Sunteți pe pagina 1din 12

Starea civilă a clerului în tradiţia răsăriteană

Onorată asistenţă, dragi colegi,

Întrucât este pentru prima dată cand particip la o conferinţă din postura de vorbitor, ţin să
mulţumesc ostenitorilor aflaţi sub îndrumarea Parintelui Lucian Filip pentru iniţiativa de a
organiza acest eveniment. Pe această cale ţin să aduc un gând de recunoştinţă celor ce au
contribuit direct sau indirect la pregătirea mea teologică şi la formarea caracterului moral.

Tema pe care o voi aborda reprezintă doar un capitol din lucrarea Evoluţia reglementărilor
privind starea civilă a clerului, lucrare cu care îmi propun să încununez studiile celor doi ani de
master. Nu mi-am propus o prezentare exhaustivă care să epuizeze subiectul, pentru acesta am
avea nevoie de o întreagă echipă de cercetare care să deschidă un şantier teoretic şi empiric
asupra temei ce vizează evoluţia reglementărilor privind starea civilă a clerului începând cu
primele secole creştine şi până astăzi. În ceea ce mă priveşte voi încerca să prezint cum au
evoluat reglementările privind starea civilă a clerului pornind de la tradiţia apostolică,
continuând cu reglementările ce se regăsesc în Sfânta Scriptură, la Sfinţii Părinţi şi scriitori
bisericeşti, urmând ca la final să prezint pe scurt cum este văzută problematica stării civile a
clerului în lumina sfintelor canoane.

Explicaţii terminologice
În vorbirea curentă, prin stare civilă se înţelege de regulă starea unei persoane raportată la
actul căsătoriei. În acest înţeles, starea civilă a unui om poate fi de: necăsătorit, căsătorit,
divorţat, văduv.

Însă din punct de vedere juridic, starea civilă a unei persoane este definită ca fiind
„dreptul subiectiv al persoanei fizice de a se individualiza în familie şi societate, prin calităţile
sale personale, de care se leagă anumite efecte juridice”1. Astfel, pentru determinarea stării civile
a unei persoane, elementele cele mai importante le reprezintă „calitatea de persoană liberă şi
conştientă, care se poate afla, fie în stare de minorat, fie în stare de majorat, în stare de tutelă sau
de curatelă, apoi în situaţia de membru al unei familii sau de a nu fi membru al nici unei familii,

1
Romul Petru VONICA, Introducere generală în drept, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 479.
apoi în situaţia de a fi căsătorit sau necăsătorit, căsătorit a doua oară, a treia oară etc., divorţat,
văduv, dat dispărut, declarat mort”2.
Aşadar, starea unei persoane în raport cu căsătoria este doar unul din elementele care
definesc starea civilă. Cu toate acestea, în lucrarea de faţă, noţiunea va fi folosită în înţelesul ei
din limbajul obişnuit.

1. Starea civilă a clericilor în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi şi


scriitori bisericeşti
După Înălţarea Mântuitorului şi Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli, începându-şi
activitatea de propovăduire a Evangheliei, au lăsat în comunităţile formate de ei oameni aleşi pe
care îi consacrau slujirii lui Dumnezeu, cu rolul de a conduce aceste comunităţi, de a le învăţa în
continuare şi de a le sfinţi viaţa. Astfel, ia naştere ierarhia bisericească cu cele trei trepte ale
hirotoniei: episcop, preot şi diacon. Toate aceste trei trepte sunt instituite din vremea Sfinţilor
Apostoli şi, deşi a existat un timp confuzia de nume între preot şi episcop, spre sfârşitul veacului
apostolic datoriile specifice celor două trepte erau cunoscute creştinilor, făcând distincţie între
slujitorii din treapta de mijloc şi cei din treapta cea mai înaltă3.
Încă din acea epocă cel ce se hirotonea trebuia să îndeplinească diferite condiţii, una dintre
ele fiind ca persoana respectivă să aibă o viaţă morală. Moralitatea vieţii unei persoane putea fi
apreciată privind starea civilă, ţinând cont de faptul că societatea contemporană începuturilor
creştinismului era una în care familia era desconsiderată, desfrâul fiind prezent peste tot, fără a fi
combătut. Or menirea creştinismului era de a oferi un model de viaţă morală, redând familiei
importanţa ce i se cuvenea în sânul societăţii. Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească clericii, spune că „se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără prihană,
bărbat al unei singure femei” (I Tim. 3, 2), apoi „diaconii să fie bărbaţi ai unei singure femei…”
(I Tim. 3, 12). La fel îi spune lui Tit: „de este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având
fii credincioşi” (Tit 1, 6), pe acela îl poate rândui preot. Pe de altă parte, din Evanghelia după
Matei aflăm că Sfântul Apostol Petru era căsătorit, întrucât Mântuitorul îi vindecă soacra
cuprinsă de friguri (Matei 8, 14-15), iar în Faptele Apostolilor aflăm că Sfântul Filip, unul din
cei şapte diaconi, avea „patru fiice, fecioare, care prooroceau” (Fapte 21, 9).

2
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, vol. al II-lea, p. 57.
3
Iustin MOISESCU, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova,
1955, p. 48-49.
Totodată, însă, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne prezintă exemple de apostoli şi
ucenici ai acestora care erau necăsătoriţi. Aşadar, în perioada de început a Bisericii creştine „nu
se ţinea seama dacă un cleric era căsătorit sau nu, ceea ce avea însemnătate era cinstea cu care
era împodobită acea persoană”4.
Căsătoria clericilor, din toate treptele, în epoca primară era privită ca un lucru obişnuit,
Biserica recunoscând totdeauna că „persoanele clericale pot trăi în căsătorie legitimă” învăţătură
bazată pe Sfânta Scriptură şi pe tradiţia timpurilor primare5.
Dacă însă acest lucru apare ca fiind normal, Sfântul Pavel, deşi spune ca episcopul sa fie
bărbat al unei singure femei, totuşi laudă pe cei care se consacră cu totul Bisericii lui
Dumnezeu6, opunând fecioria (al cărei elogiu îl face în Epistola I către Corinteni) desfrânării
care era prezentă în lumea păgână contemporană începuturilor creştinismului. Cu timpul, mai
ales după apariţia monahismului, avea să se susţină, la diferite nivele, obligativitatea celibatului
clericilor, pentru ca ei să se poată concentra exclusiv asupra problemelor Bisericii. Dar această
concepţie avea să ia forme contrare învăţăturii ortodoxe, ajungându-se până la denigrarea Tainei
Căsătoriei. Biserica, urmând învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, corectează aceste
concepţii, arătând că ele nu corespund spiritului creştin.
Recomandarea fecioriei de către Sfântul Apostol Pavel are valoare de sfat şi nu de
poruncă. Unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, urmând marelui Apostol, socotesc pe preoţii
necăsătoriţi „aleşi între aleşi” (Clement Alexandrinul)7. Origen, însă, adoptă o poziţie radicală,
spunând că „nu se cuvine unui preot desăvârşit să aibă relaţii cu femei”8. Părerea marelui scriitor
bisericesc nu este, însă, normativă în ceea ce priveşte căsătoria clericilor, iar istoria primelor
veacuri creştine prezintă numeroşi preoţi căsătoriţi, îndeplinându-şi cu conştiinciozitate
misiunea, unii dându-şi chiar viaţa pentru dreapta credinţă. Un astfel de exemplu este preotul
daco-roman Montanus, martirizat împreuna cu soţia sa Maxima în timpul lui Diocleţian9. Acest
preot îşi dă viaţa împreună cu soţia sa, arătând că nunta nu poate fi o piedică în calea desăvârşirii,

4
Arhimandrit Zosima TÂRÂLĂ şi Ic. Stavr. Haralambie POPESCU, Pidalion, Institutul de Arte Grafice
„Speranţa”, Bucureşti, 1933, tâlcuire la canonul 5 apostolic, p. 21.
5
Dr. Nicodim MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, traducere de Uroş Kovincici şi Dr. Nicolae Popovici,
Tipografia Diecezană, Arad, 1930, vol. I, partea I, p. 187.
6
Arhim. Zosima TÂRÂLĂ şi Ic. Stavr. Haralambie POPESCU, Pidalion, p. 21.
7
A. P. LEBEDEV, Preoţimea veche a Bisericii universale, Moscova, 1905, p. 138, apud Drd. Jan RUSIN, „Starea
civilă a preoţilor şi diaconilor după sfintele canoane”, în S.T., nr. 5-6/1973, p. 389.
8
A. P. LEBEDEV, Preoţimea veche…, p. 136, apud Drd. Jan RUSIN, „Starea civilă a preoţilor...”, p. 389.
9
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a V-a, Editura „Sophia”, Bucureşti,
2000, p. 26.
ci, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nunta este sfântă, iar cel căsătorit poate sta şi
înaintea Sfintei Mese”10, îndeplinându-şi cu conştiinciozitate îndatoririle rezultate din
consacrarea sa ca slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, fiind dispus să se jertfească pe altarul
credinţei.
Aşadar, în primele veacuri ale creştinismului persoanele ce alcătuiau clerul erau libere să
opteze pentru a fi căsătoriţi sau pentru a trăi în starea de celibat. Pentru cei care alegeau să se
căsătorească, în Biserica primelor veacuri nu a existat o normă generală asupra momentului
încheierii căsătoriei în raport cu hirotonirea. Deşi de la o vreme s-a impus ca obicei săvârşirea
căsătoriei înainte de hirotonire, acest obicei ia forma unei norme generale abia prin secolele III-
IV, prin canonul 26 apostolic11, care prevede că „dintre cei care au intrat în cler neînsuraţi,
orânduim că se pot căsători numai citeţii şi psalţii (cântăreţii), care vor” 12. Deci acest canon arată
clar că, până la pronunţarea lui, clericii erau liberi să se căsătorească sau să trăiască celibi şi
totodată erau liberi să se căsătorească înainte sau după hirotonire. Pronunţarea lui, care vizează
interzicerea căsătoriei după hirotonire, constituie impunerea ca normă a obiceiului, fără a avea un
temei dogmatic, ci doar unul moral, acela de „a nu-i expune pe clerici nici la păcat, nici la
vătămăre”13.
Odată cu dezvoltarea creştinismului aveau să apară norme generale în legătura cu toate
aspectele vieţii creştine, inclusiv în ceea ce priveşte starea civilă a clericilor. Astfel de norme,
aplicabile întregii Bisericii, aveau să fie socotite canoanele numite apostolice, canoanele Sfinţilor
Părinţi, canoanele unor sinoade locale, şi, mai ales, canoanele sinoadelor ecumenice, sinoade a
căror întrunire devine posibilă începând cu secolul IV, când, prin edictul de la Milan,
creştinismul devine „religia licita”.

2. Starea civilă a clericilor în sfintele canoane


Canoanele apostolice, canoanele sinoadelor ecumenice, ale unor sinoade locale şi ale
unor Sfinţi Părinţi (care toate la un loc alcătuiesc colecţia canonică fundamentală a Bisericii
Ortodoxe) tratează diferit problemele apărute la un moment dat în Biserică şi oferă soluţii în
conformitate cu învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. În ceea ce priveşte starea civilă a

10
P. G., LXII, 669-670 apud Drd. Jan RUSIN, „Starea civilă a preoţilor...”, p. 390.
11
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. al II-lea, p. 59.
12
Textul canoanelor îl vom cita după Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi
comentarii, Ediţia a III-a îmbunătăţită, Ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă, Sibiu, 2005.
13
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele..., p. 23
clericilor, canoanele ce tratează această chestiune reglementează diferite aspecte ale problemei,
unele fiind clar menţionate, altele deducându-se din textul respectivelor canoane. Potrivit
normelor canonice, viaţa familială şi însăşi căsătoria clericilor se deosebesc oarecum de ale
oamenilor obişnuiţi, cerându-se o mai mare exigenţă din punct de vedere moral14.
a. Admisibilitatea căsătoriei clericilor
Unul din aspectele stării civile a clericilor este constituit de admisibilitatea din punct de
vedere canonic a căsătoriei clericilor. Astfel, toate canoanele care vorbesc despre căsătoria
clericilor ca despre un lucru normal recunosc implicit legalitatea acesteia.
Canonul 5 apostolic interzice clericilor să-şi părăsească soţiile pe motiv de evlavie:
„Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-şi alunge soţia pe motiv (pretext) de evlavie. Iar
dacă ar alunga-o să se afurisească şi stăruind (rămânând neînduplecat) să se caterisească”.
„Canonul prezent publică cu toată rigoarea legalitatea căsătoriei episcopului, presbiterului,
diaconului şi a celorlalţi clerici”15. Apariţia acestui canon a fost determinată de părerea unora din
acea vreme că ar fi lucru necurat căsătoria, mai ales în cazul clericilor16. Acest canon prevede
pedeapsa afurisirii („îndepărtarea sau oprirea de la slujirea preoţească”17 în acest caz) sau a
caterisirii (îndepărtarea definitivă din cler) în cazul în care se persistă în păcat. Ambele pedepse
au menirea de a „constrânge sau determina pe vinovat la îndreptare, la revenirea lui în starea
iniţială de bun creştin şi slujitor al Sfântului Altar şi de cetăţean vrednic al societăţii în care
trăieşte”18, căci necinstirea căsătoriei contravine atât învăţăturii creştine cât şi bunei orânduiri a
societăţii civile, în care familia ocupă locul principal.
Un alt canon ce prevede legalitatea căsătoriei preoţilor este canonul 51 apostolic: „Dacă
vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc, se ţine departe
(s-ar abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu
vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om ci
hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se depărteze din Biserică
(să se afurisească). Asemenea şi laicul”.

14
Eugen C. MARINA, „Despre preoţi şi diaconi după sfintele canoane”, în B.O.R. nr. 11-12/1965, p. 1073.
15
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, p. 187.
16
Ibidem.
17
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele..., p. 11.
18
Magistrand MUNTEANU Alex. Armand, „Pedepse aplicate clericilor de către Biserică”, în B.O.R. nr. 9-10/1961,
p. 901.
Aşadar, acest canon arată că a socoti nunta spurcată înseamnă a huli felul în care
Dumnezeu l-a creat pe om, bărbat şi femeie, socotind că nu este bine să fie omul singur. Canonul
combate ereziile gnostice, care socoteau „lucru păcătos şi neplăcut înaintea lui Dumnezeu […] a
se căsători, a mânca carne şi a bea vin ”19 şi învăţau că materia este absolut rea, fiind creaţia
diavolului.20 Este de remarcat, însă, că acest canon socoteşte căsătoria clericilor, din toate cele
trei trepte, ca fiind un lucru absolut normal, condamnând chiar abţinerea de la căsătorie pentru
alte motive decât pentru înfrânarea înţelesă după concepţia creştină.
Legalitatea căsătoriei persoanelor clericale a fost abordată şi la Sinodul I Ecumenic,
atunci când unii participanţi „au propus să se dea o dispoziţie, conform căreia să se interzică
tuturor persoanelor sacerdotale de la ipodiaconi în sus de a trăi viaţa conjugală”21. Relatând
acest episod istoricul bisericesc Socrate spune că „unor episcopi le-a trecut prin minte să
introducă o lege nouă. S-a propus adică să se interzică episcopilor, presbiterilor şi diaconilor
căsătoriţi orice legături conjugale după hirotonie”22. Sinodul, însă, a respins această propunere şi
părerea majorităţii a fost exprimată de episcopul Pafnutie din Tebaida: „nu trebuie a impune
clericilor şi persoanelor sacerdotale acest jug greu, deoarece viaţa conjugală este onorabilă şi
patul conjugal este nepătat, iar în urma rigorii exagerate Biserica va avea pagubă mai mare; afară
de aceea nu oricine se poate supune unei legi de înfrânare atât de stricte şi uşor se poate întâmpla
ca pe această cale să se expună pericolului castitatea multor femei. Legătura dintre soţ şi soţie
legală este castitatea adevărată”23. Deci Sinodul I Ecumenic luând în discuţie problema căsătoriei
clericilor, admite, prin glasul episcopului Pafnutie (a cărui autoritate este cu atât mai mare cu cât
era cunoscut pentru înfrânarea sa, neavând niciodată relaţii cu femei, călugărit fiind din
tinereţe24), legalitatea acesteia, lăsând fiecăruia posibilitatea de a se căsători sau de a trăi în
înfrânare.
Canonul 4 al sinodului local de la Gangra pedepseşte pe acei care vor socoti că este
nevrednic preotul care este însurat: „Dacă cineva ar afirma că nu se cuvine a primi cuminecătura
de la un presbiter însurat, când liturghiseşte acesta, să fie anatema.”

19
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, p. 266.
20
Ibidem, p. 267.
21
Ibidem, vol. I, partea a II-a, p. 11.
22
„Căsătoria preoţilor”, în M.B. nr. 11-12/1965, p. 775.
23
SOCRATE, Hist. eccl. I, 11, apud Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea a II-a, p. 11.
24
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol I, partea a II-a, p. 12.
Sinodul condamnă, astfel, pe eustaţieni, care socoteau nunta ca fiind un lucru păcătos,
trebuind evitată, mai ales de către clerici. Astfel se apără curăţia nunţii în general şi a clericilor în
particular 25.
Legalitatea căsătoriei slujitorilor bisericeşti a fost întărită şi de către canonul 13 al
Sinodului Trulan, combătând tendinţa existentă în Biserica Apusului de a se impune celibatul ca
normă pentru cei ce voiau să fie hirotoniţi. Canonul 6 al aceluiaşi sinod confirmă dreptul
clericilor de a se căsători cu condiţia de a o face înainte de hirotonire: „Dacă, însă, ar voi cineva
dintre cei ce urmează a intra în cler să se lege cu o femeie prin căsătorie după lege (legală), să
facă acest lucru înainte de hirotonirea întru ipodiacon, sau întru diacon, sau întru presbiter”.
Aşadar, sfintele canoane recunosc dreptul clericilor de a alege între viaţa conjugală şi
înfrânare, arătând că vieţuirea în căsătorie este binecuvântată de Dumnezeu, iar Taina Hirotoniei
nu exclude Taina Nunţii, permiţându-se celor hirotoniţi să aibă soţie. „Chibzuind în înţelepciunea
sa cu simţul realităţilor, al prevederii şi al răspunderii morale, Biserica a îngăduit preoţilor
căsătoria. Fără să interzică celibatul şi preţuind rostul castităţii pentru cei dornici de asceză, ea a
statornicit în chip canonic dreptul preotului la căsătorie şi familie”26.
b. Momentul săvârşirii căsătoriei în raport cu momentul hirotoniei
În primele trei secole creştine nu exista o regulă generală care să reglementeze momentul
căsătoriei raportat la momentul primirii Tainei Hirotoniei, existând posibilitatea ca prima să se
săvârşească înainte sau după săvârşirea celei de-a doua Sfinte Taine. Cu toate acestea însă, în
practică a început să se stabilească obiceiul ca Taina Căsătoriei să preceadă Taina Hirotoniei.
Acest obicei avea să se transforme în regulă generală pentru întreaga Biserică, lucru arătat de
textele mai multor canoane.
Astfel, canonul 26 apostolic spune că: „dintre cei care au intrat în cler neînsuraţi,
orânduim că se pot căsători numai citeţii şi psalţii (cântăreţii) care vor”.
Aşadar episcopii, preoţii, diaconii şi chiar ipodiaconii nu se mai pot căsători după intrarea lor în
acea stare prin hirotonire sau chiar prin hirotesie (în cazul ipodiaconilor). Nicodim Milaş explică
astfel acest canon: „Deşi căsătoria nu este un lucru necurat şi nu vatăma poziţia de cleric
(canonul 5 şi 51 apostolic), totuşi ar fi ciudat şi cu totul necorespunzător ca cel ce s-a legat de
Hristos şi de Biserica Lui prin Taina Preoţiei, fiind necăsătorit şi în virginitate, mai apoi din nou

25
Ibidem, vol I, partea I, p. 42.
26
Prof. Teodor M. POPESCU, „Familia preotului...”, p. 423.
să intre cu lumea în relaţii prin legături trupeşti”27. Totuşi acest canon este motivat doar de
considerente morale şi nu dogmatice, din dorinţa de a-i feri pe clerici de păcat. Starea harică pe
care o dobândeşte cineva prin hirotonire nu poate zădărnici eficienţa Tainei Cununiei, dacă
aceasta se administrează celui hirotonit28, hirotonia neconstituind o piedică de natură dogmatică
în calea căsătoriei29. Interesant este faptul că acest canon nu prevede o pedeapsă pentru cei ce s-
ar abate de la prevederile lui, pedeapsă care de altfel nu ar avea pe ce să se întemeieze30.
Spre deosebire de canonul 26 apostolic, canonul 10 al sinodului local de la Ancira (314)
spune că: „Toţi cei ce sunt puşi diaconi, dacă chiar la punerea lor au mărturisit şi au zis că trebuie
să se însoare, fiindcă nu pot rămâne aşa, aceştia însurându-se după aceasta, să rămână în slujbă
pentru că li s-a dat voie de către episcop. Dacă însă oarecare tăcând şi primindu-se la hirotonie cu
condiţia să rămână aşa, dar după aceea s-a însurat, să înceteze din diaconie”. Diaconii puteau
astfel să se căsătorească şi după hirotonie, cu condiţia să precizeze la momentul hirotoniei că
intenţionează acest lucru. Nicodim Milaş, în comentariul de la acest canon, spune că practica
Bisericii Galatiei (a cărei capitală era Ancira) este contrară practicii canonice a tuturor celorlalte
biserici din primele veacuri şi că „nu se ştie de unde a venit acest obiceiu în Biserica Galatiei”,
care trebuie socotit „ca o abatere locală de la canonul 26 apostolic”31. Totuşi, tot el adaugă că şi
alte biserici urmau această practică32. Un motiv posibil al acestei practici ar fi faptul că „în
veacurile primare se întâmpla că unele persoane tinere erau hirotonite împotriva voinţei lor şi că
aceste persoane tinere contractau căsătorie şi după hirotonie ”33.
Canonul 6 al sinodului Trulan întăreşte hotărârea canonului 26 apostolic: „De vreme ce s-
a zis în canoanele apostolice că dintre cei care au fost înaintaţi (introduşi) în cler necăsătoriţi,
numai citeţii şi cântăreţii să se căsătorească (se pot căsători), şi noi păzind (observând) acest
lucru (această hotărâre) orânduim ca, de acum înainte, în nici un chip ipodiaconul, sau diaconul,
sau presbiterul să nu aibă îngăduinţă a încheia (să-şi încheie) însoţire de căsătorie după hirotonia
lui. Iar cine ar îndrăzni să facă acest lucru să se caterisească. Dacă, însă, ar voi cineva, dintre cei
ce urmează a intra in cler, să se lege cu o femeie prin căsătorie după lege (legală), să se facă acest
lucru înainte de hirotonia întru ipodiacon, sau întru diacon, sau întru presbiter”. Canonul prevede
27
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, p. 225.
28
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele..., nota 10 la canonul 26 apostolic, p. 23.
29
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox..., vol. al II-lea, p. 59.
30
Ibidem.
31
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. al II-lea, partea I, p. 12.
32
Ibidem, p. 13.
33
Ibidem, vol. I, partea a II-a, p. 324.
pedeapsa caterisirii pentru clericul care s-ar căsători după hirotonie, completându-se astfel
canonul 26 apostolic. Faptul că sinodul Trulan (care enumeră în canonul al doilea canoanele cu
valoare universală, reluându-le şi completându-le apoi pe cele mai importante în vederea
asigurării unei practici uniforme) pronunţă acest canon dovedeşte că exista obiceiul de a
contracta căsătoria după hirotonie, impunându-se astfel necesitatea pronunţării unei hotărâri de
către un sinod ecumenic, în sensul interzicerii acestei practici34.
Nicodim Milaş socoteşte că acest canon abrogă canonul 10 al sinodului Ancira, întrucât
acest canon fusese urmat de diferite biserici producând dezordine, încât Sfântul Epifanie,
Patriarh al Constantinopolului (520-535), cere intervenţia autorităţii civile pentru restabilirea
ordinei. În acest sens împăratul Iustinian dă o lege la 18 octombrie 350 prin care proclamă
obligativitatea respectării de către toţi a canonului 26 apostolic. Această lege este întărită mai
apoi de 3 novele (VI, XXII şi CXXIII). Ultima prevede că presbiterul, diaconul sau ipodiaconul
care se va însura după hirotonie să fie exclus din cler şi să fie predat autorităţii civile din
localitatea în care a fost cleric35. Mai târziu în Nearale (titlu IX, capitolul 28) patriarhul Fotie
spune: „cel ce hirotoniseşte va întreba pe cel neînsurat dacă va petrece în curăţie şi-n întreaga
înţelepciune, şi să se scoată din episcopie acela care va da voie diaconului sau ipodiaconului să
se căsătorească după hirotonire”36. Însă, prin secolele lX - X practica de a se încheia căsătoria
după hirotonire mai era încă frecventă, fapt dovedit de Novela 3 a lui Leon Filozoful, care
permitea clericilor să se căsătorescă în decurs de 2 ani după hirotonie37. O altă novelă a aceluiaşi
împărat prelungea acest termen până la 10 ani (Sintagma ateniană VI, 153)38. Zonara, comentând
canonul 26 apostolic, arată că în vremea sa (secolul XI-XII) presbiterii, diaconii şi ipodiaconii
erau întrebaţi înainte de hirotonie (hirotesie) dacă doresc să se căsătorească, în cazul în care
doreau, fiind îndrumaţi să o facă înainte de hirotonie (hirotesie); dacă totuşi se căsătoreau după
hirotonie erau caterisiţi39.
Pe de altă parte, sfintele canoane (14 Trulan, 11 Neocezareea, 16 Cartagina) stabilesc ca
vârstă canonică pentru hirotonirea întru episcop şi preot cea de minim 30 de ani, iar pentru
hirotonirea întru diacon de minim 25 de ani. Cu toate că în practica bisericească această limită a

34
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele..., p. 116.
35
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe , vol. I, partea a II-a, p. 322-323.
36
Arhim. Zosima TÂRÂLĂ şi Ic. Stavr. Haralambie POPESCU , Pidalion, tâlcuire la canonul 5 apostolic, p. 23.
37
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele..., p. 117.
38
Ibidem.
39
Ibidem, p. 23.
scăzut, este de remarcat faptul că în condiţiile în care s-ar respecta aceste canoane, candidatul la
hirotonire ar fi la o vârstă suficient de matură pentru a opta înainte de hirotonire pentru o anumită
stare (căsătorit, celib, monah), dobândind până la acea vârstă o anumită cunoaştere de sine şi
conştientizând greutăţile fiecărei stări.
Am văzut, aşadar, că sfintele canoane prevăd ca Taina Cununiei să se săvârşească în
cazul candidaţilor la hirotonie înainte ca aceştia să intre în cler. Deşi Taina Hirotoniei nu
constituie impediment de natură dogmatică pentru căsătoria celui hirotonit, totuşi, din motive de
ordin moral şi disciplinar, sfintele canoane opresc căsătoria celor ce deja sunt clerici. În legătură
cu acest lucru este şi problema căsătoriei clericilor văduvi sau divorţaţi, problemă dezbătută,
însă, pe larg în alt capitol.
c. Condiţii în legătură cu căsătoria, pe care trebuie să le îndeplinească
cel ce vrea să fie hirotonit
Dată fiind importanţa misiunii clericilor, acestora li s-au impus măsuri suplimentare
legate de căsătorie pentru a putea fi admişi în cler.
Astfel, cel ce dorea să devină cleric era dator, încă din primele secole, să facă dovada
unei vieţuiri morale exemplare, atât a lui cât şi a viitoarei sale consoarte, deoarece „fiinţa prin
care Dumnezeu împărtăşeşte muritorilor darul Său de sus, trebuie să fie fără defecte fizice şi fără
scăderi morale”40. Pe de altă parte, „preotul, întrupând în persoana lui toate năzuinţele noastre
spre binele suprem, el trebuie să fie expresiunea celei mai desăvârşite curăţenii sufleteşti şi
trupeşti. A fi fără prihană, a se găsi pe o treaptă mai înaltă a vieţii în lupta de întrecere spre bine,
a tinde spre o viaţa mai pură, a realiza o existenţă deosebită de a celorlalţi muritori, pentru care el
trebuie să fie icoană şi îndemn, iată raţiunea de a fi a preotului”41. Pentru ca acest ideal de
existenţă a clericului să fie transpus în realitate, canonul 18 apostolic prevede ca acei ce doresc
să devină clerici să contracteze căsătoria numai cu fecioare: „Cel ce a luat în căsătorie văduvă
sau lepădată (alungată) sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţă) nu
poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului (din catalogul
stării preoţeşti)”. Acelaşi lucru îl prevede şi canonul 8 al sinodului de la Neocezareea (315): „de
se va vădi în public că soţia cuiva care este laic a comis adulter, unul ca acela nu poate veni în
slujba preoţească [...]”. Comentând canonul 18 apostolic, Nicodim Milaş spune că acesta derivă

40
Pr. C. DRON, Canoanele- text şi interpretare, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1932, vol. I, p. 75.
41
Ibidem.
din dreptul divin, arătând că în Vechiul Testament se prevedea ca „femeia ce o va lua” arhiereul
„să fie fecioară” (Lev. 21, 14)42. Arătând că „cel ce se lipşte de desfrânată este un singur trup cu
ea” (I Cor. 6, 16 ) acelaşi canonist precizează ca „după cum preotul trebuie să fie model întru
toate, tot aşa trebuie să fie şi tovaraşa sa de viaţă, soţia sa legitimă, care trebuie să aibă influenţă,
întocmai ca şi preotul, asupra vieţii sociale şi familiale a celorlaţi credincioşi”43.
Grija Sfinţilor Părinţi vizavi de calităţile morale ale viitoarei preotese dovedeşte rolul
important pe care aceasta îl joacă în activitatea misionară a preotului. În ziua de astăzi este din ce
în ce mai necesară conştientizarea importanţei acestui rol reflectată în alegerea consoartei de
către viitorii clerici (preoţi şi diaconi). În acest demers sunt esenţiale „experienţa duhovnicului,
puterea lui de pătrundere şi definire a situaţiei fiecărui caz în contextul momentului respectiv şi
sfatul lui pertinent”44, duhovnicul fiind persoana cea mai indicată în a-l îndruma pe viitorul preot
sau diacon. De altfel, respectarea şi înţelegerea scopului acestor canoane (18 apostolic, 8
Neocezareea) garantează viitorului slujitor atât un ajutor de nădejde, în persoana soţiei, cât şi
pacea sufletească necesară în ducerea la bun sfârşit a activităţii pastorale.
O altă prevedere canonică este aceea de a se interzice celor căsătoriţi de două ori după
botez să devină clerici. În acest sens se pronunţă canonul 17 apostolic şi 3 Trulan: „Cel care s-a
legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină (ţiitoare), nu poate să fie episcop
sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului (din catalogul stării
preoţeşti)”. Nicodim Milaş socoteşte ca temei al acestei dispoziţii concepţia Sfântului Pavel că
clericul trebuie să fie „bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3, 2-13; Tit 1, 5-6)45, cu toate că
textele în cauză suportă şi alte interpretări (mai pe larg vom vorbi la capitolul despre
recăsătorirea clericilor). Oricum, canoanele amintite adaugă o altă condiţie pe care trebuie să o
îndeplinească cel ce urmează să devină cleric, condiţie motivată de faptul că Biserica îngăduie
prin iconomie căsătoria a II-a şi a III-a (acestea fiind excepţii de la regulă).
O altă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească viitorul cleric este aceea de a contracta
o căsătorie legiuită (canonul 19 apostolic). Sfinţii Părinţi prevăd pedeapsa opririi de a sluji cele
sfinte pentru clericul care din neştiinţă a contractat o căsătorie ilegală (27 Sfântul Vasile cel
Mare, 26 Trulan): „În privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns la nuntă nelegiuită, am

42
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, p. 217.
43
Ibidem, p. 208.
44
Pr. Prof. Ion BUGA, Pastorala. Calea Preotului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sfântul Gheorghe-
Vechi, Bucureşti, 1999, p.130.
45
Dr. N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol I, partea I, p. 215.
hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte
lucruri să se reţină” (canonul 27, Sfântul Vasile cel Mare). Prin nuntă nelegiuită se înţelege
încălcarea unei reguli şi încheierea căsătoriei în situaţia în care există un oarecare impediment
pentru aceasta. Rigoarea acestor canoane este motivată de faptul că slujba preotului de a săvârşi
Sfintele Taine şi „de a mijloci altora sfinţenia sau harul mântuitor” necesită „deplină curăţenie
sufletească şi trupească, care nu poate exista în căsătoria ilegală”46.
Acelaşi este de altfel motivul pentru toate condiţiile speciale pe care trebuie să le
îndeplinească viitorul cleric în legătură cu încheierea căsătoriei.

Susţinător: Vasiliu Iulian Cătălin

46
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele…, p.403.