Pag.

35
POVESTEA UNUI EROU
Numele meu este Cătălin Olteanu și sunt plutonier major în rezervă. Provin dintr-o
familie cu trei frați și de mic am fost fascinat de tot ceea ce înseamnă mediul militar, probabil și
datorită poveștilor pe care le auzeam, în fiecare zi, de la frații și prietenii mei, despre
experiențele lor din stagiul militar, obligatoriu pe vremea aceea.
Practic sportul încă din copilărie, fotbal, box și un stil de karate Goju Ryu în traducere
„școala de forță și suplețe". La vârsta de 17 ani mi-am dorit să plec în legiunea străină însă, nu
am primit acordul părinților deoarece eram minor. La 18 ani, dorința mea a devenit realitate, am
devenit militar.
Am fost repartizat la Câmpia Turzii, la parașutisti. După stagiul de pregătire, am mers la
Clinceni, la Brigada 2 Parașutiști, după care m-am mutat la Batalionul 495 Parașutiști „Căpitan
Ștefan Soverth”, batalion în cadrul căruia am participat la două misiuni externe, în Irak și
Afganistan.
Pe 27 septembrie 2011, aflat în misiune în Provincia Zabul din Afganistan, am fost rănit în
urma deflagrației unui dispozitiv exploziv improvizat, în timp ce executam cercetarea terestră a
unui obiectiv. M-am trezit aruncat pe câmp, fără cască, cu vesta antiglonț spartă, cu arma cu
țeava îndoită. Am fost evacuat imediat, iar în spital, după o tomografie, doctorii au constatat că un
şrapnel mi-a perforat capul, iar obrazul, ochiul drept și nasul mi-au fost sparte. Am rămas fără un
ochi, am pierderi de memorie, iar obrazul și nasul mi-au fost reconstruite cu ajutorul unei proteze
de titan.
Într-un fel mă bucur, pentru că mi-am îndeplinit misiunea de cercetaș. Dacă aș fi trecut pe
acolo fără să-i văd pe cei care stăteau ascunși și pregătiți să detoneze explozibilul poate că un alt
coleg de-al meu ar fi rănit acum.
Lovitura cea mai mare a fost atunci când a trebuit să trec în rezervă și nu am mai putut să
profesez deoarece, pentru mine armata nu era doar un job, făcea și face parte din viața mea.
Când am auzit de Invictus, în 2014, am fost reticent din cauza faptului că îmi era teama să fac
sport, având în vedere diagnosticul și rănile suferite, însă am avut parte de încurajarea familiei și
a celor din echipă și am descoperit ce înseamnă de fapt spiritul Invictus. Invictus este despre a te
redescoperii pe tine însuți, despre ați demonstra că orice este posibil și că nu trebuie să renunți
niciodată. Oricât ar fi de greu trebuie să te ridici și să mergi mai departe.
 Vreau să-mi reprezint din nou țara așa cum am făcut-o și în teatrele de operații. Mă
antrenez zilnic. Alerg între 5 și 10 km, fac forță în sală și rowing. Totodată, particip la foarte
multe evenimente sportive pentru a le împărtăși și celor din jurul meu experiența mea. Pot spune
că proiectul Invictus România mi-a redat încrederea în mine, aproape am uitat că sunt rănit,
acum am un nou obiectiv pentru care muncesc în fiecare zi – Să reprezint România la Jocurile
Invictus – jocuri dedicate militarilor răniți în teatrele de operații.
Go invictus! Hai România!