Criticismul junimist

În studiul „Contradicția lui Maiorescu”, Nicolae Manolescu observă că istoria culturii române
cunoaște(...) câteva mari vocații ale începutului și niciun început indiscutabil. Astfel, de la cronicari la
Miron Costin ori la Cantemir sau la Școala Ardeleană până la pașoptiști, civilizația și cultura română a fost
tot timpul reîntemeiată. Toate figurile importante de cărturarii români simțeau, cumva, o datorie profundă de
a-și reconfirma statornicia culturii naționale, însă neîncrederea într-un început absolut i-a determinat pe toți
să o ia de fiecare dată, de la capăt.
Tot despre o vocație de a începe se poate vorbi și în cazul lui Titu Maiorescu, criticul-mentor de la
Junimea. Numai că spre deosebire de predecesorii lui, acesta deține două calități fundamentale moderne:
simțul critic și spiritul polemic. Pe de-o parte, mentorul Junimii introdus exigența în literatură, critica
maioresciană impunând atât selecția valorii de nonvaloare, cât și promovarea unui canon reieșit din
respectiva selecție. Pe de altă parte, Titu Maiorescu nu se grăbește să întemeieze noua cultură, până ce nu
denunță cu vehemență vițiul radical al celei vechi. Polemica sa, așadar, se constituie în doi timpi, criticul
tinzând către un grad zero al culturii,punct esențial pentru ca reconstrucția să fie eficientă. Căci, după cum
rezultă din exemplara sinteză polemică intitulată „În contra direcției de astăzi în cultura română” (1868),
Titu Maiorescu nu acuză numai lipsa unui fond real în cazul imitațiilor provenite din Occident, ci, dincolo
de aceasta, afirmă că „vițiul radical în toată direcția de astăzi a culturei noastre este neadevărul,(...)
neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în
toate formele de manifestare a spiritului public”. Prin urmare, ceea ce trebuie demascat, din punct de vedere
maiorescian, rămâne tocmai aceasta aplecarea a românilor spre a-și falsifica istoria, căci acel neadevăr de
care vorbește criticul nu este altceva decât efectul de adevăr întreținut de întemeierii le culturale anterioare.
În primul rând, pentru a demonstra falsitatea inerției lor culturale, sociale, și instituționale autohtone
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu pornește de la o critică asupra generației tinere,
școlite la fântânele științei din Franța și Germania, care, în entuziasmul și admirația ei pentru
Occident, a căzut într-o superficialitate fatală. Carența majoră provine din lipsa unei perspective istorice
asumate, în absența căreia diferențele dintre civilizații pot fi reduse prin simple operații de transplant social.
Astfel, imaginându-și că prin adoptarea banală a unor orânduiri străine cultura română se va civilizat de la
sine, „tinerii noștri văzură numai formele de deasupra ale civilizațiunii, dar nu întrevăzură fundamentele
istorice mai adânci care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistența ele nici nu ar fi
putut exista”.
Constatând, așadar, că nu prețuire inteligentă a Occidentul a generat copierea fără discernământ a
unor forme culturale, Titu Maiorescu nu se arată îngrijorat de înapoiere reală a poporului român, ci încearcă,
oarecum, să o fixeze ca problemă secundară. În această ordine de idei, faptul că nu avem un fond adecvat
importurilor occidentale rămâne în continuare un handicap, însă infinit mai gravă pare a fi stare relaxată a
unei intelectualități mediocre care nici măcar nu mai resimte nevoia -imperioasă, de altfel- a dobândirii mai
întâi, a fondului și abia apoi a formei. Deoarece -după cum afirmă criticul –„primejdioasă în această
privință nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simțire a necesită îți acestui fundament”.
În al doilea rând, aceasta ignoranță față de crearea unui fond generează în mediile publice o stăruință
în adevărurile mistificate ale propriei istorii. Pe de-o parte Maiorescu vorbește despre o falsificare a istoriei
referindu-se la cartea despre „începutul românilor în Dacia (1812) a lui Petru Maior, continuă cu
semnalarea unei falsificarea etimologiei odată cu „Lexiconul de la Buda”(1825), și în fine atrage atenția-
evocând volumul Tentamen criticum in linguam romanicam- asupra faptului că până și gramatica română
începe cu o falsificare a filologiei. Cu toate acestea, în toate cele trei demersuri care fundamentează științific
disciplinele lingvistice în spațiul romanesc, criticul nu găsește o intenție malefică sau interese meschine, ci
doar aceleași eterne complexe ale unei culturi mici ce vrea să acceadă la masa celor civilizați.
Pe de altă parte dacă eroarea cercetărilor amintite se poate explica sau chiar justifica de împrejurările
timpului respectiv, Maiorescu este necruțător când vine vorba de interpretarea scrierilor pașoptiste în
actualitatea de la 1868. Căci-afirmă mentorul- „ceea ce surprinde și întristează în aceste producte nu este
eroarea lor în sine(...) dar este eroarea judecății noastre de astăzi asupra lor, este lauda și suficiența cu
care se privesc de inteligențele române ca adevărate fapte de știință valabilă, este orbirea de ea nu vedea că
zidirea naționalității române nu se poate așeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”.
În al treilea rând Maiorescu se apropie de zona pragmatică a demonstrații sale, traducând efectele/
implicațiile socio-culturale ale acestor multiple neasumări a condiției naționale. Astfel, nici nu este de mirare
că toate instituțiile autohtone simulează doar activități pe care nu le poate desfășura în realitate din lipsă de
mijloace. Iar în tot acest zel naiv și stupid de a menține prin orgoliu ceea ce nu se poate susține prin
 Criticismul junimist
infrastructură intelectuală, Titu Maiorescu citește o disprețuire și o falsificare ale jurnalisticii, ale
instrucțiunii publice, ale academiei, de fapt ale tuturor formelor de cultură. Și pentru că refuză să
valideze principiul indulgent conform căruia cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel
mai de pe deasupra(...) „tot ce este ceva”, Maiorescu devine un reacționar care conștientizează un lucru,
îndeobște, greu de acceptat, anume că în cultura unui popor nu întotdeauna ceva este mai mult decât nimic.
Mai mult, criticul și motivează întreaga teză despre formele false indicând, în cele din urmă chiar
fondul pe care deja cultura română îl deține. Dacă pentru fondarea unor academii nu există rațiune
deoarece încă lipsește maturitatea științifică sau dacă deschiderea unei școli ar fi o inutilitate din
cauza lipsei profesorilor, singurul semn de normalitate ar consta în sesizarea puținătăți fondului
autohton și a întreprinde ceva în concordanță cu acesta. Căci, în realitate, după cum afirmă criticul,
„singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de
fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru
susținerea edificiului fictiv, cel numim cultura română”. Abia acceptând această realitate a distribuirii
claselor sociale, cultura română se poate însănătoși, întrucât altfel se prea poate ca formele să se discrediteze
și chiar să întârzie vreodată apariția unui fond autentic. Tocmai de aceea, Maiorescu nu se mulțumește să
cânte doar prohodul unei culturi care apucat-o într-o direcție greșită, ci propune și o terapie, prin
care- cu siguranță- civilizarea și culturalizarea poporului se mai poate înfăptui: promovarea valorilor.
În concluzie, în articolul „În contra direcției de astăzi în cultura română”, Titu Maiorescu realizează
că adoptarea unor forme sociale/ideologice/politice în absența fondului necesar coincide cu falsificarea
tuturor instituțiilor implicate în acest proces. Iar această realitate fictivă, resimțită la nivel practic în educația,
arta sau presa de proastă calitate, Maiorescu o explică printr-un obicei mai vechi al românilor de a-și
mistifica istoria, originea limbi și, totodată, condiția națională.