Enigma Otiliei de G.

Calinescu - analiza romanului referat

G. Calinescu, un autor de o inteligenta sclipitoare, un veritabil „copil teribil" al literaturii romane, a scris
un roman exceptional doar pentru a-si verifica o teorie critica. Enigma Otiliei, alcatuit dupa modelul
balzacian, este un roman de dragoste, dar si o fresca sociala a micii burghezii bucurestene de la inceputul
secoluluiXX.

Gen:epic
Specia: romanul obiectiv/balzacian in perioada interbelica

Opera si contextul cultural

G. Calinescu (1899- 1965) este unul dintre cei mai mari critici si istorici ai literaturii romane, poet,
prozator, eseist si dramaturg. Debuteaza ca poet in 1926, in Universul literar, fara a fi insa remarcat de
critica. Se va dedica ulterior, criticii literare. Debuteaza editoral cu volumul Viata lui Mihai Eminescu
(193 2), urmat de Opera lui Mihai Eminescu, in 5 volume (1934-1936), prima exegeza a creatiei
eminesciene. in 1941 a aparut monumentala Istorie a literaturii romane de la origini pana in prezent,
autorul publicand si alte studii critice - Principii de estetica (1939), Universul poeziei (1947), Estetica
basmului (1965) - si monografii ale scriitorilor romani importanti, precum: Ion Creanga, Vasile
Alecsandri, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu. in 1933 debuteaza ca romancier cu Cartea nuntii. A
mai publicat romanele Enigma Otiliei (1938), Bietul loanide (1953), Scrinul negru (1960). Primit in
Academie in 1949, Calinescu a reprezentat un reper, o autoritate incontestabila a criticii literare
romanesti, modelul sau fiind valabil inca multe decenii.

Abordarea operei literare

Incadrare si tematica

Enigma Otiliei (1938) ilustreaza, de fapt, o idee a lui G. Calinescu despre evolutia si specificul
romanului, desfasurata intr-o polemica pe care avut-o cu un alt mare romancier interbelic, Camil
Petrescu. Spre deosebire de acesta din urma, aparator al metodei proustiene si al romanului subiectiv,
G. Calinescu considera ca literatura romana este menita sa creeze inca multa vreme numai roman
obiectiv, taranesc, fara a avea acces la proza de introspectie, interesata de individual si psihologism,
care oricum ar fi mai prejos de cea obiectiva, preocupata de social. Aici, Calinescu se afla in opozitie
cu celalalt critic important al vremii, reprezentant la modernismului, Eugen Lovinescu. in romanele
sale, incearca sa reia formula balzaciana, considerand ca opera lui Balzac are o inalta semnificatie
umana si un caracter de larga generalitate.
Nucleul epic al romanului este istoria mostenirii lui Costache Giurgiuveanu, care afecteaza mai multe
destine: cel al Otiliei, fiica sa adoptiva, cel al lui Felix, nepotul al carui tutore era, al familiei surorii sale
Aglae, alcatuita din Aurica, fata nemaritata, Titi, baiatul retardat, Simion, sotul senil si cealalta fata,
Olimpia, maritata cu Stanica Ratiu.

Tipologia romanului

Enigma Otiliei este:

- un roman obiectiv, „doric" - naratiunea este la persoana a III-a, narator de tip auctorial, cu un usor
aspect impersonal. Dar, desi adopta un ton obiectiv, nu este capabil de aceasta: in spatele vocii
narative epateaza autorul („Comentariul critic trece inaintea vietii." - Nicolae Manolescu, in Arca lui
Noe, voi. I);
- un roman citadin - actiunea se petrece in Bucurestiul inceputului de secol XX, iar personajele fac
parte din mica burghezie, supusa disolutiei morale;
- exista, de asemenea, elemente romantice: imaginea Baraganului, motivul orfanului (Felix),
constructia antitetica a personajelor - Felix-Titi, Otilia-Aurica, Giurgiu-veanu-Pascalopol;
- un roman realist, balzacian, pentru ca:

• tema romanului, care coaguleaza actiunea, este una tipic balzaciana: mostenirea;
• folosirea tehnicii detaliului: fiecare amanunt este adus sub lupa si analizat; descrierea casei lui
Costache Giurgiuveanu, de la inceputul romanului, este reprezentativa pentru mediul si chiar tipologia
si psihologia proprietarului, reliefandu-i statutul social si psihologic. La Calinescu, la fel ca si la Balzac,
se poate verifica maxima „Spune-mi unde locuiesti, ca sa-ti spun cine esti". Descrierea personajelor, a
felului in care se imbraca, a camerei in care stau, a ticurilor si ocupatiilor sunt realizate cu minutie.
Descrierea porneste totdeauna, ca si la Balzac, de la exterior spre interior, fizicul dezvaluind trasaturile
morale;
• tipologia personajelor: fiecare personaj este dominat de o trasatura de caracter care defineste
esenta lui morala: avarul (Costache), arivistul (Stanica Ratiu), „baba absoluta" (Aglae Tulea),
retardatul (Titi Tulea), senilul (Simion), fata batrana (Aurica);
• tema paternitatii: romanul s-a intitulat initial Parintii Otiliei; degradarea relatiilor inter-familiale
reflecta degradarea relatiilor din lumea sociala;
• rigoarea clasica asezata sub semnul simetriei, precizarea locului, timpului, personajelor inca din
incipit („Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele 10, un tanar de vreo
optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim"), simetria incipit-final (acesta
din urma aflat sub semnul memoriei afective, atunci cand Felix recupereaza primul moment al intrarii
in casa lui Costache Giurgiuveanu: „Felix isi aduse aminte de seara cand venise cu valiza in mana si
trasese de schelalaitorul clopotel. I se paru ca teasta lucioasa a lui Mos Costache apare la usa si
vechile vorbe ii rasunara limpede la ureche: «Aici nu sta nimeni!»");
- naratorul este omniscient si omniprezent, perspectiva este aparent neutra, dar si interna, pentru ca
vocea naratorului se identifica cu vocea altor personaje sau cu vocea autorului.

„Balzacianism fara Balzac"

Asa cum a remarcat si critica literara, Calinescu se detaseaza de romanul balzacian, depasindu-l intr-o
directie comic-parodica, ironica si grotesca. Este, asa cum spunea Nicolae Manolescu, „o redescoperire
polemica a balzacianismului".
Asadar, principiile realismului balzacian sunt subminate prin:
- hipertrofierea detaliului, pana la amanuntul grotesc. Iluzia vietii in toata complexitatea ei este
deturnata intr-un spectacol comic si caricatural;
- personajele-tipuri se degradeaza in reprezentari umane caricaturale, personaje-ma-rionete: senilul
Simion este o prezenta la limita absurdului, obsedat de mancare sau de gherghef, care semneaza o
epistola „lisus Hristos";
- actiunea, desi este prezentata in ordine cronologica, nu mai are o valoare epica pronuntata,
devenind pretext pentru un spectacol regizat de un autor transformat intr-un fel de Dumnezeu ludic.
De fapt, un Aghiuta sarcastic. Imaginea spectacolului regizat este evidenta in scena ocuparii fara urma
de decenta a casei lui Costache de catre familia Tulea. Situatia, in mod normal tragica, a bolii si
agoniei lui Costache este deturnata in comic, protagonistii descinzand parca din lumea lui Caragiale;
- atentia sporita acordata unor planuri secundare: Titi cu Ana si Stanica cu familia lui din mahala;
- teatralitatea discursului narativ, care renunta la un moment dat la naratiunea simpla, clasica, in
favoarea dramatizarii, ceea ce dovedeste amestecul genurilor si speciilor, trasatura moderna; ex:
scena privegherii lui Costache bolnav, reprezentata ca intr-o piesa, prin monologuri ale personajelor
prezente;
- apar situatii absurde, asa cum este scena introductiva, cand Costache Giurgiuveanu, desi apare la
semnalul soneriei, il anunta pe Felix ca „Aici nu sta nimeni!".
Toate aceste trasaturi antibalzaciene se constituie, de fapt, in trasaturi moderne ale romanului. Se mai
adauga inspiratia citadina, pluriperspectivismul (Otilia este vazuta si caracterizata din unghiul de
vedere al mai multor personaje, pentru Aglae este o „zanatica, dezmatata, stricata, care suceste capul
baietilor de familie", pentru Felix este o fata superioara, pe care n-o poate intelege, ramanandu-i pana
la capat o „enigma", pentru Pascalopol este femeia in devenire care il incanta si il emotioneaza, pentru
Stanica Ratiu este „femeia cu spirit practic").

Planuri narative:

- unul al iubirii dintre Felix si Otilia, romanul fiind si unul de dragoste; intriga acestui plan este
reprezentata de gelozia lui Felix cauzata de relatia Otiliei cu Pascalopol, barbatul bogat si matur;
- celalalt desfasurat in jurul clanului Tulea si impulsionat de competitia pentru mostenirea averii lui
Costache.

Constructia personajului Otilia

Otilia este un personaj feminin memorabil al literaturii romane. „Enigma Otiliei" este enigma feminitatii
in devenire, de fapt, enigma feminitatii insesi.
Este un personaj central, eponim, adica numele ei da titlul cartii, situand-o, astfel, intr-un punct
central al romanului. Este iubita de totii barbatii din roman: de Pascalopol, viril si patern in acelasi
timp, de Felix - adolescentin, de mos Costache, la modul tutorelui, de Stanica Ratiu intr-un fel tainic si
constient ca nu va putea fi niciodata alaturi de ea.
Este prezentata mai ales in mod indirect - prin ceea ce face, prin ceea ce spune, Prin optiunile de
viata, prin felul ei de a fi. Constienta de propria frumusete si tinerete, stie in acelasi timp ca aceasta
este o arma efemera si ca va trebui sa o valorifice cat „mai are timp" - cativa ani, asa cum ii
marturiseste la un moment dat lui Felix. Camera ei, cu rochii imprastiate, romane frantuzesti deschise
sau aruncate la intamplare, cu partiturile pentru pian rasfirate, depune marturie pentru stilul de viata
mai degraba la voia hazardului si pentru personalitatea provocatoare, libera, dezinhibata. Criticul
literar S. Damian o numeste „o fiinta liliala, care tulbura prin sinuozitatea reactiilor, prin neprevazutul
comportarii. Rasfatul, dezordinea, instabilitatea, inclinatia spre lux, spiritul independent se regasesc
intiparite in odaia ei cu trei oglinzi mobile, cu sertarele si dulapul de haine pline de gheme, panglici,
camasi de matase mototolite, batiste de broderie, cutii de pudra, flacoane de apa de colonie, cu
fotoliile pe care zac rochii, palarii, jurnale de moda frantuzesti, note muzicale pentru piano-forte." (in
La ora 12 ziua. Eseu despre romanele lui G. Calinescu, editura Du Style, 1995)
Este, alaturi de Felix, singura complet dezinteresata de averea lui Costache. Faptul ca opteaza pentru
Pascalopol, un mosier blazat, nu este un argument pentru dorinta de a avea bani, ci pentru nevoia ei
de siguranta. Si, poate, pentru un anume secret al fiintei ei feminine. II iubeste pe Felix si il lasa sa-si
urmeze drumul lui in viata, intuind in tanarul mai degraba timid un barbat de cariera, li da, la un
moment dat, o sansa, inainte de a pleca la Paris cu Pascalopol, pe care tanarul nu stie sau nu vrea sa
o fructifice. Este momentul hotarator pentru relatia dintre ei, iar contrapunctul psihologic si afectiv in
care se afla cei doi face ca intalnirea sa esueze.

Finalul, in care este prezentata prin intermediul unei fotografii (o tehnica moderna, de altfel),
transmite cititorului o evolutie a personajului, dar si una a perechii masculine, pentru ca prin ochii lui
Felix o reintalnim pe Otilia, intr-o caracterizare directa: „Femeia era frumoasa, cu linii fine, dar nu era
Otilia, nu era fata nebunatica. Un aer de platitudine feminina stingea totul () Ce deosebire! Unde era
Otilia de altadata? Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi."

Concepte operationale folosite: actiune, autor, final, incipit, narator, personaj, perspectiva narativa,
roman (modern, realist, obiectiv), simetrie, tema