DREPT PARLAMENTAR

1. FUNCTIILE PARLAMENTULUI

Functia de reprezentare: aceasta functie se manifesta in special in raporturile Romaniei cu Uniunea

Europeana si in orientarea intregii activitati externe in raport cu toate statele lumii, pe baza principiilor
dreptului international.

Functia legislativa: aceasta functie este amplu fundamentata in prevederile Constitutiei, ca si in cele ale
Regulamentelor parlamentare. Parlamentul are misiunea de a face legi si de a controla puterea executiva.

Functia de informare: prin dreptul de petitionare, parlamentarii cunosc doleantele cetatenilor, iar
Regulamentele parlamentare prevad modalitati practice prin care parlamentarii pot solicita anumite
informari din partea organelor de stat.

Functia de control: se manifesta printr-o serie intreaga de activitati de maxima importanta, cum ar fi
acordarea si retragerea increderii Guvernului, intrebarile si interpelarile, anchetele parlamentare etc. Aceasta
functie poate merge pana la suspendarea din functie a Presedintelui Romaniei, punerea lui sub acuzare,
solicitarea urmaririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele savarsite in exercitiul functiei lor.

Functia de desemnare prin investire, alegere sau numire a unor autoritati publice: locul cel mai
important il ocupa acordarea votului de investitura a Guvernului. Parlamentul mai exercita si alte activitati
legate de desemnarea sau investirea unor autoritati publice, cum ar fi alegerea Consiliului Superior al
Magistraturii, numirea unor membrii ai Curtii de Conturi, numirea Avocatului Poporului etc.

2. IZVOARELE DREPTULUI PARLAMENTAR

Tratatele internaţionale
Tratatele internaţionale reglementează raporturi între state, consfinţind anumite drepturi şi obligaţii
reciproce. În literatura de specialitate s-a arătat că "Deşi tratatele au avut întotdeauna un rol important în
formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul secolelor, ele au dobândit o importanţă deosebită
doar în societatea internaţională actuală.

Obiceiul sau cutuma

Obiceiul reprezintă cel mai vechi izvor de drept, el manifestându-se sub forma unor datini, tradiţii şi
practici cu caracter moral şi religios pe care colectivitatea le-a acceptat ca norme de conduită printr-o
practică îndelungată şi unanim recunoscută. Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta
cu forţă juridică au devenit obiceiuri juridice, fiind cunoscute ca izvoare de drept sub denumirea de cutumă.
Modul prin care obiceiul a fost sancţionat şi recunoscut ca având valoare juridică s-a realizat îndeosebi prin
recunoaşterea sa de către instanţele judecătoreşti cu prilejul soluţionării diferitelor cauze.

Legea şi celelalte acte juridice normative

În sistemul izvoarelor dreptului o poziţie importantă o ocupă legea. În principiu, denumirea de lege este
dată şi folosită şi în doctrina juridică pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de
organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal, în funcţie de forma de guvernământ şi
regimul politic al statului. Principiului supremaţiei legii i s-au adus amendamente prin aceea că în
majoritatea legislaţiilor lumii s-a acceptat ideea unei delegări legislative către executiv, problemă de care ne
vom ocupa în continuare. Menţionăm că legile, potrivit unei distincţii unanim admise, sunt constituţionale,
organice şi ordinare.
Regulamentele parlamentare
Regulamentul parlamentar a fost definit ca find ”legea internă a fiecărei Camere”, acestea acţionând, în
elaborarea propriilor regulamente, nu ca “ramuri ale puterii legislative”, ci în calitate de corpuri autonome
“învestite cu o putere de organizare şi dispunând de o autoritate disciplinară asupra membrilor lor”.
În legătură cu regulamentele parlamentare ca sursă de drept parlamentar, câteva idei ar trebui, credem, să
fie reţinute:
- regulamentele parlamentare dau expresie principiului autonomiei parlamentare, la care ne-am referit;
- ele trebuie să fie conforme literei şi spiritului Constituţiei;
- prin regulamentele parlamentare nu se pot stabili obligaţii decât parlamentarilor; obligaţiile în sarcina altor
persoane, instituţii, neputând fi stabilite decât prin lege;
- regulamentele parlamentare au fost supuse unor modificări în decursul timpului, tocmai ca urmare a
dinamismului vieţii parlamentare, a apariţiei unor probleme şi situaţii noi care se cereau reglementate sau a
căror revizuire era necesară;
- nu în ultimul rând, modificarea regulamentelor a fost determinată de necesitatea alinierii reglementărilor
existente la standardele europene, ca şi de raporturile de forţe politice existente în interiorul celor două
Camere ale Parlamentului.

Doctrina
În rândul izvoarelor dreptului, un loc important îl ocupă şi doctrina. În prezent, doctrina nu are o valoare
obligatorie pentru judecători, pentru organele de aplicare a dreptului, dar ea constituie - neîndoielnic - o
importantă sursă de interpretare şi clarificare a unor acte normative.

Principiile dreptului
Ele sunt formulate expres în Constituţii sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina
valorilor promovate în societate. Aşadar, principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului tuturor
normelor juridice. Ele exprimă cerinţele şi comandamentele obiective ale societăţii în procesul de constituire
(de formare) a dreptului şi de realizare a acestuia.

3. PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR

Principiile generale:
a) principiul puterii suverane a poporului
b) principiile exercitării puterii (principiul democraţiei reprezentative şi principiul democraţiei semidirecte)
c) principiul separaţiei puterilor
d) principiul pluralismului
e) principiul legalităţii
f) principiul supremaţiei Constituţiei
g) principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetăţenilor, fără nici o discriminare
h) principiul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
i) principiul autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice
j) principii ale activităţii judecătoreşti

Principiile specifice:
Principiul specializării dreptului parlamentar
Acest principiu este consacrat prin Constituţie şi prin regulamentele parlamentare, el reflectând elementul
de specificitate pe care îl prezintă activitatea parlamentară. Există, în primul rând, norme constituţionale care
definesc activităţile de bază pe care trebuie să le exercite Parlamentul, precum şi aspectele procedurale ale
muncii parlamentare. Aceste prevederi de ordin general sunt obligatorii şi ele sunt, de cele mai multe ori,
preluate în normele cuprinse în regulamentele parlamentare.
Majoritatea decide – opoziţia se exprimă
Acest principiu este indisolubil legat de pluralismul politic şi de existenţa însăşi a statului de drept. În
orice stat democratic drepturile opoziţiei trebuie respectate, aceasta având dreptul în virtutea acestui
principiu nu numai să participe activ la întreaga viaţă parlamentară, dar şi să formuleze moţiuni şi chiar
moţiuni de cenzură împotriva Guvernului, în condiţiile în care apreciază existenţa unor deficienţe ce
urmează a fi corectate.

Principiul transparenţei
Principiul transparenţei decurge din regulile de bază ale democraţiei, asigurând ca activitatea
Parlamentului să se desfăşoare sub ochii opiniei publice, să nu existe reglementări „ascunse”, acte normative
sau decizii care ar eluda controlul opiniei publice asupra activităţii parlamentare.

Principiul autonomiei parlamentare

În literatura de specialitate s-a arătat că înfăptuirea principiului autonomiei parlamentare se desfăşoară
atât cu respectarea Constituţiei, cât şi a legilor în vigoare. Din aceste motive un regulament parlamentar nu
poate contraveni unei legi prin simplul motiv că legea a fost adoptată de ambele Camere ale Parlamentului şi
nu numai de o singură Cameră.

4. TRASATURILE JURIDICE ALE MANDATULUI PARLAMENTAR

Generalitatea mandatului parlamentar

Mandatul parlamentar este o funcţie publică cu care membrii Camerelor parlamentare sunt investiţi prin
alegere şi în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii
naţionale. Conţinutul general al mandatului parlamentar reiese din interpretarea articolului 2 alin.1 din
Constituţie, care prevede că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative”. Mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul nu reprezintă un corp electoral dintr-
o anumită circumscripţie electorală, ci întregul popor. Irevocabilitatea este consacrată prin articolul 69 alin.2
din Constituţie, potrivit căruia „Orice mandat imperativ este nul”, delimitându-se astfel ideea mandatului
imperativ, în care parlamentarii pot fi revocaţi de către cei care i-au ales.

Independenta mandatului de parlamentar

Aceasta trasatura completeaza si deriva din trasatura generalitatii mandatului parlamentar si este o
consecinta a teoriei reprezentativitatii, in sensul ca nu este posibil sa i se impuna parlamentarului o atitudine
determinata. Independenta mandatului parlamentar trebuie privita atat in raport de cei care l-au ales, cat si
fata de partidul pe listele caruia a candidat.

Irevocabilitatea mandatului parlamentar

Irevocabilitatea mandatului parlamentar este o protectie a independentei parlamentarului in exercitarea
mandatului, sau irevocabilitatea este o notiune strans legata de teoria mandatului reprezentativ, potrivit
careia parlamentarul este un reprezentant al poporului si nu numai al celor care l-au ales.

Protectia mandatului parlamentar

Mandatul parlamentar, spre deosebire de mandatul de drept privat, este ocrotit prin dispozitiile legii
fundamentale, Constitutia.
 5. ORGANIZAREA INTERNA A CAMERELOR

Normele privind organizarea şi funcţionarea Parlamentelor prezintă o însemnătate cu totul deosebită

deoarece ele perfectează mecanismul prin care funcţiile parlamentare sunt exercitate.
Organizarea şi funcţionarea Parlamentelor este, în principiu, reglementată pe calea unor prevederi
constituţionale, deoarece prin constituţiile statelor se definesc în fond o serie de prevederi cu caracter
general legate de organizarea parlamentară.
Birourile permanente sunt organe alese interne de lucru ale Camerelor, care reprezintă toate forţele
politice ce fac parte din Parlament.
"Lista candidaţilor propuşi pentru Biroul permanent se supune în întregime votului Camerei Deputaţilor
şi se aprobă cu majoritatea voturilor deputaţilor. Dacă nu se realizează această majoritate, se organizează un
nou tur de scrutin, în care lista este aprobată cu majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi. Votul este secret şi
se exprimă prin bile"
Pe lângă şedinţele obişnuite de lucru ale Biroului permanent ale celor două Camere, care se desfăşoară de
regulă săptămânal, Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se întrunesc în şedinţă
comună, la convocarea preşedinţilor acestora, pentru:
a) adoptarea proiectului ordinii de zi a şedinţelor comune ale Parlamentului;
b) stabilirea datei şi locului desfăşurării şedinţelor comune;
c) pregătirea şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a lucrărilor şedinţelor comune.
Proiectele de lege se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10 zile de la primirea raportului comun al
comisiilor sesizate în fond. La solicitarea Preşedintelui României, prezentarea şi dezbaterea mesajelor
adresate Parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi sau, după caz, la data solicitată. În acelaşi
mod se procedează şi cu alte cereri ale Preşedintelui României formulate în exercitarea atribuţiilor sale.
Proiectul ordinii de zi este supus aprobării Parlamentului în ziua stabilită pentru şedinţa comună. Ordinea
de zi se adoptă cu votul deschis a cel puţin jumătate plus unu din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi.

6. ACTELE PARLAMENTULUI

Potrivit art.67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa
majorităţii membrilor.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, orice manifestare de voinţă a Parlamentului se exprimă
prin adoptarea unui act; manifestările de voinţă ale Parlamentului pot avea efecte şi semnificaţii diferite.
Prin urmare, actele Parlamentului se caracterizeazuă printr-o structură bivalentă: pe de o parte, ele sunt
acte care din punct de vedere formal emană de la Parlament, pe de altă parte sunt acte ce au un anumit
conţinut.
Legile organice şi hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din
fiecare Cameră.
Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce provine de la una din Camerele Parlamentului sau de
la Camerele reunite în şedinţă comună; se referă exclusiv la activitatea parlamentară şi are efecte cu caracter
intern.
Moţiunea este un act prin care una din Camere sau Camerele reunite îşi exprimă atitudinea într-o anumită
problemă, ea putând avea efecte juridice în anumtie cazuri, cum ar fi, de pildă, adoptarea unei moţiuni de
cenzură având ca efecte demiterea Guvernului.