Pe Marceluș îl chema de fapt Marcel, dar toată familia îi spunea Marceluș.

Marceluș nu
avea prea multe calități. Avea, în schimb, un izvor de muci nesecat și oricât de mult s-ar fi
ostenit tușica Sabina să-l învețe să folosească batista, el tot mâneca și-o folosea, iar când era prea
cald afară și nu purta bluză cu mânecă lungă, își folosea două degete de la mâna stângă, izbind
mucii direct pe asfaltul încins sau în grădina de trandafiri a lui tanti Mirela.

La 19 ani, când și-a adus prima prietenă acasă, tușica Sabina a început să-l defăimeze
zicându-i Marceluș, și încă asta n-ar fi fost o problemă atât de mare dacă s-ar fi oprit aici. I-a
povestit fetei că Marceluș nu se șterge cum trebuie la cur și cum tot timpul îi găsește chiloții plini
de căcat atunci când adună rufele pentru spălat. Marceluș a pălit, și în loc de ochi avea lacuri de
acumulare a tristeții. A clipit atât de des încât lacrimile i s-au risipit undeva în colțul ochiului, iar
fața i-a rămas înmărmurită preț de câteva secunde. A schimbat apoi repede subiectul și toată
situația părea că s-a risipit, dar în sufletul lui Marceluș durerea s-a impregnat cu un sunet de
metal încins pe care torni apă rece.

Tușica Sabina avea însă mult mai multe cusururi. Oamenii din familia mea nu înțelegeau
statul degeaba. Pentru ei existau pauzele între diferitele munci, dar a nu avea pur și simplu ce să
faci într-o zi era ceva de neconceput. Și nu e greu de înțeles, altfel cum să pui o pâine pe masă?!
Mai ales tușica Sabina avea un fel special de-a ne strica cheful. De fiecare dată când eu și
Marceluș încercam să stăm degeaba (și făceam asta tot timpul!), imediat ne punea la treabă.
Uneori însă chiar nu era nimic de făcut. Animalele erau hrănite, curtea era curată, merele
adunate, etc. Negăsind altceva, ne punea să spălăm scara de la intrarea principală care era oricum
curată.

Marceluș era mai supus decât mine pentru că tanti Sabina era maică-sa. Eu, nefiind
obedient, ci din contră, eram – cum se spunea în limbajul epocii – un împielițat, ajungeam să mi-
o iau constant de la tușica Sabina. Dezavantajul era că tușicii îi plăceau un pic prea mult
bijuteriile, mai ales inelele de aur cu piatră. Acelea lăsau urmele cele mai dureroase și greu
vindecabile în țeasta mea seacă (sublinierea tușicii). Dar, dacă stau bine să mă gândesc, ar fi cu
totul nedrept s-o învinovățesc doar pe tușica Sabina pentru traumele mele. Adevărul e că eu și
Marceluș eram altoiți de toată lumea, și nu doar asta, căci nici cu jignirile ai noștri nu făceau
economie. Ce să mai vorbim de încurajarea calităților pozitive absolut necesară pentru
dezvoltarea încrederii în sine! Mult timp tatăl meu a crezut că eu nu-s în stare să tai o felie de
pâine. Marceluș, în schimb, era de-a dreptul expert în mânuirea cuțitului. E drept că eu nu prea
m-am omorât cu aspectele practice ale vieții, dar asta probabil din cauză că n-am fost expus la
ele, ai mei crezându-mă un dobitoc. Și cu toate că lui Marceluș îi curgeau constant mucii, eu
eram ăla plângăcios, dar cum să nu plângi când visele îți sunt spulberate în fiecare zi?

Nu vreau să mă axez doar pe partea negativă a lucrurilor, dar nu pot să nu-mi amintesc că
ai mei nu prea mă plăceau de fapt. Cred că aveam ceva pe față pentru că maică-mea mă troznea
constant, iar tușica a zis explicit de mai multe ori că fața mea cere pumni. Singurul care nu m-a
bătut niciodată a fost tatăl lui Marceluș.

Tatăl lui Marceluș era un buldozerist bețiv și făcea tot timpul glume cu noi. Pe mine mă
întreba o dată la câteva zile: “Ia zi! De ce i-ai spus lu’ mă-ta?”, “Ce să-i zic, unchiule?”, “Că pula
mea are gust de banane!”, și începea să râdă ca prostul în timp ce se căuta de țigări în buzunarul
din spate al pantalonilor. După ce își savura poanta de buldozerist, trăgea un fum și pleca în plata
domnului la barul din curba satului să joace barbut și să sporovăiască cu ceilalți bețivi din sat.

Dar cu tatăl lui Marceluș nu te plictiseai niciodată pentru că făcea tot timpul câte ceva s-o
exaspereze pe tușica Sabina, iar orice îi provoca cotoroanței cu inele o suferință cât de mică mă
ungea pe suflet. Plus că el ne-a învățat pe mine și pe Marceluș să pescuim cu mâna pe sub
răgălii.

În acele după-amieze lungi de vară s-au întipărit în sufletul meu detaliile unei copilării
fericite, în pofida scatoalcelor primite de la tușica Sabina. Țânțarii își agitau frenetic aripile prin
razele soarelui nemilos, iar patru-cinci se așezau mereu pe spinarea ca de bivol a unchiului,
înfruptându-se din sângele îmbâcsit de țigară ieftină cumpărată la bucată. Unchiul avea însă grijă
ca măcar doi dintre ei să nu scape cu viață. Eu și Marceluș îl urmam ca doi cățeluși speriați.

După ce tatăl lui Marceluș își stingea țigara, puteam să-i urmărim în voie gesturile de
pescar cu mâna. Se afunda în apa care rareori depășea nivelul genunchilor și începea să
scormonească după pește în măruntaiele răgăliilor. Când scotea câte un pește, o rază de soare
filtrată prin desișul copacilor făcea ca burta peștelui să licăre de parcă ar fi fost o piatră prețioasă.
La început, ni se părea că asistăm la un număr de magie. Unchiul se afunda tot mai mult în apa
limpede a râului și înhăța peștii care văzuți de sus erau asemenea umbrei frunzelor în cădere.
Apoi ne încercam și noi norocul. Peștii cei mai mari ne scăpau printre degetele mâinilor prea
mici, dar pe cei mici și pe cei medii începusem să-i prindem cu ușurință. Cei mai enervanți, de
fapt, cele mai enervante erau fâțele! Erau niște peștișori subțiri și vag lunguieți cu mustăți ca de
pisicuțe. Dacă nu le aruncai la timp în coșul de nuiele, te mușcau de ți se umflau degetele și adio
pescuit!

Seara ne întorceam în sat. Cerul era plin de stele. Unchiul buldozerist fuma. Noi ne uitam
ca proștii la el. Eram fericiți.