Bradul

de Vasile Alecsandri
Sus pe culme bradul verde

Sub zăpada albicioasă

Printre negură se pierde

Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare

Cum se primblă prin răstoace

Iarna pe un urs călare,

Iarna cu şapte cojoace.

El se scutură şi zice:

„În zadar tu, vrăjitoare,

Aduci viforul pe-aice,

Aduci zile fără soare.

În zadar îngheţi pământul,

Ucizi florile şi stupii

Şi trimiţi moartea cu vântul

Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare

Apa-n râuri o încheagă,

Şterge urma pe cărare

Şi de mine m-i leagă.

În zadar aduci cu tine

Corbul negru şi prădalnic,

Şi din codrii cu jivine

Faci să iasă urlet jalnic.

În zadar, urgie crudă,

Lungeşti noaptea-ntunecoasă

Şi, râzând de-a lumii trudă,

Scurtezi ziua luminoasă.

În zadar îmi pui povară

De zăpadă şi de gheaţă.

Fie iarnă, fie vară,

Eu păstrez a mea verdeaţă!”

 Miezul iernii

de Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,

Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare

Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,

Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,

Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.

Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare

Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;

Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…

E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

La gura sobei

de Vasile Alecsandri

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte

Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.

Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni

Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;

Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;

Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi

Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,

Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;

Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai…

Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă

E Ileana Cosânzeana!… în cosită floarea-i cântă.

Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,

Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Poveste de omăt

de Otilia Cazimir

Tu nu ştii… A fost odată

O căsuţă fermecată

Şi-n căsuţă-o fată mică,

Un pisoi şi o bunică.

Şi-ntr-o iarnă, într-o seară,

Fata s-a uitat afară

Şi-a văzut cum prin perdea

Stelele râdeau de ea…

Dar pe drum cotit şi nins,

Umbra sură s-a desprins:

Un voinic abia de-o şchioapă

Înota-n omăt ca-n apă.

Şi proptindu-se-n toiag,

Un toiag mai nalt ca el,

A-nceput să cânte-n prag,

Tremurat şi subţirel…

Dormi? Şi nici n-am prins de veste!

Uşa s-a închis cu cheia,

 Focu-şi pâlpâie scânteia,

Şi povestea nu-i poveste:

Eu eram fetiţa-aceea,

Iar bunica – nu mai este…

Moş Crăciun
de Otilia Cazimir
Eu l-am văzut pe Moş Crăciun:

E un moşneag…

Cu barbă albă, cu cojoc şi cu toiag,

Ca toţi moşnegii care trec pe drum.

Departe, într-o ţară fermecată

În care nimeni n-a ajuns vreodată,

Stă singur cuc într-un bordei de fum.

Bătrânul, Moş Crăciun!

Şi trage moşul, trage din lulea…

Şi zilele se duc, şi iarna vine,

Şi prin căsuţe-ncep a-l aştepta

Băieţi cuminţi şi fete mici ca tine.

Şi într-o sară, Dumnezeu-cel-Sfânt

Întinde mâna-i bună spre pământ

Şi-anină-n cer, de-un fir de borangic,

Un pui de stea pentru Isus cel mic…

Atunci pe nevăzute cărărui,

Porneşte Moş Crăciun cu sacul lui,

Şi când adoarme zvonul de colindă,

El bate-ncet la uşa de la tindă…

A fost, moşneagul bun, şi-acum un an,

Dar tu erai prea mică şi nu ştii:

Ţi-a pus sub perinuţă jucării

Şi-un cerceluş cu piatră de mărgean.

Iar când a fost să iasă din iatac,

Măicuţa l-a pândit de după uşă,

Să nu te vâre din greşeala-n sac,

Ca pe-o păpuşă!
Baba iarna intră-n sat…

de Otilia Cazimir

Alergând, ca de năpastă,

Au venit buluc pe coastă

Doi băieţi

Mai isteţi,

Să dea veste

La neveste

C-au văzut în deal la stână,

Coborând din vârf de munte,

Peste ape fără punte,

Iarna sură şi bătrână…

Mai târziu, mai pe-nserat,

A intrat şi baba-n sat:

Uite-o-n capul podului,

În văzul norodului,

Pe-un butuc de lemn uscat,

Cu cojoc de căpătat,

Cu năframa de furat,

Cu catrinţa de aba

Vântul să-l strecori prin ea!

Şi cum suflă-n pumnii reci,

Scoate pâcla pe poteci,

Iar pe fund de văi destramă

Neguri vinete, de scamă…

Şi-au ieşit băieţii mici,

Mici şi mulţi

Şi desculţi,

Şi câţiva mai măricei

Cu biciuşti şi cu nuiele

Şi cu prăştii subţirele,

Să alunge de pe-aici

Iarna cea cu gânduri rele…

Doamna-gerului, bătrâna,

S-a sculat de la pământ.

Şi-nălţând spre cer o mână,

Ca o cumpănă uscată

De fântână.

A pornit în jos pe vânt,

Încruntată,

Blestemând,

Şi-a lăsat în urma ei

Promoroacă şi polei;

Pe ogoare,

Corbi şi cioare
Prin păduri,

Lupii suri,

Şi de-a lungul drumului

Numai scama fumului…

Baba Dochia

de Otilia Cazimir

Toată noaptea au lătrat

Câinii de la jitărie,

De gândeai că-i lupu-n sat.

Ce să fie?

Ce să fie?

Ia, o babă cu cojoc

A mas noaptea, fără foc,

În desiş uscat de soc!

Acum vine pe-ndelete –

Că i-e drumul fără grabă –

Şi drept singură podoabă

Are-n plete

Un scaiete.

Şi de dus, dintr-un ponor,

Poartă fetelor solie,

Că le-aduce mărţişor

Un bănuţ de păpădie!
Când vine iarna

de Emilia Plugaru

Toată lumea ştie

Că-ntr-o bună zi,

Pe neprins de veste

Iarna va veni.

Iarnă, iarnă rece,

Nu eşti prea miloasă.

Focul nu se-aprinde

Şi e frig în casă.

Din hogeaguri triste

Nu prea iese fumul,

Apa-i îngheţată,

Troienit e drumul.

Dacă faci necazuri,

Iarnă, de ce vii?

– Omule, mă iartă,

Vin pentru copii.

Vin pentru pâinică,

Să n-o rupă vântul.

 Vin, c-o blană albă,

Să îmbrac pământul…

Cu colinda la bunica

de Emilia Plugaru

O căciulă ţuguiată

Şi-o broboadă cafenie,

S-o colinde pe bunica,

Au pornit de la chindie.

Merg cu greu căci drumul este

Prea înzăpezit şi ninge,

Iar broboada cafenie

Una, două-ncepe a plânge:

– Vai, troianul e cât mine,

Ia-mă-n braţe, bade Nică.

Ce năvalnic neaua vine,

Iar eu sunt aşa de mică…

Nică nu-i cu mult mai mare,

Doar cu-n an şi jumătate.

O ridică în spinare,

Vrea s-o ducă dar nu poate…

Picii plâng, căci vor la buna.

Nici nu văd când înspre ei

Se îndreapt-un moş cu plete:

-Încotro, măi voinicei?

V-aţi pornit cu colindatul?

Hai, luaţi-mă cu voi.

Da-ţi mânuţele încoace.

Să pornim la pas vioi.

Ca să vezi, minune mare,

Le-a ieşit în cale-acum,

Nu un moş ca orişicare,

Ci chiar moşul Moş Crăciun!

La glas seamănă cu bunul,

Moşul, însă-i negreşit,

Mai bătrân, e alb ca neaua

Şi-i cu mult mai gârbovit.

Îmbrăcat în haină lungă,

Cu steluţe argintii,

Moşul îi ridică-n braţe

 Şi-i sărută pe copii.

– Ieşi afară, bunicuţo,

Strigă picii chiar din drum,

Când ajung la poarta bunei –

L-am adus pe Moş Crăciun!

Moş Crăciun

de Emilia Plugaru

Cu toiagul strâns în mână,

Cu desaga în spinare,

S-a pornit la drum bătrânul,

La drum lung, în grabă mare.

Stăm cu ochii spre ferestre,

Să-l zărim atunci când vine,

Dar ne copleşeşte somnul,

Mai e vreme până mâine.

Trece noaptea-i, dimineaţă.

Moşulică e în prag.

Îl îmbrăţişăm cu toţii,

Căci ne este foarte drag.

 – A trecut un an de zile,

De când n-am fost pe la voi.

Ia spuneţi-mi ce mai faceţi,

Copilaşi isteţi, vioi?

V-am adus în dar brăduţul,

Doldora de jucării.

Hai veniţi, veniţi cu moşul,

Să ne veselim, copii!

S-a certat iarna cu gerul

de Emilia Plugaru

S-a certat iarna cu gerul

Şi-acum iat-o singurea.

Nu mai vrea să ducă gerul

Ciurul ei cu fulgi de nea.

Cerne iarna peste glie

Fulgi măşcaţi, dar ce folos?

Dacă nu-i îngheaţă gerul,

Fulgii se topesc pe jos.

Ce mai iarnă, asta-i iarnă?

 Nici zăpadă, nici gheţuş.

Ninge-aşa de parcă plouă.

Cum să ieşi la săniuş?

Vine iarna şi se roagă:

-Gerule, sunt speriată,

Hai să mergem, fără tine

Nu sunt iarnă-adevărată!

Iarna a sosit

de Emilia Plugaru

Vu-vu-vu! Copile mic!

Sunt eu, vântul, bat la geam!

Ia priveşte cum mă zbat

Să smulg frunza de pe ram.

Eu sunt vântul-croitor!

Frunzele le-aştern pe jos.

O să cos pentru Pământ

Un cojoc mai călduros.

Iarna vine, e pe drum…

De eşti mare, mititel,

Iarna-i rece şi te-ndeamnă

 Să îmbraci un cojocel.

Doi ochi mari privesc în noapte,

Nu se-aude: vu-vu-vu!

Cad fulgi albi, măşcaţi şi sprinteni!

Iarna a sosit de-acu!

Grivei

de Emilia Plugaru

Din căsuţa sa, Grivei,

Vede cerul înstelat.

E târziu şi lumea toată

La culcare a plecat.

Lui Grivei îi este frică

Să stea singur în căsuţă.

De-ar vrea cerul să-i trimită

Lângă uşă o steluţă…

Zău că nu i-ar mai fi teamă

Niciodată de nimic.

Curajos e, însă-i beznă…

Bezna-l sperie un pic.

Meditând, Grivei adoarme.

Se trezeşte – stele nu-s.

Oare unde, oare unde

Toate stelele s-au dus?

Nici n-a apucat să zică

Că au şi pornit să cadă

Stele albe cu duiumul,

Cu duiumul prin ogradă.

– Ninge! a strigat gânsacul

– Ninge, s-a trezit cocoşul.

– Ninge, a oftat curcanul.

Vom fi toţi cu nasul roşu…

Zi de iarnă

de Emilia Plugaru

Ninge-ncet de la amiază.

Fulgii ca-ntr-o horă zboară.

Iarna-n tronul ei se-aşează.

E o zi frumoasă-afară.

Până-n seară potecuţa

S-a acoperit de nea.

Îmi iau iute săniuţa

Şi pornesc la deal cu ea.

Şi din vârf de potecuţă,

Fericit, pornesc la vale!

Noapte e, dar luminează

Fulgii albi ce-mi ies în cale…

Obosit, spre miezul nopţii,

Iarna o privesc din pat.

Nu mai ninge, Luna plină

Iese mândră din Palat.

Trece printre nori şi vine

La un tei cu braţe-nalte.
 De acolo, mândra Lună,

Văl de-argint trimite-n noapte.

Şi cu ochiu-i de lumină

Spre poteca noastră cată.

Eu îi zic aici să vină,

Ea-mi răspunde: altădată…

Iepurele

de George Topârceanu

Vine iarna de la munte,

Peste ape face punte

Şi pe câmp fără hotar

Parcă presură zahar.

Uite, colo, moş Vasile,

C-un cojoc de zece chile

Şi cu flinta la spinare

A ieşit la vânătoare.

Dintr-un codru, din tufiş,

Iese-un iepure furiş

Şi cum scapă pe cărare…

Fuge ca o arătare…
Flinta face bum! iar moşu

Stă şi-şi freacă nasu roşu,

Şi-nciudat luleaua-şi muşcă;

Iepurele fuge puşcă.

Moşului îi vine-n minte

Ca să-i iasă înainte;

Fuga-n rariştea de tei:

Iepurele e hei-hei!

Ei, ce faci tu, moşulică,

Că n-ai împuşcat nimică?

Du-te-acasă binişor,

Că-i mai bine pe cuptor

Balada călătorului

de George Topârceanu

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.

Fug în urma noastră luminişuri sure

Şi-n singurătatea care ne petrece,

Peste vârf de arbori, asfinţitul rece

Străbătând podoaba crengilor subţiri

Luminează-n aer bolţi de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.

Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.

Se ivesc departe măguri de hotar,

Într-un loc se face drum pustiu de car,

Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării

Pare că sporeşte liniştea-nserării…

Drum de vis! E clipa mutei agonii

Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,

Când singurătatea umbrele-şi arată

Şi departe-n şesuri Ziua alungată

Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,

Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,

Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit

Peste sâni de gheaţă părul despletit.

Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.

Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis…

Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,

Umbre solitare şi necunoscute,

Treci ducând o parte din tristeţea lor,

Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.

Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă

Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,

Singur cu povara cugetului tău

Te cuprind deodată lungi păreri de rău

După-o fericire care întârzie,

După câte n-au fost, dar puteau să fie,

După cele duse pentru totdeauna…

Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna

Luminează somnul unei lumi din basme,

Iar omătul umple noaptea de fantasme.

 O, e-atât de bine când pe drumuri ninse

Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,

Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!

Zilele Babei

de Vasile Alecsandri

Cât au fost iarna de lungă

Au ţinut soarele strâns

Sub al ei cojoc încins,

Crivăţul să nu-l ajungă,

Nici să fie-n faţă nins.

Iară sora ei mezină,

Dochia, l-au îndrăgit

Şi la rându-i a vrăjit

Să atragă-a lui lumină

Lângă sânul ei zbârcit.

Şi sub cortul ei de gheaţă

Unde tremură mereu

Ţine-acum odorul său,

Dulcele izvor de viaţă,

Zâmbetul lui Dumnezeu.

Îl sărută, îl dezmiardă

Ziua, noaptea, neîncetat,

Ca pe-un mire descântat,

Şi se teme să nu-l piardă

De la ochiu-i degerat.

Bietul soare-n fărmecare

Perde lustru-i aurit

Sub răsuflul ei cumplit.

El pe lume nu mai are

Nici apus, nici răsărit.

Iar în lipsa lui, pământul

Zace-n triste amorţiri,

Bântuit de vijelii,

Căci ferească Domnul sfântul

De-ale Babelor iubiri!

La răsuflul lor deodată

Tot ce-i verde, înflorit,

Cade, moare vestejit.

Turba lor e neîmpăcată,

Dorul lor neîmblânzit.

Ele ştiu să-ncurce firul

Feţi-frumoşilor, pe plac.

Ştiu să schimbe pentru leac

Chiar în brustur trandafirul

Şi stigleţu-n liliac…

II

Iată, mări, însă iată

Că-ntr-o zi, spre răsărit,

Mândrul soare au zărit

O frumoasă, vie fată

Pe un plai reînverzit.

Era dulcea Primăvară,

Rumeoară ca un frag,

Scump odor şi lumii drag,

Care-acum ieşise-afară

Dinlăuntrul unui fag.

Brânduşiţă zâmbitoare
Şi cu mersul legănat

Pe sub ceriu-nseninat,

Ea părea aşteptătoare

De un mire mult visat,

Căci pe inima-i fecioară

Purta-n sânu-i mii de flori,

Şi adăsta-n fierbinţi fiori

Să închine-a ei comoară

Împăratului din zori.

Cum o vede, se aprinde

Soarele reîntinerit.

Zboară-n ceriul părăsit

Şi cu razele-i cuprinde

Tânărul odor iubit.

Pe loc, omul reînviază,

Apa curge şopotind,

Cuibul râde, ciripind,

Lumea se dezmormântează

Şi renaşte înflorind.

Iară Baba prin răstoace

Ca o ciumă alergând,

Văietându-se, plângând,

Scutură-ale ei cojoace

Când în ploaie, când ningând.

În bordei, în casă, în şatră

Ea pătrunde şuierând,

Inimile-nfiorând.

Spulberă cenuşa-n vatră,

Apoi iese-n câmp urlând.

III

Ea furtunile stârneşte,

Întinzând pe câmpul gol

Al troienilor nămol.

Prin văzduh o cârâieşte

De corbi negri negrul stol.

Ea din fugă se anină

De sărmanii călători

Îngheţaţi, rătăcitori.

Smulge tufe din tulpină

Şi le-azvârle până-n nori.

Ea pe vite le chirceşte

Şi grăuntele de an

Încolţit îl seacă-n lan,

Şi cocorii rătăceşte

Pe cerescul ocean.

Nouă nopţi şi nouă zile

Din suspin ea naşte vânt

Şi blesteme din cuvânt,

Vrând pe orişice copile

Să le-ascundă sub pământ.

Lumea tremură şi zice:

„Babă, streche de dor!

Duce-te-ai într-un picior

Valvârtej de pe aice

Până-n iadul arzător!

Duce-te-ai în cale oarbă

Alungată de-un cocoş,

Până-n fund la Mărul-Roş,

Şi pământul să te soarbă

Fără giulgiu, fără coş!”

 Baba cată sus, la soare,

Ea îl vede zâmbitor

Lângă scumpul ei odor.

Ţipă, cade-n loc şi moare

Până la anul viitor!

Veselie, reînviere!

Mugurii se dezvelesc.

Gândăceii se ivesc.

Roiurile-adună miere,

Inimile se pândesc!

„Noapte de iarnă” – George Topârceanu

Cad din cer mărgăritare

Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare

În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă

Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare –
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, –
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi…

Şi din valul de zăpadă,

Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit –
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, –

Pare-nduioşat acum…
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streşini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute

Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
„Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece…
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”

Glasul, înecat, se curmă.

Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

„Fulg” – Nicolae Labiș

Desfrunzit și prea bătrân,

Tremură de frig gorunul.
Au căzut și-ntâii fulgi
Și l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,

Floarea mică și rotundă
S-a topit și a murit –
O minune de-o secundă.

M-am întors înduioșat

Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu și nu mai este.
-“Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolții tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniștit,

Răsucindu-te cu ură,
Ți-a mânat către pământ
Prea gingașa ta făptură?

Și de vreme ce sosiși,
Pentru ce-ai dat morții vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?”

Dar în vreme ce scriam

Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna și întruna.

Iar când ochii mi-am-nălțat,

Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.

Noapte de iarna - Autor: Otilia Cazimir

Luna plină-a răsărit,

Sus pe deal s-a odihnit,
Şi pe cerul ca oglinda
A pornit-o cu colinda.

Iar in calea ei senină,

Cate-o stea se dă pe gheată
insemnand o dungă lină
Şi subţire, ca o aţă
De lumină.

Ninse, dealurile dorm.

Doar oraşul, alb sub lună,
Geme, zbarnaie şi sună
Ca un contrabas enorm.

Pictură de iarnă

de Adrian Păunescu

Sânt pictori, în cer, care lasă

Culorile lor să mai cadă

Pe-aci, pe pământ, pe acasă,

Şi asta se cheamă zăpadă.

Sub bârne albastre-celeste

Lumina privirii tresare,

Când strigătul nostru mai este

Zidit într-o sfântă ninsoare.

Mai vindem din fumul năpraznic

Al zilnicei noastre redute

Un bon de intrare la praznic

Când ninge din stelele mute.

Ninsoarea e-aproape abstractă,

Atâta-i de sfântă şi mare,

Că tronuri sub regi se cotractă

În sinucigaşa ninsoare.

Dar, domnule pictor al iernii,

Ce rar te arăţi de o vreme

Şi noi te rugăm cu vecernii

Şi noi îţi trimitem poeme.

Pe fiece fulg se citeşte

Un chip de bărbat sau femeie

Şi unele cad îngereşte

Şi loc îşi găsesc în muzee.

Iarna

Cornelia Georgescu

Iar e iarnă, frig şi ger,

Veşmânt alb e peste tot;
Înnorat e-albastrul cer,
Prin zăpadă mergi-înot.

Mici cristale de zăpadă

Cad într-una, fac grămadă,
Straie albe să aştearnă
Lunga şi geroasa iarnă.

Săniuţele zglobii
Duc la vale pe copii;
Omuleţii de zăpadă
Se înghesuie să-i vadă.
Moş Crăciun aduce-n dar
Brad frumos împodobit;
Sărbătoare este iar,
Chiar şi anul s-a-nnoit.

Iarna vine, iarna trece

Chiar dacă afară-i rece,
De eşti împăcat cu tine
În suflet ţi-e cald şi bine.