Contemporan

de Vasile Voiculescu

Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;

Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânța care-o sufla vântul
Pe stepele vieții îndelung,
Dar el mă sufla unde vreau s-ajung!
Chiar daca ești la infinit de mine,
Dar știu ca ești și-Ți cat Împărăția,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Și sunt contemporan cu Veșnicia.

Prăpastia
de Vasile Voiculescu

Cei ce încă Te caută deznădăjduiți, zic

Că între Tine și noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulți, întorși din cale, te tăgăduiesc.
Câți Te-au aflat zâmbesc și nu spun nimic.
Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruț nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.
Deodată, o spaimă mă ține,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.