sunt  obligați  astfel  să­i  crească  şi  să­i 
instruiască  pentru  Dumnezeu.  Iar  Adunarea  este  obligată  să  aibă  grijă  ca  ei  să  fie 
pregătiţi în aşa fel, încât dreptul Domnului de proprietate asupra copiilor să fie mereu 
recunoscut  și  păstrat.  Pe  scurt,  când  cei  care  aplica  botezul  și  părinţii  pruncilor  îşi 
respectă cu credincioşie  convingerile,  copiii sunt aşezaţi într­o poziţie binecuvântată, 
în  care  toate  resursele  harului,  toate  privilegiile  legate  de  familia  legământului  cu 
Domnul Hristos, adică tot ceea ce se înţelege prin “educație creștină”, le este asigurat 
în  modul  cel  mai  potrivit.  Părinții  să  se gândească la acest lucru, atunci când îşi aduc 
copiii  lor  pentru  această  rânduială  sfântă.  Și  atunci  când  ajung  la  vârsta  înţelegerii, 
copiii să conştientizeze responsabilitatea lor solemnă şi să îşi aducă aminte de ea. 
Obiecția VII: “Mulţi dintre cei botezaţi în pruncie nu ajung să primească
mântuirea, deci au fost botezaţi în zadar”
O  altă  obiecție  pe  care  frații  noștri  baptiști  o  aduc  des  este  aceea  că  în  cazul 
botezului  copiilor,  urmările  rânduielii  nu  corespund  suficient  de  des  cu  înţelesul ei. 
Noi  afirmam că  botezul  este un simbol  pentru naşterea  din  nou,  dar experiența  arată 
că  marea  majoritate  a  copiilor  botezați  în  pruncie  nu  ajung  să  se  bucure  de  harul 
naşterii  din  nou.  Fraţii  noştri  baptişti  spun  că  practica  botezului  copiilor  strică 
Adunarea  într­un  mod  foarte  grav,  prin  umplerea  ei  cu  persoane  necredincioase. 
Împotriva acestei obiecții răspundem astfel: 
39 
 Este  într­adevăr  trist faptul că botezul nu este urmat mai des de acel folos spiritual a 
cărui  emblemă  este,  adică  naşterea  din  nou.  Dar  totuși  această  realitate  nu  distruge 
semnificația  botezului,  nici  nu o  face  să  fie zadarnică.  Pentru  ca rânduiala  botezului 
le  arata  de  fiecare  dată  tuturor  celor  care  o  privesc,  necesitatea  naşterii  din  nou prin 
Duhul Sfânt.  Rânduiala botezului impune, și asigură într­o bună măsură pentru copiii 
bisericii,  instruirea  şi  pregătirea  clară  şi fidela în doctrinele Evangheliei, în special în 
acea  doctrină  a  curăţirii duhovniceşti. Rânduiala botezului este legată, într­o mulţime 
de  cazuri,  de  privilegii  prețioase,  precum  și  de  beneficiul  mântuirii.  Aşadar  cu 
siguranță,  n­avem  dreptul  să  tragem  concluzia  că  toate  acestea  sunt  de  puţin  folos, 
chiar  dacă  rânduiala  nu  este  în  toate  cazurile  urmată  de  binecuvântarea  pe  care  o 
reprezintă simbolic. 
Mulţi oameni  citesc  Biblia fără  folos!  Mulţi  oameni iau  parte  la ora  de  rugăciune  a 
adunării  locale,  fără  să  fie  sinceri  şi  fără  să  fie  mântuiţi!  Dar  oare  este  citirea 
Scripturilor  sau  rugăciunea  mai  puțin  necesare  sau  de  valoare  îndoielnică,  din acest 
motiv?  Într­adevăr,  aceeași  obiecție  ar  putea  fi  făcută  şi  despre  tăierea  împrejur. 
Asemeni botezului, ea a fost un simbol al naşterii din nou, și al curățirii duhovniceşti. 
Dar  câți  au  primit  semnul  exterior  al  tăierii  împrejur  fără  vreun folos duhovnicesc? 
Aceeași  obiecție  ar  putea fi adusă împotriva tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le­a 
instituit.  Toate  acele  lucruri  au  semnificaţii  profunde  și  sunt  pline  de  înţelesuri  și 
îndemnuri  duhovniceşti,  dar  puterea  lor  de  acţiune  este  de  natură  morală  asupra 
fiecărui  om,  și  ele pot fi  învinse  de necredință. Ele nu pot exercita o putere de natură 
fizică,  sau să  convertească și să  mântuiască prin puterea  lor proprie. Aşadar  ele sunt 
de  multe  ori  făcute,  în  cazul  multor  oameni,  fără  să  le  fie  de  folos.  Dar  totuşi 
aplicarea lor  nu este deloc zadarnică pentru Domnul, în ceea ce privește Adunarea, ci 
are  zilnic  o  influență  pe  care  n­o  putem  înţelege  pe  deplin.  Fără  îndoială,  mii  de 
oameni,  chiar  şi  dintre  cei  botezați  la  vârsta  adultă, primesc  botezul  fără credință, și 
desigur,  fără  folosul  mântuirii.  Dar  alte  mii  de  oameni  îl  primesc  în  credință  și  în 
legătură  cu  acele  foloase  duhovniceşti  prețioase  pe  care  botezul  le  simbolizează. 
Aceasta  este  realitatea  cu  privire  la  toate  rânduielile  lui  Dumnezeu.  Dar  chiar  dacă 
acestea nu sunt în  toate cazurile  legate  de beneficiile mântuirii, nu trebuie nicidecum 
să  le  vorbim  de  rău,  nici  nu  trebuie  să  încetam  să  le recomandăm  din cauza acestui 
motiv. 
Dar  dacă  botezul  este  un  simbol  al  naşterii  din  nou,  dacă arata  tuturor celor care­l 
cer,  fie  pentru  ei  înșiși  sau  pentru  copiii  lor,  importanța  și  necesitatea  acelei  măreţe 
lucrări  a  harului  lui  Dumnezeu,  dacă  îi  provoacă  pe  părinţi  să­i  învețe  pe  copiii  lor 
(de  îndată  ce  aceştia  devin  capabil  să  primească  îndemnuri)  acest  adevăr  de  bază, 
precum  și  toate celelalte adevăruri  fundamentale  ale credinței  noastre sfinte;  dacă în 
urma  botezului  lor,  copiii  sunt  recunoscuţi  ca  având  o  legătură  însemnată  cu 
Adunarea  lui  Dumnezeu,  ca  să  respecte  legile  ei,  și  îi  face  responsabili  în  fața 
judecăţilor  ei;  deci  dacă  toate  aceste  principii  sunt  respectate  cu  credincioșie  în 

40 
practică,  ar  putea  copiii  noştri  să  fie  aşezaţi  în  alte  condiții  mai  favorabile  pentru 
folosul  lor  duhovnicesc?  Chiar  dacă  nu  sunt  născuţi  din  nou  în  momentul  botezului 
(fapt pe  care  natura rânduielii nu îl implică), totuşi datorită legăturii lor cu Adunarea, 
copiii sunt astfel  recunoscuţi  şi  pecetluiţi,  aşezaţi în cea mai potrivită școală pentru a 
învăța,  atât  practic  cât  și  la nivel de  doctrină,  lucrurile lui Dumnezeu.  Oare nu sunt, 
prin  aceste  lucruri,  temperaţi,  moderaţi și făcuţi  membri mai  buni  ai societății, chiar 
dacă  nu  ajung  să  devină  cu  adevărat evlavioşi? Și  oare  nu  sunt  mulți dintre ei aduşi 
înapoi  din  rătăcirile  lor  temporare,  prin  trezirea  influenţată  de  pecetea  lor  primită  la 
botez  și  instruirea lor  timpurie, ca  să se  gândească  serios  la mântuire? Nimeni să  nu 
spună,  aşadar,  că  botezul  copiilor  rareori  își  face  efectul  pe  care  îl  simbolizează. 
Botezul  pruncilor  îşi  împlineşte  scopul  mult  mai  des  decât  îşi  imaginează  unii  de 
obicei.  Iar  dacă  aceia  care  îi  aduc  pe  copii  înaintea  lui  Dumnezeu  în  rânduiala 
botezului  ar  fi  mai  credincioşi  şi  evlavioşi,  atunci  rezultatul  dorit  ar avea  loc de cel 
puţin zece ori mai des. 
Obiecția VIII: “Dovezile istorice nu sunt demne de luat în seamă”
O  altă  obiecție  adusă  deseori  de  către  împotrivitorii  botezului  pruncilor  este  aceea 
că  pentru  botezul  copiilor  exista  aceeaşi  dovadă istorică  precum  în cazul  participării 
copiilor  la  Cina  Domnului,  și  astfel  dovada  cu  privire  la  copii  participând  la  Cina 
Domnului  în istoria  timpurie  a  Adunării,  face  ca  mărturia  istorică  pe care o găsim în 
favoarea botezului să nu mai fie valabilă. 
Pentru  a  răspunde  la  această  obiecție,  recunoaştem  că  practica  de  administrare  a 
Cinei  Domnului  la  copii,  și  uneori  chiar  la  prunci,  a  existat  în  diferite  părți  ale 
Bisericii  creștine,  dintr­o  perioadă  timpurie,  și este  încă  menținută  în  unele  părți  ale 
lumii  creștine.  Încă  de pe la mijlocul secolului al treilea  sunt dovezi că se practica în 
unele  biserici  din  Africa.  O  înţelegere  greșită  a  cuvintelor  Mântuitorului,  "dacă  nu 
mâncați trupul Fiului omului, și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viața în voi" (Ioan 
6:53)​,  a  determinat  pe  mulți  să  creadă  că  a  lua  parte la  Cina Domnului este necesar 
pentru mântuire. Prin urmare,  ei  au  ajuns să  dea  o mică parte  din  pâinea  înmuiată în 
vin sacramental,  copiilor și chiar persoanelor care mor, care nu au putut să primească 
Cina  în  forma  obișnuită.  Şi  în  unele  cazuri,  această bucată de  pâine  înmuiată  în vin 
sfințit  a  fost chiar împinsă  forțat pe gâtul copiilor,  care se împotriveau sau nu puteau 
înghiți.  Mai mult, în câteva adunări această revoltătoare superstiție a mers până acolo 
încât  pâinea  și  vinul  sfinţit  au  fost  puse  în  gura  celor  care  deja  muriseră,  fără  să  ia 
parte la Cina Domnului în timpul vieții! 
Dar  este  nedrept  să se  afirme  că botezul  pruncilor  nu  s­ar baza  pe vreo temelie mai 
bună  decât  temelia  Cinei  Domnului  oferită  copiilor.  Punem  în evidenţă următoarele 
diferențe, care sunt perfect concludente. 
(1)  Cina  Domnului  oferită  pruncilor  nu  se  deduce  deloc  din  Cuvântul  lui 
Dumnezeu.  Dar  în  ceea  ce  privește  botezul  copiilor  găsim  în  Scriptură  sprijinul  cel 
mai  puternic  și  definitiv.  Aşadar,  botezul  copiilor  ar  rămâne  totuşi  pe  o  temelie 
41 
puternică,  chiar  dacă ar  fi  fost  distruse toate dovezile istorice în afară de ceea ce este 
scris în Biblie. 
(2)  Mărturia  istorică  în  favoarea  Cinei  Domnului  pentru  copii  este  mult  mai  slabă 
decât  aceea  pe  care  o  avem în  favoarea  botezului  pruncilor. Nu  avem niciun  indiciu 
că  Cina  Domnului  pentru  copii  s­a  practicat  în  vreo  biserică,  până  în  vremea  lui 
Ciprian,  pe  la  mijlocul  secolului  al  treilea.  În schimb, în privinţa botezului pruncilor, 
avem mărturii istorice clare că s­a practicat începând din perioada apostolică. 
(3)  Mai  mult,  Cina  Domnului  pentru copii nu se  află  în niciun  caz  pe  acelaşi  nivel 
cu botezul pruncilor în  ce priveşte  acceptarea ei universală,  nici măcar generală. Doi 
oameni eminenți din secolul al patrulea, printre cei mai învățați din vremea de atunci, 
care  au  avut  cele  mai  prielnice  poziţii  pentru  a  se  familiariza  cu  toate  aspectele 
Bisericii,  respectiv  Augustin  şi  Pelagius, amândoi declara că botezul copiilor a fost o 
practică  venită  direct  de  la  apostoli  până  în  vremea  lor,  și  universal  practicată  în 
biserică.  Mai  mult,  ei  declară  că  nu  au  auzit  despre  creștini  din  lume,  fie 
drept­credincioşi  sau  eretici,  care  să  nu  îşi  boteze  copiii  lor.  Însă  cu  privire  la  Cina 
Domnului  pentru  copii,  nu  avem  nicio  mărturie  asemănătoare  pentru  a  dovedi 
adoptarea  timpurie  și  universală  a  practicii.  Oferirea  Cinei  Domnului  către  copii  a 
fost în mod  clar o  născocire  omenească, bazată  pe  principii  care  nu au fost niciodată 
acceptate  universal  de  Biserică  în  întregime,  deși  din  nefericire  au  fost  răspândite 
într­o  oarecare  măsură.  Dar  aşa  cum  o  superstiție  nefericită  a  adus  acest  lucru  în 
unele  biserici,  o  altă  superstiție  chiar  mai  gravă  l­a  anulat.  Când  a  apărut  doctrina 
transsubstanțierii,  pâinea  şi  vinul  (elementele  sacre,  transformate,  precum  spune 
doctrina  aceea,  în  trupul  real  al  Mântuitorului  și  sângele  Lui)  au  început  să  fie 
considerate  ca  fiind  prea  îngrozitoare  în  natura  lor  pentru  a  fi  oferite  copiilor.  În 
Biserica  greacă  (răsăriteană,  ortodoxă),  care  s­a  separat  de  Biserica  latină (catolică) 
înainte  ca  transsubstanțierea  să  fi  fost  stabilită,  practica  Cinei  Domnului 
(împărtăşaniei) pentru copii  continuă încă, în mod superstițios. 
Obiecția IX: “Copiii botezaţi nu sunt totuşi trataţi ca membri deplini în
bisericile locale”
O  altă  obiecţie  spune  că  aceia  care susţin botezul  copiilor se  contrazic  pe  ei  înșiși, 
deoarece  nu  îşi  tratează  copiii  că  membri  ai  Adunării.  Frații  noștri  baptiști  spun 
despre  susţinătorii  botezului  copiilor:  "Ei  susțin  că  acei  copii  de  creștini  sunt 
membrii  Adunării  în  virtutea  nașterii  lor,  membri  pe  deplin,  în  mod  vizibil  în 
legământ  cu  Dumnezeu,  și  drept  urmare  copiii  sunt  potriviţi  pentru  pecetea 
sacramentală  (botezul  în  apă).  Cu  toate  acestea,  vedem  prea  rar  vreo  biserică 
susţinătoare a botezului copiilor, care să­i trateze pe copii ca membri ai săi, adică să­i 
instruiască,  să­i  supravegheze și să­i  disciplineze  la  fel ca  în cazul membrilor  adulți. 
Oare acest lucru  nu  dovedeşte  că sistemul lor este în contradicţie,  că nu este practic, 
și  prin  urmare  că  nu  este  bun?"  Această  obiecție  este  una  foarte  serioasă  și 

42 
importantă,  și  ar trebui să  atragă  atenția  fiecărui  creştin  care  susţine botezul  copiilor 
şi dorește să îşi mențină mărturia cu consecvență și în mod potrivit. 
Nu putem  nega faptul că cele mai multe dintre bisericile care susţin botezul copiilor 
nu  acționează  în  mod  consecvent  în  ceea  ce  privește  această  chestiune.  Ei  nu 
urmează  și  nu  aplică  în  întregime  sistemul  acesta,  printr­o  purtare  corespunzătoare. 
Copiii  deja  botezați,  socotiți  de  către  biserică  (și  lucrătorii  ei)  la  fel  ca  ceilalţi 
membri, primind  pecetea  unei  legături  de  legământ  al lui Dumnezeu cu poporul Său, 
sunt  lăsaţi  în  neglijență  și  păcat,  fără  a  fi  cercetaţi  şi  atenţionaţi,  fără  fără  a  fi 
disciplinaţi  corespunzător,  ci sunt deseori  trataţi  la fel ca aceia care nu au legătură cu 
Biserica.  Trebuie  să  recunoaştem,  această  realitate  este  cu  totul  în  contradicție  cu 
natura  și  felul  rânduielii  botezului,  şi  foarte  dăunătoare  pentru  Adunarea  lui 
Dumnezeu.  Dar această  realitate  tristă  şi  dureroasă, așa cum s­a constatat deseori, nu 
se  ridică  împotriva  doctrinei  în  sine  (statutul  copiilor  ca  membri  ai  Adunării),  ci 
împotriva lipsei  de  consecvență a  celor care pretind  că  au adoptat această doctrină și 
că acţionează în acord cu ea. 
Dacă  un scop măreţ al bisericii, așa cum am observat mai înainte, este să instruiască 
"o  sămânță  divină"  pe  calea  adevărului,  a  sfințeniei,  și  a  mântuirii;  și  dacă  scopul 
peceții  sacramentale  este  să  "despartă  ce  este  de  preţ,  de  ceea  ce  este  fără  preţ" 
(Ieremia 15:19)​ , și să stabilească un semn distinctiv pentru poporul Domnului, atunci 
fără  îndoială  cei  care  poartă  acest  semn,  fie  copii  sau  adulţi,  ar  trebui  să  fie 
supravegheaţi în  mod  adecvat. Trebuie  ca legătura  lor cu Adunarea lui Dumnezeu să 
nu  fie  pentru  nicio  clipă  pierdută  din  vedere,  sau  neglijată.  În  ceea  ce­i  privește  pe 
adulți,  această  responsabilitate  este,  în  general,  recunoscută  de  către  toate  bisericile 
evanghelice.  Însă  a  ajuns  să  fie  neglijat  acest  aspect  în  ceea  ce  privește  copiii 
membri,  iar  această  realitate  nu  este  îndreptăţită.  Totuși  este  evident  că  trebuie 
îndeplinită  cu  mare  atenție  această  responsabilitate,  cu  referire  la  membrii  tineri  ai 
adunării, având ca scop zidirea și extinderea familiei creștine. 
În  cazul în care se pune întrebarea: “Oare ce s­ar putea face pentru cultura morală și 
bunăstarea  copiilor  botezați,  mai  mult  decât  se  face  deja?”  La  această  întrebare  eu 
răspund:  foarte  multe  lucruri,  care  ar fi  de  o valoare nemăsurată  atât  pentru  ei, cât și 
pentru  comunitățile  creștine  în  general.  Sarcina  de  a­i  instrui  pe  copii  pentru 
Dumnezeu  este  într­adevăr  una  dificilă;  dar  este  posibilă,  și  împlinirea  ei  cu 
credincioşie  implică  răsplata din belşug. Se poate spune că planul pe care­l prezint în 
continuare  se  dezvoltă  în mod  natural  din  doctrina statutului  pruncilor  ca membri  ai 
Adunării.  Şi  nimeni  nu  se  poate îndoi că, dacă  acest  plan  este  urmat  cu credincioşie 
în practică, va aduce o nouă vreme glorioasă în istoria Adunării lui Dumnezeu. 
Aşadar,  toţi  copiii  botezați,  începând  din  ceasul  în  care  au  primit  pecetea 
legământului  lui  Dumnezeu,  trebuie  să  fie  înregistraţi  și  recunoscuţi  ca  ucenici 
prunci.  Lucrătorii  bisericii,  precum  și  părinții  lor  după  trup,  trebuie  să  îi  privească 
întotdeauna  cu  ochi  vigilenţi  și  afectuoşi.  Instruirea  creștină,  constrângerea creștină, 

43 
avertizarea  și  rugăciunea  să îi însoţească totdeauna, de la sânul mamei la grădiniţă, și 
de  la  grădiniță  până  la  finalul  studiilor  şcolare,  oricare  ar  fi  ele.  Să  fie  învăţaţi  de 
mici  respectul  și  citirea Cuvântului  lui  Dumnezeu,  și  să memoreze pasaje din Biblie. 
Învăţăturile  potrivite,  precum  și  alte  crezuri  ale  adevărurilor  creștine,  să  fie  puse 
înaintea  ochilor  lor  și  prin  repetare  constantă  să  fie  întipărite  în  mintea  lor.  Să  fie 
școli  pentru  copii  stabilite  în  fiecare  biserică,  sub  îndrumarea  directă  a  unor 
învăţători  exemplari,  drept credincioşi  şi  evlavioși,  supravegheaţi cu  atenţie  de  către 
păstorii bisericii, și vizitate ori de câte ori este posibil de către toți lucrătorii bisericii. 
Acestor  tineri  preţioşi  să  li  se  aducă  deseori  aminte  de  legătura  lor  cu  familia 
creștină. Pretenţia  îndreptăţită a  Domnului  Hristos  asupra dragostei și faptelor lor, să 
fie  de  multe  ori  amintită  în  mod  clar,  solemn  și  afectuos.  Fiecare  caz  de greşeală și 
imoralitate  să  fie mustrat cu  credincioşie,  și  pe  cât  posibil, să  fie împiedicat. Păstorii 
să­i  adune  pe  copiii  botezați  când  este  posibil  și  să  le  prezinte  instrucțiuni  și 
îndemnuri  în  Numele  lui  Dumnezeu,  Căruia  i­au  fost  dedicaţi  (de  către  părinţi,  în 
momentul  botezului).  Iar  toate  eforturile  să  fie  făcute  pentru  a  întipări  în  cugetul  şi 
inimile  lor  adevărul  Evangheliei.  Când  copiii  ajung  la  vârsta  înţelegerii,  să  li  se 
aducă  aminte  cu  drag  despre  datoria  lor  de  a  atesta,  prin  propria  lor  mărturisire, 
angajamentele  făcute  de  părinții  lor  în  botez,  și  să  li  se  ceară  repetat  să  ofere  în 
primul  rând  inimile  lor,  și  apoi  mărturia  exterioară  a  lor  înaintea Mântuitorului. Fie 
ca  acest  plan  să  fie  urmărit  cu  credincioşie,  în  mod  constant,  cu  răbdare  și  cu 
dragoste  părintească.  Dacă  instruirea  și  îndemnul  nu  sunt  luate  în  considerare,  și 
persoana  respectivă  apucă  pe  un  drum  greşit,  prin  imoralitate  sau  neglijenţă,  să  fie 
avertizată,  mustrată,  suspendată  sau  chiar  excomunicată,  în  funcție  de  caracterul 
persoanei şi gravitatea cazului. 
Unii  vor  spune:  "Ce?  Să  fie  suspendată  sau  excomunicată  temporar  o  persoană 
tânără,  care  nu  a  luat  încă  parte  la  Cina  Domnului,  şi  nici  măcar  nu  a  cerut  acest 
privilegiu?"  Desigur.  De  ce  nu?  Deoarece  copiii  creștinilor  se  nasc  membri  ai 
bisericii,  și  li se  aplică  botezul  ca un semn  și  o  pecete  pentru acest statut  de  membri 
ai  Adunării,  atunci  este  foarte  clar  că  aceştia  ar trebui să  fie  trataţi în toate privințele 
ca  membri  ai  Adunării.  Şi  desigur,  în  cazul  în  care  aceştia  acționează  într­un  mod 
necreștin,  trebuie  să  fie  împiedicaţi  să  se  bucure  de  privilegiile  lor  creștine  din 
Adunare.  Dacă  acest  lucru  n­ar  putea  fi  acceptat,  atunci  ar însemna să  se renunțe  la 
cele  mai  importante  principii  în  ce  priveşte îndatoririle  şi  ordinea  în  adunare.  Să  fie 
suspendată  sau  exclusă  de  la  privilegiile  adunării  o persoană  tânără, care deşi  a fost 
botezată  în  copilărie  și  instruită  în  sânul  bisericii,  acum  n­are  nicio  înclinaţie  spre 
credinţă. Acest caz este asemănător cu al unei persoane care a luat parte, timp de mai 
mulți  ani,  la  masa  Domnului,  dar  a  părăsit  acum  casa  lui  Dumnezeu,  și  nu  mai  are 
vreo  dorință  să  urmeze  poruncile  creștine.  Nimeni  nu  considera  nepotrivit  sau 
exagerat  să declare  că o  astfel de persoană  nu  este  demnă  pentru părtășia creștină, și 

44 
să  o  excludă  de  la  această părtăşie,  chiar  dacă persoana  nu  mai  are vreo înclinaţie să 
se bucure de părtăşie. Exact același principiu se aplică și în cazul copiilor botezaţi. 
Într­adevăr,  unii  dintre  susţinătorii  botezului  copiilor  au  presupus  că,  deși  fiecare 
copil  botezat  este  un  membru  al  bisericii,  el  ar  fi  doar  un  membru  al  Adunării 
vizibile  în  general,  iar  nu  membru  al  vreunei  adunări  locale;  și,  aşadar,  el  nu  ar  fi 
supus  la  disciplina  adunării  locale  până  când  va  intra  în  mod  oficial  într­o  anumită 
adunare  locală.  Eu  consider  că  această  opinie  este  împotriva  principiilor  Adunării. 
Fiecare  copil  botezat  trebuie,  fără  îndoială,  să  fie  considerat  ca  un  membru  al 
adunării  în  care  a  primit  botezul,  până  când  el  moare,  este  excomunicat,  sau  este 
transferat  în  mod  potrivit  către  o  altă  biserică locală.  Dacă  va  veni  vreodată  vremea 
în  care  toate  bisericile  noastre  vor  acţiona  după  acest  plan,  atunci  când  copiii  (care 
sunt  membri  într­adevăr)  vor  fi  supravegheaţi  cu  grijă  neîncetată  și  afectuoasă,  din 
punct de  vedere  moral;  atunci când  o persoană  tânără botezată care încă nu participă 
la  Cina Domnului,  va  fi  supusă  disciplinei creștine cu afecţiune și credincioşie, dacă 
ea  cade  cumva  în  erezie  sau  imoralitate;  atunci  când  persoana  va  fi  transferată  în 
mod  potrivit  printr­o  scrisoare,  dintr­o  anumită  biserică  locala  spre  supravegherea și 
grija  alteia; atunci  când starea sa duhovnicească va fi supravegheată, atât de biserică, 
cât  și  de  către  părinții  ei,  cu  grijă  sfântă și afectuoasă;  când acest plan eficient va fi 
pus  în  aplicare,  botezul  copiilor  va  fi  în  mod  universal  recunoscut  ca  o 
binecuvântare, iar Adunarea va străluci într­o nouă glorie duhovnicească. 
Adevărul  este  că  dacă  botezul  copiilor  ar  fi  aplicat  în  mod  corespunzător  şi  dacă 
mărturia  sa  și  obligațiile  pe  care  le  impune  ar  fi  respectate  și  urmărite  în  mod 
corespunzător,  atunci  ar  exista  puțini  împotrivitori.  Sunt  sigur  că  în  cazul  în  care 
aceste  lucruri  s­ar  făptui,  ar  duce  la  o  binecuvântată  convertire  mântuitoare  pentru 
sute  şi  mii  dintre  tinerii  noștri.  Sunt  sigur  de  acest  lucru,  aşa  cum  sunt  sigur  de 
credincioşia  Dumnezeului  legământului.  Da,  botezul  copiilor  este  rânduit  de 
Dumnezeu,  însă  greşelile  stau  în  comportamentul  susţinătorilor  acestei  doctrine. 
Contradicţia  dintre  teoria  şi  practica  susţinătorilor  a  fost  mai  dăunătoare  pentru 
botezul  copiilor,  mai  mult  decât  toate  argumentele  împotrivitorilor  săi,  de  o sută de 
ori  mai  mult!  Nădăjduim  că  susţinătorii  botezului  copiilor  se  vor  trezi  într­o  zi  din 
amorţeala  lor  jalnică,  și  vor  arăta  că ei  susţin  o  rânduială care este  atât  de  prețioasa, 
pe cât este de biblică. 
Obiecția X: “La Cina Domnului ar avea dreptul să vină cei botezaţi cu
apa în pruncie, indiferent de starea lor duhovnicească”
O  altă  obiecție,  adusă  de  multe  ori  cu  încredere,  împotriva  botezului  şi  statutului 
pruncilor  ca membri  ai  Adunării este  că,  dacă acestea  ar fi  bine întemeiate, atunci ar 
însemna  că  fiecare  tânăr  botezat,  sau  chiar  copil,  ar  avea  dreptul  să  vină  la  Cina 
Domnului  dacă doreşte  acest  lucru, fără  vreo cercetare  sau  nevoie  de permisiune din 
partea  celor  din  adunare. Frații  noștri  baptiști  afirmă că  astfel,  deoarece mulţi  dintre 
cei  ce  au  fost  botezați  în  copilărie sunt acum  vizibil lipsiţi de evlavie,  și mulți dintre 
45 
chiar  destrăbălaţi,  dacă  din  încăpăţânare  sau  răutate ar veni  totuşi la Cina Domnului, 
Adunarea ar ajunge de rușine din cauza acestor oameni nevrednici. 
Această  obiecție  se  bazează  pe  o  mare  greșeală.  Vom  dovedi  aceasta,  privind  la 
principiile  societății  civile.  Fiecare  copil  este  un  cetățean  al  țării  în  care  s­a  născut, 
un  cetățean  deplin.  Nu  există  cetățenie  doar  pe  jumătate.  El  este un cetățean născut 
liber,  cu  tot  ceea  ce  înseamnă  acest  lucru.  Cu  toate  acestea,  până  când  ajunge  la  o 
anumită  vârstă,  și  deci  până  când  dobândeşte  anumite  calificări,  el  nu  este  potrivit 
pentru  drepturile  şi  obligaţiile  importante  pe  care  țara lui le  oferă.  Dar chiar şi după 
acea  vârstă, el nu poate  începe să le îndeplinească, până când nu şi­a asumat anumite 
angajamente  (referitoare  la  drepturi  şi  obligaţii  cetăţeneşti).  Desigur,  pentru  binele 
său,  statul limitează drepturile  cetățeanului prin constituția  sa și prin  legile  sale.  Dar 
chiar  dacă  o  persoană  încă  nu  a  ajuns  la  vârsta  necesară  angajamentelor  pentru 
anumite  drepturi  şi  obligaţii,  totuşi  el  este  un  cetățean.  Nimeni  nu  îl  priveşte  ca 
“cetățean pe jumătate”. 
În  mod asemănător, fiecare copil botezat  este  un  membru  deplin al adunării în care 
a  primit  pecetea  sacramentală.  Acolo  statutul  său  de  membru  este  recunoscut  și 
înregistrat,  și  doar  acolo  poate  el  să  primească  în  mod  corect  o  atestare  pentru 
aceasta;  și,  dacă  se  mută  altundeva,  poate  primi  o  recomandare  scrisă  spre 
supravegherea  și  îngrijirea  unei  alte adunări locale.  Dar adunarea  din  care  face parte 
acest  copil,  dacă  își  face  datoria  cu  acea "autoritate pe  care Hristos a  dat­o, pentru 
zidire iar  nu  pentru  distrugere"​ , nu­i  va  permite  tânărului  să  vină la masa Domnului 
până când  a ajuns  la  o vârstă la care are înţelegerea necesară “să deosebească trupul 
Domnului"  (1  Corinteni  11:29)​ ,  și  până  când  va  manifesta  un  comportament 
exemplar  și  evlavie.  Pe  acestea  trebuie  să  le  manifeste  cel  care  doreşte  privilegiile 
participării  la  aceasta părtăşie creştină (Cina Domnului). În cazul în care el manifestă 
un  caracter  opus,  este  datoria  bisericii,  ca  parte  a  disciplinei,  să  împiedice  ca 
persoana respectivă să  ia  parte  la aceste privilegii.  Tot  aşa  şi  în  cazul când, după ani 
de  zile  de  participare  la  Cina  Domnului,  unul  se  abate  de  la  poruncile  și  curăţia 
mărturiei creștine. 
Cuvintele  apostolului  Pavel,  deși  scrise pentru  un  scop diferit,  sunt  foarte  potrivite 
şi  pentru  subiectul  nostru:  "moștenitorul,  atâta  timp  cât  el  este  un  copil,  nu  se 
deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe toate, dar este sub epitropi și 
îngrijitori,  până  la  vremea  rânduită de  tatăl  său"  (Galateni 4:2)​ . Atât în adunare cât 
și  într­un  stat,  există  o  rânduială  în  care  cineva  poate  exercita  anumite  drepturi  şi 
îndatoriri.  Nu  toţi  cetățenii  sunt  potriviţi  pentru  ele.  Nici  măcar  cel  care  are  vârsta 
necesară  nu  are  dreptul  de  a  exercita  anumite  îndatoriri,  fără  să  fie  solicitat  pentru 
aceasta.  Aşadar,  membrii  tineri  ai  adunării,  la  fel  ca  şi  ceilalţi  membri  maturi,  sunt 
sub  supravegherea  și  îngrijirea  bisericii.  Iar când  vine  momentul în  care un membru 
tânăr  îşi recunoaşte angajamentul şi responsabilitatea la  care  a  fost supus prin botez, 
și  va dori să  vină  la  Cina  Domnului  să se  bucure  de privilegiile depline ale părtăşiei, 

46 
Domnul  Hristos  a  lăsat  ca  adunarea  să  hotărască  prin  cercetare  dacă  acel  membru 
tânăr  va  fi  primit  sau  nu.  Nimeni,  indiferent  de  vârstă,  nu  are  dreptul  să  participe  la 
Cina Domnului fără  acordul adunării. Când vreunul care, după ce a participat la Cina 
Domnului,  a  fost  exclus  de  la  ea  pentru  un  timp de  către  autoritatea  bisericească, el 
nu  are  dreptul  să  participe  din  nou,  până  când  interdicţia  îi  va  fi  ridicată!  Atunci 
desigur,  asemănător,  unul  care  nu  a participat niciodată la  Cina Domnului,  nu  poate 
veni fără să obţină permisiunea celor care sunt rânduiţi pentru a cârmui în adunare. 
Acest  punct  de  vedere  este  ilustrat  și  confirmat  de  practica  Adunării  din  Vechiul 
Testament.  Copiii  evreilor,  deși  membri  obişnuiţi  ai  Adunării  prin  nașterea  lor, 
recunoscuţi ca  membri prin tăierea lor împrejur, nu erau încă acceptaţi să participe la 
sărbătoarea  de  Paște  până  când  ajungeau  la  o  anumită  vârstă.  Şi  chiar  şi  atunci, 
puteau  participa  doar  dacă  erau  curăţiţi  după  un  anumit  ritual.  Acest  lucru  este 
dovedit  de  cercetătorii  vremurilor  vechi,  evrei  și  creștini  deopotrivă,  astfel  încât  nu 
poate  fi  pus  la îndoială. Calvin afirma  că  "Paștele,  care  a fost  acum înlocuit cu  Cina 
sfântă,  nu  accepta  oaspeții  vizibil  nevrednici.  Ci  Paștele  au  fost  mâncate  în  mod 
corect  doar  de  către  aceia  care  erau  de  vârstă  suficient  de  mare  pentru  a  putea  să 
înţeleagă semnificația lor". 
Acelaşi  lucru  declară  în  mod  clar  şi  Rev.  Dr.  Gill,  un  comentator  strălucit  din 
confesiunea  baptistă.  El  spune:  "După  învăţăturile  evreilor,  persoanele  nu  erau 
obligate  la  îndatoririle  legii,  nici  nu  li  se  aplicau  sancțiunile  legii  în  caz  că  n­ar  fi 
respectat îndatoririle,  până atunci  când fetele ajungeau la vârsta de doisprezece ani și 
o  zi,  iar  băieţii  la  vârsta  de  treisprezece  ani  și  o  zi.  Dar  în  acele  vremuri  evreii 
obişnuiau  să­şi  instruiască  copiii lor,  și  să îi familiarizeze  cu  religia lor  înainte  ca ei 
să  împlinească acea  vârstă.  Copiii  nu  se  aflau  pe  deplin sub lege până când ajungeau 
la  vârsta  amintită  mai  devreme,  nici  nu  erau  socotiţi  că  membri  adulţi  ai  Adunării 
până atunci.  Şi nici măcar atunci, decât dacă erau persoane vrednice. Pentru că aşa se 
spune:  “Acela  care  este  vrednic,  la  vârsta  de  treisprezece  ani,  este  numit  fiu  în 
Adunarea lui Israel" (Rev. Dr. Gill, Comentariu la Luca 2:42). 
Aşadar,  obiecția  prezentată  nu  are  nicio  putere.  Nu  există  situaţia  pe  care  aceasta 
obiecţie  o  invocă,  pentru că  nimeni nu este  admis la Cina  Domnului fără  o cercetare 
înainte.  Mai  mult,  sistemul  favorabil  botezului  pruncilor  are  avantaje  importante  și 
radicale  în  ceea  ce  privește  această  chestiune,  pe  care  nu  le  are  niciun  alt  sistem. 
Sistemul pedobaptist  privește copiii botezați  ca fiind  membri ai Adunării, și leagă în 
mod  solemn  atât  Adunarea,  cât  și  părinții,  de  responsabilitatea  să  supravegheze  ca 
aceşti  copii  să  fie  instruiți  cu  credincioşie,  "în  mustrarea  și  învățătura  Domnului" 
(Efeseni  6:4)​ .  Sistemul  pedobaptist  recunoaște  ca  biserica  are  autoritatea  de  a  păzi 
Cina  Domnului  de  cei  care  s­ar  putea  apropia  de  ea  în  chip  nevrednic.  Chiar  şi  de 
proprii  copii,  corectând  în  acest  fel  cunoştinţele  lor  despre  creștinism, și îndemnând 
la  recunoașterea  personală  a  îndatoririlor  creștine,  potrivit  măreţului  scop  al  zidirii 
Adunării ca​  "o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2:22)​ . 

47 
Obiecția XI: “Nu găsim botezul pruncilor peste tot în Biserică, aşa cum
era circumcizia în Adunarea lui Israel din Vechiul Testament”
Cea  din  urmă  obiecție  pe  care  propun  să  o  cercetăm  este:  "Dacă  botezul  ia  locul 
tăierii  împrejur,  iar  Adunarea  este  aceeași  în  esenţa  acum  ca  și  atunci,  pe  vremea 
când  tăierea  împrejur  era  pecetea  de  inițiere,  atunci  de  ce nu găsim  botezul copiilor 
peste  tot  în  Adunarea  Noului  Testament,  cum  era  tăierea  împrejur  în  Vechiul 
Testament?  De  ce  nu  este  fiecare  copil,  în  lumina Evangheliei,  botezat în  apă,  după 
cum fiecare copil evreu a fost tăiat împrejur în Vechiul Testament?" 
Eu  răspund  astfel:  aşa  ar  trebui  să  se  întâmple,  fără  îndoială.  Adică  oriunde 
pătrunde  Evanghelia,  părinții ar  trebui  să fie credincioși  adevărați; ar  trebui  să  fie ei 
înşişi  membri  ai  Adunării  lui  Hristos  și  ar  trebui  să  dedice  copiii  lor  pentru 
Dumnezeu  în  sfântul  botez.  Porunca  lui  Dumnezeu  cere  acest  lucru.  Şi  dacă  părinții 
sunt  aşa cum  ar  trebui, atunci sunt pregătiți pentru  o  aplicare  corectă a acestei peceţi 
sacramentale.  În  perioada  Vechiului  Testament,  o  singură  națiune  a  fost  chemată 
dintr­o  lume  idolatră  ca  să  fie  deţinătoarea  Cuvântului  și  rânduielilor  adevăratului 
Dumnezeu.  Atunci, toți cei  care  aparțineau acelei  națiuni au fost legaţi prin jurământ 
ca  să  fie  puşi  deoparte. Şi  în cazul  în  care  unii  nu  erau  curaţi,  cel puțin din punct  de 
vedere  ceremonial,  porunca  divină  era  să  fie  "nimiciţi  din  poporul  lor"​ . Obligația  a 
fost  universală,  iar  în  caz  de  nerespectare,  pedeapsa  a  fost  şi  ea  universală.  Fără 
îndoială  că  mulţi  părinți  în  acea  perioadă  şi­au  prezentat  copiii  înaintea  lui 
Dumnezeu  în  sacramentul  tăierii  împrejur,  fără  să  aibă  credință  adevărată.  Însă  ei 
mărturiseau  în  mod  vizibil  credință,  îndeplineau  cerinţele  ritualului  de  curățire 
exterior, și aceste lucruri făceau ca  tăierea  împrejur  să  fie  autorizată și potrivită. Aşa 
este  şi  în  Adunarea  Noului  Testament.  Adunarea  este  un  trup  deosebit  de  restul 
omenirii,  aşa  cum  a fost  şi  în perioada Vechiului Testament,  dar  nu  se limitează la o 
singură  națiune.  Se  compune  din  toți  aceia  care  mărturisesc  adevărata  credinţă,  din 
orice  neam  ar  fi  ei.  În  cadrul  acestei  comunități  spirituale,  botezul  ar  trebui  să  fie  la 
fel  de  universal,  precum  era  tăierea împrejur  pentru “​ dreptul de cetăţenie”  în  Israel 
(Efeseni 2:12​ ). Părinții care mărturisesc credința în Hristos și ascultarea față de El, ar 
trebui  să­i  aducă  pe  copiii  lor  pentru  botez.  Există  într­adevăr  situaţii  când  mulți 
părinţi  nu  sunt  sinceri  în  mărturisirea  lor.  Dar  totuși,  pentru  ca  aceştia  împlinesc 
cerinţele  în  aspectele  exterioare,  adică  mărturisesc  cu  gura  lor  credinţa  şi  ascultarea 
de  Hristos,  copiii  lor  au  dreptul  la  botez.  Aşadar,  aproape  toţi  pruncii  din  ţările 
declarate creştine, în aceste condiții, pot şi ar trebui să fie botezaţi, cu siguranţă. 
Concluzii
M­am  străduit să arăt mai multe obiecții pe care frații noștri baptiști obişnuiesc să le 
aducă  împotriva botezului pruncilor.  Am  urmărit  în mod  conştient că  să le prezint în 
toată puterea lor.  Şi am dovedit că nici Scriptura, nici raţiunea şi nici istoria Adunării 
nu  le  oferă  deloc  sprijin.  Cu  cât  mă  gândesc  mai  mult  la  acest  subiect,  cu  atât  mai 

48 
adâncă  este  convingerea  mea  că  botezul  pruncilor  și  statutul  lor  ca  membri  ai 
Adunării are temelii tari care nu pot fi clătinate sau slăbite de vreun argument adus în 
mod cinstit şi sincer. 
Din  principiile  stabilite  sau  deduse  în  paginile  de  mai  înainte,  putem  trage 
următoarele concluzii practice: 
Concluzia I: Respingerea botezului pruncilor este dăunătoare
Suntem  îndreptăţiţi  să  revenim  cu  încredere  reînnoită  spre  concluzia  declarată  la 
început,  în  prima  parte:  anume  că  greşeala  fraților  noștri  baptiști,  adică  respingerea 
botezului  pruncilor  şi  a  statutului  lor  de  membri  ai  Adunării,  este  foarte  gravă  și 
dăunătoare.  Aceasta  nu  este  o  simplă  greșeală  cu  privire  la  un  punct  discutabil,  ci 
este  o  greşeală  care  contrazice  atât  de  mult contextul  întregii Biblii  în mod  direct,  și 
natura  tuturor  legămintelor  lui  Dumnezeu  cu  poporul  Său,  din  orice  perioadă,  încât 
greşeala  aceasta  trebuie  să  fie  privită  ca  o  ameninţare  pentru  interesele  vitale  ale 
Adunării  (trupului  lui  Hristos).  Greşeala  lor  exercită  o  influență  dăunătoare  asupra 
Împărăţiei  lui  Dumnezeu.  În  această  direcţie,  prietenii  mei,  exprimarea  mea  este 
categorică,  deoarece  convingerile  mele  sunt  puternice.  Şi  am  dorința  tot  mai 
puternică  să  protejez  fiecare  cititor  față  de  acea  greşeală  dăunătoare.  Într­adevăr, în 
nici  un  caz  nu  vreau  să  pun  la  îndoială  evlavia  şi  convingerile  sincere  ale 
respectaţilor  frați  baptiști în  adoptarea unui punct de  vedere  diferit de  al nostru.  Dar 
sunt  totuși profund  convins  că  sistemul  lor  este  în întregime nebiblic, şi mai mult, că 
tendința  naturală  a  sistemului  lor  este  să  aşeze  copiii,  care  sunt  nădejdea  viitorului 
Adunării,  într­o situație  mai puțin favorabilă  chiar  decât aceea în care erau copiii din 
Israel.  Cu  siguranţă, o situaţie mai puțin favorabilă pentru propria lor mântuire, decât 
situaţia  în  care  sunt  aşezaţi  de  către  sistemul  pedobaptist.  Este  profund  dăunătoare 
influența  sistemului  lor  asupra  generației  în  creștere,  asupra  credinţei  familiei  și 
asupra creșterii Adunării. 
Concluzia II: Rolul şi semnificaţia botezului
Din  ceea  ce  s­a  menţionat,  este  evident  că  botezul  copiilor  noștri  are  o  mare 
însemnătate  și  implică  obligații  importante  şi  solemne.  Noi  nu  atribuim  botezului 
acea valoare proprie sau intrinsecă, pe care o susţin unii dintre cei care poartă numele 
de  creștini,  că  botezul  în apă ar  aduce  naşterea din nou.  Noi  considerăm că  doctrina 
“naşterii  din  nou  prin  botezul  în  apa”  nu  are  temelie  în  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  ci 
mai  degrabă  are  rolul  dăunător  să  înșele  sufletul.  Noi  nu  afirmăm  că  botezul,  când 
este  aplicat  în  mod  corect,  este  neapărat  însoțit  în  acel  moment  de  vreo  influență 
fizică  sau  morală  asupra  trupului  sau  sufletului  celui  botezat.  Dar  totuşi,  noi  nu 
considerăm  că  botezul  ar  fi  o  simplă  ceremonie  fără  însemnătate.  Nu  putem 
considera  botezul  ca  un  simplu  act de  a da un nume pruncului. Mulți oameni par să­l 
considere  ceva  nesemnificativ,  de  mică  valoare,  şi  îl  tratează  ca  pe  un  fel  de 
sărbătoare  bisericească sau o  ceremonie. Ei nu ar admite ca botezul copiilor lor să nu 

49 
fie  făcut,  dar  totuși în  multe  cazuri  îl  solicită fără  vreun gând serios sau potrivit, fără 
o înţelegere bună asupra semnificaţiei botezului sau asupra responsabilităţii implicate 
de  botez  pentru  ei  şi  pentru  copiii  lor.  Un  botez,  asemeni  unei  căsătorii,  este 
considerat de către mulți ca o ocazie potrivită pentru felicitare și ospețe. Prea puţin se 
gândesc  la semnificaţia  lui. Acest lucru este  foarte  trist.  Gândirea  omului pare  să  fie 
mai  predispusă  să  meargă  din  superstiție  spre  lipsă  de  evlavie,  și  de  la  lipsă  de 
evlavie  înapoi  spre  superstiție.  Acele  puncte  de  vedere  simple  asupra  adevărurilor 
spirituale  și  asupra  poruncilor  creștine  pe  care  Biblia  le  aminteşte  mereu,  singurele 
lucruri  care  au  puterea  să  aducă  beneficii  reale,  prea  rar  luminează  și  motivează 
mulţimile de oameni care poartă numele de creștini. 
Dar  chiar  dacă  se  aminteşte prea  puţin  despre  semnificaţia lui,  și  prea  rar este luată 
în  seama aceasta  semnificaţie,  totuşi  puține  lucruri  sunt  mai expresive, mai solemne, 
mai  interesante,  mai  înduioşătoare,  mai  profund  cuprinzătoare  în  înţelesul  lor,  sau 
mai  importante  în  obligațiile  pe  care  le  implică,  decât  botezul  unui  copil.  Repet, 
botezul unui copil este unul dintre cele mai solemne lucruri legate de credința noastră 
sfântă.  Ah!  Dacă  această afirmaţie ar  putea  face  să tresară inima fiecărui părinte  din 
creștinătate!  O  ființă  umană,  care  abia  deschide  ochii  spre  lumea  înconjurătoare, 
prezentată  înaintea  lui  Dumnezeu,  Acela  care  a  creat­o,  dedicată  acelui  Mântuitor, 
fără al Cărui  sânge  ispășitor  mai  bine  nu  s­ar mai  fi născut;  și  consacrată acelui Duh 
Sfânt,  care  poate  să  sfinţească  persoana  și  să  o  pregătească  pentru  Rai!  Botezul 
copilului  este  într­adevăr  o  ocazie  potrivită  pentru  a  atinge  orice  inimă  evlavioasă 
care  o  priveşte.  Noi  ne  continuăm  alergarea  noastră  prin  această  lume  trecătoare; 
speranța  lumească  și  așteptările  lumeşti  sunt  pieritoare.  Aici,  în  lumea  aceasta,  se 
hotărăşte  destinul  veşnic  pentru  sufletul  nemuritor  al  fiecărui  om.  Dar  copilul 
prezentat  pentru  botez,  dacă  va  ajunge  la  vârsta  înţelegerii,  va  avea  înaintea  lui  o 
judecată  și  va  avea  nevoie  de  toată  mila  iertătoare,  de  tot  harul  sfințitor, și de  toate 
mângâierile  prețioase  pe  care  Evanghelia  binecuvântată  a  lui  Hristos  le  poate dărui. 
Și chiar  dacă  moare  în copilărie,  copilul are oricum nevoie de mila iertătoare și harul 
sfințitor  care  sunt  simbolizate  în această  rânduială  a botezului.  Oricum  ar fi, botezul 
este  foarte  important.  Un  nou  curs  al  vieţii  este  la  început,  şi  va  fi  o  binecuvântare 
sau  un  blestem,  iar  acest  lucru  nu  poate  fi  înţeles  pe deplin  de  gândirea  omenească. 
Și  veșnica  fericire  sau  nefericire  a  tânărului  nemuritor  va  depinde  într­o  anumită 
măsură,  sub  supravegherea  lui  Dumnezeu,  de  instruirea  oferită  de  aceia  care  au 
participat la botez, adică părinţii săi şi întreaga adunare. 
Aşadar,  aceia  care  aduc  copiii  pentru  botez,  să  se  gândească  bine  la  ceea  ce 
înseamnă  această  rânduială, și la tot ceea ce implică ea, atât cu privire la părinți cât și 
la  copii.  Să­și  aducă  aminte  că,  prin  acest  pas,  facem  o  mărturisire  solemnă  de 
credință  conform  căreia  atât  copiii  noștri,  cât  și  noi,  ne  naştem  în  păcat,  și  avem 
neapărată  nevoie  de  mila  iertătoare  și  de  harul  sfințitor  al  lui  Dumnezeu.  Noi  îi 
dedicam  în  mod oficial lui Dumnezeu, privind prin credinţă spre momentul din viitor 

50 
când vor fi “spălaţi, sfinţiţi, socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Iisus Hristos, și 
prin  Duhul  Dumnezeului  nostru"  (1  Corinteni  6:11)​ .  Noi  ne  luăm  asupra  noastră 
angajamente  solemne  să­i  creştem pe copii în cunoştinţă  și  temere  de Dumnezeu. Să 
îi  instruim  de  la  cea  mai  fragedă  vârstă  când  devin  capabili  de  înţelegere,  în 
principiile și îndatoririle credinţei noastre sfinte. Să îi considerăm și să îi tratăm ca pe 
membri  altoiţi  în  familia  lui  Hristos,  și  să  facem  tot  ce  stă  în  puterea  noastră,  prin 
învățătură  și  exemplu,  prin  autoritate  și  rugăciune,  să­i  conducem  pe  căile 
adevărului,  ale  sfințeniei,  și  ale  mântuirii.  Oare  este  botezul  copilului  o  rânduială 
care  să  fie  tratată  ca  simplă  ceremonie,  sau  cu  bucuria  superficială  specifică  unei 
sărbători?  Botezul  copiilor  este  acea  îndatorire  creștinească  la  care  ar  trebui  să  ne 
supunem  cu  respect  și  teamă  sfântă,  cu  pocăință,  credință,  dragoste  și  compasiune 
creștină  arzătoare  pentru  odraslele  noastre  iubite,  cu  rugăciuni  umile  și  insistente 
către Dumnezeul oricărui  har pentru  binecuvântare  asupra  lor și asupra noastră, și cu 
hotărârea  ca în  puterea harului  Său să  fim statornici în  angajamentele noastre. O, cât 
de  plin  de  semnificație  este  botezul!  Și  totuşi,  cât  de  puțin  se  gândesc  la  această 
semnificaţie cei mai mulţi dintre cei care participă la botezul copiilor! 
Concluzia III: Responsabilitatea părinţilor (sau tutorilor) pentru copiii
botezaţi în pruncie
Am  amintit  deja  cine  anume  ar  trebui  să prezinte  copiii  către  Dumnezeu  în  sfântul 
botez.  Răspunsul  dat  de  vechii  valdenzi  pentru  această  întrebare  este,  fără îndoială, 
cel  mai  înțelept  și  cel  mai  bun. Ei  spuneau:  "Copiii  ar  trebui  să fie  prezentaţi pentru 
botez  de  către  cei cărora  copiii le  sunt  cele mai  apropiate  rude,  cum ar fi părinții lor, 
sau  cei  cărora  Dumnezeu  le­a  oferit  o  astfel  de posibilitate". Dacă  trăiesc părinții  și 
au un caracter  potrivit,  adică au  fost  botezați  ei înșiși,  și  mărturisesc că sunt creștini, 
atunci  ei  ar trebui să  îi  aducă  pe copiii lor pentru această rânduială. Marea majoritate 
a  bisericilor  care  au  înţelegerea  potrivită  consideră  superstițioasă  şi  nejustificată 
(chiar  dăunătoare)  practica  introducerii  nașilor,  ca  “sponsori”  în locul părinților sau 
alături  de  ei.  Se  strică  natura  și  felul  unei  rânduieli  a  Evangheliei,  prin  a  muta 
responsabilitatea  care o însoţeşte de pe umerii potriviţi (părinţii) pe umerii nepotriviţi 
(nașii),  și  prin asumarea  de angajamente solemne către cei care nu le pot îndeplini cu 
adevărat  și  nici  nu  au  asemenea  intenție,  adică  nașii.  Orice  astfel  de  abatere  are  cu 
siguranţă o influență dăunătoare pentru scopul Adunării lui Dumnezeu. 
Dar,  dacă  părinții  sunt  morți  sau  sunt  fără  evlavie (Efeseni 6:4), atunci  bunicii  sau 
alte  rude  apropiate  care  sunt  dispuse  să­și  asume  slujba  de  instruire  a  copiilor  "în 
mustrarea  și  învățătura Domnului"​ ,  să  aducă  astfel copiii pentru botez. Sau, în cazul 
în  care  copiii  fără  părinţi  sunt  adoptaţi  în  familii  de  străini,  care  nu  au  legături  de 
rudenie  după  trup,  dar  care  sunt  dispuși  să  aibă  rolul  de  părinți,  și  să­i  instruiască 
pentru  Dumnezeu;  chiar  și  aceşti  străini,  şi  orice  persoană  cu  un  caracter  adecvat, 
care  este  dispus  să­și asume  slujba de  a le  oferi o  educație  creștină, este  îndreptăţită 
și  ar  trebui  să  aducă  astfel  de  copii  pentru  botezul  creștin.  Nu  numai rodul  trupului 
51 
lui  Avraam,  ci  "toți  cei care s­au  născut în  casa lui, și toți care au fost cumpărați cu 
banii  lui"  (Geneza  17:  12­13)​ ,  au  fost  tăiaţi  împrejur,  după  porunca  lui Dumnezeu. 
Cu siguranță, orice creștin care are  un  copil  aşezat în  familia  sa,  membru  permanent 
al  acestei  familii, are  datoria  să­i ofere  copilului o  educație  creștină, cu credincioşie. 
Și,  deoarece  botezul  copiilor  implică  această  educaţie  în  viitor,  copiii  să  fie  aduşi 
înaintea  lui  Dumnezeu  în  acea  rânduială  pe  care  El  a  stabilit­o,  dacă  nicio  obiecție 
reală din partea părinților copilului nu intervine să o împiedice. 
Concluzia IV: Responsabilitatea fiecărui om botezat în pruncie
Vedem aşadar  cât de importantă și cât  de solemnă este  situația  acelor tineri care au 
fost în copilăria  lor dedicaţi  lui  Dumnezeu  în botezul  sfânt!  Acesta  este un aspect pe 
care atât cei maturi cât și cei tineri îl neglijează deseori. Este în general recunoscut că 
părinții,  când  îşi  dedică  copiii  lor  pentru  Dumnezeu  în  această  rânduială,  sunt  puşi 
sub obligații foarte însemnate, pe care ei nu le pot da uitării, fără a atrage asupra lor o 
vină  grea.  Dar  tinerii  iau  aminte  prea  rar  la  aceste  lucruri,  cum  ar  trebui.  Ei  nu  se 
gândesc  că  primirea  timpurie  a  peceții  de  legământ  cu  Dumnezeu,  ca  urmare  a 
actului  părinților  lor,  îi  aşează  într­o  situație  solemnă  care  implică  o  mare 
responsabilitate.  Dar ei nu au  cum să­și  imagineze în mod greşit că n­ar fi membri ai 
Adunării,  până când  ar  intra  în  această  relație  și  şi­ar asuma  obligațiile legământului 
prin  propria  lor  mărturie.  Nu  au cum să­şi  imagineze în  mod  greşit  că este  o simplă 
alegere,  la  nivelul  propriilor decizii,  să facă  o  mărturisire  de  credinţă proprie.  Nu  au 
cum  să­şi  imagineze  în  mod  greşit  că  prin  amânarea  mărturisirii  nu  încalcă  niciun 
angajament,  sau  nu  atrag  asupra lor  nicio  vină. Sau,  abţinându­se de  la acea alegere, 
ei  şi­ar  păstra  cumva  o  libertate  mai  mare.  Tinerii  sunt  prea  inteligenţi  să­şi 
imagineze  că  singurul pericol  este acela de a  face  o  mărturisire care nu este  sinceră. 
Aceasta ar fi o perspectivă total greşită şi foarte dăunătoare asupra subiectului. 
Copiii de  creștini  sunt  deja  în  Adunare.  Ei au  fost  născuţi  deja membri. Botezul lor 
nu  îi face membri. Botezul este aprobarea publică și recunoașterea apartenenței lor la 
Adunare.  Ei  au  fost  botezați  deoarece  erau  deja  membri.  Ei  au  primit  pecetea 
legământului deoarece  erau  deja  în legământ,  în virtutea nașterii lor. Acest privilegiu 
binecuvântat  este  dreptul  lor  din  naștere.  Aşadar,  copilul  care  fusese  botezat  în 
pruncie,  iar  acum se  află la  vârsta înţelegerii, nu trebuie să întrebe astfel: "Să intru în 
biserică,  mărturisind  că  sunt  în  legătură  cu familia  lui  Hristos?",  ci  mai  degrabă  "Să 
rămân  în  adunare,  ori  să  o  părăsesc  precum  aceia  nerecunoscători?  Să  mulţumesc 
pentru  acest  privilegiu  de  membru,  să­l  recunosc  și  să­l  confirm,  prin  propria  mea 
mărturisire?  Sau  să  resping  faptul  că  am fost  botezat,  să  mă  lepăd de  Mântuitorul în 
al  Cărui  Numele  am  fost  aşezat ca  membru  în familia  Sa,  părăsind­o?"  Aceasta  este 
adevărata întrebare care cere o hotărâre! Cât de importantă este această întrebare! 
Tinerilor  care  aţi  fost  botezați!  Gândiţi­vă  la  acest  lucru:  aţi  fost  în  sânul  bisericii 
încă  din pruncie.  Pecetea  legământului cu Dumnezeu a fost pusă peste voi. Nu puteţi 
scăpa  de  responsabilitatea acestei legături.  S­ar  putea să  uitaţi  de  ea pentru  o vreme. 
52 
S­ar  putea  să  nu  vă  placă  să  vă  gândiţi  la  ea.  S­ar  putea  s­o  disprețuiți,  dar  totuşi, 
obligația  încă este asupra voastră, ea nu poate fi lepădată. Situaţia voastră este atât de 
serioasă  încât  nu  se  poate  exprima  în  cuvinte.  Ce  este  de  făcut? Să ieşi în  față și să 
recunoşti  obligația  ta  printr­o  mărturisire  personală  nesinceră,  fără  dragoste 
adevărată  pentru  Mântuitorul,  şi  prin  aceasta  să  Îl  insulţi  cu  o  jertfă  care  nu  este 
adusă din inimă? Sau  să renunți la credinţă, prin refuzul de a­L recunoaşte, întorcând 
spatele  către  poruncile  Lui, și afundându­te într­o  viață  prin  care să­L  dezonorezi pe 
El?  Aceasta  înseamnă,  cu siguranță, indiferent dacă îți dai seama sau nu, a te "lepăda 
de  El  înaintea  oamenilor"​ ,  și  a  suporta vina  înfricoşătoare  a apostaziei (lepădării  de 
credinţă), a​  "da înapoi spre pierzare" (Matei 10:33; Evrei 10:39)​ . 
Unii  vor  spune:  "Dacă  aşa  stau  lucrurile,  starea  multora  dintre  tinerii  noștri  este 
foarte  jalnică.  Spui  că  este  datoria  lor  să  mărturisească  Numele  lui  Hristos,  și  să 
pecetluiască mărturisirea  lor  de  credinţă,  alegând  să participe la Cina Domnului. Dar 
ei  nu  pot  face  aceasta, pentru  că  ei  nu  şi­au  însuşit acele principii și cerinţe care sunt 
necesare  pentru  a  face  o astfel  de  mărturisire  în  mod sincer.  Ce alegere  vor  face?  În 
cazul  în  care  ei  nu  mărturisesc  pe  Hristos,  ei  trăiesc  în  răzvrătire  împotriva  lui 
Dumnezeu.  Iar dacă  ei  mărturisesc  totuşi pe  Hristos  fără sinceritate,  îşi  bat joc  de El 
printr­o  minciună.  Ce variantă  să  aleagă?  Să  meargă la un loc cu  aceia  neascultători 
şi păcătoşi? Sau doar să lase impresia că se feresc de aceia, fiind astfel făţarnici?" 
Situaţia  este  într­adevăr  foarte  tristă.  Pierzarea  îi  pândeşte  în  ambele  variante. 
Pentru  ca  "necredincioșii  vor  avea  partea  lor  în  iazul  de  foc"​ ;  iar  "nădejdea  celui 
făţarnic  va  pieri"  (Apocalipsa  21:6;  Iov  8:13)​ .  Dumnezeu  interzice  ca  noi  să 
încurajam  aceste  două  lucruri:  fie  o  mărturisire  falsă,  fie  refuzul  de  a  face  o 
mărturisire.  Datoria  tinerilor  este  să  nu  aleagă  niciuna  din  aceste  două  opţiuni 
prezentate.  Adică  să  nu  meargă  cu  cei  păcătoşi,  și  nici  să  ajungă  făţarnici,  ci  mai 
degrabă să primească pe Domnul Iisus Hristos cu adevărat și să umble cu El. 
Dar  ar putea  răspunde  un  tânăr:  "Eu nu pot face acest lucru!"  Şi ar  putea zice acest 
lucru  chiar  în  momente  serioase  și  arzătoare  de  cugetare  profundă.  Sufletul  meu 
plânge  pentru tine,  nefericitule!  Dar  trebuie să­L  primeşti  pe Hristos, pentru că altfel 
eşti  pierdut  pentru  totdeauna.  Totuşi,  ce  înseamnă  această  expresie  "Nu  pot”?  Unii 
plâng amarnic  spunând  aceasta,  dar  pentru alţii  este  o scuză spusă cu uşurătate. Oare 
este neputinţa aceasta  de  a crede  în  Hristos,  diferită  de neputinţa de a îndeplini orice 
altă  îndatorire?  Oare  este  mai  puternică  tendinţa  de  a­l  acuza  de  minciună  pe 
Dumnezeul  adevărului,  în  ceea  ce  a  spus  El  despre  Fiul  Său,  decât  tendinţa  de  a 
comite  orice  alt  păcat?  Neputinţa  şi  tendinţa  aceasta  sunt  impuse  de  către  mintea  ta 
păcătoasă, aflată  în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Este din cauză că te afli într­o starea rea 
de păcat.  În loc să  fie  o scuză, această  neputinţă  chiar păcatul esențial, și nu se poate 
vindeca singură. 
Chiar așa  stau  lucrurile. Răul se află prea adânc în fiinţa omului pentru a fi vindecat 
prin  leacuri  omeneşti.  Cu  toate  acestea,  un  leac  există!  Şi  este  eficient.  Este  scris 

53 
chiar  aici:  "Vă  voi  stropi  cu  apă  curată,  și  veți  fi  curați  de  toate  spurcăciunile 
voastre  și  de  toți  idolii  voștri,  vă  voi  curăți.  Vă  voi  da  o  inimă  nouă, și voi  pune  în 
voi  un duh  nou.  Şi  voi  lua inima de  piatră din trupul  vostru, și vă  voi  da  o inimă  de 
carne.  Voi  pune  Duhul  Meu  în  voi,  și  vă  voi  face  să  urmați  poruncile  Mele,  și  să 
păziţi şi să  împliniţi legile  mele" (Ezechiel 36: 25­27)​ . Dar încearcă acest lucru: vino 
cu  starea  ta  murdară,  cu  "idolii"  tăi,  cu  "inima  ta  de  piatră"  și  duhul  tău  rău,  care 
cauzează  acea  neputinţă  de  a  crede,  vino  cu  acestea la  Dumnezeu,  la  tronul  harului. 
Repetă  în  fața  Lui  "făgăduințele  Sale  nespus  de  mari  și  scumpe"  (2  Petru  1:4)​ . 
Roagă­te  cu  stăruinţă  către  Cel  Care  îţi  asculta  rugăciunea,  în  Numele  Domnului 
Iisus,  pentru ca  să împlinească  făgăduinţele Sale  asupra ta  însuți. Aşteaptă îndurarea 
Lui  ­  merită  din  plin!  Şi  aminteşte­ţi  de cuvintele Sale,  "Totuşi  Domnul  aşteaptă  să 
Se  milostivească  de  voi  şi  Se  va  scula  să  vă  dea  îndurare,  căci  Domnul  este  un 
Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!" (Isaia 30:18)​ . [2] 
Concluzia V: Responsabilitatea bisericilor locale
În  final,  din  principiile  și  considerațiile  de  mai  sus,  este  evident  că  multe  biserici 
care  botează  pruncii,  au  multe  de  corectat  referitor  la  modul  în  care  îi  tratează  pe 
copiii  lor  botezați,  și  trebuie  să  facă  aceste  schimbări  de  reformă  urgent  și  cu 
credincioşie.  Aşa  cum  am  observat,  un  scop  măreţ  pentru  care  a  fost  înființată 
Adunarea lui Dumnezeu,  este acela de a instrui, în toate vremurile, o sămânță care să 
slujească  lui  Dumnezeu,  și  să  fie  martori  credincioși  pentru  adevărul  și  rânduiala 
familiei  Sale,  în  mijlocul  unei  lumi  stricate  şi  necredincioase.  Aşadar  Adunarea, cu 
autoritatea ei,  este obligată  să supravegheze  atent educația (mai ales cea religioasă) a 
membrilor  ei  tineri.  Suntem  siguri  că  doar  în  măsura  în  care  Adunarea  a  fost 
credincioasă  în  această  obligaţie  a ei,  ea a  înflorit  în credința  curată, evlavie și pace. 
Iar  atunci  când  ea  şi­a  neglijat  această  responsabilitate,  copiii  ei  au  crescut  în 
ignoranță,  și  de  multe  ori  în  imoralitate,  și  au  rătăcit  în multe păcate  şi  erezii.  Dacă 
Adunarea  dorește  ca  tinerii  ei  botezaţi să  ajungă  un  sprijin și o  încurajare  pentru  ea, 
dacă  dorește  ca  ei  să  participe  cu  înţelegere  și  cu  afecțiune  la  mărturia  ei,  dacă 
doreşte  să  aibă  în  viitor  o  generație  care  să­L  laude  pe  Împăratul  Sionului,  când 
părinții  lor  vor  fi  trecut  în  veşnicie,  atunci  fie  că  prin  toate  mijloacele  Adunarea  să 
vegheze  asupra  educării  tinerilor  ei  cu  deosebită  stăruinţă  și  credincioşie.  Adunarea 
să  considere  că  o  mare  parte  din  datoria  ei  este  să  acorde  atenție  constantă,  cu 
credincioşie, pentru instruirea morală și religioasă care se oferă generației tinere. 
Care  este  dar  motivul  pentru  care  atât  de  mulți  tineri  botezaţi,  în  aproape  toate 
adunările  care  botează  copiii,  cresc  în  ignoranță  și  dispreț  faţă  de  religia  părinților 
lor? De  ce atât  de  mulți dintre ei, atunci când ajung la vârsta la care pot să gândească 
și  să  acționeze  pentru  ei  înșiși,  aleg  un  trai  greşit,  dacă  nu  chiar  total  lipsit  de 
credincioşie,  și  ajung  să  rătăcească,  în  prea  multe  cazuri,  spre  căile  depravate  ale 
imoralităţii?  Nu  este  suficient  să  spunem  că  aceşti  copii  ai  noștri  sunt  din  fire 
depravaţi  și  predispuşi  spre  căile  greşelii  și  nesăbuinţei.  Fără  îndoială,  acest  lucru 
54 
este adevărat,  dar nu este întregul adevăr. Suntem siguri că o mare parte din vină este 
a  adunărilor locale,  precum  şi  a  părinților. Prea  des  a  fost uitat  faptul  că botezul este 
într­adevăr o pecete, atât pentru Adunare, cât şi pentru copiii şi părinţii copiilor. Și ca 
urmare,  deoarece  în  multe  cazuri  botezul  a  fost  privit  greşit,  cu  superstiţie,  acest 
lucru  a  condus  la  trista  neglijare  a  obligațiilor  ce  decurg  din  botez,  chiar  şi  în  cele 
cele  mai  evanghelice  dintre  biserici.  Părinții  sunt  foarte  atenţi  la  educația  literară și 
științifică  a  copiilor  lor,  dar  au  neglijat  într­o  mare  măsură  instruirea  morală  și 
religioasă  a  copiilor.  Ei  şi­au  trimis  copiii  la  școli  cu  profesori  imorali,  eretici,  sau 
necredincioși,  care  desigur  nu  au  pus  accent  pe  instruirea  morală  şi  religioasă  a 
copiilor.  Ci  mai  degrabă  au  avut  o  influență  foarte  dăunătoare  pentru  această  parte 
din  educaţia  copiilor.  Și,  după  ce  părinţii  şi­au  tratat  astfel  copiii,  (trimiţându­i  sub 
îndrumarea unor  astfel de  profesori),  au  fost foarte surprinşi atunci când copiii lor au 
căzut în imoralitate şi necredinţă! Dar ce altceva era de așteptat? 
Deși  cu  siguranţă, primele eforturi în această importantă lucrare de educare creștină 
trebuie  să  vină  din  partea  părinților  (într­adevăr, dacă  educaţia  creştină  nu  a început 
încă  de  când  era  copilul  în  braţele  mamei,  o  perioadă  foarte  importantă  a  fost  deja 
pierdută),  totuşi  adunarea  are  datoria  să  acţioneze  în  această  direcţie.  Iar  datoria 
aceasta este  rareori  îndeplinită  cum  trebuie. Este  datoria bisericii locale, prin păstorii 
și  bătrânii  ei, să  îndemne  și să îndrume părinții în această muncă grea și importantă a 
educării  copiilor.  Este  datoria  adunării  să  vegheze  pentru  alegerea  (sau  înființarea) 
școlilor  potrivite  pentru  tinerii  care  au fost  botezaţi în  pruncie.  Este  datoria adunării 
locale  să pună  în mâinile lor  Biblia  și  mărturisirile  de  credinţă,  precum și alte scrieri 
potrivite  despre  Adevăr.  Este  datoria  adunării  să­i  adune  periodic  pe  tineri  pentru 
instruire,  îndemnuri,  și  rugăciune;  să  le  reamintească din când  în  când,  cu  afecțiune 
părintească, despre  datoria lor,  când ajung la vârsta înţelegerii, să­L mărturisească pe 
Hristos  și  să  recunoască  legătura  lor  cu  Adunarea  Sa,  prin  propria  lor  mărturie 
personală.  Iar  în  cazul  în  care  tinerii  vor  cădea  în  greşeală  sau  imoralitate,  sau  vor 
neglija  credinţa,  adunarea  să­și  exercite  față  de  ei,  cu  afecțiune  părintească  dar  cu 
fermitate,  autoritatea şi disciplina  pe  care  Domnul  Hristos a hotărât­o în mod special 
pentru  binele  tuturor  membrilor,  mai  ales  al  membrilor  tineri  din  familia  intrată  în 
legământ  cu  El.  Dacă  acest  plan  va  fi  împlinit  cu  credincioşie  pentru  tinerii  noştri 
botezaţi,  eu  sunt  de  acord  cu  evlaviosul  frate  Baxter,  în  convingerea  lui  că  în 
nouăsprezece  cazuri  din  douăzeci,  copiii  noștri puşi deoparte  pentru Dumnezeu încă 
din  pruncia  lor,  ar  crește  în  ascultare,  cumpătaţi,  ordonaţi  și  serioşi,  iar  înainte  de  a 
ajunge  la  maturitate,  ar  recunoaşte  apartenența  lor  la  legământul  lui  Dumnezeu 
printr­o  mărturie  personală,  cu  sinceritate.  Ce  perioadă  fericită  va  fi!  Oare  când  va 
avea  Adunarea  lui  Dumnezeu  o  astfel  de  credincioşie,  și  ca  urmare  astfel  de 
rezultate? 
________________ 
Note explicative ale autorului pentru partea 2 

55 
 [1]  Un  respectat păstor  baptist,  în cursul  unei  susţineri  cu  privire  la  acest  subiect,  a 
afirmat  în  mod  sincer  că  aplicarea  tăierii  împrejur  pentru  un  copil  în  vârstă  de  opt 
zile  i  se  pare  nefolositoare,  ba  chiar  un  ritual  prostesc!  Cu  siguranță,  o  mărturisire 
sinceră (dar foarte greşită). 
[2]  Cele  două  paragrafe  precedente  sunt  din  scrierile  puternice  și  grăitoare  ale  lui 
Rev. J. M. Mason, D.D. Vezi “Christian’s Magazine”, Vol. 2, pp. 414­416. 
(v0.8) 

56