Prof. univ. dr.

Teodor BODOAŞCĂ
Lect. univ. dr. Sorin Ovidiu NOUR
Drd. Iulian MAFTEI

DREPT CIVIL.
PARTEA GENERALĂ.
SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

Universul Juridic
Bucureşti
-2010-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2010, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BODOAŞCĂ, TEODOR
Drept civil : partea generală : subiectele dreptului civil /
prof. univ. dr. Teodor Bodoaşcă, lector univ. dr. Sorin Ovidiu Nour,
drd. Iulian Maftei. - Bucureşti : Universul Juridic, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-127-397-6

I. Nour, Sorin
II. Maftei, Iulian

347

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13

tel.: 0732.320.665
e-mail: redactie@universuljuridic.ro

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184

DISTRIBUÞIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro

www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%
Drept civil. Partea generală 5

Abrevieri

alin. – alineat
art. – articol
B. Of. – „Buletinul Oficial al României”, Partea I
C. civ. – Codul civil
C. com. – Codul comercial
C. fam. – Codul familiei
C. mun. – Codul muncii
C. pen. – Codul penal
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă
Dreptul – revista „Dreptul”
ed. – ediţia
Ed. – Editura
lit. – litera
M. Of. – „Monitorul Oficial al României”, Partea I
nr. – numărul
op. cit. – opera citată
p. – pagina
par. – paragraful
pct. – punctul
s.n. – sublinierea noastră (a autorilor)
vol. – volumul/volumele
Drept civil. Partea generală 9

CAPITOLUL I
ASPECTE TEORETICE REFERITOARE
LA DREPTUL CIVIL

Secţiunea 1.1.
Definiţia dreptului civil
Etimologic, sintagma drept civil provine de la expresia ius civile care, în dreptul
roman, reprezenta totalitatea normelor juridice1 ce reglementau raporturile juridice dintre
membrii unei cetăţi (civitatis), în opoziţie cu ius gentium, care reglementa raporturile
juridice dintre străini (peregrini).
Facem precizarea că, în limba latină, termenul ius înseamnă drept2 (omenesc) sau
normă de drept ori lege3. La rândul lui, termenul drept provine din cuvântul din limba latină
directus, care are semnificaţia de ceva drept, direct sau în linie dreaptă.
În opinia noastră şi a altor autori4, pentru a defini corect dreptul civil, ca ramură a
sistemelor moderne de drept, trebuie să avem în vedere cel puţin următoarele împrejurări:
– faptul că dreptul civil este un ansamblu coerent şi închegat de norme şi instituţii
juridice;
– faptul că obiectul reglementării pentru dreptul civil îl constituie o parte însemnată a
raporturilor patrimoniale (reale, de creanţă sau obligaţionale) şi nepatrimoniale (care
privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, identificarea subiectelor de drept,
creaţia intelectuală, onoarea şi demnitatea persoanei etc.) stabilite între subiecte de drept
persoane fizice şi persoane juridice sau, altfel spus, trebuie să avem în vedere domeniul
reglementării dreptului civil. În acest sens, potrivit art. 1 din Noul Cod civil5, dispoziţiile

1
Facem precizarea că termenul juridic derivă din adjectivul latin iuridicialis cu semnificaţia de
aparţinător la drept (în acest sens, a se vedea, Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973,
p. 182 şi 310). Deci, expresia drept juridic, folosită uneori în doctrină sau practică, este pleonastică.
2
A se vedea, Gh. Guţu, Dicţionar latin-român,..., p. 311.
3
În limba latină, termenul ius are şi înţelesul de sos sau zeamă (în acest sens, a se vedea, Gh. Guţu,
Dicţionar latin-român,..., p. 311).
4
A se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a
VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 12-15.
5
În data de 22 iunie 2009 Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
întrunite în două şedinţe comune succesive, asupra Proiectului Codului civil, respectiv a Proiectului Codului
penal. Cele două proiecte sunt considerate adoptate de Parlament începând cu data de 26 iunie 2009, fiindcă în
termenul de trei zile, prevăzut de art. 114 alin. 2 din Constituţie, nu a fost depusă nicio moţiune de cenzură.
Potrivit art. 2664 din Noul Cod civil, acesta va intra în vigoare la data la care va fi stabilită în legea pentru
punerea lui în aplicare (alin. 1). Facem precizarea că Guvernul are obligaţia ca, în termen de 12 luni de la data
publicării Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie
10 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

acestuia reglementează raporturile patrimoniale şi (pe) cele nepatrimoniale dintre persoane

fizice sau juridice, ca subiecte de drept civil;
– împrejurarea că subiecţii raporturilor juridice civile, indiferent că sunt persoane
fizice sau persoane juridice şi, în cazul acestora din urmă, unele sunt de drept public, iar
altele de drept privat, se află pe poziţie de egalitate juridică, adică niciunul nu se află în
situaţia juridică de a-şi impune voinţa faţă de celălalt.
Faţă de aceste considerente, putem defini dreptul civil ca fiind acea ramură a
sistemului de drept care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite
între persoane fizice sau persoane juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică1.
Sintagma drept civil poate fi analizată în cel puţin patru sensuri, şi anume2:
– în primul rând, această expresie poate fi analizată în sensul definit mai sus, adică
de ramură a sistemului de drept3. În acest sens, dreptul civil reprezintă un ansamblu de
norme4 şi instituţii juridice5. De asemenea, în acest sens, se mai vorbeşte şi despre dreptul
pozitiv. În context, facem precizarea că, potrivit Codului civil6, principalele instituţii

2009), adică până la data de 25 iulie 2010, să supună Parlamentului, spre adoptare, proiectul de lege pentru
punerea acestuia în aplicare (alin. 2). Evident, la data intrării în vigoare a noului Cod civil, va fi abrogat, printre
altele, şi actualul Cod civil.
1
Profesorul Gh. Beleiu, în lucrarea citată mai sus (p. 12), evocă şi alte definiţii date dreptului civil de
diverşi autori, dintre care, exempli gratia, evocăm cele ce urmează: A. Dreptul civil este acea ramură a dreptului
pozitiv care se ocupă numai de acele raporturi dintre oameni, în care oamenii lucrează ca simpli particulari (de
M. Rarincescu, în Noţiuni de drept civil, vol. I, p. 26). Principalele critici ce le formulăm pentru această definiţie
constau în faptul că nu are în vedere şi persoanele juridice ca subiecte ale raporturilor juridice civile, precum şi
faptul că nu evocă egalitatea juridică a subiecţilor din cadrul acestor raporturi juridice. B. Acea ramură a
dreptului unitar român care reglementează o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi raporturilor
personal nepatrimoniale strâns legate de individualitatea persoanei, raporturi în care părţile figurează ca
subiecte egale în drepturi, condiţia juridică a persoanelor fizice şi aceea a persoanelor juridice, în scopul
dezvoltării şi perfecţionării relaţiilor sociale, al afirmării multilaterale a personalităţii umane (de S. Brădeanu şi
I. Rucăreanu, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei Bucureşti, 1967, p. 36). Şi această
definiţie este criticabilă sub cel puţin două aspecte. În primul rând, egalitatea juridică a subiectelor raporturilor
juridice civile este confundată cu egalitatea în drepturi a persoanelor. Astfel, egalitatea juridică presupune faptul
că niciuna dintre părţile raportului juridic nu-şi poate impune voinţa faţă de cealaltă, iar egalitatea în drepturi
înseamnă că legea conferă persoanelor aceleaşi drepturi. În al doilea rând, apelativul personal, ataşat raporturilor
juridice nepatrimoniale se traduce, per a contrario, în faptul că raporturile patrimoniale nu au caracter personal,
adică nu se leagă între persoane fizice sau juridice. În realitate, raporturile juridice, indiferent că au conţinut
patrimonial sau nepatrimonial, se stabilesc exclusiv între persoane fizice sau juridice. Într-adevăr, normele
juridice se adresează exclusiv conduitei umane.
2
A se vedea, O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a V-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 1-2.
3
Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat într-un stat (dreptul pozitiv), aflate într-o
strânsă unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii, reprezintă sistemul de drept al
statului respectiv sau dreptul lui pozitiv.
4
Normele juridice reprezintă o categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii
în raporturile dintre subiectele de drept, a căror respectare poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere
exercitată de stat.
5
Cea mai restrânsă sferă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice o formează instituţia
juridică. Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau
categorie unitară de relaţii sociale, determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice.
6
Actualul Cod civil a fost elaborat după modelul Codului napoleonian (1804) în anul 1864 şi promulgat
la data de 4 decembrie 1864. Codul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 1865, contrar dispoziţiilor
art. 1913, care stabileau, ca dată a intrării acestuia în vigoare, data de 1 iulie 1865. Amânarea intrării în vigoare a
Codului civil pentru data de 1 decembrie 1865 a fost dispusă prin Decretul domnesc din 2 iulie 1865. Practic, în
data de 1 iulie 1865, deci pentru o singură zi, Codul civil a fost în vigoare. La data adoptării, Codul civil avea un
Drept civil. Partea generală 11
juridice ale dreptului civil sunt următoarele: raportul juridic civil, actul juridic civil, drep-
turile şi obligaţiile civile, persoanele sau subiectele de drept, prescripţia extinctivă, contrac-
tele civile speciale, succesiunile, drepturile reale etc. Ca ramură de drept, dreptul civil
constituie dreptul comun pentru alte ramuri de drept privat. De fapt, în acest sens, potrivit
art. 2 din Noul Cod civil, acesta este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie
dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale;
– în al doilea rând, expresia drept civil poate fi folosită în sensul de drept obiectiv
civil, adică de prerogativă recunoscută de lege unui subiect de drept, în virtutea căreia
acesta poate avea o anumită conduită şi poate pretinde o conduită corespunzătoare celorlalţi
subiecţi de drept şi, la nevoie, poate apela la forţa de constrângere a statului pentru ocrotirea
lui. În acest sens se poate vorbi, spre exemplu, despre dreptul de proprietate, dreptul de uz,
dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la sediu, dreptul persoanei de a se căsători,
dreptul la identitate, dreptul la onoare etc.;
– în al treilea rând, expresia dreptul civil poate fi folosită în sensul de element al
conţinutului raportului juridic civil, adică de drept subiectiv civil. În acest sens, dreptul
subiectiv civil reprezintă posibilitatea subiectului activ dintr-un raport juridic civil concret
de a avea o anumită conduită, în virtutea căreia acesta poate cere o conduită cores-
punzătoare subiectului pasiv, care poate consta în prestaţia de a da, a face sau a nu face ceva
şi, la nevoie, de a face apel, pe calea acţiunii în justiţie, la forţa coercitivă a statului pentru
protecţia dreptului său. În acest sens, se vorbeşte, spre exemplu, despre dreptul cumpă-
rătorului de a i se remite bunul cumpărat sau dreptul vânzătorului de a i se plăti preţul
pentru bunul vândut ori dreptul locatarului de a i se asigura folosinţa bunului închiriat sau
dreptul locatorului de a i se plăti chiria;
– în al patrulea rând, expresia drept civil poate fi abordată în sensul de ramură a
ştiinţelor juridice, adică de ramură a ştiinţei care studiază dreptul civil ca ramură de drept.

Secţiunea 1.2.
Principiile dreptului civil

1.2.1. Aspecte generale

În general, prin principii ale dreptului civil1 se înţelege unele reguli de maximă
generalitate, aplicabile tuturor sau unor categorii mari de raporturi juridice civile.

număr de 1914 articole grupate într-un titlu preliminar şi în trei Cărţi, astfel: Titlul preliminar (art. 1-5); Cartea I
– despre persoane (art. 6-460), în prezent abrogată; Cartea II – despre bunuri şi osebitele modificări ale
proprietăţii (art. 461-643); Cartea III – despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea
(art. 644-1914); Dispoziţii generale (art. 1912-1914), adică: abrogarea Codului Calimach şi Caragea, precum şi a
altor legi civile sau ordonanţe domneşti anterioare contrare; punerea în vigoare a Codului civil (1 iulie 1865);
raportarea dotei de către fiica dotată înaintea intrării în vigoare a Codului civil, dacă voieşte să vină la o
succesiune deschisă prin efectul dispoziţiilor acestui cod.
1
Unanim, este admis faptul că dreptul român contemporan este edificat şi pus în operă în temeiul
următoarelor principii generale: principiul pluralismului politic; principiul separaţiei puterilor în stat; principiul
legalităţii; principiul libertăţii; principiul egalităţii; principiul justiţiei; principiul bunei-credinţe.
12 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

De regulă, în doctrină sunt analizate, ca principii fundamentale pentru dreptul civil,

următoarele1:
– principiul proprietăţii;
– principiul egalităţii în faţa legii civile;
– principiul armonizării intereselor individuale cu cele generale;
– principiul ocrotirii drepturilor subiective civile;
– principiul bunei-credinţe.

1.2.2. Principiul proprietăţii

Principiul proprietăţii constă în faptul că o parte însemnată a normelor juridice care

alcătuiesc dreptul civil sunt consacrate ocrotirii dreptului de proprietate. Într-adevăr, în toate
timpurile, obiectul central al reglementării pentru dreptul civil l-au constituit chestiunile
legate de proprietate.
Edificatoare în acest sens este şi situaţia Codului civil român, care consacră Cartea a
II-a bunurilor şi diferitelor moduri în care se modifică proprietatea (art. 461-643), iar Cartea
a III-a diferitelor moduri prin care se dobândeşte proprietatea (art. 650-1914). Finalmente,
dintre cele trei cărţi ale Codului civil, două sunt consacrate proprietăţii. Mai mult, dintre
cele 1914 articole ale Codului civil, numai 460 sunt consacrate altor aspecte decât celor
legate de proprietate. Altfel spus, dintre cele 1914 articole ale actualului Cod civil, aproxi-
mativ 1450 sunt destinate direct sau indirect chestiunilor legate de proprietate. S-ar putea
afirma că ne aflăm în prezenţa unui cod al proprietăţii.
În viitoarea reglementare, Cartea a III-a a Noului Cod civil, fiind consacrată „bu-
nurilor”, cuprinde, de fapt, dispoziţii referitoare la proprietate (art. 535-952).
Ocrotirea juridică a proprietăţii este consacrată şi detaliată în Constituţie, în Codul
civil şi în numeroase legi speciale.
Astfel, art. 480 C. civ. dispune că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de
lege.
Această definiţie legală este criticabilă sub cel puţin trei aspecte, şi anume:
– este neştiinţifică, deoarece, prin referirea la caracterul absolut al dreptului de
proprietate şi, în acelaşi timp, la limitele legii în care acesta poate fi exercitat, se introduce o
contradicţie în termeni. Altfel spus, ceva nu poate fi în acelaşi timp şi absolut şi limitat;
– este lacunară, deoarece, legiuitorul, referindu-se numai la atributele de folosinţă şi
de dispoziţie, a omis un atribut esenţial al proprietăţii, adică cel de posesie;
– reflectă numai o limită în care dreptul de proprietate poate fi exercitat, adică numai
ordinea publică, fiind omise bunele moravuri.
Faţă de aceste critici, dreptul de proprietate, de regulă, este definit ca fiind acel drept
real principal ce conferă titularului său atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei asupra
unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie
şi în interesul propriu, însă cu respectarea legii care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri2.

1
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 18-24; O. Ungureanu, op. cit., p. 14-17.
2
A se vedea C. Bârsan. Drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti, Ed. All Beck, 2001, p. 33.
Drept civil. Partea generală 13
În ceea ce ne priveşte, definim dreptul de proprietate ca fiind acel drept real în
virtutea căruia titularului său îi sunt conferite atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei
asupra unui bun, în mod exclusiv şi perpetuu, în putere şi în interes propriu, cu respectarea
legii care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Oricum, în temeiul art. 480 C. civ., proprietarul, în raport cu bunurile ce fac obiectul
dreptului său de proprietate, are trei prerogative, şi anume: posesia sau ius utendi, folosinţa
sau ius fruendi ori fructus şi dispoziţia sau ius abutendi ori abusus.
La rândul lui, art. 481 C. civ. prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea
sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire. Principiul stipulat de art. 481 este de ordine constituţională, întrucât este reluat
şi de art. 44 alin. 3 din Constituţie.
Noul Cod civil, în art. 555 alin. 1, dispune că proprietatea privată este dreptul titu-
larului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limi-
tele stabilite de lege. Observăm că definiţia citată cuprinde aceeaşi contradicţie în termeni
prevăzută de art. 480 C. civ. şi, de asemenea, nu evocă bunele moravuri, ca limită a exer-
citării dreptului de proprietate.
Potrivit art. 858 din Noul Cod civil, proprietatea publică este dreptul de proprietate ce
aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura
lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public, cu condiţia să fie dobândite
printr-unul dintre modurile prevăzute de lege.
Constituţia României consacră dreptului de proprietate dispoziţiile art. 44 şi cele ale
art. 136.
În concret, art. 44 din Constituţie prevede următoarele:
– dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Con-
ţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (alin. 1);
– proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular (alin. 2 teza I);
– cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra tere-
nurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile pre-
văzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală (alin. 2 teza a II-a)1;
– nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită po-
trivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (alin. 3);
– sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea
publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă
natură discriminatorie a titularilor (alin. 4);

1
Este de observat faptul că restricţia prevăzută de art. 44 alin. 2 teza a II-a nu priveşte şi construcţiile.
Drept urmare, în cazul în care un cetăţean străin sau un apatrid dobândeşte în proprietate o construcţie situată în
România, asupra terenului pe care aceasta este edificată va dobândi numai un drept de superficie, adică un drept
de folosinţă pe timpul existenţei construcţiei. Pe de altă parte, referirea textului constituţional la apatrizi fără
distincţie este greşită, deoarece, potrivit art. 12 alin. 4 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat (publicată în M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992), starea, capacitatea şi
relaţiile de familie ale persoanei fizice care nu are nicio cetăţenie sunt reglementate de legea domiciliului sau, în
lipsă de domiciliu, de legea reşedinţei. Finalmente, apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România ar trebui să
aibă aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români.
14 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

– pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii (alin. 5);
– despăgubirile prevăzute la alin. 3 şi 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul
sau, în caz de divergenţă, prin justiţie (alin. 6);
– dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului (alin. 7);
– averea dobândită licit nu poate fi confiscată (alin. 8 teza I);
– caracterul licit al dobândirii averii se prezumă (alin. 8 teza a II-a);
– bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii (alin. 8).
La rândul lui, art. 136 din Legea fundamentală dispune:
– proprietatea este publică sau privată (alin. 1);
– proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale (alin. 2)1;
– bogăţiile de interes public2 ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul ener-
getic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului Continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice (alin. 3);
– bunurile proprietate publică sunt inalienabile3. În condiţiile legii organice, ele pot fi
date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică
(alin. 4);
– proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice (alin. 5).
Facem precizarea că, alături de Constituţie şi Codul civil, şi alte acte normative
interne sau internaţionale cuprind dispoziţii referitoare la diferite aspecte ale dreptului de
proprietate.
Dintre cele mai importante legi adoptate după anul 1989, care cuprind reglementări
referitoare la diverse aspecte legate de proprietatea privată sau publică, exempli gratia şi în
ordine cronologică, evocăm următoarele:
– Legea fondului funciar nr. 18/19914;

1
Unităţile administrativ-teritoriale sunt: comuna, oraşul (municipiul) şi judeţul (în acest sens, a se vedea
Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, publicată în B. Of. nr. 17 din 17
februarie 1968 şi republicată în B. Of. nr. 54 şi 55 din 27 iulie 1981).
2
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. l) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (publicată în M. Of.
nr. 1154 din 7 decembrie 2004), interesul este public dacă vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională,
garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare şi
realizarea competenţei autorităţilor publice.
3
Facem precizarea că, potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia (publicată în M. Of. nr. 448 din 4 noiembrie 1998), bunurile din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: nu pot fi înstrăinate, ele pot fi date numai în
administrare, concesionate sau închiriate în condiţiile legii [lit. a)]; nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor
nu se pot constitui garanţii reale [lit. b)]; nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin
efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile [lit. c)].
4
Legea nr. 18/1991 a fost publicată în M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicată în M. Of. nr. 1
din 5 ianuarie 1998.
Drept civil. Partea generală 15
– Legea arendării nr. 16/19941;
– Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică2;
– Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu desti-
naţia de locuinţe trecute în proprietatea statului3;
– Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996 4;
– Legea locuinţei nr. 114/19965;
– Codul silvic al României sau Legea nr. 26/19966;
– Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia;
– Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor7;
– Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legii
nr. 169/19978;
– Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 19899;
– Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente10 etc.

1.2.3. Principiul egalităţii în faţa legii civile

În temeiul acestui principiu, legea recunoaşte aceleaşi drepturi şi obligaţii pentru

toate persoanele fizice.
În acest sens, potrivit art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice11, sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau ori-
ginea etnică nu au nicio înrâurire asupra capacităţii.
Acest principiu este consacrat, pentru persoanele fizice, şi în două texte ale Consti-
tuţiei, astfel:
– art. 4 alin. 2, conform căruia Romania este patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială;
– art. 16 alin. 1, potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări.
Facem precizarea că, în temeiul art. 18 alin. 1 din Constituţie, cetăţenii străini şi
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a ave-
rilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.

1
Legea nr. 16/1994 a fost publicată în M. Of. nr. 91 din 7 aprilie 1994.
2
Legea nr. 33/1994 a fost publicată în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994.
3
Legea nr. 112/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995.
4
Legea nr. 7/1996 a fost publicată în M. Of. nr. 61 din 26 martie 1996.
5
Legea nr. 114/1996 a fost publicată în M. Of. nr. 254 din 21 octombrie 1996.
6
Codul silvic a fost adoptat prin Legea nr. 26/1996 (publicată în M. Of. nr. 93 din 8 mai 1996).
7
Legea nr. 219/1998 a fost publicată în M. Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998.
8
Legea nr. 1/2000 a fost publicată în M. Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000.
9
Legea nr. 10/2001 a fost publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001 şi republicată în M. Of.
nr. 279 din 4 aprilie 2005.
10
Legea nr. 247/2005 a fost publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
11
Decretul nr. 31/1954 a fost publicat în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
16 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

Noul Cod civil, în art. 30, sub titlul marginal „egalitatea în faţa legii civile”, dispune
că rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea
sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială
ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice
altă situaţie similară, nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile.
Pentru persoanele juridice, în opinia noastră, de principiu, nu se pune problema ega-
lităţii lor în faţa legii civile, deoarece acestea funcţionează pe baza principiului specialităţii.
Astfel, în temeiul art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, persoana juridică nu poate avea
decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau
statut. Finalmente, egalitatea unor persoane juridice în faţa legii s-ar putea pune doar în
situaţia de excepţie în care scopul lor ar fi identic.

1.2.4. Principiul armonizării intereselor individuale cu cele generale

Acest principiu se degajă, în opinia noastră, în primul rând, din dispoziţiile art. 57 din
Constituţie, conform cărora cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi.
Evident, acest text constituţional se referă expressis-verbis la limitele exercitării
drepturilor şi libertăţilor constituţionale, care sunt reaua-credinţă şi abuzul de drept. Altfel
spus, exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale, inclusiv a celor de natură civilă,
trebuie să fie circumscrisă bunei-credinţe şi respectării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Neîndoielnic, această împrejurare impune respectarea unui interes general.
Într-adevăr, interesul este general, deoarece toţi membrii societăţii sunt în egală măsură
interesaţi în a le fi respectate de către ceilalţi drepturile şi libertăţile constituţionale.
Aceeaşi concluzie se degajă şi din unele dispoziţii ale Decretului nr. 31/1954, şi
anume:
– drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a le satisface
interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi
regulilor de convieţuire socială (art. 1 alin. 1);
– drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social
(art. 3 alin. 2);
– scopul persoanei juridice trebuie să fie în acord cu interesul obştesc [art. 26 lit. e)].

1.2.5. Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile

Acest principiu este consacrat în plan universal de Pactul internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice, iar în plan intern de Constituţie şi Decretul nr. 31/1954, astfel:
– după cum s-a mai precizat, în temeiul art. 26 din Pact, toate persoanele sunt egale
în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din partea legii (par. 1). Legea
trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi
eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe
orice altă împrejurare (par. 2);
Drept civil. Partea generală 17
– potrivit art. 1 alin. 3 din Constituţie, România este stat de drept, democratic şi
social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi
sunt garantate. În sensul acestui principiu pot fi analizate şi alte dispoziţii constituţionale,
cum ar fi, spre exemplu, cele ale art. 17, art. 18 alin. 1, art. 21, art. 24-53 etc.;
– în temeiul art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, drepturile civile sunt ocrotite de
lege.
Potrivit art. 28 din Noul Cod civil, drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor
fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi
garantate de lege.

1.2.6. Principiul bunei-credinţe

Buna-credinţă este opusă relei-credinţe în exercitarea drepturilor civile.

În opinia noastră, reaua-credinţă presupune participarea persoanei la raporturi juri-
dice civile, prin exercitarea drepturilor subiective recunoscute de lege, cu intenţia de a
nesocoti sau leza drepturile sau interesele altor persoane. De fapt, reaua-credinţă este
premisa abuzului de drept.
Facem precizarea că principiul bunei-credinţe1, deşi tradiţional este de drept civil, nu
are o consacrare expresă cu caracter general în Codul civil, fiind stipulat, însă, pentru
diferite ipoteze particulare, în numeroase texte ale acestuia2. Exempli gratia, în materia
contractului civil, acest principiu este stipulat de art. 970 alin. 1 C. civ., conform căruia
convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă (s.n.).
În Noul Cod civil, art. 14 dispune că persoanele fizice şi persoanele juridice parti-
cipante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri (alin. 1).
Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară (alin. 2).
Cu titlu general, principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor,
fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi3, este înscris în art. 57 din Constituţie4 şi,

1
Principiul bunei-credinţe a fost definit de Cicero ca bona fides, adică sinceritate în cuvinte (veritas) şi
fidelitate în angajamente (constantia). Acest principiu are la bază noţiunea logică a non-contradicţiei, conform
căreia o persoană nu poate cere în acelaşi timp ceva şi contrariul acelui ceva (pentru unele detalii în legătură cu
acest principiu, a se vedea: D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981, p. 7-18; O. Ungureanu, op. cit., p. 16-17; E. Lupan, Reevaluarea principiilor dreptului civil român,
p. 5-6/1994, p. 86-94; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 14).
2
A se vedea, spre exemplu: art. 494, art. 485, art. 1895, art. 1898, art. 1899 C. civ. etc.
3
Obligaţia de respectare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi (neminem laedere), din cuprinsul art. 57 al
Constituţiei, reflectă limita socială a oricărui drept sau libertăţi, adică dimensiunea socială a acestora (pentru
unele detalii, a se vedea, M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României
revizuită. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114).
4
În opinia noastră, fiindcă, potrivit art. 15 alin. 1, cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, de lege ferenda, s-ar impune ca
dispoziţiile art. 57 din Legea fundamentală să fie modificate în sensul de a se referi, de asemenea, la drepturile
prevăzute de „Constituţie şi de alte legi”.
18 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

fiind de ordine constituţională, are o forţă juridică supremă1, relevându-şi obligativitatea în

toate ramurile de drept şi în toate planurile manifestării juridice a persoanei2.

Secţiunea 1.3.
Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

1.3.1. Aspecte generale

Potrivit doctrinei3, delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept prezintă impor-
tanţă, deopotrivă, practică şi teoretică.
Din punct de vedere practic, această delimitare facilitează soluţionarea problemei
apartenenţei raporturilor juridice concrete la o anumită ramură de drept sau alta ori, altfel
spus, uşurează calificarea juridică a raporturilor juridice.
Evident, problema calificării naturii raporturilor juridice este de maximă importanţă,
deoarece, în raport cu această calificare, se identifică legea aplicabilă acestora. Spre
exemplu, în cazul unui litigiu evaluabil în bani, dacă este născut dintr-un raport juridic de
drept civil, va fi soluţionat în primă instanţă, potrivit art. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C.
proc. civ., de către judecătorie, dacă valoarea lui este de 500.000 de lei4 sau mai mică şi de
tribunal, dacă valoarea acestuia este de peste 500.000 de lei. În schimb, dacă litigiul îşi are
izvorul într-un raport juridic de drept comercial, competenţa de soluţionare în primă
instanţă va fi, potrivit art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a judecă-
toriei, dacă valoarea lui este de 100.000 de lei sau mai mică, şi a tribunalului, dacă valoarea
este de peste 100.000 de lei. Mai mult, litigiile civile sunt judecate după procedura de drept
comun, iar cele comerciale sunt supuse unei proceduri speciale, prevăzută de art. 7201-72010
C. proc. civ. (dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială).
Sub aspect teoretic, delimitarea dreptului civil de celelalte ramuri de drept este
impusă, în ultimă instanţă, de asemănările şi deosebirile existente între acesta şi diverse alte
ramuri de drept. Aceste asemănări şi deosebiri sunt determinate de faptul că unele raporturi
juridice patrimoniale sau nepatrimoniale fac obiect de reglementare juridică şi pentru alte
ramuri de drept decât dreptul civil. Spre exemplu, unele raporturi patrimoniale dintre soţi au
consacrată o reglementare specială, prevăzută de art. 29-36 C. fam. De fapt, chiar şi Codul
civil cuprinde unele dispoziţii speciale referitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi.
Astfel, spre exemplu, Codul civil reglementează donaţia (art. 936 şi urm.) şi vânzarea între
soţi (art. 1307).
1
A se vedea, M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituţia României
revizuită. Comentarii şi explicaţii,..., p. 114.
2
Pentru unele detalii referitoare la acest principiu, a se vedea, T. Bodoaşcă, Consideraţii în legătură cu
temeiul juridic al obligativităţii ofertei de a contracta în materie civilă, în Dreptul nr. 1/2006, p. 76 şi urm.
3
A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 25-27.
4
În context, facem precizarea că, în temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 348/2004 privind denominarea
monedei naţionale, la data de 1 iulie 2005, moneda naţională a României, leul, a fost denominată astfel încât
10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, au fost preschimbaţi pentru un leu nou, iar potrivit art. 5
alin. 5 din aceeaşi lege, toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de
1 iulie 2005 au fost înlocuite cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000. Drept urmare, în urma
denominării, suma de 1 miliard, respectiv de 5 miliarde de lei, stipulate de art. 2 pct. 1 C. proc. civ., au devenit
100.000, respectiv 500.000 lei.
Drept civil. Partea generală 19
Această situaţie presupune folosirea unor criterii ştiinţifice în procesul calificării
raporturilor juridice, criterii care, de fapt, stau la baza grupării normelor şi instituţiilor
juridice în ramuri de drept.
În concret, se folosesc următoarele criterii:
– obiectul reglementării, adică acea categorie unitară de raporturi sociale care sunt
reglementate de normele şi instituţiile juridice ale ramurii de drept respective. Facem pre-
cizarea că acest criteriu este determinant în gruparea normelor şi instituţiilor juridice în
ramuri de drept. În cazul dreptului civil, după cum s-a precizat deja, obiectul reglementării
este alcătuit din două categorii de raporturi sociale, adică din raporturi patrimoniale şi din
raporturi nepatrimoniale. După cum se va putea constata din dezvoltările următoare, nu
toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale fac obiect de reglementare pentru dreptul
civil. În schimb, dintre raporturile patrimoniale sunt supuse reglementării dreptului civil
raporturile reale şi cele de creanţă. Dintre raporturile nepatrimoniale, fac obiect de regle-
mentare pentru dreptul civil, spre exemplu, cele referitoare la capacitatea civilă sau calitatea
de subiect de drept şi participarea la circuitul civil a persoanelor fizice sau juridice, cele
care privesc identificarea persoanelor şi creaţia intelectuală;
– metoda reglementării este un alt criteriu de delimitare a normelor juridice şi rezidă,
potrivit poziţiei unanime a doctrinei, în modalitatea de influenţare a comportamentului
participanţilor la raporturile sociale de către legiuitor prin intermediul normelor de drept. În
general, în materie de drept privat şi, în special, în materie de drept civil, metoda regle-
mentării este cea a egalităţii juridice a părţilor din raporturile juridice. Reiterăm faptul că
egalitatea juridică a părţilor din raporturile juridice civile nu are semnificaţia de egalitate a
prestaţiilor. Egalitatea juridică constă în faptul că niciuna dintre părţi nu se află în situaţia de
a-şi impune voinţa faţă de cealaltă parte. Altfel spus, în raporturile juridice civile acordul de
voinţă al părţilor constituie regula. Spre exemplu, în temeiul art. 942 C. civ., contractul,
care este principalul izvor al raporturilor juridice civile, este acordul de voinţă între două
sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între ele un raport juridic. Pentru con-
cretizarea acestui principiu, majoritatea normelor juridice din domeniul civil sunt dispo-
zitive, în sensul că participanţii la raporturile juridice pot decide, fie să se supună acestora,
fie să acţioneze conform voinţei lor;
– subiectele raporturilor juridice care, în materie civilă, nu trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe speciale, fiind suficient, de regulă, să aibă calitatea de persoane fizice sau
de persoane juridice. Spre exemplu, în temeiul art. 949 C. civ., poate contracta orice per-
soană (s.n.) ce nu este declarată necapabilă de lege sau, potrivit art. 998 C. civ., orice faptă
a omului (s.n.), care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara. Facem precizarea că, în alte ramuri de drept, părţile raporturilor
juridice trebuie să aibă anumite calităţi speciale. Exempli gratia, în dreptul familiei, părţile
raporturilor juridice au, de regulă, calitatea de soţi, de copii, de rude sau de afini, iar în
materie comercială cel puţin una dintre părţi trebuie să fie comerciant;
– caracterul normelor juridice constituie un alt criteriu de delimitare a dreptului civil
de alte ramuri de drept. Facem precizarea că, după conduita prescrisă subiectelor de drept,
normele juridice sunt imperative şi dispozitive. La rândul lor, normele imperative sunt
onerative şi prohibitive. Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţi-
une, sancţionând conduita pasivă. Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obli-
gând la o conduită pasivă. În schimb, normele dispozitive sau permisive sunt acele norme
care, fără a interzice sau obliga subiectul de drept la o anumită conduită, dau posibilitatea
20 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

acestuia de a opta pentru o anumită conduită1. Normele dispozitive nu obligă la o conduită

strict determinată, permiţând subiectelor de drept alegerea acesteia, în limitele legii, după
interesul lor. Facem precizarea că în materie civilă majoritatea normelor juridice au caracter
dispozitiv;
– caracterul sancţiunii reprezintă un alt criteriu folosit pentru delimitarea ramurilor
de drept şi, pe cale de consecinţă, pentru calificarea diverselor raporturi juridice. Pentru
dreptul civil, în cazul încălcării unor norme juridice, sancţiunea specifică este, potrivit
doctrinei2, restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, fie prin repararea prejudiciului
produs, fie prin încetarea acţiunii de vătămare a dreptului nepatrimonial3. În ceea ce ne
priveşte, considerăm că obligarea persoanei la restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat,
indiferent că are loc prin repararea prejudiciului sau prin încetarea acţiunii de vătămare a
dreptului nepatrimonial, nu poate fi analizată ca o sancţiune de drept civil. În realitate, ne
aflăm în prezenţa unei obligaţii civile născute din săvârşirea unei fapte ilicite civile4. De
fapt, domeniului dreptului civil îi sunt specifice unele sancţiuni, dar acestea sunt, spre
exemplu, nulitatea, rezilierea, rezoluţiunea, revocarea, decăderea etc.;
– în sfârşit, pentru delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept se poate face
apel la principii, deoarece fiecărei ramuri de drept îi sunt specifice anumite principii
generale.

1.3.2. Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional

Dreptul constituţional este acea ramură de drept care reuneşte normele şi instituţiile
juridice fundamentale pentru existenţa statului şi a societăţii române.
Chiar din simpla evocare a reglementărilor cuprinse în Constituţia României5, putem
desprinde rolul preeminent pe care dreptul constituţional îl are în cadrul sistemului de drept
român.
Astfel, Constituţia cuprinde următoarele categorii de reglementări:
– principii generale (art. 1-14);
– drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (art. 15-60);
– autorităţile publice (art. 61-134);
– economia şi finanţele publice (art. 135-141);
– Curtea Constituţională (art. 142-147);

1
La rândul lor, normele permisive sau dispozitive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de
recomandare.
2
A se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 27; O. Ungureanu, op. cit., p. 18.
3
Cu referire la drepturile personal nepatrimoniale, a se vedea: art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954.
4
Pentru unele detalii în legătură cu obligaţia civilă, a se vedea: L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Lumina Lex, 1998, p. 10; T. R. Popescu şi P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,
p. 9; C. Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 3.
5
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21
noiembrie 1991, a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării
ei prin Referendumul naţional din 8 decembrie 1991. În urma revizuirii prin Legea nr. 429/2003 (aprobată prin
Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării
în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru
confirmarea Referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei),
Constituţia a fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea
denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Drept civil. Partea generală 21
– integrarea euroatlantică (art. 148-149);
– revizuirea Constituţiei (art. 150-152);
– dispoziţii finale şi tranzitorii (art. 153-156).
Potrivit doctrinei1, legătura dintre dreptul constituţional şi dreptul civil se manifestă
în următoarele planuri:
– Constituţia conţine principii care au aplicabilitate şi în dreptul civil, şi anume:
principiul legalităţii (art. 1 alin. 5); principiul egalităţii (art. 4 alin. 2 şi art. 16 alin. 1), prin-
cipiul neretroactivităţii legii (art. 15 alin. 2), prioritatea reglementărilor internaţionale în ceea
ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţenilor (art. 20), accesul liber la justiţie (art. 21) etc.;
– Constituţia proclamă, în art. 15 alin. 1, că cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
Evident, o parte însemnată a drepturilor şi obligaţiilor la care se referă acest text sunt de
natură civilă;
– principalele drepturi şi libertăţi, precum şi obligaţii ale cetăţenilor, dintre care unele
sunt şi drepturi sau obligaţii subiective civile, au consacrare constituţională (art. 22-60). În
context, reiterăm faptul că art. 44 şi art. 136 din Constituţie cuprind norme de maximă ge-
neralitate pentru recunoaşterea şi exerciţiul dreptului de proprietate, drept care ocupă un loc
central în cadrul drepturilor civile;
– Constituţia cuprinde reglementări referitoare la autorităţile şi instituţiile publice
(art. 61-134) care, din punctul de vedere al dreptului civil, sunt persoane juridice etc.
Principalele asemănări şi deosebiri dintre dreptul civil şi dreptul constituţional sunt
următoarele2:
– în dreptul civil majoritatea raporturilor juridice au conţinut patrimonial, în schimb,
în dreptul constituţional, majoritare sunt raporturile cu conţinut nepatrimonial;
– subiecţii raporturilor juridice de drept constituţional sunt, de regulă, calificaţi, în
sensul că trebuie să aibă o anumită calitate, cum ar fi, spre exemplu, aceea de cetăţean,
străin, apatrid, autoritate sau instituţie publică etc. În schimb, în cazul raporturilor juridice
civile, de regulă, subiecţii nu trebuie să aibă o anumită calitate, fiind suficient ca aceştia să
fie persoane fizice sau persoane juridice;
– de regulă, în cazul raporturilor juridice de drept constituţional legate între persoane
fizice şi autorităţi publice poziţia juridică a acestora este de subordonare. De asemenea, în
cazul raporturilor juridice stabilite între autorităţi publice principiul fundamental, înscris în
art. 1 alin. 4 din Constituţie, este cel al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. În schimb,
după cum s-a mai subliniat, în cazul raporturilor juridice civile subiecţii acestora sunt, cel
mai adesea, pe poziţie de egalitate juridică;
– normele dreptului constituţional sunt, de regulă, imperative, iar cele ale dreptului
civil sunt, de regulă, dispozitive etc.

1.3.3. Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ

Dreptul administrativ este acea ramură de drept alcătuită din normele şi instituţiile
juridice ce reglementează raporturile juridice născute în cadrul administraţiei publice, adică
în cadrul activităţii de realizare a legilor.
1
A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 27-28.
2
Ibidem.
22 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

Ceea ce caracterizează raportul dintre dreptul civil şi dreptul administrativ sunt deo-
sebirile şi nicidecum asemănările, astfel:
– în dreptul civil predomină raporturile juridice cu conţinut patrimonial, iar în dreptul
administrativ cele mai numeroase raporturi au conţinut nepatrimonial;
– în cazul raporturilor juridice civile părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică, iar în
cazul celor de drept administrativ acestea se află în raporturi de subordonare;
– în cazul raporturilor de drept civil părţile nu trebuie să aibă o anumită calitate, iar în
cazul celor de drept administrativ cel puţin una dintre ele trebuie să fie o autoritate a admi-
nistraţiei publice. Este posibil, însă, ca raporturi juridice de drept civil să se lege între
persoane fizice sau juridice şi o autoritate a administraţiei publice, caz în care autoritatea
respectivă nu acţionează în exercitarea puterii cu care este învestită (ius imperii), ci pentru
administrarea patrimoniului de care dispune (ius gestionem). Sunt astfel de raporturi, spre
exemplu, raporturile ce se nasc dintr-un contract de închiriere a unui bun proprietate pu-
blică, încheiat între o persoană fizică şi un consiliu local1;
– în domeniul dreptului civil predomină normele dispozitive, iar în cel al dreptului
administrativ cele imperative;
– dreptului administrativ îi sunt specifice unele sancţiuni particulare, cum ar fi, spre
exemplu, amenda contravenţională, avertismentul, confiscarea, efectuarea unei activităţi în
folosul colectivităţii etc.2;
– în materie civilă, litigiile se soluţionează, de regulă, pe calea procesului civil, iar în
materie administrativă pe calea procedurii contenciosului administrativ3.

1.3.4. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

Dreptul comercial este acea ramură de drept care reglementează raporturile ce se

stabilesc în activitatea comercială internă. Potrivit Codului comercial român, principalele
instituţii juridice specifice acestei ramuri de drept sunt următoarele:
– faptele de comerţ (art. 1-6);
– comercianţii (art. 7-21);
– obligaţiile comerciale (art. 35-59);
– vânzarea comercială (art. 60-73);
– societăţile şi asociaţiile comerciale (art. 251-263);
– mandatul comercial şi comisionul (art. 374-441);
– comerţul maritim (art. 442-694);
– exerciţiul acţiunilor comerciale (art. 889-956) etc.
Ceea ce caracterizează raportul dintre cele două ramuri de drept îl constituie nume-
roasele asemănări dintre ele. De fapt, urmare acestor asemănări, Codul civil constituie,
potrivit art. 1 alin. 2 din Codul comercial, dreptul comun pentru materia comercială.
Facem precizarea că, în viitoarea reglementare, raporturile juridice comerciale vor fi
reglementate de Noul Cod civil. În acest sens, potrivit art. 3, dispoziţiile prezentului cod se

1
A se vedea: art. 136 alin. 4 teza 2 din Constituţie; art. 12 din Legea nr. 213/1998.
2
A se vedea, spre exemplu: art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor (publicată în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001).
3
A se vedea, art. 52 din Constituţie (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) şi Legea con-
tenciosului administrativ nr. 554/2004 (publicată în M. Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004).
Drept civil. Partea generală 23
aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil (alin. 1). Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere (alin. 2). Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, admi-
nistrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca
scop obţinerea de profit (alin. 3).
Sintetic, principalele asemănări dintre cele două ramuri ale dreptului sunt urmă-
toarele1:
– ambele ramuri reglementează atât raporturi patrimoniale, cât şi raporturi nepatri-
moniale;
– în ambele ramuri de drept metoda reglementării este cea a egalităţii juridice;
– ambele ramuri aparţin domeniul privat;
– în ambele ramuri există atât subiecte individuale de drept, cât şi subiecte colective.
Spre exemplu, Decretul nr. 31/1954 reglementează capacitatea juridică civilă a persoanelor
fizice şi persoanelor juridice, iar Codul comercial cuprinde reglementări referitoare la
comercianţi persoane fizice (art. 7-21) şi la comercianţi persoane juridice, adică la societăţi
şi asociaţii comerciale (art. 77-269)2.
Cu toate acestea, între cele două ramuri de drept se înregistrează cel puţin
următoarele deosebiri:
– în cazul raporturilor juridice civile părţile urmăresc satisfacerea unor trebuinţe ma-
teriale sau spirituale care sunt, de regulă, personale. În schimb, părţile din raporturile juri-
dice comerciale urmăresc, de regulă, obţinerea de profit. Altfel spus, cauza actelor juridice,
care generează raporturile juridice reglementate de cele două ramuri de drept, este esenţial
diferită. Astfel, în materie comercială dorinţa de câştig sau animus lucri constituie cauza
principală a actelor şi faptelor comerciale3;
– cu valoare de principiu, normele juridice comerciale sunt norme speciale în raport
cu cele civile, adică derogatorii de la dreptul comun. Drept urmare, normele juridice co-
merciale sunt, în raport cu cele civile, de strictă interpretare şi aplicare (exceptiones sunt
strictissimae interpretationis). Această situaţie exclude, printre altele, posibilitatea extin-
derii aplicării normelor comerciale, pe calea analogiei legii, la ipoteze ce ţin de domeniul
dreptului civil4;
– părţile contractante din contractele civile pot fi, în principiu, orice persoane
fizice sau juridice care au capacitatea de a contracta5. În schimb, în cazul contractelor
comerciale, cel puţin una dintre părţi trebuie să aibă calitatea de comerciant. Potrivit
art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o
profesie obişnuită şi societăţile comerciale. Pentru a fi comerciant, persoana trebuie să
îndeplinească cumulativ trei condiţii, adică: să facă fapte de comerţ în nume propriu6,

1
A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 30-31.
2
A se vedea, spre exemplu, art. 1 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
(republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998 şi nr. 279 din 21 aprilie 2003).
3
Pentru unele detalii privind delimitarea dreptului civil de dreptul comercial, a se vedea, Gh. Beleiu, op.
cit., p. 30-31.
4
A se vedea, G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 36.
5
A se vedea, art. 949 şi urm. C. civ.
6
A se vedea, art. 3 C. com. Facem precizarea că enumerarea din cuprinsul art. 3 este exemplificativă şi
nicidecum limitativă.
24 DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

faptele de comerţ să fie făcute ca profesie obişnuită şi persoana să fi obţinut autorizaţia

administrativă prevăzută de lege1;
– obiectul contractului civil poate consta în orice acţiune sau inacţiune a părţilor
contractante, care generează între ele raporturi juridice civile, iar obiectul contractului co-
mercial îl poate constitui numai actele2 sau faptele de comerţ3;
– spre deosebire de contractul civil, care poate fi sinalagmatic sau unilateral, con-
tractul comercial este perfect sinalagmatic, deoarece obligarea reciprocă a părţilor şi inter-
dependenţa prestaţiilor privesc atât contractele care esenţialmente au acest caracter, cât şi
contractele care în domeniul civil pot fi, după caz, unilaterale sau bilaterale, întrucât în
comerţ orice serviciu se plăteşte. De fapt, în materie comercială, ca regulă generală, nu se
fac concesii, ci se promovează interese;
– distincţia dintre cele două categorii de contracte îşi relevă importanţa, după cum s-a
mai precizat, în special, în caz de litigiu în legătură cu procedura aplicabilă. Astfel, litigiile
din materie civilă sunt supuse normelor de procedură de drept comun, prevăzute pentru
procedura contencioasă (art. 41-3304 C. proc. civ.). În schimb, în cazul litigiilor din materie
comercială sunt incidente dispoziţiile speciale ale Codului de procedură civilă prevăzute de
art. 7201-72010 (dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială) etc.;
– principalele izvoare ale celor două ramuri de drept sunt diferite. Astfel, pentru dreptul
civil izvorul principal este Codul civil, iar pentru dreptul comercial Codul comercial;
– unele principii ale celor două ramuri de drept sunt diferite. Spre exemplu, principiul
proprietăţii din dreptul civil nu se regăseşte cu atâta forţă în domeniul comercial.

1.3.5. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

Dreptul familiei este acea ramură de drept ce cuprinde normele şi instituţiile juridice
care reglementează raporturile juridice de familie4.
Asemeni dreptului comercial, dreptul familiei este o ramură de drept ce s-a desprins
din dreptul civil5 şi, în perspectiva intrării în vigoare a Noului Cod civil6, va fi reintegrat în
această ramură de drept.

1
Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului (republicată în M. Of. nr. 49 din 4
februarie 1998) dispune că sunt comercianţi următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice sau
asociaţiile comerciale, care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ; societăţile comerciale; regiile autonome;
grupurile de interes economic cu caracter comercial; organizaţiile cooperatiste. În schimb, nu sunt consideraţi
comercianţi, potrivit Codului comercial: statul, judeţul şi comuna (art. 8); minorii şi interzişii (art. 10); prepuşii,
reprezentanţii (art. 392) şi comis voiajorii (art. 402-403).
2
A se vedea, art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Într-adevăr, potrivit art. 1 din
această lege, în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot
constitui societăţi comerciale.
3
A se vedea, art. 3 şi art. 6 C. com. Art. 3 C. com. enumeră 20 de categorii de fapte de comerţ, iar art. 6
două. Deci, în total, Codul comercial reglementează 22 de categorii de fapte de comerţ.
4
Pentru unele detalii, a se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 29 şi
urm.
5
Până la intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei (1 februarie 1954), majoritatea raporturilor
juridice de familie erau reglementate de Codul civil, în speţă de art. 127-308, adică de Titlul V (despre căsătorie),
Titlul VI (despre despărţenie) şi de Titlul VII (despre paternitate şi despre filiaţie) din Cartea I (despre persoane).
Facem precizarea că majoritatea acestor texte au fost abrogate prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (publicat
în B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954).
6
Noul Cod civil reglementează, în Cartea a II-a, sub titlul marginal familia, cvasitotalitatea raporturilor
juridice de familie (art. 258-534).
Drept civil. Partea generală 25
Chiar dacă nu există un text de lege expres, aşa cum există în materie comercială,
dreptul civil constituie dreptul comun şi pentru dreptul familiei, împrejurare care determină
ca între cele două ramuri de drept să predomine asemănările.
Exempli gratia, între cele două ramuri de drept există şi următoarele asemănări sau
deosebiri:
– ambele ramuri aparţin domeniului dreptului privat;
– în raporturile dintre soţi, principiul fundamental este, la fel ca în materie civilă, cel
al egalităţii juridice;
– dreptul familiei se prezintă, în raport cu dreptul civil, ca un drept special. Drept
urmare, normele lui juridice sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind posibilă aplicarea
lor prin analogie la alte situaţii decât cele la care se referă ipotezele lor normative;
– majoritatea raporturilor juridice de familie au în conţinutul lor drepturi nepatri-
moniale. În schimb, în materie civilă, majoritatea raporturilor au conţinut patrimonial;
– dreptul familiei este guvernat de unele principii specifice, cum ar fi, spre exemplu,
principiul monogamiei1 şi principiul solidarităţii familiale2;
– în raporturile juridice de familie subiecţii trebuie să aibă o calitate specială, adică
un anumit statut legal cum ar fi, spre exemplu, acela de soţ, părinte, copil, adoptat, adop-
tator, rudă, afin etc., ceea ce nu este cazul în raporturile juridice de drept civil;
– în dreptul civil majoritatea normelor sunt dispozitive, iar în dreptul familiei
predomină normele imperative;
– fiecare ramură de drept are unele sancţiuni specifice. Spre exemplu, în dreptul
familiei există sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti, care nu se regăseşte în
domeniul dreptului civil;
– soluţionarea unor litigii din domeniul dreptului familiei, pe calea procesului civil,
sunt supuse unor norme derogatorii de la dreptul comun3.

1.3.6. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat este alcătuit din totalitatea normelor şi instituţiilor juri-
dice cu ajutorul cărora este identificată legea aplicabilă raporturilor juridice cu element de
extraneitate. În acest sens, în temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, raporturile de
drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură şi alte
raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Elementul de extraneitate reprezintă o împrejurare de fapt sau de drept, legată de
unul sau unele dintre elementele unui raport juridic, care determină ca raportul juridic res-
pectiv să aibă legătură cu cel puţin două sisteme naţionale de drept diferite. Pot constitui
elemente de extraneitate, spre exemplu, cetăţenia diferită a soţilor în cazul căsătoriilor în-
cheiate în România sau situarea într-o ţară străină a imobilului transmis printr-un testament
autentic întocmit în România ori domiciliul în străinătate a adoptatorului care adoptă un
copil cu domiciliul în România4 etc.

1
A se vedea, art. 5 din C. fam.
2
A se vedea, art. 48 alin. 1 din Constituţie; art. 1 alin. 4 din C. fam.
3
A se vedea, art. 607-619 C. proc. civ. referitoare la divorţ.
4
A se vedea, art. 3 lit. c) şi d), art. 39 şi art. 42 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiilor (publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004).