42. Etapele stabilirii contactului.Procedee și mecanisme de formare a atracției.

Etapele stabilirii contactului:

1.-ne predispunem spre partener:
-determinăm ce persoană stă în fața noastră ( bărbat,femeie,tânăr,bătrân)
-în ce stare sufletească se află
2.-încercăm să-l predispunem spre noiembrie
3.-în cazul în care am stabilit contactul dar îl pierdem la un moment dat revenim la restabilirea
contactului,efectuăm corecția relațiilor.
Procedee și mecanisme de formare a atracției:
Pentru a stabili contactul trebuie să fim izvor de emoție pozitivă (să-i satisfacem o necesitate)
1. Procedeul numele propriu ( nu vorbim la persoana a III a):
-omul toată viața își poartă numele și se identifică cu el
-în momentul în care îl numim îi comunicăm că l-am evidențiat în mediu,că are valoare
-îi satisfacem necesitatea de autoafirmare
-îi provocăm o emoție pozitivă
-izvorul emoâiilor pozitive este atractiv,stimulează fapte bune (să dai întâi dacă vrei să iei apoi)
2. Procedeul zâmbet :
-dacă îi zâmbesc âi sunt prieten,îi satisfac neesitatea de securitate
-sunt bucuros că te văd-pentru mine ai valoare
-provoacă atracție
3. Procedeul complimentul:
-vorbim despre ceea ce interesează persoana
Complimentul este o mică preamărire a trăsăturilor reale.
Pentru a face un compliment trebuie să știu:
-trăsăturile reale ale persoanei
-care sunt valorile ei
-să-i cunoaștem autoapreciea
-să ținem cont de context
Regulile unui compliment:
-sinceritate
-fără hiperbolizări (apare problema motivației-se lingușește sau își bate joc)
-fără moralizări
-fără adăugiri piperate
-trebuie făcut în context
Complimentul poate fi dublu -provoacă deodată 2 emoții pozitive ( ce fată frumoasă aveți si ce frumos
ati educat-o)
Complimentul făcut altuia ți se întoarce (va admir cât de bine convingeti, eu nu reușesc așa bine să fac
asta).
 INFLUENŢA MODELELOR COMPORTAMENTALE
PARENTALE ASUPRA DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢ
PREŞCOLARIILOR

Preşcolaritatea , sau cea de a doua copilărie, se caracterizează printr-o

deosebită receptivitate la influenţele mediului şi prin ritmuri accelerate de
dezvoltare psihică.FAMILIA este factorul cu cea mai mare contribuţie la aces
proces, de care grădiniţa trebuie să ţină seama. Se ştie că pentru marea majori
a preşcolarilor, GRĂDINIŢA este cel de al doilea factor care exercită influen
puternice asupra formării personalităţii lor.Defapt, dezvoltarea optimă a
copilului se petrece în condiţiile acţiunii concordante a acestor doi factori.De
aceea educatoarele trebuie să ştie că „pentru a cunoaşte bine copilul în scopul
a-l educa bine, să se studieze de aproape locul pe care el îl ocupă în viaţa
grupului familial, să se studieze trebuinţele pe care acest grup îi dă posibilitat
să şi le satisfacă, precum şi dificultăţiile pe care el le poate întâlni în mediul
respectiv şi rolul pe care fiecare din membrii familiei şi-l asumă în faţa
lui”(M.Debesse, 1973, PREFAŢĂ).
În mod natural, familia este primul factor care contribuie la structuurarea
componentelor de bază ale personalităţii copilului.Influenţele ei sunt foarte
variate. „Copilul se găseşte astfel introdus de la început într-un eşantion foarte
reprezentativ al societăţii, cu diversitatea ei de persoane, cu încrucişarea de
generaţii, cu prezenţa la un loc a trecutului şi viitorului şi cu profunda solidari
care leagă între ei pe toţi membrii”(P.Osterrieth, 1973).
Prin urmare, familia ca unitate relativ restrânsă oferă copilului o diversita
de relaţii interpersonale şi modele comportamentale necesare pregătirii acestu
pentru viaţă.Se apreciază că părinţii contribuie la dezvoltarea psihică a copiilo
lor, nu atât prin vorbe, cât prin faptele lor, prin viaţa comună şi interacţiunile d
fiecare zi.
Contribuţia mare a familiei la modelarea comportamentelor copiilor şi la
dezvoltarea personalităţii lor se explică, pe de o parte, prin capacitatea de
învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceea ce vine de la parinţi şi, pe de altă
parte, prin felul în care părinţii raspund nevoilor lor.Legătura afectivă foarte
puternică ce se stabileşte între copil şi mama sa îl face pe acesta să preia foar
repede şi uşor gesturi, mişcări, acţiuni, expresii faciale, structuri verbale, atitu
şi comportamente sociale.
Procesul acesta este însă dependent şi de modul în care părinţii reacţione
la manifestăriile copilului. Acest aspect diferenţează puternic dezvoltarea
copilului în familie faţă de cadrul specific instituţiilor de ocrotire. Dragostea
părinţiilor faţă de copii îi face să reacţioneze într-un mod specific la cerinţele
iar aceştia din urmă să treacă de la răspunsuri generate de pulsiunile lor
fiziologice la conduite socializate.
Se ştie că cei mici imită imediat ceea ce fac părinţii, chiar dacă gesturile
li se potrivesc totdeauna;comportamentele însă se vor selecta şi vor fi păstrate
repetate şi consolidate numai cele necesare.Comportamentele care se însuşesc
prin învăţare inteţionată se vor înmulţi şi se vor complica treptat, o dată cu
creşterea copilului.Dar în toate cazurile vor fi importante reacţiile părinţilor la
reuşitele copiilor.Cercetătorii au evidenţiat unele dintre cele mai frecvente şi m
semnificative reacţii ale părinţilor, cum ar fi „răspunsul prin contingenţă”, car
este reacţie imediată şi pozitivă la provocăriile care vin din partea copilului: u
surâs, întinderea mâinilor către adult, etc. O altă reacţie a părinţilor a fost num
„raportare socială” şi constă în faptu că un copil care se află prima dată în faţa
unei situaţii sau obiect cu totul nou este în primul rând atent la reacţiile părin
şi apoi îşi construieşte propriul răspuns.
Învăţarea comportamentelor corespunzătoare diverselor situaţii este o
preocupare constantă a părinţilor.Autorul Kaye a făcut câteva recomandări ut
părinţilor:
 Asigurând încă de la naştere satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale al
copiilor pregătesc terenul pentru comunicarea şi relaţionarea acestora;
 Protejându-i de pericole le permit să facem ceva nou;
 Îndrumă procesul de achiziţionare de noi comportamente;
 Întăresc şi confirmă comportamentele adecvate însuşite şi manifestate de
 copii:
 Le oferă intenţionat modele de acţiune, relaţionare afectivă, comunicare
etc.;
 Încurajează comunicarea copilului şi îl pregăteşte pentru relaţionări din
afara familiei;
Dar succesul acţiunilor educative ale părinţilor sunt condiţionate de clim
socio-afectiv din familie şi de concepţia educativă după care părinţii se
orientează.(există diferenţe între familii şi rezultatele acţiunilor
educative).Cercetările au evidenţiat mai mult dimensiunile de analiză şi
caracterizare a climatului, trei sunt mai des folosite:
1. acceptare-respingere
2. permisivitate-restrictivitate
3. căldură afectivă-indiferenţă afectivă
Acceptarea înseamnă în primul rând, a privi copilul ca pe o fiinţ
dinstinctă, care se manifestă atât în concordanţă cu ce-şi doresc părinţii,
şi altfel decât după prescripţiile lor.În al doilea rând copilul acceptat de c
părinţii lui va beneficia de interacţiuni pozitive cu aceştia, se va dezvolt
armonios, va avea încredere în sine, va comunica uşor, se va integra bine
grupuri, va manifesta comportamente socilae adecvate în toate
împrejurările.
Respingerea are marcante influenţe negative asupra
copilului.Copii respinşi de familiile lor au următoarele particularităţi:
instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru şcoală, antagoni
social, perceperea autorităţii parentale ca dură şi ostilă.Aceşti copii
manifestă frecvent comportamente agresive, revoltă, ostilitate, înclinaţie
spre vagabondaj şi furt.
În ce priveşte cea de a doua dimensiune, permisivitatea-
restrictivitatea ea are efecte, de asemenea, polare asupra atitudinilor
comportamentelor copiilor încă de la vârste mici.
Permisivitatea se referă la faptul că dezvoltarea copilului presup
 trăirea de către acesta a unor experienţe variate şi posibilitatea de a acţiona f
teamă permanentă de pedeapsă din partea părinţilor.
În asemenea condiţii copilul îşi dezvoltă iniţiativa, curajul, independenţa
încrederea în sine etc.Totodată, familia îi apare ca locul în care se simte liber
în care nu-l pândesc la tot pasu dezaprobări, interdicţii, pedepse.
Dimpotrivă, părinţii restrictivi au asupra copiilor lor manifestări
inverse celor de mai sus.Ei sunt convinşi că numai aşa vor asigura cea mai b
educaţie.Deseori ei văd lumea din afara familiei ca fiind ameninţătoare,
periculoasă şi atunci pun restricţii la interacţiunea cu aceasta.Tind sa-şi
protejeze exagerat copiii şi să-i ţină ca într-un incubator şi, fără voia lor,
contribuie la instalarea neîncrederii în sine a acestora, la construirea unei
imagini false asupra societăţii în ansamblu.Comportamentele care apar la ac
copii sunt de retragere din câmpul relaţiilor sociale, de evaziune, evitare,
pasivitate, dependenţă de altu etc.
A treia dimensiune, căldura afectivă-indiferenţă are, la rându
puternice influentze asupra dezvoltării psihice.Copilul trebuie să ştie că părin
sunt bucuroşi că îl au şi că prezintă o valoare pentru ei. Cele mai frecvente
manifestări ale dragostei părinţilor faţă de copiii lor sunt:
 calitatea îngrijirii;
 gingăşia contactelor zilnice;
 plăcerea jocului cu copilul;
 bunăvoinţă;
 bucuria care este întâmpinat copilul la revenirea acasa;
 interesul pe care îl arată faţă de faptele copilului;
 timpul zilnic pe care îl consacră comunicării, jocului şi acţiunilor comun
copilul;
Un copil iubit de părinţii săi este securizat afectiv şi dezvoltarea lui psihică
este favorizată.În aceste condiţii , copilul se dezvoltă ca o persoană autonomă
puternică, încrezătoare în sine şi în altii, simţindu-i totodată, alături pe părinţi
orice situaţie s-ar afla.
Indiferenţa afectivă a părinţilor faţă de copiii lor poate avea ma
multe cauze:imaturitatea afectivă, nepotrivită cu rolurile parentale;-
suprasolicitările profesionale;-
Lipsa unor cunoştinţe cu privire la nevoile afective ale copiilor;-
prezenţa unor trăsături de personalitate, cum ar fi: comoditatea,
nesiguranţa şi scepticismul în legătură cu eficienţa educaţiei.
Neglijarea generală a relaţiilor cu alţii.Cele mai frecvente rezultate ale
indiferenţei afective parentale sunt:lipsa de orientare în viaţă, nesiguranţa
comportamentelor, lipsa de încredere în oameni, tendinţa de a realiza ataşame
afective faţă de persoane din afara familiei, fără a exista discernământ în aleg
lipsa modelelor de conduită adecvată în situaţii dificile etc.
Prin urmare, familia este pentru copil un mediu foarte necesar dezvoltării s
fizice şi psihice.Ea îndeplineşte roluri formative specifice şi de neînlocuit.
Intrarea în grădiniţă a copilului va întregi gama acţiunilor şi relaţiilor neces
dezvoltării sale.De acum în colo evoluţia lui depinde de modul în care vor
acţiona împreună grădiniţa şi familia. Dar copiii care vin din medii familiale
diferite se comportă diferit şi trebuie trataţi diferenţiat.Sub influenţa familiei p
apărea cel puţin următoarele situaţii:
1. copiii au comportamente pozitive, corespunzătoare numai pentru unel
situaţii;
2. unii pot manifesta conduite neadecvate, negative;
3. la alţii pot să lipsească unele atitudini şi comportamente pentru că fam
nu are ocazii să le formeze;
Educatoarele vor lucra altfel cu copiii care se manifestă diferenţiat, au nevoi
deosebit de dezvoltare, cer intervenţii educaţionale chiar
individualizate.Educatoarele au datoria să sa formeze, consolideze sau să dist
comportamentele fiecărui copil.Grădiniţa complementarizează si lărgeşte
educaţia în familie, dar şi o depaşeşte prin nivelul activităţilor instructiv-
educative şi competenţa educatoarelor.
Un alt mod de acţiune a grădiniţei este cel de stopare a comportamentelor
care nu se mai potrivesc cu situaţiile din afara familiei.Nu se mai admite
copilului tendinţa de acaparare a adultului numai pentru sine şi nici cerinţa de
se acorda numai lui atenţie.Este ştiut faptul că fără voia sa familia poate gener
răsfăţ.Venit în grădiniţă, respectivul copil aşteaptă permanent atenţie, ajutor
recompense, admiraţie etc. La fel, cei supraprotejaţi nu întreprind nimic din
propria iniţiativă şi cer să fie îmbrăcaţi, încălţaţi, hrăniţi etc. Dacă nu se întâm
aşa, devim mofturoşi, neliniştiţi, nervoşi şi, uneori, chiar agresivi.
În cazul copiilor care provin din familii cu mari carenţe educative şi
manifeste comportamente negative, grădiniţa trebuie să acţioneze în vederea
contracarării cu hotărâre a acestora.Ei imita cu promptitudine comportamente
celor din familie şi le manifestă şi la grădiniţă.Sunt agresivi, vorbesc urât, mi
îşi însuşesc ce nu e al lor etc. Cu ei se lucrează mai greu. Este necesară o anum
toleranţă la început şi apoi multă răbdare şi perseverenţă.
GRĂDINIŢA NU DIMINUEAZĂ DELOC IMPORTANŢA EDUCAŢIE
ÎN FAMILIE, CI EA ÎNTREGEŞTE ŞI AMPLIFICĂ PRESTAŢIA
PĂRINŢIILOR, DAR, ÎN ACELAŞI TIMP, EA EXERCITĂ INFLUENŢE
HOTĂRÂTOARE PENTRU DEZVOLTAREA POZITIVĂ A COPIILOR ŞI
PENTRU PREGĂTIREA LOR PENTRU ŞCOALĂ ŞI VIAŢĂ.

BIBLIOGRAFIE:
1. ANN BIRCH, Psihologia dezvoltării(2000), ed. Tehnică, Bucureşti
2. P. OSTERRIETH, Copilul şi familia, (1973), ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
3. ROSE VINCENT, Cunoaşterea copilului, (1972), Editura Didactică
Pedagogică, Bucureşti.

NISTOR ROXANA ANCA

2008