3. Curs V.T.

Critica negativă a Pentateuhului

Biserica a recunoscut că Pentateuhul este opera lui Moise, dar pe

parcursul vremii au apărut unii care s-au îndoit de acest lucru. Între cei vechi îl
amintim pe împăratul Iulian Apostatul, care voind să reînvie păgânismul în
Imperiul Roman Bizantin, a declanşat o campanie de persecuţie şi ponegrire a
creştinismului. Prima sursă în care socotea că trebuie lovit a fost Sfânta
Scriptură, din care creştinismul îşi lua învăţăturile. El a contestat caracterul
divin şi inspirat al Bibliei afirmând că aceasta este o carte de ficţiuni, scrisă nu
de autorii indicaţi, ci de unii intruşi, care au pus aceste cărţi pe seama acestora
pentru a le da autoritate. Prin urmare nici Pentateuhul nu a fost scris de Moise.
Părerea lui Iulian a rămas izolată deoarece oricine putea constata că în
aceste afirmaţii nu poate sta adevărul, ci sunt nişte calomnii ieşite din ură la
adresa creştinismului.
Până la apariţia protestantismului, nimeni nu a încercat să discute această
problemă. Abia în sec. XVII francezul Richard Simon publica o carte anonimă,
în care arăta că Moise ar putea fi socotit autorul Pentateuhului dar nu l-ar fi scris
el, ci că el a adunat la un loc mai multe scrieri existente în vremea sa. Prin
urmare, concluzia era că Pentateuhul nu are origine divină.
Pe urmele lui a mers în sec. XVIII conaţionalul său medicul Jean Astruc,
care susţine că din cercetarea conţinutului se poate vedea că acesta este alcătuit
din câteva documente, cel puţin 2; unul care numeşte pe Dumnezeu: Elohim, iar
celălalt care îl numeşte Jahve (Iahve). Ambele documente ar data din perioada
de după Iosua, chiar din vremea lui Samuel, din sec. XI şi care au fost adunate.
Această ipoteză a fost numită a documentelor.
Altă teorie a fost a fragmentelor. Aceasta a fost iniţiată de învăţatul
german Johan Vater, care a murit la începutul sec. XIX. Într-un fel aceasta se
aseamănă cu cea a documentelor. Cercetătorul german susţine că Pentateuhul,
departe de a fi opera unui singur autor, este mai degrabă o colecţie de mai multe
fragmente sau scrieri, unele aparţinând timpului ante-mozaic, altele timpului
mozaic, iar în sfârşit celelalte timpului post-mozaic. Toate aceste fragmente au
fost legate între ele de către un autor necunoscut, care ar fi trăit la începutul
perioadei regalităţii.
 O altă ipoteză a fost emisă de învăţatul protestant german Heinrich Ewald,
numită teoria întregirii. Conform acesteia, a existat o scriere de bază, care mai
târziu a fost întregită de feluriţi autori necunoscuţi.
Cea mai nouă şi mai agresivă teorie care contesta paternitatea mozaică
Pentateuhului este a lui Julius Welhausen, german de origine. Julius susţine că la
baza Pentateuhului stau 4 documente:
1) Documentul jahvistic/iahvistic (prescurtat: J. sau I.), care ar fi fost
plăsmuit în sec. IX î.Hr., în regatul de sud, al lui Iuda. Acest document ar avea
un caracter istoric, cuprinzând relatări despre crearea lumii, organizarea ei în 6
etape şi relatările cu privire la viaţa patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov. Pe
Dumnezeu, acest document în numeşte Iahve, fără a-i contura cu precizie
imaginea.
2) Al doilea document se numeşte elohistic (E.), despre care se susţine că
ar fi fost alcătuit în regatul de N., cu aproximativ 2 sec. după cel iahvistic, în
sec. VII î.Hr. Acest document îl numeşte pe Dumnezeu Elohim. În comparaţie
cu primul, are mai mult un caracter mitologic. Aici, prezenţa lui Dumnezeu se
face simţită mai mult în viaţa oamenilor, pe când în documentul iahvistic
Dumnezeu aproape că nu există. Acest Dumnezeu nu poate fi unul întrucât
nuanţele politeiste sub care este prezentat sunt evidente.
3) Al treilea document este Deuteronumul (D.). Acesta a fost alcătuit în
vremea regelui Iosia din Ierusalim, cam prin sec. VI î.Hr. El este alcătuit de
preoţi. Prin acest document s-a încercat o unificare a triburilor lui Israel, pentru
a putea face faţă invaziilor străine tot mai frecvente în această perioadă. Această
unificare se putea face doar dacă şi din punct de vedere religios se unificau. Dar
nu puteau dacă un credeau într-un singur Dumnezeu. Prin urmare, acest singur
Dumnezeu este inventat de autorii documentului.
4) Ultimul document este Codul Preoţesc (P.). El a fost alcătuit tot de
către preoţi, în răstimpul exilului babilonic. Prin acesta s-a încercat o protejare a
iudeilor de a cădea în idolatrie şi implicit de deznaţionalizare.
a) Deuteronomul s-a scris aşadar prin sec. VII î.Hr. şi înainte de Codul
Sacerdotal. Aceasta se vede din legile referitoare la preoţi, la leviţi şi la cultul
divin. Aici, leviţii nu au locuinţe proprii. După Codul Preoţesc, li se dă cetăţi de
locuire. Deuteronumul nu face deosebire între leviţi şi preoţi, cum o face Codul.
 b) Codul Sacerdotal are dispoziţii culturale care nu se află nici în
documentul iahvistic, nici în cel elohistic, nici în Deuteronum, ceea ce înseamnă
o fază finală de evoluţie. Din documentele iahvistic şi elohistic se vede că nu se
aduceau jertfe în anumite locuri, ci fiecare şi-l alegea. Deuteronumul nu
vorbeşte nimic despre templu sau cort. Documentele iahvstic şi elohistic cunosc
doar arderea de tot. Profeţii vorbesc împotriva sacrificiilor.
c) Dispoziţiile cu privire la preoţi, la funcţiile şi drepturile lor, datează
dintr-o vreme târzie. Înainte de Codul Preoţesc, nu a fost deosebire între preoţi
şi laici, tribul lui Levi nu a fost chemat la preoţie. Moise şi familia lui şi-au
asumat aceste funcţii sacerdotale. Evreii, în vechime, aveau 3 sărbători. Toate
aveau un caracter agricol, Paştile, sărbătorea primele roade, Cincizecimea,
sărbătorea secerişul, şi Corturile, sărbătorea recoltei. Numai de abia
Deuteronomul face legătura între aceste sărbători şi evenimente istorice.
d) Deosebirea dintre cele 2 documente se fundamentează pe numirea
diferită a lui Dumnezeu, respectiv Iahve şi Elohim.
e) Diferenţele dintre aceste documente reies şi din felul defectuos al
exprimărilor istorice, din repetările şi contradicţiile între anumite fragmente.
f) În cărţile Pentateuhului se observă unele dificultăţi de ordin istoric,
geografic şi arheologic care spun că aceste cărţi s-au scris mai târziu decât
timpul lui Moise, şi nu pot fi opera lui.

BIBLIOGRAFIE
1. „BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ”, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2001.
2. BABA Teodor, Pr. Dr., „Introducere în Studiul Vechiului Testament (aspecte generale)”, Arad, 2007, p. 72.
3. MUNTEANU Liviu Galaction, „Pentateuhul în faţa criticii moderne”, Tipografia Eparhiei, Cluj, 1937, pp. ...
4. PRELIPCEAN Vl. Pr. Prof., NEAGA N. Pr. Prof., BARNA Gh. Pr. Prof., „Studiul Vechiul Testament”,
manual pentru Institutele teologice, Buc., 1955, pp. 73-78.
5. PRELIPCEAN Vl. Pr. Prof., NEAGA N. Pr. Prof., BARNA Gh. Pr. Prof., CHIALDA Mircea Pr. Prof.,
„Studiul Vechiul Testament”, manual pentru Institutele teologice, ediţia a II-a, Buc., 1985, pp. 121-128.
6 PRELIPCEAN Vl. Pr. Prof., NEAGA N. Pr. Prof., BARNA Gh. Pr. Prof., CHIALDA Mircea Pr. Prof.,
„Studiul Vechiului Testament”, Manual pentru Facultăţile de Teologie, ediţia a III-a, îngrijită de Pr. Conf. dr. Ioan
Chirilă, Cluj-Napoca, 2003, pp. 112-117.
7. PRELIPCEAN Vl. Pr. Prof., NEAGA N. Pr. Prof., BARNA Gh. Pr. Prof., CHIALDA Mircea Pr. Prof.,
„Studiul Vechiului Testament”, Manual pentru Facultăţile de Teologie, ediţia a IV-a, îngrijită de Pr. Conf. dr. Ioan
Chirilă, Cluj-Napoca, 2006, pp. 112-117.
8. SEMEN Petre, Pr. Prof., „Introducere în teologia biblică a Vechiului Testament”, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008, pp.
145-150.
OANCEA, pp. . MIHĂILĂ pp. 31-32.