„Nimic nu evocă mai bine un lac înainte de furtună

ca un cămin în care există un puber de 13 ani”

(J. Rousselet)

Către vârsta de 12-14 ani dezvoltarea psihică a multor elevi survine o etapă dificilă – criza
preadolescenţei. În plan exterior această criză se manifestă sub forma unui comportament
demonstrativ, a brutalităţii, tendinţei de a acţiona contrar dorinţelor şi indicaţiilor adulţilor, ignorării
observaţiilor lor, închistării. În dezvoltarea copilului sunt câteva momente de criză: 1,3,7 ani,
III. preadolescenţei. Deşi mecanismul de apariţie a crizelor la diverse etape de formare a
personalităţii sunt, în fond, unele şi aceleaşi, totuşi criza preadolescenţei se deosebeşte prin
acuitate şi derută. L.I.Bojovici consideră că această caracteristică este provocată de tempoul rapid
al dezvoltării fizice şi intelectuale a preadolescentului, ce duce la apariţia unor astfel de trebuinţe,
care nu pot fi satisfăcute în virtutea maturizării sociale insuficiente a elevilor. Din această cauză
trebuinţele apărute sunt destul de încordate. După părerea autoarei criza preadolescentă se
III.deosebeşte de celelalte crize şi prin următorul moment: dacă pe parcursul celorlalte etape de
dezvoltare obstacolul fundamental în satisfacerea trebuinţelor apărute venea din exterior
(interdicţiile adulţilor, modul de viaţă neschimbat ce blochează activismul copilului), atunci la
preadolescent încep a avea o mare importanţă şi factorii interni: interdicţiile proprii,
deprinderile şi calităţile caracterului, care-i împiedică să realizeze cele planificate. Totuşi,
condiţiile externe - dependenţa şi tutela adulţilor de care tinde să se elibereze tînărul ce se consideră
matur contribuie substanţial la agravarea crizei. Anume din această cauză este necesară o schimbare
radicală a relaţiilor şi stilului de comunicare cu preadolescentul. În afară de aceasta, o mare
influenţă o are şi factorul maturizării sexule, care provoacă excitabilitate emoţională sporită,
impulsivitate, dezechilibru, precum şi apariţia unui nou fel de trebuinţe – atracţiile sexuale, fapt ce
schimbă mult comportarea preadolescentului.
Cauza principală a acestei crize, în opinia autoarei L.I.Bojovici constă în apariţia unui nou
nivel al autoconştiinţei, ce se caracterizează prin necesitatea şi capacitatea preadolescentului de a
se cunoaşte singur pe sine ca pe o personalitate integrală ce se deosebeşte mult de ceilalţi oameni.
Acest fapt duce la apariţia tendinţei spre autoafirmare, autorealizare şi autoeducaţie. Anume aceste
trebuinţe constituie baza vârstei preadolescenţei. Unul dintre factorii interni, ce provoacă criza la
această vârstă, este tendinţa preadolescentului spre reflexie ca mecanism al autoconştiinţei, care
este determinat ca un proces de cercetare, orientat de către om asupra lumii sale interioare. Sunt
supuse cercetării atît procesele psihice, cît şi particularităţile personalităţii, ce se manifestă în
comportarea şi comunicarea cu alţi oameni. Preadolescenţii suferă foarte mult în legătură cu
neajunsurile evidenţiate în caracter, comportare, exterior. Şi dacă peste aceste frământări se

1
depozitează observaţie critice ale pedagogilor, făcute în prezenţa colegilor şi într-o formă agresivă,
exploziile afective şi conflictele cu preadolescentul nu mai pot fi evitate.
Un mare rol în formarea crizei preadolescenţei are şi poziţia interioară a elevului, adică
atitudinea lui faţă de situaţia obiectivă ocupată în viaţă şi situaţia, spre care el tinde. Anume poziţia
interioară determină atitudinea preadolescentului faţă de alţi oameni şi faţă de propria persoană. De
aici orice cerinţă a mediului social este acceptată şi realizată de preadolescent numai atunci, cînd ea
îi va crea posibilitate elevului să ocupe acea situaţie, spre care el tinde. Deci, orice influenţă
pedagogică trebuie să ia în consideraţie poziţia interioară a preadolescentului. Numai aşa poate fi
preîntîmpinat conflictul iar în unele cazuri pentru a atinge efectul educativ dorit este necesar ca
pedagogul să înţeleagă şi să restructureze poziţia interioară a preadolescentului. Iată de ce în
comunicarea cu preadolescentului cel mai binevenit este stilul democratic.
O altă cauză a crizei este simţul maturităţii, ce ocupă locul dominant în poziţia interioară a
preadolescentului. Pilonul acestei particularităţi a preadolescentului este trebuinţa acută de a fi
matur, de a fi inclus într-o activitate specifică adulţilor, de a fi recunoscut de către toţi ca
personalitate matură. Pe cînd a realiza această trebuinţă într-o activitate serioasă preadolescentul, de
regulă, nu poate. De aici apare tendinţa spre aşa-numita „maturitate exterioară” – tendinţa de a-şi
schimba exteriorul în conformitate cu moda, un interes demonstrativ faţă de problemele sexului,
folosirea băuturilor alcoolice, fumatul... De altfel, anume ultimele două tendinţe devin cauza
principală a unor conflicte serioase dintre adolescent şi adulţi. Iată de ce în faţa şcolii stă sarcina de
a le dezvolta preadolescenţilor „maturitatea socială”, care este concomitent şi un mijloc de luptă cu
dezvoltarea la elevi a „maturităţii exterioare”.
Una dintre cauzele frecvente care acutizează criza este bariera de semnificaţii ce apare
între elevi şi restul oamenilor. La exterior această barieră se manifestă sub forma capacităţii
preadolescentului de a asculta, dar a nu auzi ceea ce spune adultul sau, mai precis, a nu accepta
sensul cuvintelor adresate lui. Cea mai frecventă cauză a apariţiei barierelor de semnificaţii (care
pot apărea atît referitor la un om concret, cît şi în raport cu anumite cerinţe, înaintate în faţa
elevului) este ignorarea motivelor diferitor acţiuni ale elevului. Uneori drept cauză a barierelor
apărute poate fi repetarea nejustificat de deasă a unora şi aceloraşi cerinţe, care încetează de a mai fi
percepute de către elev datorită faptului că el se deprinde cu ele, dat fiind că sensul acestor cerinţe
este diferit pentru preadolescent şi adult.
În marea majoritate a familiilor unde vine o perioadă, cînd are loc revelaţia brutală a unui
preadolescent, devenit pe neaşteptate un necunoscut, cu reacţii noi şi de neînţeles. Familia astfel
zguduită pare a fi condamnată, iar această încercare neaşteptată pare că reprezintă falimentul tuturor
sacrificiilor din trecut.
Pentru a evita aceste greşeli, adulţii trebuie să fie avertizaţi de eventualitatea unor tulburări
de caracter şi afective, trebuie să le înţeleagă sensul şi să cunoască limitele dincolo de care ele devin

2
patologice. Numai cunoaşterea evoluţiei normale poate da adulţilor speranţa că un climat fericit se
va reinstaura curînd. Întreg viitorul copilului depinde de bunăvoinţa adultului.
Vârsta medie de apariţie a crizei preadolescenţei este între 12 şi 14 ani la fete şi 14 şi 16 ani
la băieţi.
Dacă manifestările anatomice şi fiziologice ale perioadei pubertare au loc lent, atunci criza
izbucneşte adesea cu brutalitate.
IV. Această criză e constituită din trei etape succesive, foarte diferite între ele:
I. Perioada revoltei V.
II. Perioada închiderii în sine
III. Perioada exaltării.

Perioada revoltei
Prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune. Dacă înainte de criză asta
se făcea pe ascuns, acum are loc deschis, cu ostilitate.
O altă manifestare este zîmbetul batjocoritor. Toate părerile adulţilor par pentru tânăr
ridicole. El începe să nu mai aibă încredere în atotputernicia părinţilor şi profesorilor. Descoperă
că şi ei au slăbiciuni şi încearcă să-i facă să plătească pentru toate înşelăturile din copilărie.
Datorită lărgirii contactelor lui sociale şi îmbogăţirii domeniului de cunoştinţe, tînărul
descoperă treptat noi orizonturi care erau pînă acum cu grijă ascunse de către părinţi.
Preadolescentului îi este teamă să nu fie păcălit din nou şi asta îl face să suspecteze valabilitatea
tuturor ideilor adulţilor. Refuzul de a se supune şi zîmbetul batjocoritor sunt o modalitate
firească de apărare. Tînărul respinge în bloc tot ce a învăţat şi tot ce i-a fost impus.
A. Revolta împotriva părinţilor şi a familiei.
Este cea mai frecventă şi mai evidentă. Ea nu se limitează doar la refuzul de a se supune şi
zîmbetul batjocoritor. Dacă pînă atunci starea socială a familiei, obiceiurile şi relaţiile părinţilor
erau un motiv de mândrie („tata a spus”, „tata e de părerea că”), acum ele devin un motiv de ruşine
şi tinerii evită să le supună criticii din partea colegilor. Neînţelegerea între părinţi şi preadolescenţi
se adînceşte dacă autoritatea părinţilor în loc să se facă mai uşor simţită, caută să reacţioneze
drastic. Fuga de acasă constituie forma extremă a acestei revolte împotriva familiei. Ea este mai
degrabă dovada conflictului dintre generaţii, decît a unei adevărate lipse de afecţiuni din partea
copilului sau a unei asprimi excesive din partea părinţilor.
B. Revolta împotriva şcolii.
Este vorba de refuzul de a accepta autoritatea şcolii. Pentru preadolescent profesorii se
transformă în nişte ignoranţi plini de pretenţii sau în tirani. Elevii pîndesc cu perseverenţă o greşeală
cît de mică a profesorilor care să-i servească drept justificare a cestei revolte. Pînă şi valoarea
studiilor profesorilor este pusă în discuţie de către ei.

3
 C. Revolta împotriva moralei şi a politeţei.
Tot aşa cum încearcă să scape de jugul părinţilor şi al profesorilor preadolescentul se
străduie să scape de toate contrîngerile sociale şi morale susceptibile de a sugruma personalitatea lui
crescîndă. Se opune principiilor morale şi simplelor reguli de politeţe. Indignat de severitatea cu
care i se pare că au fost pedepsite greşelile lui din trecut, încearcă să-şi scoată pîrleala şi acum ţine
să-şi afirme maturitatea prin excesele pe care le consideră caracteristice noii lui situaţii.
El neagă proprietatea, căsătoria şi refuză să facă orice concesie faţă de ceea ce pare
respectabil părinţilor săi. Prin toate aceste excese stîngace, tînărul se străduie mai ales să caute
adevărul lucrurilor. La această vîrstă tînărul e conştient de importanţa minciunii în relaţiile sociale.

II. Perioada închiderii în sine (examenul de conştiinţă)

Toate aceste manifestări durează diferit de la caz la caz, de la 1 an la 3, apoi se atenuiază şi
dispar către 16-17 ani. Scade gustul pentru scandal şi apoi urmează perioada sensibilă a închiderii în
sine. Preadolescentul caută să cunoască propriul său personaj transformat. Simte nevoia să facă
acest lucru din cauza atenţiei pline de nelinişte pe care i-o acordă părinţi, apropiaţii. El porneşte la
descoperirea propriului „Eu”. Această introspecţie durează cu atît mai mult cu cît este mai bogată
cultura lui intelectuală. Pentru a se cunoaşte pe sine preadolescentul se închide în sine şi începe să-
şi analizeze fiacre mişcare.
Datorită instabilităţii de caracter, preadolescentul obţine imagini schimbătoare despre „Eu”-
ul său, iar asta îl face să-şi modifice zilnic autoaprecierea, nu poate face o concluzie definitivă,
deaceea prelungeşte necontenit acest divertisment intelectual.
Cei care au curajul de a fugi de mulţime pentru a se interesa de „Eu”-l lor obţin o maturitate
afectivă şi un echilibru intelectual.
Adulţii trebuie să cunoască că această perioadă la copii marchează sfîrşitul copilăriei.
Aceste introspecţii lungi au şi alt rezultat. Ele îl deprind pe tînăr să mînuiască ideile
abstracte şi îi determină să se intereseze şi de alte probleme mai puţin personale.
III. Perioada de exaltare şi de afirmare.
După terminarea acestui îndelungat examen de conştiinţă tînărul se simte gata să înfrunte pe
cei de o vîrstă cu el şi pe adulţi. Plin de încredere în el este gata să ia cu asalt tot ceea ce este mai
plăcut sau mai greu de obţinut în lume. Îl interesează să utilizeze cît mai bine resursele lui
interioare. Pubertatea este definitiv instalată, iar modificările morfologice care o însoţeau au încetat
să le mai acapareze în întregime energia. La rîndul său corpul este gata de acţiune.
Orientarea profesională, sportul, influenţele familiei, şcolii pot contribui la canalizarea
acestei energii în sensul cel mai dorit.
Această etapă este caracterizată de două tendinţe:

4
 1.Tendinţa egoistă, care exprimă năzuinţa tînărului de a folosi noile posibilităţi de acţiune
oferite de spirit şi corp. Ea se manifestă printr-o nouă creştere a interesului pentru sarcinile
obişnuite şi printr-o mare atenţie pentru viitorul social şi sentimental.
2. Tendinţa mistică , care se manifestă prin dorinţa de a aduce soluţiile personale la
problemele a căror simplă enunţare îl captivau înainte. Totul îl interesează, îl pasionează, este
nerăbdător să acumuleze cît mai multă experienţă şi cît mai mult să cunoască.

Sfîrşitul crizei
Pe măsură ce tînărul înaintează în vîrstă, amintirile care le-a păstrat despre începutul crizei
se şterg. Ele se trec pe nesimţite şi sunt înlocuite de preocupări mai actuale. El se învaţă să
aprecieze în funcţie de cea ce a fost şi nu numai în funcţie de ceea ce aş dori să fie. Deoarece
înţelege că criza prin care a trecut n-are nimic neobişnuit şi nu la transformat într-un personaj
monstruos.
Criza deci poate fi folositoare maturizării individului. Dar pentru aceasta este nevoie ca
părinţii sau profesorii să nu comită vre-o stîngăcie în desfăşurarea ei normală sau să exagereze, ca o
reacţie de apărare, aspectele ei oarecum alarmante.