16.10.

2019

Drept roman
Curs II

Nu vom studia întregul drept, ci numai dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este
domeniul în care romanii au creat concepte, principii şi instituţii care au fost preluate în
dreptul modern. Vechii romani au avut reprezentarea distincţiei dintre dreptul public şi
dreptul privat, dar nu au teoretizat această distincţie. Abia la sfârşitul sec. II d.Hr.,
jurisconsultul Ulpian a devenit criteriul pe baza căruia putem distinge între dreptul public şi
dreptul privat.
Potrivit lui Ulpian, «Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat privatum quod
ad singulorum utilitatem», adică «Dreptul public este acela care se referă la organizarea
statului roman, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele fiecăruia». Această
definiţie este criticabilă nefiind una ştiinţifică deoarece, în concepţia lui Ulpian, există norme
juridice care reglementează interese generale ale societăţii, alături de alte norme juridice care
reglementează interese individuale. În realitate însă, toate normele juridice reglementează
interese generale ale societăţii. De aceea, criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul
privat este altul, şi anume criteriul sferei de reglementare juridică, întrucât normele dreptului
public reglementează anumite categorii de relaţii sociale, iar normele dreptului privat
reglementează alte categorii de relaţii sociale.
Astfel, normele dreptului public reglementează relaţiile sociale care se formează în
legătură cu organizarea statului precum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, pe când normele
dreptului privat reglementează statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu un
conţinut patrimonial(este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat de pecuniari) precum şi
relaţiile care se formează între persoane cu ocazia judecării proceselor private(sunt private
acele procese care au un obiect patrimonial).
Prin urmare, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau
sancţionate de statul roman, norme care reglementează statutul juridic al persoanelor,
relaţiile dintre persoane cu un conţinut patrimonial, percum şi relaţiile care se formează între
persoane cu ocazia judecării proceselor private, iar cursul de drept privat roman cuprinde 3
părţi: izvoarele dreptului privat roman, procedura civilă romană şi dreptul civil roman.
La partea întâia, vom studia formele de exprimare a normelor de drept privat roman
care sunt denumite izvoare şi care sunt în număr de 6: obiceiul, legea, edictele magistraţilor,
jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiunile imperiale.
La partea a doua, vom cerceta normele juridice care reglementeazp desfăşurarea
proceselor private în cadrul celor trei sisteme procedurale pe care le-au creat romanii:
procedura legisancţiunilor, procedura formulară şi procedura extraordinară.
Partea a treia, şi anume dreptul civil roman, ocupă locul central în economia materiei şi
cuprinde 4 materii: persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţiuni. La materia persoanelor, vom
studia regimul juridic al diverselor categorii de persoane, organizarea familiei romane şi
procedeele juridice pe care le-au creat romanii, în vederea protejării incapabililor de fapt. La
materia bunurilor, vom cerceta cele trei titluri juridice prin intermediul cărora persoanele
exercită stăpânirea asupra lucrurilor, şi anume posesiunea, detenţiunea şi proprietatea. La
materia succesiunilor, vom studia normele juridice care reglementează transmiterea
patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi, în cadrul celor trei sisteme succesorale:
succesiunea legală, succesiunea testamentară şi succesuznea deferită contra testamentului.
Materia obligaţiunilor prezintă o importanţă cu totul aparte în primul rând pentru că
obligaţiunile sunt oglinda juridică a economiei de schimb şi în al doilea rând pentru că
procedeele juridice pe care le-au creat romanii în materia obligaţiunilor au fost preluate în
sistemele de drept modern, fără modificări. La rândul ei, materia obligaţiunilor cuprinde două
părţi: partea generală sau teoria generală a obligaţiunilor şi partea specială sau izvoarele
obligaţiilor. La partea generală, vom cerceta acele reguli care sunt comune pentru toate
izvoarele de obligaţii, adică generale, iar la partea specială vom studia fiecare izvor de obligaţii
în parte cu elementele şi efectele sale specifice.

Importanţa dreptului privat roman

Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din epoca Renaşterii, întrucât
dreptul privat roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în Evul Mediu,
cât şi în societatea modernă, spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale Antichităţii care
nu au supravieţuit, ci au rămas simple documente arheologice şi nu prezintă o importanţă
istorică, ci numai o importanţă de ordin cultural.
Fenomenul de vitalitate excepţională a dreptului privat roman a fost explicat fie prin
factori de natură obiectivă, fie prin factori de natură subiectivă, fapt este că dreptul privat
roman reprezintă expresia juridică generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o societate care se
întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb, astfel încât, orice societate care
cunoaşte proprietatea privată şi economia de schimb, găseşte gata elaborate toate
procedeele juridice necesare în vederea reglementării relaţiilor din acea societate.
În al doilea rând, societatea este un ansamblu organizat, un sistem format din mai
multe componente, printre care şi componenta juridică, iar componenta juridică se află într-
o strânsă relaţie de intercondiţionare cu celelalte componente ale sistemului social, evoluţia
dreptului privat roman oferindu-ne prilejiul de a urmări dialectica relaţiilor dintre
componenta juridică şi celelalte componente ale sistemului social.
În al treilea rând, pentru prima oară în istoria lumii, romanii au creat un sistem de
concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Acest sistem de concepte este denumit limbajul
dreptului, alfabetul dreptului sau terminologia juridică. Pe această cale, romanii au creat un
criteriu de ordin lingvistic pe baza căruia putem distinge între ideile juridice şi ideile nejuridice,
pe când celelalte popoare ale Anichităţii nu au fost în măsură să creeze un asemenea limbaj,
astfel încât acele popoare au exprimat toate categoriile de norme sociale prin aceeaşi
terminologie, prin acelaşi limbaj, iar consecinţa a fost că acele popoare nu au putut să facă
distincţia între drept, religie şi morală.
Pentru români, dreptul privat roman prezintă o importanţă aparte, întrucât, dreptul
românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman, iar în cadrul acestei
evoluţii distingem trei momente principale: formarea Legii Ţării pe fondul juridic daco-roman,
elaborarea legiuirilor feudale româneşti şi elaborarea operei legislative a lui Alexandru Ioan
Cuza.
În legătură cu primul moment, reţinem că în provincia Dacia s-a realizat un proces de
împletire până la contopire, între dreptul geto-dac şi dreptul privat roman. Din această
împletire, a rezultat un nou sistem de drept, un sistem de drept original, în cadrul căruia
instituţiile juridice romane au dobândit noi funcţii şi noi finalităţi şi pe care îl denumim
sistemul de drept daco-roman, iar după câteva secole, în epoca feudalismului timpuriu(sec.
X-XIV), pe acest fond juridic daco-roman s-a format Legea Ţării sau dreptul feudal românesc
nescris. Făcând cercetări comparative între instituţiile Legii Ţării şi instituţiile dreptului privat
roman, istoricii dreptului au constatat că există instituţii comune, fenomen care se explică
prin faptul că instituţiile dreptului privat roman au ajuns în Legea Ţării prin intermediul
dreptului daco-roman, care se află la temelia sa.
În legătură cu al doilea moment, în epoca feudalismului dezvoltat( sec.XIV) s-au
elaborat legiuirile feudale româneşti denumite pravile. Toate acele pravile au fost elaborate
sub influenţa dreptului bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decât dreptul roman din
vremea lui Justinian, adaptat la realităţile din societatea feudală bizantină şi de aceea
cercetătorii dreptului afirmă că pravilele româneşti au preluat instituţiile juridice roman nu
pe cale directă, ci prin filieră bizantină, adică prin intermediul dreptului bizantin, iar în vremea
lui Alexandru Ioan Cuza s-a elaborat sistemul de drept românesc modern în centrul căruia se
află Codul Civil, care a fost elaborat prin preluarea procedeelor juridice romane în formă pură,
fără modificări.

Diviziunile dreptului privat roman

Aşa cum dreptul roman în ansamblul său se divide în drept public şi drept privat, la
rândul lui, dreptul privat roman cuprinde trei ramuri distincte de drept: dreptul civil sau «ius
civile», dreptul ginţilor sau «ius gentium» şi dreptul natural sau «ius naturae».
Conceptul de drept civil are în textele romane trei sensuri. În primul sens, care este
cel mai vechi, dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile dintre
cetăţenii romani, şi întrucât cetăţenii romani erau denumiţi quiriţi, dreptul civil mai era
denumit şi dreptul quiritar sau dreptul quiriţilor, însă încheierea actelor juridice reglementate
de dreptul civil era condiţionată de respectarea unor forme solemne foarte complicate, iar
feudalismul rigid al actelor de drept civil se explică mai întâi prin faptul că vechii romani nu
aveau experienţa vieţii juridice, iar feudalismul avea menirea să le atragă atenţia asupra
efectelor foarte grave pe care le generează actele juridice.
În al doilea rând, încheierea actelor juridice a fost condiţionată de respectarea unor
condiţii de formă pentru că necetăţenii să nu aibă acces la actele de drept civil. De altfel, la
origine, în epoca foarte veche nici nu erau posibile relaţii juridice între cetăţeni şi necetăţeni
întrucât la acea epocă se aplica principiul conform căruia orice strain venit la Roma cădea
automat în sclavie. Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea comerţului şi a economiei de schimb,
romanii au început să-i tolereze pe străini dacă se puneau sub protecţia unor cetăţeni romani
în calitate de oaspeţi sau de clienţi, iar începând din sec.III î.Hr., locuitorii cetăţilor care aveau
tratate de alianţă cu romanii, puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie şi erau denumiţi
peregrini. Din acel moment, relaţiile juridice dintre cetăţeni şi străini au devenit posibile, acele
relaţii nefiind reglementate prin dispoziţiile dreptului civil, ci prin dispoziţiile dreptului ginţilor.
Dreptul civil se confunda cu jurisprudenţa sau cu activitatea de cercetare ştiinţifică a
jurisconsulţilor.
În al treilea sens, care este cel mai cuprinzător, dreptul civil se confunda cu
întregul drept privat, mai puţin dreptul pretorian, care a fpst creat de magistraţii denumiţi
pretori, prin utilizarea unor mijloace procedurale. Şi conceptul de drept al ginţilor are trei
sensuri. În primul sens, dreptul ginţilor cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile
dintre cetăţenii romani şi peregrini, şi întrucât actele de drept ale ginţilor se încheiau de regulă
în legătură cu activităţi comerciale, încheierea lor nu presupunea respectarea unor norme
solemne, dimpotrivă, actele de drept ale ginţilor se încheiau prin simple manifestări de voinţă
a părţilor. Cu timpul, dreptul ginţilor a preluat funcţiile vechiului drept civil, iar în vremea lui
Justinian a devenit un drept general confruntându-se cu întregul drept privat roman. În al
doilea sens, dreptul ginţilor cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile dintre
state, iar în al treilea sens dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural deoarece, în
concepţia jurisconsulţilor clasici, există anumite norme de drept privat cu aplicaţiune
universală, norme care se aplică la toate popoarele din toate timpurile şi care sunt cuprinse
în sfera dreptului natural.

Scurt istoric-Istoria socială şi politică a Romei

Istoria milenară a Romei se periodizează în două mari epoci: Epoca prestatală sau
gentilică şi Epoca statală în care societatea era organizată în stat. Epoca prestatală a durat de
la jumătatea sec.VIII î.Hr., până la jumătatea sec.VI î.Hr., iar epoca statală de la jumătatea
sec.VI î.Hr., până la 565 d.Hr.(moartea lui Justinian), dar în legătură cu epoca foarte veche a
Romei trebuie să avem în vedere faptul că istoriografia romană a început abia în sec.III î.Hr.,
atfel încât toate informaţiile pe care le deţinem în legătură cu evenimentele anterioare sec.III
ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte, de regulă greceşti, fie prin tradiţie şi prin legendă, şi
de aceea, toate acele informaţii nu sunt sigure. Potrivit acelor informaţii nesigure, oraşul
Roma s-ar fi fondat în anul 753 î.Hr.