Sold to

popescuanastasia16@yahoo.com

NOTIȚE ADMITERE
MEDICINĂ
după Corint
2020
Vol. IV

SISTEMUL DIGESTIV,
SISTEMUL CIRCULATOR,
SISTEMUL RESPIRATOR

Cum învăț?
 Cum învăț?

YouTube https://www.youtube.com/c/Cumînvăț

Salut!!!
Acesta este al IV-lea volum de notițe de biologie pentru admiterea la medicină.
Sunt făcute după manualul de Biologie clasa a XI-a, Autori: Dan Cristescu, Carmen
Sălăvăstru, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, Editura: Corint
Sper ca aceste notițe împreună cu videoclipurile de pe canalul de YouTube să
vă ajute în pregătirea voastră pentru examenul de admitere la medicină.
Succes!!!

2
 Cum învăț?

Cuprins
Pagina

I. SISTEMUL DIGESTIV 4
A. Cavitatea bucală 6
B. Faringele și esofagul 10
C. Stomacul 13
D. Intestinul subțire 19
E. Intestinul gros 40
F. Noțiuni elementare de igienă și patologie 43
II. SISTEMUL CIRCULATOR/CARDIOVASCULAR 46
A. Sângele 46
B. Vasele de sânge și circulația 57
C. Inima 75
D. Circulația sângelui 88
E. Noțiuni elementare de igienă și patologie 96
III. SISTEMUL RESPIRATOR 98
A. Structura sistemului respirator 98
B. Ventilația pulmonară 102
C. Difuziunea gazelor respiratorii 109
D. Transportul gazelor respiratorii 113
E. Reglarea ventilației 116
F. Noțiuni elementare de igienă și patologie 117
Bibliografie 119

3
 Cum învăț?

I. SISTEMUL DIGESTIV
-participă la realizarea funcțiilor de nutriție
-roluri: - digestia alimentelor cu transformarea lor în produși absorbabili
- absorbția produșilor rezultați în urma digestiei
- eliminarea resturilor neabsorbite
-format din: (fig.2)
 tub digestiv
 cavitate bucală nazofaringe
 faringe orofaringe
 esofag laringofaringe
 stomac duoden
 intestin subțire jejun
ileon
 intestin gros cec/cecum ascendent
colon transvers
descendent
sigmoid
rect
 glande anexe
 salivare parotide
mari sublinguale
(perechi) submandibulare

 salivare mici (neperechi)

 ficat
 pancreas
Fig.1 Glande salivare
4
 Cum învăț?

Fig.2 Sistemul digestiv

-peretele tubului digestiv are 4 straturi, aceste straturi prezintă diferite particularități în
funcție de organ dar structura generală este: (fig.3)
 mucoasa – la interior, formată din țesut epitelial și vine în contact cu alimentele
 submucoasa – deasupra mucoasei, formată din țesut conjunctiv și are fibre
nervoase și vase sangvine
 musculara – formată din țesut muscular striat la nivelul limbii, faringelui, treimii
superioare a esofagului și sfincterului anal extern (anus), cele 2 treimi inferioare ale
esofagului, stomacul, intestinul subțire, intestinul gros și sfincterul anal intern au
țesut muscular neted; musculara este formată din 2 straturi de mușchi:
 mușchi circulari - la interior, deasupra submucoasei
 mușchi longitudinali -la exterior, deasupra celor circulari
 seroasa – cel mai la exterior, formată din țesut conjunctiv (la anumite organe ale
tubului digestiv seroasa este numită adventice)

5
 Cum învăț?

Fig.3 Structura peretelui

tubului digestiv

-tubul digestiv asigură aportul continuu de apă, electroliți și substanțe nutritive necesare
organismului prin:

 deplasarea alimentelor

 secreția sucurilor digestive și digestia alimentelor

 absorbția produșilor de digestie, a apei și a eleclroliților

A. Cavitatea bucală
-la nivelul cavității bucale au loc procese de :
 masticație (mestecare)
 secreție salivară
 timpul bucal al deglutiției (înghițirii)

6
 Cum învăț?

-masticația și timpul
bucal al deglutiției,
reprezintă activitatea
motorie (mișcările) a
cavității bucale
-în urma
transformărilor din
cavitatea bucală, alimentele
sunt omogenizate, îmbibate
cu mucus și formează bolul
alimentar
Fig.4 Structura cavității bucale

1. Masticația
-reprezintă mestecarea alimentelor cu fragmentarea lor
-este un act reflex involuntar/inconștient, care se poate desfășură și sub control
voluntar/ conștient (nu este nevoie sa te gândești să mesteci, poți să mesteci și fără să te
gândești la asta – reflex involuntar - dar dacă vrei poți să te gândești la mestecat și să controlezi
mișcările masticației – desfășurarea reflexului sub control voluntar)
-reflexul masticator este coordonat de centrii nervoși din trunchiul cerebral
-rolurile masticației:

 fragmentarea alimentelor, facilitând/ușurând deglutiția și creșterea suprafeței de

contact dintre alimente și enzimele digestive (alimentele fiind fragmentate,
enzimele vor putea pătrunde și acționa mai bine)

 formarea, lubrifierea și înmuierea bolului alimentar

 asigură contactul cu receptorii gustativi și eliberarea substanțelor odorante(cu
miros) care vor stimula receptorii olfactivi, inițiind secreția gastrică

7
 Cum învăț?

2. Secreția salivară
-se datorează glandelor salivare

a. Compoziția salivei
99,5 % apa
-zilnic 800 - 1500 ml de salivă 0,5% reziduu uscat 0,2% -substanțe anorganice

electroliți Na+, K+, Cl-

HCO3- (bicarbonat) ,
HPO32 (fosfat)-, Mg2+
Ca2+, a căror concentrație,
cu excepția K+este mai mică
decât în plasma sangvină(sânge)

0,3% -substanțe organice

 amilaza salivară – enzima
 mucină – mucus
 lizozimul - substanță
bactericidă (ucide bacterii)

b. Funcțiile salivei
 Protecția mucoasei bucale prin:
-răcirea alimentelor fierbinți
-diluarea eventualului HCl din stomac sau a bilei produsă de ficat, care ar regurgita
(ajunge) în cavitatea bucală
-îndepărtarea unor bacterii

8
 Cum învăț?

 Digestiv
-saliva începe procesul de digestie al amidonului prin intermediul amilazei salivare
-amilaza produce digestia chimică a amidonului preparat, care este
hidrolizat/descompus în trepte până la stadiul de maltoză (dizaharid format din 2
molecule de glucoză)
AMILAZA SALIVARA
AMIDON PREPARAT MALTOZA

-amilaza va fi inactivată de pH-ul intragastric (din stomac) scăzut

 Înlesnește masticația, lubrifiază alimentele, ușurând deglutiția, umectează

mucoasa bucală, favorizând vorbirea
 Excreția unor substanțe
-endogene(provenite din interiorul corpului) - uree, creatinină, acid uric
-exogene(provenite din exteriorul corpului) - metale grele sau agenți patogeni (care
produc boli)
-rol bactericid (omoară bacterii) prin lizozim
 Elaborarea senzației gustative
- saliva dizolvă substanțele cu gust specific pe suprafața receptivă a analizatorului
gustativ
 Rol important în menținerea echilibrului hidroelectrolitic (apă și electroliți)

3. Timpul bucal al deglutiției

-va fi descris la punctul B. Faringele si esofagul – vezi pag. 11

Reține !!!
La nivelul cavității bucale are loc numai digestia glucidelor.

9
 Cum învăț?

B. Faringele și esofagul
1. Structura
-faringele are formă de
pâlnie, este comun pentru
sistemul digestiv și respirator și
este format din nazofaringe,
orofaringe și laringofaringe

-esofagul este un tub lung care

vine în continuarea faringelui și
coboară până în cavitatea
abdominală unde se continuă cu Fig.5 Faringele
stomacul; la capătul terminal al
esofagului, pe o porțiune de 2-5 cm
deasupra joncțiunii(unirii) cu
stomacul, musculatura circulară
esofagiană este îngroșată,
formând sfincterul esofagian
inferior; esofagul are în principal
rolul de a transporta alimentele
de la faringe la stomac, el
comunică cu stomacul prin
orificiul cardia

Fig.6 Esofagul
10
 Cum învăț?

2. Funcții – Deglutiția
-cuprinde totalitatea activităților motorii/mișcărilor care asigură transportul bolului
alimentar din cavitatea bucală în stomac
-este un reflex care se desfășoară în 3 timpi

a. Timpul bucal al deglutiției

-este voluntar (poți să îl controlezi conștient)
-în momentul în care alimentele sunt gata pentru a fi înghițite, ele sunt în mod voluntar
împinse în faringe
-în momentul în care bolul alimentar trece în faringe, procesul deglutiției devine în
întregime, sau aproape, un act automat și, în mod obișnuit nu mai poate fi oprit (nu mai poți
controla ce se întâmplă cu alimentele)

b. Timpul faringian al deglutiției

-bolul stimulează ariile receptoare din jurul intrării în faringe, impulsurile de la acest nivel
ajung la trunchiul cerebral și inițiază o serie de contracții faringiene musculare automate, care
au ca rezultat prevenirea pătrunderii alimentelor în trahee, alimentele deplasându-se liber spre
esofag (contacțiile faringiene fac ca epiglota (fig.5) să coboare și să acopere laringele, astfel
singura cale rămasă deschisă este esofagul)
-întreg procesul durează 1–2 secunde
-deglutiția este controlată automat (este un reflex) de centrul deglutiției din trunchiul
cerebral
-centrul deglutiției inhibă specific centrul respirator din bulbul rahidian pe durata
deglutiției, oprind respirația în orice punct al ciclului respirator fie ca este în timpul inspirației
aerului sau exprației aerului, acest lucru previne pătrunderea alimentelor în căile aeriene

11
 Cum învăț?

c. Timpul esofagian al deglutiției

Mișcări peristaltice – sunt niște
contracții prezente la nivelul
-esofagul prezintă 2 tipuri de mișcări peristaltice:
tubului digestiv; sunt ca niște
 peristaltism primar - este declanșat de
unde, zonele care se contractă
deglutiție și începe când alimentele trec din
alternează cu cele care se
faringe în esofag; este coordonat vagal (prin
relaxează; rolul lor este de a
intermediul nervului vag)
ajuta la înaintarea alimentelor în
 peristaltism secundar - se datorează prezenței
tubul digestiv
alimentelor în esofag și continuă până când
alimentele ajung în stomac; este coordonat de
sistemul nervos enteric al esofagului
(în pretele esofagului există fibre
nervoase)

-pe măsură ce unda peristaltică se deplasează

spre stomac, o undă de relaxare, transmisă prin
neuroni mienterici inhibitori, precede contracția
-întreg stomacul și, într-o măsură mai mică,
chiar și duodenul se relaxează când această undă de
relaxare ajunge la nivelul esofagului inferior, pregătind astfel Fig.7 Undele peristaltice

cavitățile respective pentru

primirea alimentelor
-sfincterul esofagian inferior are o contracție tonică și se relaxează prin relaxare
receptivă și astfel bolul alimentar pătrunde în stomac; după pătrunderea bolului, sfincterul se
contractă și se închide, astfel previne refluxul gastro-esofagian (revenirea alimentelor în esofag)

12
 Cum învăț?

Fig.8 Deglutiția la
nivelul esofagului

C. Stomacul
1. Structura stomacului
-are 4 porțiuni:
 fundul stomacului Fig. 9 Stomacul

 corpul stomacului
 antrul piloric
 canalul piloric
-are 2 curburi:
 curbura mare – la stânga
 curbura mică – la dreapta
-are 2 orificii:
 orificiul cardia- prin
care comunică cu
esofagul
 sfincterul piloric cu orificiul piloric – prin care comunică cu duodenul
-mucoasa stomacului prezintă pliuri
13
 Cum învăț?

-musculara are 3 straturi de

mușchi:
 mușchi oblici – la
interior
 mușchi circulari – la
mijloc
 mușchi longitudinali –
la exterior
-seroasa se numește adventice

Fig. 10 Mucoasa stomacului

Fig.11 Musculara stomacului

2. Funcțiile stomacului
-în stomac, alimentele suferă consecința activităților motorii/mișcărilor și secretorii ale
acestuia, care produc transformarea bolului alimentar într-o pastă omogenă numită chim gastric
14
 Cum învăț?

a. Motilitatea gastrică/Activitatea motorie/Mișcările

-realizează: - stocarea alimentelor ca urmare a relaxării receptive
- amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice
- evacuarea conținutului gastric în duoden
-mișcările de la nivelul stomacului sunt de 2 tipuri
 peristaltismul/contracții peristaltice – sunt similare cu cele de la esofag, încep la
granița dintre fundul și corpul gastric, se deplasează caudal (în jos), determinând
propulsia/înaintarea alimentelor către pilor (peristaltismul are loc de sus în jos) forța
contracțiilor peristaltice este controlată de acetilcolină și de gastrină
 retropulsia - cuprinde mișcările de du-te–vino ale chimului, determinate de
propulsia puternică
a conținutului
gastric către
sfincterul piloric
închis (chimul se
deplasează spre
sfincterul piloric
datorită mișcărilor
peristaltice, când
ajunge acolo, o
parte din chim trece
prin sfincter în
duoden, apoi
sfincterul se închide
iar chimul care vine
Fig.12 Motilitatea gastrică
se va întâlni cu
sfincterul piloric închis, astfel chimul este redirecționat înapoi, de la sfincterul
15
 Cum învăț?

piloric către corpul stomacului, această mișcare de întoarcere se numește

retropulsie), retropulsia are rol important în amestecul alimentelor cu secrețiile
gastrice deoarce chimul se tot duce spre pilor și se tot întoarce astfel el se amestecă
mai bine cu sucul gasric

b. Secreția gastrică / Sucul gastric

-sucul gastric este produs de celulele secretorii gastrice se aflate la nivelul glandelor
gastrice, situate în mucoasa gastrică
-există două tipuri de glande gastrice
GLANDE OXINTICE PILORICE
LOCALIZARE -fundul stomacului -antrul piloric
-corpul stomacului -canalul piloric
SECREȚIE -HCl (acid clorhidric) -gastrina – secretată de
-factor intrinsec celulele G
-pepsinogen -mucus – secretat de celulele
-mucus mucoase

-sucul gastric este un lichid incolor cu pH-ul între 1 și 2,5

-cantitatea : 2l/zi 99% apă

1% reziduu uscat 0,6% substanțe anorganice

0,4% substanțe organice

Substanțele anorganice - HCl

-principala substanță anorganică este acidul clorhidric – HCl, prezența acidului clorhidric
fiind caracteristică sucului gastric
-secreția sa este între 1 și 5 mEq/oră de HCl liber sau combinat cu proteine
16
 Cum învăț?

-HCl are următoarele roluri :

 este necesar pentru digestia proteinelor
 activează/transformă pepsinogenul în pepsină (enzimă)
 asigură un pH optim pentru acțiunea pepsinei
 reducerea (transformarea) Fe3+ la Fe2+, mai ușor absorbabil
 împiedicarea proliferării (înmulțirii) intragastrice a unor bacterii patogene (care
produc boli)
-substanțe care stimulează secreția de HCl sunt:
 acetilcolina
 secretina
 gastrina
-inhibarea secreției de HCl se datorează somatostatinei eliberată din neuroni ai sistemului
nervos enteric (fibrele nervoase din pereții tubului digestiv)

Substanțele organice
 Pepsina - enzimă
-este forma activă a pepsinogenului
-este o enzimă proteolitică (care descompune proteinele)
-este activă în mediu acid (pH optim 1,8–3,5)
-este principala enzimă a sucului gastric și inițiază procesul de digestie a proteinelor
-pepsinogenul este activat de contactul cu HCl sau cu pepsina anterior formată (pepsina
care este deja în stomac și care provine din pepsinogenul care a ajuns ma devreme în stomac)
-pepsina descompune 20-30% din proteinele ingerate în aminoacizi și peptide (proteine
mai mici)
PEPSINOGEN HCl PEPSINĂ

PROTEINE AMINOACIZI + PEPTIDE

17
 Cum învăț?

 Labfermentul -enzimă
-este secretat numai la sugar
-are rolul de a coagula laptele, pregătindu-l pentru digestia ulterioară
-sub acțiunea labfermentului și în prezența Ca2+, cazeinogenul solubil (proteină din lapte)
se transformă în paracazeinat de calciu, insolubil
LABFERMENT
CAZEINOGEN SOLUBIL PARACAZEINAT DE CALCIU
(proteină din lapte) Ca2+

 Gelatinaza - enzimă
-transformă/hidrolizează gelatina (complex de proteine) în gelatină lichefiată
GELATINAZA
GELATINA GELATINĂ LICHEFIATĂ
(complex de proteine)

 Lipaza gastrică - enzimă

-este o enzimă lipolitică (descompune lipide) cu activitate slabă
-hidrolizează/descompune numai lipidele ingerate sub formă de emulsie (lipide care
formează picături fine în apă), pe care le separă în acizi grași și glicerol
LIPAZA GASTRICĂ
LIPIDE EMULSIONATE ACIZI GRAȘI + GLICEROL
(ex. lapte frișcă ouă)

Reține !!!!
La nivelul stomacului are loc digestia proteinelor și a lipidelor emulsionate.

18
 Cum învăț?

 Mucusul
-este o glicoproteină (are o parte proteică și una glucidică) secretată de celulele mucoase,
cu rol în protecția mucoasei gastrice, atât mecanic, cât și chimic, față de acțiunea autodigestivă
a HCl și a pepsinei
-mucusul acoperă mucoasa gastrică și astfel protejează celulele mucoasei de pepsina care
ar putea digera proteinele celulei dar și de acidul clorhidirc care ar putea distruge celulele

 Factorul intrinsec
-este o glicoproteină (are o parte proteică și una glucidică)
-ajută la absorbția vitaminei B12 la nivelul ileonului

 Gastrina
-este un hormon secretat de celulele G
-relează secreția gastrică

La nivel gastric are loc absorbția unor substanțe, precum cele foarte solubile în lipide,
etanol, apă și în cantități extrem de mici, sodiu, potasiu, glucoză și aminoacizi.

D. Intestinul subțire
-reprezintă segmentul tubului digestiv unde are loc digestia finală a alimentelor și
absorbția nutrienților rezultați în urma digestiei
-prezintă activitate motorie/mișcări și produce sucul intestinal (activitatea secretorie)
-în intestinul subțire ajung și sucul pancreatic produs de pancreas și bila produsă de ficat,
acestea vor participa la digestie
-la nivelul intestinului subțire, asupra alimentelor acționează
 sucul pancreatic
 bila
 sucul intestinal
19
 Cum învăț?

1. Structura intestinului subțire

-intestinul subțire are 3 porțiuni :
 duoden
 jejun
 ileon
-duodenul vine în continuarea stomacului și comunică cu acesta prin sfincterul piloric
-limita dintre duoden si jejun se numește flexura duodeno-jejunală
-limita dintre jejun și ileon este neclară
-ileonul comunică cu cecul (intestinul gros) prin valvula ileo-cecală
-de intestinul subțire se prinde o foiță conjunctivă numită mezenter, prin care trec vasele
de sânge care vin la intestinul subțire

Fig.13 Intestinul
subțire
20
 Cum învăț?

2. Funcțiile intestinului subțire

-sunt reprezentate de motilitate, activitate secretorie și absorbție

a. Motilitatea/ Activitatea motorie a intestinului subțire

-mișcările de la nivelul intestinului subțire sunt
 contracțiile de amestec (contracțiile segmentare) - fragmentează chimul de 8–12
ori pe minut, determinând amestecarea progresivă a particulelor alimentare solide
cu secrețiile din intestinul subțire
 mișcările de propulsie (undele peristaltice) - determină înaintarea chimului prin
intestinul subțire , undele peristaltice apar în orice parte a intestinului subțire, și se
deplasează în direcție anală (direcția este de la sfincterul piloric către valvula ileo-
cecală și anus) cu o viteză de 0,5–2 cm/secundă, mult mai rapid în intestinul
proximal (prima parte a intestinului) și mai lent în intestinul terminal (ultima parte a
intestinului)
-timpul necesar chimului pentru a trece de la pilor până la valva/valvula ileo-cecală este
de 3–5 ore

b. Activitatea secretorie și digestia enzimatică

-în intestinul subțire, asupra chimului (alimentelor) acționează sucul pancreatic, bila și
sucul intestinal produs de intestinul subțire
-sucul pancreatic produs de pancreas și bila produsă de ficat sunt primele care acționează
asupra chimului
-sucul pancreatic și bila se varsă împreună în duoden prin sfincterul Oddi

21
 Cum învăț?

Secreția pancreatică/Sucul pancreatic produs de pancreas

 Structura pancreasului
-pancreasul este o glandă mixtă cu
o componentă exocrină care produce
enzime digestive și o componentă
endocrină care produce hormoni
-se află în cavitatea abdominală, în
curbura duodenului
-alcătruit din cap, corp și coadă
-prezintă 2 canale:
 canalul pancreatic
principal Wirsung - care străbate
tot pancreasul
 canalul pancreatic
secundar/accesor Santorini –
străbate numai capul pancreasului Fig. 14 Poziția pancreasului și ficatului în raport cu
-cele 2 canale se pot deschide tubul digestiv

separat în duoden (canalul principal prin sfincterul Oddi iar cel secundar printr-un alt orificiu)
sau canalul secundar se unește cu cel principal și amândouă se deschid în duoden prin sfincterul
Oddi
-canalul pancreatic principal Wirsung se unește cu canalul coledoc venit de la ficat și
amandouă se deschid în duoden prin sfincterul Oddi
-celulele pancreasului pot fi :
 exocrine - formează acini pancreatici (componenta exocrină) – care secretă
enzimele peptidaze (descompun proteine), lipaze (descompun lipide), amilaze
(descompun glucide) și nucleaze (descompun acizi nucleici ex. ADN, ARN)

22
 Cum învăț?

 endocrine - formează insulele Langerhans (componentă endocrină) - care secretă

hormoni
 ductale - formează pereții ductelor/canalelor pancreatice - secretă zilnic 1200-
1500ml de suc pancreatic care conține o cantitate mare de HCO3- (bicarbonat), acesta
neutralizează aciditatea gastrică și reglează pH-ul în intestinul superior (chimul care vine
din stomac are un pH acid fiind amestecat cu sucul gastric care este acid, acest pH acid nu
este adecvat pentru intestinul subțire și digestia din intestin, astfel pancreasul secretă
bicarbonat care neutralizează aciditatea chimului si creează un pH optim pentru digestia în
intestin)

Fig.15 Pancreasul Fig.16 Structura internă a pancreasului

Pancreasul la microscop

 Secreția pancreatică
-secreția pancreatică/sucul pancreatic conține:
 Electroliți – Na+ și K+ se găsesc în aceeași concentrație ca și în plasmă (sânge);
HCO3- se găsește în cantitate mult mai mare

23
 Cum învăț?

 Enzime
 α-amilaza pancreatică - se secretă în forma sa activă; ea
hidrolizează/descompune glicogenul, amidonul și alte glucide, cu excepția
celulozei (este un polizaharid), până la stadiul de dizaharide – maltoză,
izomaltoză, zaharoză, lactoză (glucide formate din 2 molecule de
monozaharide)
α-AMILAZA PANCREATICĂ
AMIDON DIZAHARIDE
GLICOGEN (maltoză, izomaltoză,
ALTE GLUCIDE zaharoză, lactoză)

 lipaze (lipaza, colesterol-lipaza, fosfolipaza) – secretate în forma lor activă;

hidrolizează/descompun esteri insolubili în apă, necesită prezența sărurilor
biliare (sărurile biliare din bila secretată de ficat, emulsionează lipidele care
nu erau emulsionate, astfel lipazele pancreatice pot acționa asupra lipidelor),
lipazele transformă lipidele în acizi grași și glicerol
LIPAZE PANCREATICE
LIPIDE ACIZI GRAȘI + GLICEROL

 proteaze (tripsina și chimotripsina) - sunt secretate de pancreas în forma

lor inactivă de tripsinogen și chimotripsinogen, acestea ajung în duoden
unde tripsinogenul este transformat în tripsină de enterokinază(o enzimă din
intestinul subțire) sau de tripsina anterior formată (autocataliză);
chimotripsinogenul este transformat în chimotripsină de către tripsină,
tripsina și chimotripsina descompun proteinele nedigerate în stomac în

24
 Cum învăț?

aminoacizi, și oligopeptide: dipeptide (2 aminoacizi legați între ei) și

tripeptide (3 aminoacizi legați între ei)
ENTEROKINAZĂ
TRIPSINOGEN TRIPSINĂ

CHIMOTRIPSINOGEN CHIMOTRIPSINĂ

TRIPSINĂ +
CHIMOTRIPSINĂ
PROTEINE AMINOACIZI +DIPEPTIDE+TRIPEPTIDE

 inhibitorul tripsinei - este secretat de aceleași celule și în același timp cu

proenzimele (tripsinogen), protejând pancreasul de autodigestie

Reține!!!
Sucul pancreatic produce digestia glucidelor, lipidelor și proteinelor

Secreția biliară/Bila produsă de ficat

 Structura ficatului
-ficatul se află sub diafragm în hipocondrul
drept (partea dreaptă superioară a abdomenului
fig.14)
-are 2 lobi : lobul drept și lobul stâng Fig.17 Ficatul
-pe fața sa inferioară se află vezica biliară
-de la ficat pleacă 2 canale hepatice : canalul hepatic drept și canalul hepatic stâng
25
 Cum învăț?

-cele 2 canale hepatice se unesc și formează canalul hepatic comun

-de la vezica biliară vine canalul cistic
-canalul cistic se unește cu canalul hepatic comun și formează canalul coledoc
-canalul coledoc se deschide în duoden prin sfincterul Oddi împreună cu canalul
pancreatic principal Wirsung
-canalele hepatic drept, hepatic stâng, hepatic comun, cistic și coledoc, formează căile
biliare extrahepatice
-prin aceste canale circulă bila

Fig.18 Căile
biliare
extrahepatice

-la ficat ajunge vena portă cu sângele venit de la intestinul subțire, și artera hepatică cu
sânge cu oxigen
-ficatul este format din lobuli hepatici
-un lobul hepatic este format din :
 vena centrolobulară – în mijloc

26
 Cum învăț?

 celule hepatice/hepatocite – care au o dispoziție radiară (ca razele de soare)

în jurul venei centrolobulare, printre hepatocite se observă capilarele sinusoide
prin care curge sângele și canaliculele biliare prin care circulă bila
 o venulă (ranură a venei porte), o arteriolă (ramură a arterei hepatice) și un
canal/duct biliar intrahepatic (canal hepato-coledoc) – toate acestea dispuse la
periferia lobulului
- canalul/ductul biliar intrahepatic (canalul hepato-coledoc) este format de către celulele
ductale
-bila este produsă de hepatocite și celulele ductale, ea circulă prin canaliculele biliare și
ajunge în ductele/canalele biliare intrahepatice (hepato-coledoc), aceste canale se unesc si
formează canalele hepatice stâng și drept care mai apoi se continuă cu celelalte căi biliare
extrahepatice
-sângele din capilarele sinusoide provine din arteriola și venula de la periferia lobulului,
acest sânge curge prin capilarele sinusoide și se va vărsa în vena centrolobulară

Direcția de
Fig.19
curgere a bilei
Lobul
hepatic

Direcția de
curgere a sângelui

27
 Cum învăț?

Fig.20 Celulele ficatului

 Bila
-bila este necesară pentru digestia și absorbția lipidelor și pentru excreția unor substanțe
insolubile în apă, cum sunt colesterolul și bilirubina
-este secretată în cantitate de 250–1100 ml/zi
-este secretată continuu de către celulele hepatice și cele ductale
-în perioadele interdigestive (atunci când nu are loc digestia), este depozitată în vezica
biliară
-în timpul perioadelor digestive (când are loc digestia), bila din vezica biliară este vărsată
în duoden

 Reglarea evacuării bilei din vezica biliară

-evacuarea bilei din vezica biliară în duoden se datorează:
 contracției musculaturii veziculare
 relaxării sfincterului Oddi cu deschiderea acestuia
-evacuarea se realizează prin 2 mecanisme:
 mecanism nervos - realizat prin stimularea vagală (nervul vag care aparține
sistemului nervos vegetativ parasimpatic), care determină contracția musculaturii

28
 Cum învăț?

veziculare și relaxarea sfincterului Oddi, astfel bila este împinsă din vezica biliară
în canalul coledoc și prin sfincterul deschis se varsă în duoden; stimularea
sistemului nervos vegetativ simpatic are efecte antagonice(opuse) producând
relaxarea musculaturii vezicii biliare și contracția sfincterului
 mecanism umoral - constă în secreția de colecistokinină, hormon eliberat din
celulele mucoasei duodenale ca răspuns, în principal, la pătrunderea în duoden a
produșilor digestiei lipidelor, colecistokinina determină contracția musculaturii
veziculare și relaxarea sfincterului Oddi, astfel bila este împinsă din vezica biliară
în canalul coledoc și prin sfincterul deschis se varsă în duoden

 Compoziția bilei
-bila conține:
 acizii biliari – sintetizați în hepatocite din colesterol, prin combinarea acizilor
biliari cu anumiți aminoacizi și cu Na+ rezultă sărurile biliare secretate activ în
canaliculele biliare; deoarece ele nu sunt liposolubile, rămân în intestin până ajung
la nivelul ileonului, unde se reabsorb activ
 pigmenții biliari bilirubina și biliverdina - sunt metaboliți (produși de
degradare) ai hemoglobinei (hemoglobina se află în hematii) care, ajunși în
hepatocite, sunt excretați biliar (ajung în bilă) și conferă bilei culoarea sa galbenă
 lecitină (lipid)
 colesterol (lipid)
 electroliți

 Rolul bilei
-este necesară pentru digestia și absorbția lipidelor și pentru excreția unor substanțe
insolubile în apă, cum sunt colesterolul și bilirubina
-cel mai important rol îl au sărurile biliare :
29
 Cum învăț?

 emulsionează lipidele din alimente, reducând tensiunea superficială și permițând

fragmentarea lor, astfel facilitează (ușurează) acțiunea lipazei pancreatice
 ajută la absorbția din tractul intestinal a acizilor grați, monogliceridelor,
colesterolului și a altor lipide, prin formarea cu acestea a unor micelii
complexe numite chilomicroni
 stimulează motilitatea/mișcarea intestinală
 au rol bacteriostatic (opresc înmulțirea bacteriilor)
-în lipsa sărurilor biliare în intestin, se pierd prin materiile fecale 40% din lipidele ingerate

 Circuitul enterohepatic al sărurilor biliare

-reprezintă recircularea/reciclarea celei mai mari părți a
Vena portă este o venă
sărurilor biliare din intestinul subțire, prin vena portă, înapoi la
formată din unirea a 3
ficat
vene: splenică,
-după ce și-au îndeplinit rolul, sărurile biliare sunt absorbite
mezenterică superioară
din intestinul subțire și ajung în vena portă
și mezenterică
-vena portă duce sărurile biliare la ficat
inferioară. Aceste 3 vene
-la următoarea digestie, aceste săruri biliare vor ajunge din
transportă sângele de la
nou în bilă și de aici în intestinul subțire, unde după îndeplinirea
intestinul subțire. Acest
rolurilor vor fi iar absorbite
sânge este încărcat cu
Săgeți albe – săruri biliare
nutrienții absorbiți în
intestinul subțire. Sângele
ajunge apoi în vena portă
și mai departe la ficat.

Fig.21 Circuitul enterohepatic

30
 Cum învăț?

Reține !!!
Bila NU conține enzime !

Secreția intestinului subțire/sucul intestinal

-sucul intestinal conține :
 apă și electroliți - secretați de celulele epiteliale intestinale (celulele
mucoasei intestinale – enterocite)
 mucus - este secretat de glandele Brunner din duoden și de celule speciale,
aflate în epiteliul intestinal și în criptele Lieberkühn, are rol de protecție a
mucoasei intestinale împotriva agresiunii HCl venit de la nivelul stomacului
 enzime – sunt asociate (atașate) cu microvilii celulelor epiteliale intestinale
(celulele mucoasei intestinului subțire se numesc enterocite și prezintă niște
prelungiri numite microvili), aceste enzime după ce au fost produse, rămân
atașate de microvili și nu ajung în lumenul intestinal ; enzimele acționează în
momentul absorbției și sunt cele care realizează digestia finală a glucidelor,
lipidelor și proteinelor, în urma digestiei finale rezultă nutrienții care vor fi
absorbiți în organism ; enzimele intestinului subțire sunt :

 peptidaze – descompun dipeptidele și tripeptidele în aminoacizi

PEPTIDAZE
DIPEPTIDE+TRIPEPTIDE AMINOACIZI

 dizaharidaze (maltaza, izomaltaza, zaharaza și lactaza) –

descompun dizaharidele maltoză, izomaltoză, zaharoză și lactoză în
monozaharidele glucoză, fructoză și galactoză
31
 Cum învăț?

MALTAZA
MALTOZĂ 2 molecule de GLUCOZĂ

IZOMALTAZA
IZOMALTOZĂ 2 molecule de GLUCOZĂ

ZAHARAZA
ZAHAROZĂ GLUCOZĂ+FRUCTOZĂ

LACTAZA
LACTOZĂ GLUCOZĂ+GALACTOZĂ

 lipaza intestinală – descompune lipidele emulsionate în acizi grași și

glicerol
LIPAZA INTESTINALĂ
LIPIDE EMULSIONATE ACIZI GRAȘI+GLICEROL

Reține !!!
Sucul intestinal produce digestia glucidelor, lipidelor și proteinelor.

Deci în urma digestiei - din glucide se obține glucoză,fructoză, galactoză

-din proteine se obțin aminoacizi
-din lipide se obțin acizi grași și glicerol

GLUCOZA, FRUCTOZA, GALACTOZA, AMINOACIZII, ACIZII GRAȘI ȘI

GLICEROLUL reprezintă nutrienții care vor fi absorbiți în organism.

32
 Cum învăț?

ENZIMELE TUBULUI DIGESTIV (recapitulare)

Cavitatea bucală
AMIDON PREPARAT AMILAZA SALIVARĂ (PTIALINĂ) MALTOZĂ

Stomac
PROTEINE PEPSINA AMINOACIZI + PEPTIDE

CAZEINOGEN SOLUBIL + Ca2+ LABFERMENT PARACAZEINAT DE CALCIU

GELATINA GELATINAZA GELATINĂ LICHEFIATĂ

LIPIDE EMULSIONATE LIPAZA GASTRICĂ ACIZI GRAȘI + GLICEROL

Intestin subțire
Sucul pancreatic
AMIDON DIZAHARIDE
GLICOGEN α-AMILAZA PANCREATICĂ ( maltoză, izomaltoză
ALTE GLUCIDE zaharoză, lactoză)

TRIPSINĂ +
PROTEINE CHIMOTRIPSINĂ AMINOACIZI +DIPEPTIDE+TRIPEPTIDE

LIPIDE LIPAZA PANCREATICĂ ACIZI GRAȘI + GLICEROL

33
 Cum învăț?

Bila (nu are enzime)

LIPIDE SĂRURI BILIARE LIPIDE EMULSIONATE

Sucul intestinal
DIPEPTIDE+TRIPEPTIDE PEPTIDAZE AMINOACIZI

MALTOZĂ MALTAZA 2 molecule de GLUCOZĂ

IZOMALTOZĂ IZOMALTAZA 2 molecule de GLUCOZĂ

ZAHAROZĂ ZAHARAZA GLUCOZĂ+FRUCTOZĂ

LACTOZĂ LACTAZA GLUCOZĂ+GALACTOZĂ

LIPIDE EMULSIONATE LIPAZA INTESTINALĂ ACIZI GRAȘI + GLICEROL

c. Absorbția intestinală
-este procesul prin care are loc trecerea produșilor rezultați (nutrienții) în urma
digestiei către sânge și limfă
-absorbția are loc la nivelul mucoasei intestinului subțire
-mucoasa intestinului subțire prezintă pliuri iar la nivelul pliurilor se află vilozitățile
intestinale – niște elemente care seamănă cu degetele de la o mănușă
34
 Cum învăț?

-la suprafața vilozității se află mucoasa care este formată dintr-un singur strat de celule
epiteliale – țesut epitelial de acoperire unistratificat cilindric
-celulele epiteliale se numesc enterocite, sunt cilindrice iar la polul apical (superior) au
microvili (niște prelungiri)
-în centrul vilozității intestinale se află un vas limfatic
Limfa – este un lichid care circulă
central numit chiliferul central, prin el circulă limfa
prin niște vase speciale numite vase
-în jurul chiliferului central se află o rețea de capilare limfatice, ea transportă diferite
arteriale și venoase provenite dintr-o arteriolă și venulă substanțe.
-spațiul dintre enterocite și vasele din centrul vilozității,
se numește interstițiu

Fig.22 Vilozitate intestinală

35
 Cum învăț?

-absorbția este favorizată la nivelul intestinului subțire deoarece:

 există o suprafață mare de contact, datorită structurii specifice a mucoasei
intestinului subțire aceasta prezentând pliuri și vilozități (deci mucoasa nu este
netedă)
 distanța pe care moleculele o au de străbătut este mică, grosimea peretelui fiind
minimă la acest nivel deoarece mucoasa are un singur strat de celule - țesut epitelial
de acoperire unistratificat cilindric
 rețeaua vasculară de la nivelul vilozităților este foarte bogată, iar, printr-un
mecanism reflex, cantitatea de sânge de la acest nivel poate crește în timpul
perioadelor de digestie;
 mișcările contractile ale vilozităților înlesnesc/ușurează tranzitul/trecerea
substanțelor absorbite

Absorbția glucidelor (fig.23)

-cele trei glucide majore din alimentele pe care omul le consumă sunt dizaharidele
sucroza/zaharoza și lactoza, și polizaharidul amidon
-celuloza, un alt polizaharid vegetal, prezent în dietă în cantittăți mari, nu poate fi digerat,
deoarece în tractul gastrointestinal uman nu există enzime specifice
-aportul de glucide este de 250–800 g/zi, reprezentând 50–60 % din dietă
-produșii finali ai digestiei glucidelor sunt monozaharidele :glucoza, galactoza și fructoza
 glucoza și galactoza se absorb din intestin printr-un mecanism comun, un sistem de
transport activ Na-dependent (cotransport)
 fructoza se absoarbe din intestin prin difuziune facilitată (pasiv)
-după ce au fost absorbite, acestea ajung în enterocite și merg către membrana bazo-
laterală a acestora
-din enterocite monozaharidele sunt transportate prin membrana bazo-laterală a acestora
prin difuziune facilitată, ajungând în interstițiu

36
 Cum învăț?

-din interstițiu difuzează în capilarele din vilozitățile intestinale

-deci glucidele se absorb în sânge

Absorbția proteinelor (fig.23)

-dieta proteică zilnică necesară unui adult este de 0,5–0,7 g/kg corp
-pentru a fi absorbite, proteinele trebuie transformate în oligopeptide
(dipeptide,tripeptide) și aminoacizi
-s-au identificat mai multe sisteme de transport activ Na-dependente (cotransport)
pentru absorbția din intestin a tripeptidelor,dipeptidelor și aminoacizilor
-după ce au fost absorbiți, aminoacizii ajung în enterocite și merg către membrana bazo-
laterală a acestora
-din enterocite, aminoacizii sunt transportați prin membrana bazo-laterală a acestora prin
difuziune facilitată, ajungând în interstițiu
-din interstițiu difuzează în capilarele din vilozitățile intestinale
-deci proteinele sub formă de aminoacizi se absorb în sânge
-practic, toată cantitatea de proteine din intestin este absorbită, orice proteină care apare în
scaun provine din detritusuri celulare (celule moarte de la nivelul tubului digestiv) sau din
bacteriile din colon

Absorbția lipidelor (fig.23)

-aportul zilnic de lipide variază între 25 și 160 g
-lipidele se absorb din tractul gastrointestinal (din intestinul subțire) prin transport pasiv
-pentru a putea fi absorbite, ele trebuie să fie hidrosolubile (solubile în apă), fapt ce se
realizează în prezența sărurilor biliare
-înainte de a fi digerate, lipidele trebuie emulsionate (transformate în picături cu diametrul
sub un micron) de către sărurile biliare și lecitină
-produșii finali ai digestiei lipidelor sun acizii grași și glicerolul

37
 Cum învăț?

 glicerolul se absoarbe din intestinul subțire prin transport pasiv

 acizii grași se asociază cu sărurile biliare, colesterolul și lecitina din bilă și cu
vitaminele liposolubile (vitamine solubile în lipide), formând astfel micelii
hidrosolubile, aceste micelii se absorb din intestin prin transport pasiv - difuziune
(excepție sărurile biliare care se absorb prin transport activ)
-în enterocite acizii grași se combină cu glicerolul, formând astfel trigliceride, trigliceridele
împreună cu fosfolipidele și colesterolul se combină cu proteinele din enterocite, constituind
astfel chilomicronii
-chilomicronii vor trece apoi în chiliferul central
-deci lipidele se absorb în limfă

38
Fig.23 Absorbția nutrienților
 Cum învăț?

Absorbția apei, electroliților și vitaminelor (fig.24)

-apa se absoarbe în intestinul subțire, prin osmoză (transport pasiv) ca urmare a
gradientului osmotic creat prin absorbția elecroliților și a substantelor nutritive
-sodiul se absoarbe prin transport activ
-clorul se absoarbe prin transport pasiv (clorul urmează pasiv sodiul)
-calciul se absoarbe prin transport activ cu ajutorul unui transportor (o proteină) legat
de membrana celulară și activat de vitamina D
-fierul se absoarbe în jejun și ileon, Fe2+ se absoarbe mai ușor decât Fe3+, vitamina C
stimulează absorbția fierului
-vitaminele liposolubile(solubile în lipide) A, D, E, K - intră în alcătuirea miceliilor și se
absorb împreună cu celelalte lipide în intestinul proximal (fig.23)
-vitaminele hidrosolubile (solubile în apă) B, C acid folic- se absorb prin difuziune
facilitată sau prin sistem de transport activ Na-dependent (cotransport), proximal, în
intestinul subțire

39
Fig.24 Absorbția apei, electroliților și vitaminelor
 Cum învăț?

E. Intestinul gros

1. Structura intestinului gros

-se întinde de la valvula ileo-cecală(orificiul de comunicare cu intestinul subțire) și până
la orificiul anal
-format din : - cec/cecum
-colon -ascendent
-transvers
-descendent
-sigmoid
-rect

-de cec se prinde o prelungire numită apendice vermiform

-între colonul ascendent și transvers se află flexura colică dreaptă
-între colonul transvers și descendent se află flexura colică stângă
-rectul cu canalul anal care are 2 sfinctere:
 sfincterul anal intern- cu muculatură netedă
 sfincterul anal extern/anus – cu musculatură striată și aflat sub control voluntar
-peretele intestinului gros formează un fel de săculeți mici numiți haustre
-de intestinul gros se prin „picături” de țesut adipos numite apendice epiploice
-musculatura intestinului gros formează niște benzi longitudinale numite tenii (atenție
aceste tenii musculare NU sunt tot una cu viermele numit tenie)
-de intestinul gros se prinde o foiță numită mezocolon, prin ea trec vasele de sânge care
vin la intestinul gros

40
 Cum învăț?

Haustre

Fig.25 Intestinul gros

2. Funcțiile intestinului gros

-în intestinul gros, chimul este transformat în materii fecale, care vor fi eliminate
-rolurile principale ale colonului sunt :
 prin mișcările sale, ajută la înaintarea chimului și mai târziu a materiilor fecale
 absorbția apei și a electroliților -în jumătatea proximală
 depozitarea materiilor fecale până la eliminarea lor - în jumătatea distală

a. Mișcările intestinului gros

-mișcările de la nivelul colonului sunt lente

41
 Cum învăț?

 Mișcările de amestec — haustrațiile

-sunt realizate prin contracții combinate ale musculaturii circulare și longitudinale
colice(ale colonului) care determină proiecția în afară a zonelor nestimulate (relaxate) ale
peretelui colic, sub forma unor saci denumiți haustre (ca un balon pe care îl strângi în mână,
zona balonului pe care nu o strângi iese înafară)
-acestea se deplasează lent, în direcție anală (către anus), în timpul perioadei lor de
contracție
-în felul acesta, conținutul colic este progresiv împins spre colonul sigmoid
-din cei 1500 ml de chim, doar 80–200 ml se pierd prin fecale

 Mișcările propulsive — mișcările în masă

-propulsia rezultă în principal prin:
 contracții haustrale în direcție anală (vezi mai sus)
 mișcări în masă – asigură deplasarea întregului conținut al colonului către anus
-mișcările în masă apar de obicei de câteva ori pe zi; cele mai numeroase durează
aproximativ 15 minute, în prima oră de la micul dejun, și reprezintă un tip de peristaltism
modificat

b. Absorbția și secreția la nivelul colonului

-colonul nu poate absorbi mai mult de 2–3 l/zi de apă
-colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului și clorului care nu au fost absorbite în
intestinul subțire
-colonul secretă potasiu
-aceste procese sunt controlate de către aldosteron

42
 Cum învăț?

c. Defecația
-reprezintă procesul de eliminare a materiilor fecale din intestin
-unele mișcări în masă propulsează fecalele în rect, inițiind dorința de defecație, apoi se
produce contracția musculaturii netede a colonului distal și a rectului, propulsând fecalele în
canalul anal, urmează relaxarea sfincterelor anale intern și extern și astfel materiile fecale sunt
eliminate
-contracția voluntară a sfincterului anal extern poate opri întreg procesul de defecație (dacă
nu este locul și momentul potrivit ca acest proces sa aibă loc)

F. Noțiuni elementare de igienă și patologie

1. Cariile dentare
Reprezintă eroziuni ale dinților și sunt rezultatul acțiunii unor bacterii asupra acestora.
Primul eveniment în dezvoarea cariilor îl constituie formarea plăcii bacteriene. Aceasta
reprezintă o peliculă alcătuită din alimente și salivă, etalată (lipită) pe suprafața dinților și
colonizată de numeroase bacterii care vor produce cariile dentare. Aceste bacterii utilizează,
pentru a se hrăni, carbohidrați și produc prin metabolismul lor numeroși acizi, care vor dizolva
smalțul dentar. Datorită acestei dependențe a viabilității (vieții) bacteriilor de prezența
carbohidraților, se afirmă că un consum mare de carbohidrați favorizează apariția cariilor. În
fapt, mai importantă decât cantitatea totală este frecvența cu care se ingeră carbohidrați; astfel,
cantități mici dar frecvente asigură aprovizionarea bacteriilor cu substratul lor energetic în mod
constant, ceea ce favorizează producerea cariilor. Dacă însă se ingeră o cantitate apreciabilă de
carbohidrați dar în timpul mesei, atunci numărul cariilor ce pot să apară scade simțitor. Unele
tipuri de dinți sunt mai rezistente decât altele. Astfel, s-a demonstrat că utilizarea apei care
conține mici cantități de fluor face ca smalțul produs să fie mai rezistent.

43
 Cum învăț?

2. Stomatita
Reprezintă inflamația intregii mucoase orale. Poate fi provocată de infecții, agenți fizici
sau chimici sau poate surveni în cadrul unor afecțiuni sistemice (alte boli care dau și stomatită).
Două dintre cele mai frecvent întâlnite exemple sunt stomatita herpetică, (infecția cu virusul
herpes simplex) și stomatita candidozică (infecția cu ciuperca Candida). Alte cauze frecvente
sunt hipovitaminozele (lipsa de vitamine), consumul de tutun și alcool sau reacții alergice la
diferite substanțe colorante prezente în alimente sau produse de ingrijire a dinților.

3. Faringita
Definește inflamația acută a mucoasei faringiene. De obicei de origine virală, se poate însă
datora și unor bacterii. Se caracterizează prin dureri ale gâtului mai ales la înghițit. Sunt mai
frecvente în sezonul rece, dar și consumarea unor lichide foarte reci în sezonul cald poate
facilita această afecțiune.

4. Enterocolitele
Reprezintă inflamația mucoasei intestinului subțire și a celui gros, cauza fiind infecțioasă,
mai frecvent bacteriană, dar și virală. Pot îmbrăca forme clinice foarte grave, cu
letalitate(mortalitate) mare, în funcție de germenul implicat. Igiena riguroasă și atenția sporită la
calitatea apei și a alimentelor consumate sunt măsuri de prevenire foarte importante.

5. Ocluzia intestinală
Definește oprirea completă sau aproape completă a pasajului la nivelul intestinului subțire
sau a celui gros. Este o urgență medico-chirurgicală și se poate datora mai multor cauze:
aderențe, hernii, tumori, corpi străini etc.

44
 Cum învăț?

6. Ciroza hepatică
Reprezintă dezorganizarea difuză a structurii hepatice normale prin formarea unor noduli
de regenerare, înconjurați de țesut fibros (diferite zone ale ficatului sunt distruse iar în aceste
zone apare țesutul fibros, astfel zonele de țesut fibros vor alterna cu cele de țesut hepatic
normal-nodulii de regenerare). În țările vestice, ciroza este a treia cauză a mortalității. Are
etiologii/cauze multiple: infecțioase, toxice, răspuns imun alterat, obstrucție biliară sau
modificări vasculare.

7. Litiaza biliară (pietre la fiere)

Definește formarea sau prezența de calculi (pietre) la nivelul vezicii biliare. Este mai
frecventă la femei, obezi și la cei cu diete dezechilibrate. Poate fi asimptomatică sau poate
constitui o urgență medico-chirurgicală daca vreun calcul migrează din vezică și obstruează
(blochează) căile biliare extraheptice sau dacă apare inflamația peretelui vezicii biliare.
8. Pancreatita
Reprezintă o inflamație la nivelul pancreasului. Poate fi acută sau cronică. Survine la cei
cu alcolism cronic sau litiază biliară, dar și în numeroase alte situații.

9. Diareea
Constă în creșterea frecvenței sau a cantității scaunelor zilnice. Are cauze multiple, cea
mai frecventă fiind de natură infecțioasă. În majoritatea situațiilor o igienă riguroasă ar putea
preveni răspândirea bolii.

10. Constipația
Dificultate în actul defecației. Poate apărea în cadrul unor maladii sau poate fi habituală
(când nu este determinată de alte boli), aceasta din urmă corectându-se prin modificarea
alimentației, în sensul consumului unei cantități mai mari de fibre vegetale.

45
 Cum învăț?

II. SISTEMUL CIRCULATOR/CARDIOVASCULAR

-format din sânge și vasele de sânge, limfă și vasele limfatice și din inimă
-sângele, limfa (lichid format din lichidul intesrstițial), lichidul interstițial (lichidul aflat
între celule), lichidul cefalorahidian, peri- și endolimfa, constituie mediul intern al
organismului

A. Sângele
-este lichidul care circulã în interiorul arborelui cardiovascular
-reprezintă aproximativ 8% din masa corporală

1. Componentele sângelui

elemente figurate/
volum globular procentual/
hematocrit – 45%
-sângele este format din
plasmă(partea lichidă a sângelui) – 55%

a. Elementele figurate/ volumul globular procentual/ hematocrit

-sângele are trei tipuri de elemente figurate
 globulele roșii (hematii sau eritrocite)
 globulele albe (leucocite)
 plachetele sangvine (trombocite)

46
 Cum învăț?

Globulele roșii/hematii/eritrocite (fig.26)

-sunt celule fãrã nucleu – celule anucleate
-au formă de disc biconcav
-conțin hemoglobină care transportă O2 și CO2
-hematiile au rol în:
 transportul O2 și CO2 prin intermediul
hemoglobinei (proteină aflată în hematii)
 menținerea echilibrului acido-bazic

Globulele albe/leucocitele (fig.26)

-sunt celule cu nucleu și mitocondrii Fig.26 Elementele figurate ale sângelui
-sunt clasificate astfel
Granulocite Agranulocite
Bazofile Monocite
Eozinofile Reține BEN Limfocite Limfocite B
Neutrofile Limfocite T

-leucocitele au capacitatea de a emite pseudopode (false piciorușe/prelungiri formate de

membrana celulară) și de a ieși din vasele de sânge, traversând peretele capilarelor sangvine
prin porii acestora, trecând astfel în țesuturi, procesul se numește diapedezã
-rolul leucocitelor este în imunitate, în apărarea organismului

 Imunitatea
-organismul uman vine permanent în contact cu agenți patogeni virusuri, bacterii
-acești agenți patogeni sunt purtători de antigene sau sunt cu antigene libere și sunt
capabili să producă o boală infecțioasă
47
 Cum învăț?

-antigenul este o substanță

macromolecularã proteică sau polizaharidică
(glucide) străină organismului și care,
pătrunsă în organism, declanșează
producerea de către organism a unor
substanțe specifice numite anticorpi, care
neutralizează sau distrug antigenul
-anticorpii sunt proteine plasmatice din
clasa gamma-globulinelor (proteine), ei sunt
produși de limfocitele B, anticorpii sunt
SPECIFICI unui singur antigen exact așa
cum o cheie este specifică unui singur lacăt,
dacă avem un antigen A, se vor produce
anticorpi specifici pentru acesta, dacă avem
Fig.27 Anticorpii și antigenii
un antigen B se vor produce alți anticorpi specifici pentru
acesta, anticorpii din cazul antigenului A nefiind potriviți pentru antigenul B
-imunitatea/apărarea se realizeazã prin 2
mecanisme fundamentale:
 apărarea nespecifică (înnăscutã) - este prezentă la toți oamenii, se realizează prin
mecanisme celulare(de exemplu, fagocitoza –proces prin care o celulă “înghite” o
particulă solidă, aici fiind vorba de un agent patogen și îl digeră) și mecanisme
umorale (prin inermediul unor substanțe prezente la toți oamenii, exemple lizozimul
din salivă, acidul clorhidric din stomac, acizii biliari din bilă); apărarea nespecifică
este o apărare primitivă, prezentă la totți oamenii, are eficacitate medie, dar
este foarte promptă (acționează foarte repede); la apărarea nespecifică participă
anumite celule și substanțe preformate (care există deja înainte să ajungă agentul
patogen în organism)

48
 Cum învăț?

 apărarea specifică(dobândită) – este specifică fiecărui om în parte și se dezvoltă în

urma expunerii la agenți patogeni capabili să inducã un răspuns imun (imunogene),
capabili să producă boala, apărarea specifică este mediată/se realizează prin:
o limfocitele B –care realizează imunitatea specifică
mediată umoral prin intermediul anticorpilor
(limfocitele B secretă anticorpii, iar anticorpii sunt cei care
acționează asupra antigenului)
o limfocitele T – care realizează imunitatea specifică
mediată celular (ele, limfocitele T merg direct și
acționează asupra antigenului)
imunitatea celulară și umorală depind una de cealaltă (interdependente); apărarea
specifică este de 2 feluri:
DOBÂNDITĂ NATURAL DOBÂNDITĂ ARTIFICIAL
PASIV ACTIV PASIV ACTIV
-prin transfer -în urma unei boli, -prin administrare -vaccinare, care
transplacentar anticorpii dobândiți de antitoxine și declanșează aceleași
de anticorpi de după ce omul a avut gamma-globuline, reacții imunitare ca
la mama însărcinată boala respectivă administrare de anticorpi în cazul infectării,
la copilul din burtă, gata produși la doar că aceste reacții
acest transfer are loc persoanele care au făcut sunt mai atenuate,
prin placentă deja boala ele nu produc boala
dar sunt suficiente
ca să declanșeze
producția de
anticorpi

49
 Cum învăț?

-imunitatea specifică/ răspunsul imun specific are loc în 2 etape:

 răspunsul imun primar se realizează la primul contact cu un antigen – organismul
recunoaște antigenul și limfocitele B și T se activează, au loc mai multe etape, se
secretă anticorpi și în final antigenul este distrus și persoana se vindecă de boala
respectivă, în urma răspunsului imun primar, în sânge rămân niște limfocite cu
memorie care vor produce anticorpi cu memorie (limfocite care își amintesc că
organismul respectiv a venit în contact cu antigenul și a făcut boala respectivă)
 răspunsul imun secundar se realizează la al doilea contact cu antigenul –
organismul recunoaște antigenul iar limfocitele cu memorie acționează foarte repede
prin intermediul anticorpilor cu memorie, care vor distruge antigenul înainte ca
acesta să producă simptome ale bolii sau înainte să producă o formă gravă a bolii
-imunitatea specifică:
 diferențiază structurile proprii organismului de cele străine (de antigeni)
 prezintă specificitate – fiecare anticorp este specific unui antigen
 are memorie imunologică – în organism rămân limfocite cu memorie care produc
anticorpi cu memorie, ei își vor reaminti de boala respectivă

Trombocitele/plachetele sangvine (fig.26)

-sunt fragmente de celule
-au rol în hemostază (oprirea sângerărilor)

b. Plasma sangvină
-este componenta lichidă a sângelui
-conține: apă 90% 1 % substanțe anorganice Na+, K+, Ca2+,Mg2+ Cl–, HCO-3
reziduu uscat 10% 9 % substanțe organice, majoritatea proteine (albumine,
globuline, fibrinogen)

50
 Cum învăț?

Valorile medii ale unor parametri ai mediului intern

51
 Cum învăț?

2. Grupele sangvine și transfuzia

-membrana hematiilor are în structura sa numeroase tipuri de macromolecule, cu rol de
antigen, numite aglutinogene, cele mai impostante sunt aglutinogenul zero (0), A, B și D
-în plasmă se gãsesc o serie de molecule cu rol de anticorpi numite aglutinine, cele mai
importannte sunt aglutininele α (alfa) și β (beta)
-datorită aglutinogenelor și aglutininelor, s-au creat mai multe sisteme imunologice
sangvine, cele mai importante fiind sistemul OAB și Rh(D)

a. Sistemul OAB
-este sistemul grupelor de sânge
-aglutina α este omoloaga aglutinogenului A, iar aglutinina β este omoloaga
aglutinogenului B
-întâlnirea aglutininei α din plasmă cu aglutinogenul A de pe suprafața hematiilor iar a
aglutininei β din plasmă cu aglutinogenul B de pe suprafața hematiilor, duce la un conflict
imun, producând aglutinarea hematiilor (adunarea lor în grămezi) și hemoliza acestora
(distrugerea hematiilor) ceea ce poate cauza decesul
-astfel datorită regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (α cu A și β cu B),
nu pot exista oameni posesori de aglutinogen A și aglutinine α sau posesori de aglutinogen B și
aglutinine β
-combinațiile și coexistențele posibile ale aglutininelor cu aglutinogenul și care sunt
tolerate imunologic, sunt în numãr de patru și reprezintã cele patru grupe sangvine în care se
poate repartiza populația globului

52
 Cum învăț?

GRUPA AGLUTINOGENE AGLUTININE

(pe hematii) (în plasmă)
O (I) nu are α, β
A (II) A β
B (III) B α
AB (IV) A, B nu are

-cunoașterea apartenenței la una din grupele sangvine are mare importanță în cazul
transfuziilor de sânge
-regula transfuziei cere ca aglutinogenul de pe hematiile (din sânge) donatorului sã
nu se întâlnească cu aglutininele din plasma primitorului
-potrivit acestei reguli, schema transfuziei este :

Fig.28 Schema transfuziei

-grupa O (I) este donator universal si poate dona la toti : O(I), A(II), B(III), AB(IV) dar
poate primi sânge numai de la O(I) (sânge izogrup)
-grupa A(II) poate dona numai la A(II) și AB(IV)
-grupa B(III) poate dona numai la B(III) și AB(IV)
-grupa AB(IV) este primitor universal, poate primi sânge de la toate grupele dar poate
dona numai la AB(IV)

53
 Cum învăț?

-în cazul unei transfuzii cu o cantitate mare de sânge, se preferă transfuzia cu sânge
izogrup (de la aceeași grupă) de exemplu A(II) care să îi doneze lui A(II)

b. Sistemul Rh(D)
-pe lângă antigenele sistemului OAB, 85% din populația globului mai posedă pe
eritrocite un antigen/aglutinogen denumit D sau Rh
-toate persoanele posesoare de antigen D (cei 85%) sunt considerați Rh pozitiv (Rh+),
iar cei 15%, care nu posedã aglutinogenul D, sunt Rh negativ (Rh-)
-în mod natural nu există aglutinine omoloage (aglutininte anti-Rh), pentru aglutinogenul
D dar se pot genera :
 fie prin transfuzii repetate de sânge Rh+ la persoane Rh–
 fie prin sarcină cu fãt Rh+ și mamă Rh–
-în ambele situații, aparatul imunitar al gazdei(primitorului) reacționează față de
aglutinogenul D ca și față de un antigen oarecare (îl vede ca pe ceva străin), astfel limfocitele
se activează și produc aglutinine/anticorpi anti D (anti-Rh/ împotriva aglutinogenului D)
-acești anticorpi vor reacționa cu aglutinogenul D de pe suprafața hematiilor și vor produce
hemoliza (distrugerea hematiilor)
-în cazul mamei Rh negativ, când tatăl este Rh pozitiv, datorită caracterului dominant al
genei care codifică sinteza aglutinogenului D, copiii rezultați vor moșteni caracterul Rh pozitiv ;
prima sarcină poate evolua normal, deoarece, în condiții fiziologice(normale), hematiile Rh+ ale
fãtului(copilului) nu pot traversa placenta și deci nu ajung în circulația maternă (în timpul
sarcinii, hematiile mamei nu se amestecă cu cele ale copilului)
-la naștere însă, prin rupturile de vase sangvine care au loc în momentul dezlipirii placentei
de uter, o parte din sângele fetal(copilului) trece la mamã și stimulează producția de
aglutinine(anticorpi) anti-Rh în sângele mamei; la o nouă sarcină cu făt Rh+, aceste aglutinine
anti-Rh din sângele mamei pot traversa placenta și ajung în circulația fetală și distrug hematiile
fãtului, putând duce chiar la moartea acestuia, atunci când aglutininele sunt în concentrație mare
54
 Cum învăț?

3. Hemostaza și coagularea sângelui

-hemostaza fiziologică(normală) reprezintă totalitatea mecanismelor care intervin în
oprirea sângerării la nivelul vaselor mici
-la acest proces participă trombocitele

a. Timpii hemostazei (etapele hemostazei)

-există 2 timpi

 Timpul vasculo-plachetar (hemostaza primară)

-realizează oprirea temporară a sângerării
-începe în momentul lezării(rănirii) vasului de sânge
-prima reacție constă în vasoconstricția peretelui vasului de sânge, produsă reflex și umoral
-urmează aderarea(lipirea) trombocitelor la nivelul plăgii/rănii, agregarea (aglomerarea
și lipirea tronmbocitelor unele de altele) și metamorfoza vâscoasă a acestora(transformarea
trombocitelor într-un material vâscos care acoperă leziunea)
-toate acestea duc la oprirea temporară a sângerării în 2 până la 4 minute

 Timpul plasmatic — coagularea sângelui (hemostaza secundară)

-realizează oprirea definitivă a sângerării
-re realizează printr-o succesiune de reacții la care participă Ca2+ și anumiți factori ai
coagulării:
 factori plasmatici – din plasmă
 factori plachetari – din trombocite
 factori tisulari – din țesuturile care intră în contact cu sângele atunci când vasul
este lezat
-rezultatul acestei etape este transformarea fibrinogenului (proteină care este factor
plasmatic de coagulare) plasmatic, solubil, în fibrină(proteină) insolubilă
55
 Cum învăț?

-coagularea sângelui se desfășoară în 3 faze:

 faza I — formarea tromboplastinei(factor plasmatic de coagulare) este faza cea
mai laborioasă și durează cel mai mult, 4–8 minute
 faza a II-a — formarea trombinei dureazã 10s; tromboplastina transformă
protrombina(factor plasmatic de coagulare) în trombină (enzimă proteolitică), la
acest proces participă și calciul
 faza a III-a — formarea fibrinei durează 1–2s; trombina desface, din fibrinogen,
niște monomeri de fibrină care se polimerizează spontan, dând rețeaua de fibrină
care devine insolubilă(trombina transformă fibrinogenul într-o rețea de fibrină, o
plasă de fibrină); în ochiurile rețelei de fibrină se fixeazã elementele figurate ale
sângelui, și sângerarea se oprește definitiv

Factori plasmatici,
plachetari,tisulari

I
Protrombină
Ca2+
Tromboplastină II Fibrinogen

III
Trombină

FIBRINĂ

56
 Cum învăț?

4. Funcțiile sângelui
-sunt reprezentate de funcțiile componentelor sale
 transport de O2 și CO2 –prin hematii
 imunitate – prin leucocite
 hemostază – prin trombocite și plasmă
-în afară de acestea sângele mai are următoarele roluri :
 de sistem de integrare și coordonare umorală (prin substanțe) ale funcțiilor prin
hormonii, mediatorii chimici și cataboliții(produși de catabolism) pe care-i
vehiculează(transportă)
 îndepărtarea și transportul spre locurile de excreție a substanțelor toxice,
neutilizabile sau în exces
 rol în termoreglare (reglarea temperaturii corpului) datoritã conținutului său bogat
în apă (apa poate fi încălzită sau răcită)

B. Vasele de sânge și circulația

-sângele circulă prin vase de sânge
-vasele de sânge se împart în :
 artere (artere mari, artere mici, arteriole) – vase care transportă sângele de la inimă
către organe și țesuturi
 vene (vene mari, vene mici, venule) – vase care transportă sânge de la organe și
țesuturi către inimă
 capilare(capilare arteriale si venoase) – sunt cele mai mici vase de sânge, se află la
nivelul organelor, făcând legătura între artere și vene
-unul din cele mai importante roluri ale sângelui este acela de a transporta oxigen și dioxid
de carbon, oxigenul ajunge în plamâni prin inspirație, sângele preia acest oxigen și îl transportă

57
 Cum învăț?

la organe, de la organe sângele preia dioxidul de carbon produs în urma proceselor metabolice
și îl transportă la plămâni pentru a fi eliminat prin expirație
-arterele sunt vasele de sânge care transportă oxigenul (excepție arterele pulmonare care
transportă dioxid de carbon)
-venele sunt vasele de sânge care transportă dioxidul de carbon (excepție venele
pulmonare care transportă oxigen)
-capilarele sunt vasele de sânge la nivelul cărora se face tranziția între sângele cu oxigen
și sângele cu dioxid de carbon

1. Marea și mica circulație (fig.29)

-asigură circulația sângelui cu oxigen și dioxid de carbon la nivelul organismului
-aceste 2 circulații își au originea la nivelul inimii, în cavitățile inimii
-inima are 4 camere :
 atriul stâng conțin sânge cu oxigen
 ventriculul stâng
 atriul drept conțin sânge cu dioxid de carbon
 ventriculul drept

a. Mica circulație – circulația pulmonară

-circulația pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care
transportă spre plămân sânge cu CO2 (dioxid de carbon)
-trunchiul pulmonar se împarte în cele 2 artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre
cei 2 plămâni

58
 Cum învăț?

-aceste artere se împart în artere mai mici până când se ajunge la capilarele de sânge
(rețeaua capilară) din jurul alveolelor(structuri cu aspect de saci la nivelul plămânilor), unde
CO2 din sânge trece în alveole și va fi eliminat prin expirație
-O2 din alveole trece în sângele din capilarele sangvine, din aceste capilare, sângele cu O2
ajunge în final în venele pulmonare (câte 2 vene pentru fiecare plămân, deci 4 vene
pulmonare în total)
-cele 4 vene pulmonare ajung în atriul stâng
-deci circulația mică începe în ventriculul drept și se termină în atriul stâng
-din atriul stâng, sângele cu oxigen trece în ventriculul stâng și va intra în marea circulație

b. Marea circulație – circulația sistemică

-circulația sistemică începe în ventriculul stâng
-din ventriculul stâng pleacă artera aortă care transportă sângele cu O2 și substanțe
nutritive spre țesuturi și organe
-la nivelul organelor și țesuturilor se află capliarele unde are loc schimbul : O2 și
substanțele nutritive trec din sânge în țesuturi, iar CO2 din țesuturi, trece în sânge
-acest sânge cu CO2 ajunge în final în cele 2 vene cave
 vena cavă superioară care aduce sânge de la cap, gât, torace și membre superioare
 vena cavă inferioră care aduce sânge de la membrele inferioare și abdomen
-cele 2 vene cave cu sânge cu CO2 ajung în atriul drept
-deci circulația mare începe în ventriculul stâng și se termină în atriul drept
-sângele cu CO2 din atriul drept trece în ventriculul drept și apoi va intra in mica circulație

59
 Cum învăț?

Fig. 29 Mica și marea circulație (desenul este o schemă NU o reprezentare anatomică

exactă)
60
 Cum învăț?

2. Arterele și venele

a. Arterele – sistemul aortic

-transportă sânge cu oxigen de la inimă către organe
-este format din artera aortă și din ramurile ei, care irigă toate țesuturile și organele
corpului omenesc
-aorta se împarte în (fig.30):
 aorta ascendentă
 arcul aortic
 aorta decendentă
o aorta descendentă toracală
o aorta descendentă abdominală
-terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune, stângă și dreaptă

 Aorta ascendentă (fig.30)

-începe din ventriculul stâng
-din ea se desprind cele 2 artere coronare dreaptă și stângă care merg la mușchiul inimii
- miocard
-dupã ce urcã 5–6 cm, aorta se curbeazã și formeazã arcul aortic

61
 Cum învăț?

Fig. 30 Artera aorta și ramurile ei

 Arcul aortic (fig.30, 31, 32, 33)

-dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind:
 trunchiul brahiocefalic
 artera carotidă comunã stângă
 artera subclavicularã stângã
-trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în:
 artera carotidă comună dreaptã
 artera subclaviculară dreaptă
-ambele artere carotide comune stângã și dreaptă, urcă la nivelul gâtului pânã în dreptul

62
 Cum învăț?

marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se bifurcă (la acest nivel există o mică dilatație-
sinusul carotic (carotidian) - bogată în receptori) :
 artera carotidă externă
 artera carotidă internă
-artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală și temporală și viscerele feței
-artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul și ochiul
-arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilã, unde iau numele de artere
axilare
-din arterele subclaviculare se desprind:
 artera vertebrală - intră în craniu prin gaura occipitală, unde se unește cu artera
vertebrală opusă participând la vascularizația encefalului
 artera toracicã internă - din care iau naștere arterele intercostale anterioare
-artera axilară vascularizează atât pereții axilei(subraț), cât și peretele anterolateral al
toracelui și se continuă cu artera brahială care vascularizează brațul
-la plica cotului, artera brahială dă naștere la :
 artera radială vascularizează antebrațul
 artera ulnară
-la mână se formează arcadele palmare, din care se desprind arterele digitale

Fig.31 Arterele carotide

63
 Cum învăț?

Fig.32 Artera vertebrală și toracică internă

Fig.33 Arterele membrului superior

 Aorta descendentă toracală (fig.34)

-dă ramuri parietale(care merg la peretele cutiei toracice) și viscerale(care merg la organe)
-ramurile viscerale sunt
 arterele bronșice – irigă bronhiile plămânilor
 arterele pericardice – irigă pericardul (săculețul în care se află imima)
 arterele esofagiene – irigă esofagul

64
 Cum învăț?

Fig.34 Aorta descendentă toracică

 Aorta descendentă abdominală (fig. 30 și 35)

-dă ramuri parietale(merg la peretele abdominal) și viscerale(merg la organe)
-ramurile viscerale sunt:
 trunchiul celiac – se împarte în 3 ramuri :
o splenică
o gastrică stângă vascularizează stomacul, duodenul,
o hepaticã pancreasul, ficatul și splina
 artera mezenterică superioară - vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul
ascendent și partea dreaptă a colonului transvers
 arterele renale stângă și dreaptă – vascularizează rinichii
 arterele testiculare(bărbați) sau ovariene(femei) stângă și dreaptă -
vascularizează testiculele sau ovarele
 artera mezenterică inferioară - vascularizează partea stângă a colonului transvers,
colonul descendent, sigmoidul și partea superioară a rectului

65
 Cum învăț?

Fig. 35 Trunchiul celiac

 Ramurile terminale ale aortei – arterele iliace (fig.36)

-aorta descendentă abdominală se împarte în 2 ramuri terminale – arterele iliace comune
stângă și dreaptă
-arterele iliace comune — stângã și dreaptă —, ajunse la articulația sacro-iliacă(articulația
dintre sacru și ilionul osului coxal), se împart fiecare în :
 arterele iliace externe stângă și dreaptă - iese din bazin și ajunge pe fața
anterioară a coapsei, devenind artera femurală, care irigã coapsa
 artera femurală se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa
poplitee (fața posterioară a genunchiului), ea se împarte în 2 artere tibiale:
 artera tibială anterioară - irigă fața anterioară a gambei și laba piciorului
și se termină prin artera dorsalã a piciorului, din care se desprind arterele
digitale dorsale
66
 Cum învăț?

 artera tibială posterioară - irigă fața posterioară a gambei și, ajunsă în

regiunea plantară, se împarte în cele 2 artere plantare, internã și externă,
din care se desprind arterele digitale plantare
 arterele iliace interne - are ramuri parietale pentru pèreții bazinului și ramuri
viscerale pentru organele din bazin (vezică urinară, ultima porțiune a rectului) și
organele genitale — uter, vagin, vulvă, prostată, penis

Fig. 36 Arterele membrului inferior

67
 Cum învăț?

b. Venele - sistemul venos (fig.37)

-cu unele excepții, au în general aceleași denumiri ca și arterele
-însoțesc arterele dar transportă sângele în sens invers
-transportă sânge cu dioxid de carbon de la organe către inimă
-sistemul venos al marii circulații este reprezentat de 2 vene mari:
 vena cavă superioară
 vena cavă inferioară

 Vena cavă superioară

-strânge sângele venos de la :
 creier, cap, gât, - prin venele jugulare interne
 membrele superioare - prin venele subclaviculare
 torace (spațiile intercostale, esofag, bronhii, pericard și diafragm) - prin sistemul
azygos
-la membrul superior există vene superficiale și profunde
 venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele și se pot vedea cu
ochiul liber prin transparență datorită colorației albastre, ele nu însoțesc arterele și
se varsă în venele profunde ; la nivelul venelor superficiale se fac injecții venoase
 venele profunde însoțesc arterele și poartă aceeași denumire cu acestea
-vena axilară strânge sângele venos de la nivelul membrelor superioare și se continuă cu
vena subclaviculară
-de fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naștere
venele brahiocefalice stângă și dreaptă
-prin unirea venelor brahiocefalice se formează vena cavă superioară
-vena cavă superioară se varsă în atriul drept

68
 Cum învăț?

Fig.37 Sistemul venos

 Vena cavă inferioară

-adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereții și viscerele din bazin, de la
rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele
lombare), cât și de la ficat (venele hepatice)
-la membrul inferior există vene superficiale și profunde (ca la membrul superior)
 venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele și se pot vedea cu
ochiul liber prin transparență datorită colorației albastre, ele nu însoțesc arterele și
se varsă în venele profunde
 venele profunde însoțesc arterele și poartă aceeași denumire cu acestea
-vena femurală strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior și se continuă cu
vena iliacă externă
-vena iliacă internă colectează sângele de la pereții și viscerele din bazin
69
 Cum învăț?

-prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă se formează vena iliacă comună
-prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă se formează vena cavă inferioară
-vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma și se termină
în atriul drept ; pe traiectul ei primește sângele venit de la venele din abdomen (numele acestor
vene este același cu al arterelor care merg la organele din abdomen)
-o venă aparte a marii circulații este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat
cu substanțe nutritive rezultate în urma absorbției intestinale, ea se formează din unirea a trei
vene:
 mezenterică superioară
 mezenterică inferioară
 splenică

Fig.38 Vena portă

70
 Cum învăț?

3. Vasele limfatice și limfa

-prin sistemul limfatic/vasele limfatice circulă limfa, care face parte din mediul intern al
organismului și care, în final, ajunge în circulația venoasă

a. Limfa
-în fiecare minut se filtrează, la nivelul capilarelor sangvine arteriale, 16 ml apă, din acest
volum, 15ml se resorb în sânge, la nivelul capătului venos al capilarelor sangvine, volumul de
apă restant în țesuturi și care formează lichidul interstițial, nu stagnează, ci trece în capilarele
limfatice, devenind limfă
-debitul limfatic mediu(cantitatea de limfă) este în jur de 1500 ml/zi, însă poate varia mult
în funcție de factorii hemodinamici locali
-nu conține hematii dar conține multe limfocite și monocite

b. Vasele limfatice/ Sistemul limfatic (fig.40)

-sistemul limfatic se deosebește de sistemul circulator sangvin prin 2 caracteristici:
 este adaptat la funcția de drenare a țesuturilor(golire a apei din țesuturi), din care
cauză capilarele limfatice formează rețele terminale, spre deosebire de capilarele
sangvine care ocupă o poziție intermediară între sistemul arterial și cel venos (la
vasele de sânge, capilarele se află la mijloc între artere și vene; la vasele limfatice,
capilarele limfatice reprezintă începutul sistemului limfatic, de la capilare pornesc
celelalte vase limfatice)
 pereții vaselor limfatice sunt mai subțiri decât cei ai vaselor sangvine
-sistemul limfatic începe cu capilarele limfatice, care au aceeași structură ca și capilarele
sangvine
-capilarele limfatice sunt foarte răspândite, ele găsindu-se în toate organele și țesuturile

71
 Cum învăț?

-prin confluența/unirea capilarelor limfatice se formează vase limfatice, care sunt

prevăzute la interior cu valve semilunare (un fel de buzunare pe interiorul vaselor limfatice
care asigură circulația limfei într-un singur sens și nu o lasă să se întoarcă) ce înlesnesc
circulația limfei
-pereții vaselor limfatice au o structură asemănătoare venelor
-pe traseul vaselor limfatice se găsesc o serie de formațiuni caracteristice, numite
ganglioni limfatici, prin care limfa trece în mod
obligatoriu
-ganglionii limfatici realizează mai multe
funcții:
 produc limfocite și monocite
 formează anticorpi
 au rol în circulația limfei
 opresc pătrunderea unor substanțe
Fig.39 Ganglion limfatic
străine
 au rol de barieră în răspândirea infecțiilor
-limfa colectată din diferitele țesuturi și organe prin
capilare limfatice și după ce a străbătut ganglionii
Ganglioni limfatici NU sunt
limfatici regionali (dintr-o anumită zonă a corpului),
același lucru cu ganglionii de la
circulă spre trunchiurile/vasele limfatice mari, ajungând, sistemul nervos.
în final, în 2 colectoare (vase) limfatice mari:
 canalul toracic
 vena limfatică dreaptă

 Canalul toracic
-este cel mai mare colector(vas) limfatic
-începe printr-o dilatație numită cisternă chili, situată în fața vertebrei L2
72
 Cum învăț?

-urcă anterior de coloana vertebrală, înapoia aortei, străbate diafragma și pătrunde în

torace, deschizându-se în sistemul venos la nivelul unghiului venos format prin unirea
venei jugulare interne stângi cu vena subclaviculară stângă
-are o lungime de 25–30 cm
-are valve la interior
-strânge limfa din:
 jumătatea inferioară a corpului
 pătrimea superioară stângă a corpului(jumătatea stângă a capului, gâtului,
toaracelui și membrul superior stâng)

 Vena limfatică dreaptă

-are o lungime de 1–2 cm
-colectează limfa din pătrimea superioarã dreaptă a corpului(jumătatea dreaptă a
capului, gâtului, toaracelui și membrul superior drept)
-se deschide în sistemul venos la confluența dintre vena jugulară internă dreaptă și
vena subclaviculară dreaptă
Fig.40 Sistemul limfatic

73
 Cum învăț?

4. Splina
-este un organ abdominal, nepereche, care aparține sistemului circulator
-ocupă loja splenică, cuprinsă între colonul transvers și diafragm, la stânga lojei gastrice
(la stânga stomacului)
-are o culoare brun-roșcată și o masă de 180–200g
-vascularizația arterială a splinei este realizată de artera splenică, ramură a trunchiului
celiac
-sângele venos este colectat în vena splenică, aceasta participând la formarea venei porte
-rolurile splinei :
 produce limfocite
 distruge hematiile bătrâne
 intervine în metabolismul fierului
 depozitează sânge (200–300 ml de sânge) pe care îl trimite în circulație în caz de
nevoie (hemoragii, efort fizic)

Fig.41 Splina

74
 Cum învăț?

C. Inima
-aparatul cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în organism, prin aceasta se
îndeplinesc 2 funcții majore:
 distribuirea substanțelor nutritive și a oxigenului tuturor celulelor din organism
 colectarea produșilor tisulari de catabolism pentru a fi excretați
-forța motrice (care pune în mișcare) a acestui sistem este inima
-arterele reprezintă conductele de distribuție a sângelui
-venele sunt rezervoarele de sânge și asigură întoarcerea sângelui la inimă,
-microcirculația (arteriole, metarteriole, capilare, venule) este teritoriul vascular la nivelul
căruia au loc schimburile de substanțe și gaze

1. Structura inimii
-inima se află în cavitatea toracică, între cei 2 plămâni
-inima se află într-un săculeț numit pericard, pericardul având 2 foițe (pericardul
parietal și pericardul visceral/epicard), între aceste foițe se află cavitatea pericardială cu o
cantitate mică de lichid, pericardul visceral/epicardul se lipește de inimă
-peretele inimii are 3 starturi :
 endocard – la interior
 miocard (mușchiul inimii) –
în mijloc
 epicard (foița internă a
pericardului) – la exterior
-inima are 4 camere :
 2 atrii stâng și drept
 2 ventricule stâng și drept Fig.42 Peretele inimii
-din ventriculul drept pleacă trunchiul pulmonar

75
 Cum învăț?

-din ventriculul stâng pleacă artera aortă

-la atriul drept vin cele 2 vene cave
-la atriul stâng vin cele 4 vene pulmonare
-atriile sunt despărțite prin septul interatrial
-ventriculele sunt despărțite prin septul interventricular
-atriul drept comunică numai cu ventriculul drept
-atriul stâng comunică numai cu ventriculul stâng
-acestă comunicare se realizează prin valve
-valvele sunt niște „porți” prin care sângele trece ÎNTR-O SINGURĂ DIRECȚIE
-valvele se află între atrii și ventricule dar și la baza arterelor mari aorta și trunchiul
pulmonar (la locul de origine al arterelor în ventriculi)
-există 2 tipuri de valve:
 valvele atrio-ventriculare – separă atriile de ventricule, se deschid în timpul
diastolei(când inima se relaxează), permițând sângelui să treacă din atrii în
ventricule; aceste valve se închid în timpul sistolei (când inima se contractă),
interzicând trecerea sângelui înapoi în atrii; valvele se prind de mușchii papilari din
ventricule, prin intermediul unor cordaje tendinoase; există 2 valve atrio-
ventriculare:
o valva mitrală/bicuspidă – între atriul și ventriculul stâng
o valva tricuspidă – între atriul și ventriculul drept
 valvele semilunare/sigmoide – se află la baza arterelor mari și se deschid în timpul
sistolei (când inima se contractă), permițând expulzia sângelui din ventricul în
arteră și se închid în diastolă(când inima se relaxează), împiedicând revenirea
sângelui în ventricule; există 2 valve semilunare:
o valva aortică – la baza/originea aortei
o valva pulmonară – la baza/originea trunchiului pulmonar

76
 Cum învăț?

-fiecare parte a inimii (stângă și dreaptă) este echipată deci cu douã seturi de valve ( una
atrio-ventriculară și una semilunară) care, în mod normal, impun deplasarea sângelui într-un
singur sens

Fig.43 Structura inimii

77
 Cum învăț?

2. Rolul de pompă al inimii

-rolul fundamental al inimii este acela de a pompa sânge
-activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac
-debitul cardiac reprezintă volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul într-un minut
-debitul cardiac (DC) este egal cu volumul de sânge pompat de un ventricul la fiecare
bătaie (volum–bãtaie - VB), înmulțit cu frecvența cardiacă (FC)

DC= VB x FC -volumul–bătaie - VB= 70 ml

-frecvența cardiacă – FC=70–75 bătãi/min
-debitul cardiac de repaus DC = 5l/min

-frecvența cardiacă este sub control nervos

-activitatea sistemului nervos simpatic determină creșterea frecvenței cardiace, în timp ce
activitatea parasimpaticã (vagală) o scade
-volumul–bătaie variază cu (cantitatea de sânge pompată de ventricul este variabilă
datorită) :
 forța contracției ventriculare(forță de contracție mai mare=volum-bătaie mai
mare)
 presiunea arterială (presiunea din artere care se opune expulziei sângelui din
ventricul)
 volumul de sânge aflat în ventricul la sfârșitul diastolei (relaxării inimii)
-în cursul unor eforturi fizice intense, frecvența cardiacã poate crește până la 200 de bătăi
pe minut (inima bate mai repede), iar volumul–bătaie crește până la 150 ml, determinând o
creștere a debitului cardiac de la 5 la 30 litri, deci de 6 ori mai mare
-în somn, debitul cardiac scade
- în febră, sarcinã și la altitudine, debitul cardiac crește

78
 Cum învăț?

3. Proprietățile miocardului (mușchiului inimii)

-funcția de pompă a inimii se realizeazã cu ajutorul proprietăților mușchiului cardiac
-musculatura cardiacă este alcãtuită din 2 tipuri de celule musculare:
 celule speciale care inițiază/generează și conduc impulsul
 celule musculare propriu-zise care răspund la stimuli prin contracție și care conduc
impulsul, acestea alcătuiesc miocardul de lucru
-ambele tipuri de celule sunt excitabile, dar, spre deosebire de mușchiul striat, în cazul
inimii stimulul este generat în interiorul ei (al organului) de către celulele speciale; faptul că
inima poate să genereze stimulul în interiorul ei, se numește autoritmicitatea sau
automatismul inimii
-celulele speciale generează stimulul, îl conduc și îl transmit celulelor musculare care
transmit si ele stimulul la celulele musculare din jur și se contractă, astfel imima se contractă
-depolarizarea unei celule cardiace este transmisã celulelor adiacente(din jur), ceea ce
transformă miocardul într-un sincițiu funcțional (o masa de celule fuzionate care funcționează
împreună); de fapt, inima funcționează ca 2 sinciții: unul atrial și unul ventricular, izolate
din punct de vedere electric
-în mod normal, există o singură conexiune funcțională electrică între atrii și ventricule:
nodulul atrioventricular și continuarea sa, fasciculul atrioventricular His(format din fasciculul
His și rețeaua Purkinje), această conexiune funcțională este formată din celulele speciale

a. Excitabilitatea
-este proprietatea celulei musculare cardiace de a răspunde la un stimul printr-un potențial
de acțiune propagat
-unele manifestări ale excitabilității (pragul de excitabilitate, legea „tot sau nimic“) sunt
comune cu ale altor celule excitabile

79
 Cum învăț?

-inima prezintă particularitatea de a fi excitabilă numai în faza de relaxare (diastolă) și

inexcitabilă în faza de contracție (sistolă), aceasta reprezintă legea inexcitabilității periodice
a inimii
-în timpul sistolei, inima se află în perioada refractară absolută; oricât de puternic ar fi
stimulul, el nu produce nici un efect; această particularitate a excitabilității miocardice prezintă
o mare importanță pentru conservarea funcției de pompă ritmică
-stimulii cu frecvență mare NU pot tetaniza (tetanos) inima prin sumarea contracțiilor așa
cum se întâmpla la mușchiul striat (inima nu poate rămâne într-o contracție permanentă)
-explicația stării refractare a inimii se află în forma particulară a potențialului de acțiune al
fibrei miocardice

Fig.44 Potențialul de acțiune al celulelor miocardului

80
 Cum învăț?

b. Automatismul
-reprezintă proprietatea inimii de a se autostimula/ de a genera stimulul în interiorul ei
-scoasă din corp, inima continuă să bată
-în lipsa influențelor extrinseci (din afara inimii) nervoase, vegetative și umorale (dacă se
întrerupe legătura sistemului nervos și ale celorlalte sisteme de control cu inima), inima își
continuă activitatea ritmică timp de ore sau zile, dacă este irigată cu un lichid nutritiv special
-automatismul este generat în anumiți centri, care au în alcătuirea lor celule speciale ce
inițiază și conduc impulsurile
-în mod normal, în inimă există 3 centri de automatism cardiac, care alcătuiesc țesutul
nodal (excitoconductor) al inimii:
 nodulul sinoatrial - la acest nivel, frecvența descărcărilor este mai rapidă, de
70–80/minut și din această cauză, activitatea cardiacă este condusă de acest centru,
inima bătând, în mod normal, în ritm sinusal (nodul sinusal este cel care în mod
normal dă frecvența cardiacă, deci inima bate de 70-80 ori într-un minut)
 nodulul atrioventricular (joncțiunea atrioventriculară) - la acest nivel, frecvența
descărcărilor este de 40 de potențiale de acțiune/minut, de aceea, acest centru nu se
poate manifesta în mod normal, deși el funcționează permanent și în paralel cu
nodulul sinoatrial (în mod normal activitatea nodulului atrioventricular este mascat
de cel al nodulului sinoatrial deoarece frecvența acestuia din urmă este mai mare);
dacă centrul sinusal este scos din funcție, comanda inimii este preluată de nodulul
atrioventricular, care imprimă ritmul nodal sau joncțional (dacă nodulul sinusal se
strică, nodulul atrioventricular este cel care preia comanda inimii și inima va bate în
ritmul nodulului atrioventricular de 40 ori pe minut – ritm joncțional)
 fasciculul His și rețeaua Purkinje - aici frecvența de descărcare este de 25 de
impulsuri/minut, acest centru poate comanda inima numai în cazul întreruperii
conducerii atrioventriculare, imprimând ritmul idio-ventricular(dacă se strică și

81
 Cum învăț?

nodulul atrioventricular, atunci fasciculul His și rețeaua Purkinje sunt cele care
preiau comanda inimii și inima va bate în ritm idio-ventricular de 25 ori pe minut)
-ritmul funcțional al centrului de comandă (nodulul sinoatrial) poate fi modificat sub
acțiunea unor factori externi (deci frecvența inimii poate fi modificată)
-căldura sau stimularea sistemului nervos simpatic accelerează ritmul inimii — tahicardie
-răcirea nodulului sinusal sau stimularea parasimpaticului scad ritmul inimii—bradicardie

Fig.45 Sistemul de
conducere al inimii –
cel care asigură
automatismul

c. Conductibilitatea
-este proprietatea miocardului de a propaga excitația la toate fibrele sale
-de la nodulul sinoatrial, potențialul de acțiune ajunge la celulele contractile atriale și la
nodulul atrioventricular

82
 Cum învăț?

-de la nodulul atrio-ventricular, potențialul de acțiune ajunge la fasciculul His și rețeaua

Purkinje și de aici la toate celulele contractile ventriculare
-viteza de conducere diferã: de exemplu, este de 10 ori mai mare prin fasciculul His și
rețeaua Purkinje, decât prin miocardul contractil atrial și ventricular

d. Contractilitatea
-este proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale, astfel în
cavitățile inimii se generează presiune, iar, ca urmare a scurtării fibrelor miocardice, inima se
contractă (asemănător cu mușchiul striat) și are loc expulzia sângelui
-geneza tensiunii și viteza de scurtare sunt manifestările fundamentale ale contractilității
-forța de contracție este proporțională cu grosimea pereților inimii; mai redusă la atrii
și mai puternică la ventricule (deoarece pereții atriilor, sunt mai subțiri ca cei ventriculari) mai
mare la ventriculul stâng față de cel drept (deoarece peretele ventriculului stâng este mai gros ca
a celui drept)
-contracțiile inimii se numesc sistole
-relaxările inimii se numesc diastole

4. Ciclul cardiac
-un ciclu cardiac este format dintr-o sistolă și o diastolă
-există o întârziere a propagării stimulului prin nodulul atrio-ventricular astfel există un
asincronism între sistola atriilor și cea a ventriculelor - sistola atrială e înainte cu 0,10s față de
cea a ventriculelor
-durata unui ciclu cardiac este invers proporțională cu frecvența cardiacă (cu cât inima bate
mai repede cu atât ciclul cardiac durează mai puțin)
-la un ritm de 75 de bătăi pe minut, ciclul cardiac durează 0,8s

83
 Cum învăț?

a. Etapele ciclului cardiac (fig.46)

-ciclul cardiac începe cu sistola atrială, înaintea acestei sistole, inima se află în diastolă
generală, completă iar valvele atrio-ventriculare sunt deschise și sângele curge pasiv din
atrii în ventricule; la finalul acestei curgeri pasive, ventriculele sunt aproape pline cu sânge,
atunci începe sistola atrială care durează 0,10s și care definitivează umplerea ventriculelor
-în timpul sistolei atriale are loc o creștere a presiunii din atrii dar sângele nu poate reflua
din atrii spre spre venele mari, datorită faptului că fibrele musculare din jurul orificiilor de
vărsare a venelor în atrii, se contractă și închid aceste orificii, astfel singura cale deschisă o
reprezintă orificiile atrio-ventriculare (valvele atrio-ventriculare)
-sistola atrială este urmată de diastola atrială care dureazã 0,70s
-în paralel și corespunzător începutului diastolei atriale, are loc sistola ventriculară
-sistola ventriculară durează 0,30s și se desfășoară în 2 faze:
 faza de contracție izovolumetrică - începe în momentul închiderii valvelor
atrio-ventriculare și se terminã în momentul deschiderii valvelor semilunare; în
acest interval de timp, ventriculul este complet închis și se contractă ca o cavitate
închisă, asupra unui lichid incompresibil, fapt care duce la o creștere foarte rapidă a
presiunii intracavitare (în ventricul); în momentul în care presiunea ventriculară o
depășește pe cea din artere, valvele semilunare de la baza arterelor, se deschid și are
loc ejecția sângelui
 faza de ejecție - începe cu deschiderea valvelor semilunare și se termină în
momentul închiderii acestora, în această fază sângele trece din ventricule în
artere; pe toată durata sistolei ventriculare, valvele atrio-ventriculare rămân inchise
-volumul de sânge ejectat în timpul unei sistole ventriculare(volum– bătaie sau volum
sistolic) este de 75ml în stare de repaus și poate crește pânã la 150–200ml în eforturile fizice
intense
-după sistola ventriculară, urmează apoi diastola ventriculară, care durează 0,50s și
datorită relaxării miocardului, presiunea intracavitară (în ventricul) scade rapid, când presiunea
84
 Cum învăț?

din ventricule devine inferioarã celei din arterele mari, are loc închiderea valvelor semilunare,
care impiedică reîntoarcerea sângelui în ventricule
-pentru scurt timp, ventriculele devin cavități închise (diastola izovolumetrică), în acest
timp, presiunea intraventriculară continuă să scadă până la valori inferioare celei din atrii,
permițând astfel deschiderea valvelor atrio-ventriculare
-în momentul deschiderii valvelor atrio-ventriculare, începe umplerea pasivă cu sânge a
ventriculelor (sângele curge pasiv din atrii în ventricule)
-urmează o perioadă de 0,40s numită diastolă generală, în care atriile și ventriculele se
relaxează, la sfârșitul acestei faze, are loc sistola atrială a ciclului cardiac urmãtor
-diastola generală începe la sfârșitul sistolei ventriculare și se trmină la începutul sistolei
atriale

85
 Cum învăț?

Fig.46 Etapele ciclului cardiac 86

 Cum învăț?

Fig.47 Etapele ciclului cardiac

b. Manifestările ce însoțesc ciclul cardiac

-în timpul activității sale, cordul produce o serie de manifestări electrice, mecanice și
acustice

Manifestãrile electrice
-reprezintă însumarea vectorială a biocurenților de depolarizare și repolarizare miocardică
-înregistrarea grafică a acestora reprezintă electrocardiograma (EKG), metodă foarte larg
folosită în clinică pentru explorarea activității inimii

Manifestãrile mecanice
-sunt redate de :
 șocul apexian - reprezintă o expansiune sistolică a peretelui toracelui în dreptul
vârfului inimii (spațiul 5 intercostal stâng) –se vede inima cum bate pe partea
stângă, sub a 5-a coastă
87
 Cum învăț?

 pulsul arterial - reprezintă o expansiune sistolică a peretelui arterei datoritã

creșterii bruște a presiunii sângelui; pulsul se percepe comprimând o arteră
superficială pe un plan dur (osos) — de exemplu, artera radială
-prin palparea pulsului obținem informații privind volumul sistolic, frecvența cardiacă și
ritmul inimii
-înregistrarea grafică a pulsului se numește sfigmogramă, ea oferă informații despre artere
și despre modul de golire a ventriculului stâng

Manifestările acustice (fig.46)

-sunt reprezentate de zgomotele cardiace (zgomotele pe care le face inima când bate)
-zgomotul I (sistolic) - este mai lung, de tonalitate joasă și mai intens; el este produs de
închiderea valvelor atrio-ventriculare și de vibrația miocardului la începutul sistolei ventriculare
-zgomotul II (diastolic) - este mai scurt, mai acut și mai puțin intens; este produs de
închiderea valvelor semilunare la începutul diastole ventriculare
-zgomotele cardiace pot fi înregistrate grafic, rezultând o fonocardiogramă

D. Circulația sângelui
-cu studiul circulației sângelui se ocupã hemodinamica
-sângele se deplasează în circuit închis (prin vasele de sânge) și într-un singur sens
-deoarece mica și marea circulație sunt dispuse în serie (sângele trece din mica circulație în
marea circulație și invers), volumul de sânge pompat de ventriculul stâng, într-un minut, în
marea circulație, este egal cu cel pompat de ventriculul drept în mica circulație
-legile generale ale hidrodinamicii sunt aplicabile și la hemodinamică

88
 Cum învăț?

1. Circulația arterială
-arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă și au următoarele proprietăți funcționale

a. Elasticitatea
-este proprietatea arterelor mari de a se
lăsa destinse pasiv când crește presiunea
sângelui și de a reveni pasiv la calibrul inițial
când presiunea a scăzut la valori mai mici
-în timpul sistolei ventriculare, în artere
este pompat un volum de 75ml de sânge peste
cel care se află deja în aceste vase de la
sistolele anterioare; datorită elasticității, unda
de șoc sistolică (sângele care iese cu presiune
mare din ventricul) este amortizată, are loc
înmagazinarea unei părți a energiei sistolice
sub formă de energie elastică a pereților
arteriali, această energie este retrocedată (redată) coloanei de Fig.48 Elasticitatea arterelor
sânge, în timpul diastolei
-prin aceste variații pasive ale calibrului vaselor mari, se produce transformarea ejecției
sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere

b. Contractilitatea
-este proprietatea vaselor de a-și modifica marcat diametrul lumenului prin contractarea și
relaxarea mușchilor netezi din peretele lor
-acest fapt permite un control fin al distribuției debitului cardiac către diferite organe și
țesuturi
89
 Cum învăț?

-tonusul musculaturii netede depinde de:

 activitatea nervilor simpatici
 presiunea arterială (tensiunea arterială – presiunea din artere)
 concentrația locală a unor metaboliți
 activitatea unor mediatori
-suprafața totală de secțiune a arborelui circulator crește semnificativ pe măsură ce
avansăm spre periferie (cu cât ne îndepărtăm de artera aortă, cu atât apar mai multe artere mici,
arteriole și capilare, iar împreună suprafața acestora este mai mare ca a arterei aorte )
-viteza de curgere va fi invers proporțională cu suprafața de secțiune (cu cât sunt mai multe
vase mici, cu atât sângele curege mai încet)

Fig.49 Suprafața de secțiune

Circulația sângelui prin artere se apreciază măsurând

 presiunea arterială – tensiunea arterială
 debitul sangvin
 rezistența la curgere a sângelui (rezistența periferică) – factorii care se opun
curgerii sângelui prin vase
90
 Cum învăț?

c. Presiunea arterială
-reprezintă presiunea cu care sângele apasă asupra pereților arterelor
-sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depășește presiunea atmosferică cu:
 120 mmHg (milimetri coloană de mercur) în timpul sistolei ventriculare stângi
(presiune arterială maximă sau sistolică)
 80 mmHg în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau diastolică)
-în practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază indirect, prin
mãsurarea tensiunii arteriale
-tensiunea arterială se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată la
exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior
-factorii determinanți ai presiunii arteriale:
 debitul cardiac
-presiunea arterială variază direct proporțional cu acesta(cu cât debitul
cardiac este mai mare cu atât presiunea arterială este mai mare pentru că
vine mai mult sânge)
 rezistența periferică
-reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase
-este direct proporțională cu vâscozitatea sângelui și lungimea
vasului(cu cât sângele este mai vâscos și vasul mai lung, cu atât rezistența
periferică este mai mare, deci sângele circulă mai greu)
-cea mai mare rezistență se întâlnește la nivelul arteriolelor
-cu cât vasul este mai îngust și mai lung, cu atât rezistența este mai mare
 volumul sangvin (volemia)
-variază direct proporțional cu variația lichidelor extracelulare (LEC),
-în scăderi ale volumului LEC, scade și volemia(volumul de sânge) și se
produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune)
-în creșteri ale LEC, crește volemia și se produce o creștere a presiunii arteriale
91
 Cum învăț?

 elasticitatea
-presiunea arterială variază invers proporțional cu elasticitatea (cu cât
artera este mai elastică, cu atât presiunea va fi mai mică)
-contribuie la amortizarea(diminuarea) tensiunii arteriale în sistolă și la
menținerea ei în diastolă
-scade cu vârsta (vasele devin mai rigide)

-între debitul circulant, presiunea sângelui și rezistența la curgere există relații matematice
debitul este direct proporțional cu presiunea (crește debitul, crește și presiunea)
și invers proporțional cu rezistența (crește rezistența, scade debitul)

D - debit

P – presiune
R – rezistență

-viteza sângelui în artere, ca și presiunea scad pe măsură ce ne îndepărtăm de inimă

 în aortă viteza este de 500 mm/s
 în capilare viteza este de 0,5 mm/s, deci de o mie de ori mai redusă față de aortă,
aceasta se datorează creșterii suprafeței de secțiune a teritoriului capilar (crește foare
mult numarul de capilare iar împreună, suprafața acestora este foarte mare) de o mie
de ori față de cea a aortei
-hipertensiunea arterială sistemică reprezintă creșterea presiunii arteriale sistolice și/sau
diastolice peste 130mmHg, respectiv 90mmHg ; hipertensiunea determină creșterea lucrului
mecanic cardiac (inima face un efort mai mare pentru a învinge presiunea din arteră și a pompa
sângele) și poate duce la afectarea vaselor sangvine și a altor organe, mai ales a rinichilor,
cordului(inima) și ochilor
92
 Cum învăț?

2. Circulația venoasă
-venele sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă
-volumul venos este de 3 ori mai mare decât cel arterial, așadar, în teritoriul venos se află
circa 75 % din volumul sangvin
-presiunea sângelui în vene este foarte joasă: 10mmHg la originile sistemului venos
(originea este la nivelul organelor, când capilarele se unesc și formează venule, vene mici și
mari în final) și 0mmHg la vărsarea venelor cave în atriul drept
-deoarece suprafața de secțiune a venelor cave este mai mică decât a capilarelor (suprafața
venelor este mai mică ca suprafața tuturor capilarelor),viteza de circulație a sângelui crește de la
periferie(dinspre organe) unde este de 0,5mm/s, spre inimă unde atinge valoarea de 100mm/s în
venele cave
-datorită structurii pereților lor, care conțin cantități mici de țesut elastic și țesut muscular
neted, venele prezintă proprietățile de distensibilitate(se destind) și contractilitate
-factorii care ajută la întoarcerea sângelui la inimă sunt :

a. Pompa cardiacă
-reprezintă cauza principală a întoarcerii sângelui la inimă
-inima creează și menține permanent o diferență de presiune între aortă(100mmHg) și
atriul drept (0mmHg)
-deși presiunea sângelui scade mult la trecerea prin arteriole și capilare, mai rămâne o forță
de împingere (o presiune) de 10 mmHg, care se manifestă la începutul sistemului venos
-inima funcționează simultan ca o pompă aspiro–respingătoare, ea trimite sânge spre aortă,
în timpul sistolei ventriculare, și, în același timp, aspiră sângele din venele cave în atriul drept

93
 Cum învăț?

b. Aspirația toracică
-reprezintă un factor ajutător care contribuie la menținerea unor valori scăzute ale presiunii
în venele mari din cavitatea toracică
-ea se manifestă mai ales in inspirație, când sângele din venele aflate în abdomen, este
aspirat în venele mari din torace

c. Presa abdominală
-reprezintă presiunea pozitivă (mai mare ca presiunea din vene) din cavitatea abdominală
care împinge sângele spre inimă
-în inspirație, datorită coborârii diafragmului, efectul de presă este accentuat(diafragmul
presează organele abdominale) și presiunea din abdomen crește mai mult

d. Pompa musculară
-în timpul contracțiilor musculare, venele profunde sunt golite de sânge (deoarece mușchii
comprimă venele), iar în perioadele de relaxare dintre 2 contracții, venele profunde aspiră
sângele din venele superficiale
-refluxul sangvin (reîntoarcerea sângelui) este împiedicat de prezența valvelor (un fel de
buzunare în interiorul venelor, în acestea sângele se oprește când ar avea tendința să se
reîntoarcă de unde a plecat) la nivelul venelor membrelor inferioare

Fig.50 Valvele venelor 94

 Cum învăț?

e. Gravitația
-favorizează curgerea sângelui din venele situate deasupra atriului drept deoarece sângele
coboară
-are efect negativ asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare deoarece
sânele trebuie să urce

f. Masajul pulsatil
-efectuat de artere asupra venelor omonime, aflate împreună în același pachet vascular,
are efect favorabil asupra întoarcerii venoase (când arterele pulsează datorită curgerii sângelui
prin ele, aceste pulsații realizează un masaj asupra venelor din apropiere si ajută la înaintarea
sângelui din vene)

Întoarcerea sângelui la inimă are o mare importanță pentru reglarea debitului cardiac,
deoarece o inimã sănătoasă pompează, conform legii inimii, atât sânge cât primește prin aflux
venos (reîntoarcere a sângelui din vene).

95
 Cum învăț?

E. Noțiuni elementare de igienă și patologie

1.Cardiopatia ischemică (boala coronară ischemică)

Este cea mai frecventă cauză a mortalității în Europa și America de Nord și se datorează
scăderii debitului sangvin la nivelul circulației coronariene. Îmbracă o formă acută/bruscă
(ocluzia cronariană acută-inchiderea vasului-, infarctul de miocard) sau cronică/îndelungată
(diminuarea forței de contracție a pompei cardiace). Cea mai frecventă cauză a diminuării
debitului coronarian este ateroscleroza (proces prin care, la persoanele cu predispoziție
genetică sau care mănâncă lipide în exces, mari cantități de colesterol sunt depozitate progresiv
sub endoteliul arterial (peretele intern al arterelor); ulterior, aceste depozite se fibrozează, apoi,
calcificându-se, rezultă placa ateromatoasă; aceasta protruzionează (iese înafară) în lumenul
arterial, blocând parțial sau total fluxul sangvin.
Pentru a preveni acest proces sunt necesare o alimentație echilibrată precum și evitarea
sedentarismului.

2. Aritmiile cardiace
Reprezintă tulburări în producerea și/sau conducerea impulsului cardiac (inima nu mai bate
cum trebuie). Sunt de numeroase tipuri și pot avea o multitudine de cauze.

3. Hemoragiile interne și externe

Pierderea unei cantități de sânge din sistemul circulator, fie la exteriorul organismului
(hemoragii externe) fie în țesuturi sau cavități ale organismului (hemoragii interne), are
consecințe grave sau dramatice în funcție de cantitatea pierdută sau de țesutul lezat. Cauzele
sunt multiple, cele mai frecvente fiind cele traumatice.

96
 Cum învăț?

4.Leucemiile
Reprezintă neoplazii (cancere) ale țesuturilor hematoformatoare (țesuturile care
formează elementele figurate ale sângelui – ex. măduva hematogenă). Sunt de multiple tipuri iar
cauzele apariției lor nu sunt cunoscute.

5.Anemiile
Anemiile se definesc ca scăderea numărului de eritrocite sau a cantității de hemoglobină
conținută de eritrocite. Pot fi provocate prin: pierderi, producere insuficientă,
distrucție/distrugere excesivă a eritrocitelor sau o combinație a acestor mecanisme.
Cele mai frecvente tipuri de anemie sunt următoarele:
 Anemia prin pierdere de sânge: după o hemoragie rapidă, organismul înlocuiește
plasma pierdută în 1-3 zile, dar eritrocitele revin la normal în 3-6 săptămâni. În
cazul unor hemoragii mici și repetate, conținutul în hemoglobină al hematiilor este
afectat(acesta scade).
 Anemia feriprivă apare prin alterarea producerii de hemoglobină ca urmare a unui
deficit la nivelul metabolismului fierului (aport, absorție, transport etc.).
 Anemia megaloblastică se caracterizează prin producerea unor hematii mai mari
decât normal, cu formă și funcționalitate alterate. Acest fapt se datorează, în
principal, unor perturbări la nivelul absorbției intestinale a vitaminei B12 sau a
acidului folic.

97
 Cum învăț?

III. SISTEMUL RESPIRATOR

-asigură funcția respiratorie- schimbul de gaze respiratorii între organism și mediul
înconjurător

A. Structura sistemului respirator

-sistemul respirator cuprinde căile respiratorii și plămânii
-căile respiratorii sunt reprezentate de:
 cavitatea nazală
 faringe
 laringe căi respiratorii extrapulmonare
 trahee
 bronhii principale extrapulmonare
 bronhii intrapulmonare / arborele bronșic căi respiratorii intrapulmonare

1. Căile respiratorii
a. Cavitatea nazală
-este formată din 2 spații simetrice numite fose nazale, situate sub baza craniului și
deasupra cavității bucale
-din cavitățile nazale, aerul trece în faringe

b. Faringele
-reprezintă un segment comun între calea respiratorie și cea digestivă
-este format din nazofaringe, orofaringe și laringofaringe
-din faringe aerul trece în laringe

98
 Cum învăț?

c. Laringele
-este un organ cu dublă funcție:
 respiratorie
 fonatorie(vocală) - prin corzile vocale
-orificiul de comunicare dintre faringe și laringe se numește glotă
-deasupra glotei se află epiglota (un fel de ușă) care acoperă glota (o închide) atunci când
are loc deglutiția și astfel
alimentele din faringe nu pot
pătrunde în laringe
-din laringe, aerul trece în
trahee

d. Traheea
-este un organ sub formă
de tub care continuă laringele
și are o lungime de 10–12cm
-la nivelul vertebrei T4,
traheea se împarte în 2 bronhii
primare(principale)

e. Bronhii principale
-bronhiile principale sunt
2 și pătrund în plămân prin hil
(locul pe unde bronhiile, vasele Fig.51 Sistemul respirator
de sânge și limfatice, intră și ies din plamâni)
-în plămâni (intrapulmonar), bronhiile se ramifică formând arborele bronșic

99
 Cum învăț?

2. Plămânii
-plămânii sunt principalele organe ale respirației
-sunt situați în cavitatea toracică, având o
capacitate totală de 5000ml (5l) de aer, cu variații
individuale
-fiecare plãmân este învelit de o seroasă(foiță)
numită pleură
-pleura prezintă 2 foițe :
 parietală - căptușește pereții toracelui
 viscerală - acoperă plămânul
-între cele 2 foițe există o cavitate virtuală,
numită cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină
Fig.52 Pleura
de lichid pleural
-prin pleură, plămânii sunt lipiți de torace și urmează mișcările acestuia

1. Arborele bronșic
-bronhia principală se împarte în bronhii mai mici, iar acestea, la rândul lor se divid în
bronhiole (bronhii și mai mici)
-ultimele ramificații ale arborelui bronșic sunt bronhiolele respiratorii
-de la bronhiolele respiratorii pleacă ductele alveolare, care se termină prin săculeți
alveolari
-pereții săculeților alveolari sunt compartimentați în alveole pulmonare
bronhiolele respiratorii + ducte alveolare + săculeți alveolari + alveole pulmonare

=
ACINII PULMONARI
ACINUL ESTE UNITATEA MORFO-FUNCȚIONALĂ A PLĂMÂNULUI

100
 Cum învăț?

-peretele intern al alveolelor este căptușit de un lichid numit surfactant

-în jurul alveolelor se găsește o bogată rețea de capilare, care, împreună cu pereții
alveolelor, formează membrana alveolo-capilară (membrana respiratorie), la nivelul căreia
au loc schimburile de gaze dintre alveole și sânge

Fig.53 Acinii pulmonari

Respirația reprezintă schimbul de oxigen și

dioxid de carbon dintre organism și mediu. Din punct de vedere funcțional, respirația prezintă:
 ventilația pulmonară — deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele
pulmonare și atmosferă
 difuziunea O2 și CO2 între alveolele pulmonare și sânge
 transportul O2 și CO2 prin sânge și lichidele organismului către și de la celule
 reglarea ventilației

101
 Cum învăț?

B. Ventilația pulmonară
-inspirația și expirația de repaus (circulația alternativă ) a aerului se realizează deoarece
cutia toracică își modifică volumul:
 în inspirație (proces activ) cutia toracică se destinde și volumul acesteia cerește
 în expirație (proces pasiv) cutia toracică se comprimă și volumul acesteia scade
-aceste mișcări ciclice ale cutiei toracice determină și mișcările în același sens ale
plămânilor, deoarece aceștia sunt lipiți de cutia toracică prin intermediul pleurei

1. Mecanica ventilației pulmonare

-dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie și retracție (comprimare, micșorare) în
două moduri:
 prin mișcările de ridicare și coborâre ale diafragmei care alungesc și scurtează
cavitatea toracică astfel crește și descrește diametrul supero – inferior (sus – jos)
 prin ridicarea și coborârea coastelor, care determină creșterea și descreșterea
diametrului antero-posterior (față-spate) al cavității toracice

a. Ventilația prin mișcările diafragmei (fig.54 – 55)

-respirația normală, de repaus, se realizează aproape în întregime prin mișcările diafragmei
-în inspirație –diafragma se contractă, bolta mușchiului coboară spre abdomen și se
aplatizează, astfel diafragmul trage în jos fața bazală a plămânilor, plămânii se destind și aerul
intră, crește astfel diametrul supero-inferior
-în expirație - diafragma se relaxează, bolta mușchiului revine la normal, curbată spre
toarace, această relaxare împreună cu retracția elastică (revenirea prin elasticitate) a plămânilor,
a peretelui toracic și a structurilor abdominale comprimă plămânii și aerul iese, scade astfel
diametrul supero-inferior

102
 Cum învăț?

b. Ventilația prin mișcările coastelor (fig.54-55)

-reprezintă a doua cale de expansionare a plămânilor
-în poziția de repaus, grilajul costal este coborât, permițând sternului să se apropie
de coloana vertebrală
-în inspirație - grilajul costal se ridică, astfel sternul este împins înainte (se proiectează
înainte) și se îndepărtează de coloana vertebrală, ceea ce mărește diametrul antero-posterior cu
aproximativ 20 % în inspirația maximă față de expirație, plămânii se destind și astfel aerul intră
-în expirație – grilajul costal coboară și revine la normal în poziția de repaus, sternul se
apropie de coloana vertebrală, astfel diametrul antero-posterior se micșorează, plămânii se
comprimă și aerul iese
-mușchii care determină ridicarea grilajului costal se numesc mușchi inspiratori și sunt,
în special, mușchii gâtului
-mușchii care determină coborârea grilajului costal se numesc mușchi expiratori și sunt,
în special, mușchii abdominali (ex. mușchi drepți abdominali)

Fig.54 Mișcările din inspirație

103
 Cum învăț?

Fig.55 Mișcările din expirație

2. Presiunea pleurală
-este presiunea din spațiul cuprins între pleura viscerală și cea parietală (presiunea dintre
cele 2 foițe ale pleurei)
-în mod normal, există o sucțiune permanentă a lichidului din acest spațiu, ceea ce duce la
o presiune mai mică decât cea atmosferică
-variază cu fazele respirației

3. Presiunea alveolară
-este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare
-în repaus, când glota(intrarea în laringe) este deschisă aerul nu circulă între plămâni și
atmosferă; în acest moment, presiunea în orice parte a arborelui respirator este egală cu
presiunea atmosfericã, consideratã 0 cm H2O (centimetri coloană de apă)
104
 Cum învăț?

- în inspirație, pentru a permite pătrunderea aerului în plămâni, presiunea în alveole trebuie

să scadă sub presiunea atmosferică, astfel ea devine –1 cm H2O; această presiune negativă
ușoară este suficientă pentru ca, în cele 2 secunde necesare inspirației, în plămâni să pătrundă
aproximativ 500ml de aer
-în expirație, presiunea alveolară crește la aproximativ +1 cm H2O, ceea ce forțează 500
ml de aer să iasă din plămâni în cele 2–3 secunde, cât durează expirația

Fig.56 Presiunea alveolară și rolul ei

4. Forțele elastice pulmonare (de recul)

-stau la baza realizării expirației
-sunt forțele care ajută la revenire la normal și comprimarea plămânilor în expirație

105
 Cum învăț?

-sunt de 2 tipuri:
 forțele elastice ale țesutului pulmonar însuși (elasticitatea plămânilor)
 forțele elastice produse de tensiunea superficială a lichidului
tensioactiv(surfactant) care căptușește la interior pereții alveolari și alte spații
aeriene pulmonare
-deoarece suprafața internă a alveolelor este acoperită de acest strat subțire de lichid, iar în
alveole există aer, aici apar forțe de tensiune superficială; acest fenomen este prezent în toate
spațiile aeriene pulmonare, rezultă astfel o forță a întregului plămân, numită forța de tensiune
superficială și care împreună cu elasticitatea țesutului pulmonar, favorizează expirația

5. Volumele și capacitățile pulmonare

-o metodă simplă pentru studiul ventilației pulmonare este înregistrarea volumului aerului
deplasat spre interiorul și, respectiv, exteriorul plămânilor, procedeu numit spirometrie
(datorită denumirii aparatului utilizat — spirometru)

a. Volumele pulmonare
-există 4 volume pulmonare diferite
-dacă adunăm aceste 4 volume, rezultă volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea
pulmonară
-cele 4 volume sunt :
 volumul curent (VC) – 500ml - este volumul de aer inspirat și expirat în timpul
respirației normale (inspirăm 500ml, expirăm 500ml )
 volumul inspirator de rezervă (VIR) – 1500ml - este un volum suplimentar de
aer care poate fi inspirat peste volumul curent într-o inspirație forțată/maximă (se
inspiră încă 1500ml pe lângă cei 500ml din volumul curent )

106
 Cum învăț?

 volumul expirator de rezervă (VER) – 1500ml - reprezintă cantitatea

suplimentară de aer care poate fi expirată în urma unei expirații forțate/maxime,
după expirarea volumului curent (se mai expiră încă 1500ml pe lângă cei 500ml
expirați din volumul curent)
 volumul rezidual (VR)– 1500ml - este volumul de aer care rămâne în plămâni
chiar și după o expirație forțată (plămânii nu se golesc niciodată complet, mereu
rămân 1500ml de aer în plămâni)
-cu excepția volumului rezidual, celelalte volume pulmonare se măsoară spirometric
-pentru mãsurarea volumului rezidual, se utilizează metode de mãsurare speciale

b. Capacitățile pulmonare
-reprezintă suma a 2 sau mai multe volume pulmonare
 capacitatea inspiratorie (CI) – 2000ml - este egală cu suma dintre volumul curent
și volumul inspirator de rezervã, reprezintă cantitatea de aer pe care o persoană o
poate inspira, pornind de la nivelul expirator normal până la distensia maximă a
plămânilor (cât aer poate fi inspirat după o expirație maximă)
CI = VC + VIR
2000ml = 500ml + 1500ml

 capacitatea reziduală funcțională (CRF) – 3000ml – este egală cu suma dintre

volumul expirator de rezervă și volumul rezidual, reprezintă cantitatea de aer care
rãmâne în plămâni la sfârșitul unei expirații normale după o inspirație maximă (după
ce se realizează o inspirație maximă (VC+VIR), se realizează o expirație normală
deci numai volumul curent)
CRF = VER + VR
3000ml = 1500ml + 1500ml

107
 Cum învăț?

 capacitatea vitală (CV) – 3500ml - este egală cu suma dintre volumul inspirator de
rezervă, volumul curent și volumul expirator de rezervă, reprezintă volumul maxim
de aer pe care o persoanã îl poate scoate din plămâni după o inspirație maximă (o
inspirație maximă urmată de o expirație maximă)
CV = VIR + VC + VER
3500ml = 1500ml + 500ml + 1500ml

 capacitatea pulmonară totală (CPT) - 5000ml - este egală cu capacitatea vitală

plus volumul rezidual, reprezintă volumul maxim până la care pot fi expansionați
plămânii prin efort inspirator maxim (cât aer poate intra maxim în plămâni)
CPT = CV + VR CPT = (VIR + VC + VER) + VR
5000ml = 3500ml + 1500ml 5000ml = 1500ml+500ml+1500ml+1500ml

-pentru măsurarea capacităților care includ volumul rezidual, se utilizează metode de

măsurare speciale

6. Debitul respirator (minut-volum respirator)

-este cantitatea totală de aer deplasată(care circulă) în arborele respirator în fiecare
minut
-debitul respirator (DR) – 9l/min - este egal cu produsul dintre volumul curent și frecvența
respiratorie
volum curent (VC)= 500 ml DR = VC x FR
frecvența respiratorie (FR) = 18/min, 9l/min = 500ml x 18

-în diferite condiții fiziologice și patologice (boală), valorile se pot modifica foarte mult

108
 Cum învăț?

7. Ventilația alveolară
-este volumul de aer care ajunge în alveole în fiecare minut și participă la schimburile
de gaze respiratorii (O2 și CO2)
-valoarea sa medie este de 4,5–5 l/min, deci numai o parte din debitul respirator; restul din
debitul respirator reprezintă ventilația spațiului mort (aer care umple căile aeriene până la
bronhiile terminale și care nu participă la schimburile de gaze respiratorii)
-ventilația alveolară este unul dintre factorii majori care determină presiunile parțiale ale
oxigenului și dioxidului de carbon în alveole

C. Difuziunea gazelor respiratorii

-după ventilația alveolară, urmează o nouă etapă a procesului respirator; aceasta este
difuziunea oxigenului din alveole în sângele capilar și difuziunea în sens invers a dioxidului de
carbon
-difuziunea are loc doar în condițiile în care există o diferență de presiune între gazele din
alveole și cele din sânge, iar sensul procesului va fi totdeauna orientat dinspre zona cu
presiune mare către zona cu presiune mică
-concentrația gazelor în aerul alveolar este foarte diferită de cea din aerul atmosferic
-există câteva cauze ale acestor diferențe:
 cu fiecare respirație, aerul alveolar este înlocuit doar parțial cu aer atmosferic
(știm că plămânii nu se golesc complet de aer, deci la fiecare respirație rămâne o
cantitate de aer în alveole, iar peste acesta este inspirat un alt aer atmosferic)
 din aerul alveolar este extras oxigenul, și acesta primește permanent dioxid de
carbon din sângele pulmonar (din alveole oxigenul trece în sânge și din sânge
dioxidul de carbon trece în alveole)

109
 Cum învăț?

 aerul atmosferic uscat care pătrunde în căile respiratorii este umezit înainte de
a ajunge la alveole
-aerisirea lentă la nivel alveolar este foarte importantă pentru prevenirea schimbărilor
bruște ale concentrației sangvine a gazelor

1. Membrana alveolo-capilară (respiratorie)

-este locul unde are loc schimbul de gaze respiratorii (O2 și CO2) dintre alveole și
capilarele sangvine
-este alcãtuită din:
 endoteliul capilar (peretele capilarului – țesut epitelial unistratificat)
 interstițiul pulmonar (spațiul dintre capilar și alveolă)
 epiteliul alveolar (peretele alveolei - țesut epitelial unistratificat)
 surfactant/lichid tensioactiv (lichidul din interiorul alveolei)

Fig.57 Membrana
alveolo-capilară

-grosimea medie a membranei este de 0,6 microni

-suprafața sa totală este de 50–100m2

110
 Cum învăț?

-factorii care influențează rata difuziunii gazelor prin membrana alveolo-capilară sunt:
 presiunea parțială a gazului în alveolă (presiunea gazului)
 presiunea parțială a gazului în capilarul pulmonar (presiunea gazului)
 coeficientul de difuziune al gazului (este specific pentru fiecare tip de moleculă)
 dimensiunile membranei alveolo-capilare/respiratorii (invers proporționale cu
grosimea și direct proporționale cu suprafața sa: difuziunea este mai mare dacă
grosimea membranei este mai mică și difuziunea este mai mare dacă suprafața
membranei este mai mare )

2. Difuziunea oxigenului și dioxidului de carbon

a. Difuziunea oxigenului (O2) –fig.58
-se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele pulmonare
-presiunea parțială a O2 în aerul alveolar este de 100mmHg (milimetrii coloană de
mercur), iar în sângele care vine de la țesuturi și ajunge în capilarele pulmonare, presiunea
parțială a O2 este de 40mmHg, astfel datorită acestei
diferențe de presiune, oxigenul difuzează din alveole în Hemoglobina – este o proteină
sânge (de la presiune mare spre presiune mică) care conține fier si care se află în
-după ce traversează membrana respiratorie, hematii. Are rol de a transporta
O2 și CO2.
moleculele de O2 se dizolvă în plasmă, ceea ce duce la
creșterea presiunii parțiale a O2 în plasmă (presiunea
parțială a O2 în plasmă este de peste 80mmHg (80 – 100mmHg))
-din plasmă, O2 difuzează în hematii, unde se combină cu fierul din structura
hemoglobinei conținută de hematii, formând oxihemoglobina
-în mod normal, difuziunea are loc până la egalarea presiunilor parțiale, alveolară și
sangvină, ale O2 ; egalarea se face în 0,25 secunde

111
 Cum învăț?

-hematia petrece, în medie, 0,75 secunde în capilarul pulmonar; dacă echilibrarea apare în
0,25 secunde, rămâne un interval de 0,50 secunde, numit margine de siguranță și care asigură
o preluare adecvată a O2 în timpul unor perioade de stress (efort fizic, expunere la altitudini
mari etc.)
-în final sângele care pleacă din capilarele pulmonare și care merge către țesuturi, are o
presiune parțială a O2 de peste 80mmHg (80-100mmHg)

b. Difuziunea dioxidului de carbon (CO2) – fig.58

-se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole
-presiunea parțială a CO2 în sângele care vine de la țesuturi și ajunge în capilarele
pulmonare este de 46 mmHg, iar în aerul alveolar este de 40mmHg, astfel datorită acestei
diferențe de presiune, dioxidul de carbon difuzează din sânge în alveole (de la presiune mare
spre presiune mică)
-dioxidul de carbon care difuzează din sânge în alveole este :
 cel care circulă în plasmă
 cel care circulă sub formă de carbaminohemoglobină ( CO2 legat de grupările
amino ale lanțurilor proteice, ale hemoglobinei din hematii)
-deși gradientul de difuziune(coeficientul de difuziune) al CO2 este de doar o zecime(de 10
ori mai mic) din cel al O2, CO2 difuzează de 20 de ori mai repede decât O2, deoarece este de
25 de ori mai solubil în lichidele organismului decât O2
-în mod normal, difuziunea CO2 are loc până la egalarea presiunilor parțiale alveolară și
sangvină ale CO2; egalarea se face în 0,25 secunde
-în final sângele care pleacă din capilarele pulmonare și care merge către țesuturi, are o
presiune parțială a CO2 de 40mmHg

112
 Cum învăț?

Sânge din Sânge care

arterele merge în
pulmonare venele
pulmonare

Fig.58 Difuziunea O2 și CO2 la nivel pulmonar

D.Transportul gazelor respiratorii

1. Transportul O2 (fig.59)
-din plasmă, O2 difuzează în hematii, unde se combină reversibil cu ionii de fier din
structura hemoglobinei, transformând dezoxihemoglobina în oxihemoglobină
-fiecare gram de hemoglobină se poate combina cu maximum 1,34 ml O2

113
 Cum învăț?

-în mod normal, existã 12–15g de

hemoglobină/dl sânge, astfel, sângele arterial
transportă 20 ml O2/dl, din care : O2 SE COMBINĂ REVERSIBIL CU IONII
DE FIER = O2 se leagă de ionii de fier
 98,5 % este transportat de hemoglobină
dar se poate și dezlega de aceștia (asta
 1,5 %, este transportat dizolvat în înseamnă reversibil)
plasmă
-fiecare moleculă de hemoglobină se poate DEZOXIHEMOGLOBINA = hemoglobină
fără oxigen
combina cu maximum 4 molecule de O2, situație în
care saturarea hemoglobinei cu O2 este de 100%
OXIHEMOGLOBINA = hemoglobină cu
(hemoglobina este plină cu oxigen) oxigen
-cantitatea de O2 care se combină cu
hemoglobina depinde de presiunea parțială a O2
plasmatic, fiind condiționată, printre altele, și de pH-ul plasmatic și de temperatură
-scăderea pH-ului plasmatic și creșterea temperaturii determină scăderea capacității
hemoglobinei de a lega oxigenul, care, astfel, este cedat țesuturilor
-sângele care vine de la plămâni și ajunge la țesuturi are presiunea parțială a O2 de peste
80mmHg (80 – 100mmHg) , la nivel tisular, presiunea parțială a O2 din țesuturi este de
40mmHg, astfel O2 din plasma sângelui va difuza în interstițiile țesuturilor (spațiile dintre
celule) și de aici în celule (deci de la presiune mare la presiune mică)
-are loc astfel scăderea rapidă a presiunii parțiale a O2 plasmatic, fapt ce determină
disocierea oxihemoglobinei (oxigenul se dezleagă de hemoglobină) din hematii, hemoglobina
rămânând saturată în proporție de 50–70 %, oxigenul care se dezleagă de hemoglobină, va trece
în țesuturi și celule
-fiecare 100 ml de sânge eliberează la țesuturi, în repaus, câte 7 ml de O2 ; acesta este
coeficientul de utilizare a O2
-în timpul efortului fizic, acest coeficient poate crește la 12 %

114
 Cum învăț?

-prin cedarea O2 la țesuturi, o parte din oxihemoglobină devine hemoglobină redusă, care
imprimă sângelui venos culoarea roșie-violacee caracteristică
-în final sângele care pleacă de la țesuturi și care merge către plămâni, are o presiune
parțială a O2 de 40mmHg

2. Transportul CO2 (fig.59)

-CO2 este rezultatul final al proceselor oxidative tisulare (metabolismului tisular)
-sângele care vine de la plămâni și ajunge la țesuturi are presiunea parțială a CO2 egală cu
40mmHg, iar presiunea parțială a CO2 din țesuturi este de 46mmHg, astfel CO2 difuzează din
țesuturi în capilare(de la presiune mare la presiune mică), determinând creșterea presiunii sale
parțiale în sângele venos cu 5–6mmHg față de sângele arterial (o valoare de 46mmHg)
-CO2 este transportat prin sânge sub mai multe forme:
 5% dizolvat fizic în plasmã
 5% combinat cu hemoglobina din hematii sub formă de carbaminohemoglobină,
care rezultă prin combinarea CO2 cu grupările NH2 (amino) terminale din lanțurile
proteice ale hemoglobinei
 90% sub formă de bicarbonat plasmatic, obținut prin fenomenul de membranã
Hamburger (fenomenul migrării clorului), care are loc la nivelul eritrocitelor
-în final sângele care pleacă de la țesuturi și care merge către plămâni, are o presiune
parțială a CO2 de 46mmHg

115
 Cum învăț?

Sânge care vine

din artere Sânge care merge
în vene

Fig.59 Transportul O2 și CO2 către țesuturi

E. Reglarea ventilației
-este realizeazată de centrii nervoși din bulb și punte, pe baza stimulilor primiți de la
chemoreceptorii de la nivelul acestor formațiuni nervoase sau al unor vase de sânge

116
 Cum învăț?

F. Noțiuni elementare de igienă și patologie

1. Gripa
Infecție respiratorie acută virală, provocată de virusul gripal. Este o boală contagioasă și
cu caracter sezonier. Poate îmbrăca forme grave, mai ales la vârstele extreme (copii mici și
bătrâni). Actualmente beneficiem de vaccinare antigripală, ceea ce reduce foarte mult numărul
de cazuri și gravitatea formelor.

2. Fibroza pulmonară
În anumite situații afectarea pulmonară duce la fibroză, adică țesutul pulmonar funcțional
este înlocuit cu țesut fibros care nu mai poate îndeplini funcția plămânilor. Un exemplu este
antracoza, ce rezultă prin inhalarea, timp îndelungat, a prafului de cărbune.

3. Emfizemul
Termenul denotă „aer în exces” la nivel pulmonar și ilustrează un proces pulmonar
complex, obstructiv și distructiv. De cele mai multe ori, este consecința fumatului îndelungat.
Inhalarea fumului sau a altor substanțe iritante determină iritarea mucoasei bronșice și
bronșiolare și incompetența (nefuncționarea) mecanismelor locale de apărare, rezultând infecții
cronice. Are loc obstruarea(închiderea) căilor aeriene mici, ceea ce face expirul foarte
dificil,astfel încât aerul este „prins” în alveole. În acest mod, ele se supradestind, rezultând
distrugerea lor (50-80% din pereții alveolari sunt distruși). În consecință capacitatea de
difuziune la nivelul membranei alveolo-capilare scade. De asemenea, scade numărul capilarelor
pulmonare, crescând rezistența în circulația pulmonară (hipertensiune pulmonară). În timp,
fumătorul dezvoltă hipoxie(scade cantitatea de oxigen din sânge) și hipercapnie(crește
cantitatea de dioxid de carbon în sânge) peste 4% CO2 în sânge, cu final dramatic (deces).

117
 Cum învăț?

4. Modificările de ritm respirator

a. Normale: polipnee – creșterea frecvenței respiratorii (respiră mai des) ex. în cadrul
efortului fizic
b. Patologice (anormale): în cadrul unor maldii pulmonare, cardiace sau ale SNC;
exemplu, respirația Cheyne-Stokes care constă în modificare amplitudinii mișcărilor
respiratorii în sensul scăderii ei, urmată de apnee (oprirea respirației), după care ciclul se reia.

118
 Cum învăț?

Bibliografie

1. Biologie clasa a XI-a, Autori: Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Cezar Th.
Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, Editura: Corint

IMAGINI DE ANATOMIE
1. Frank H. Netter "Atlas de anatomie umana" editia a III-a
2. Google Imagini

119