www.referat.

ro

Funcţiile administraţiei publice

Administraţia publică efectuează în principal o activitate organizatorică, de-oarece
ocupă o poziţie intermediară între planul conducerii politice şi planul unde se realizează
valorile politice, deciziile politice.
De asemenea, administraţia publică desfăşoară şi o activitate de conducere
deoarece activitatea acesteia se desfăşoară la un nivel subordonat, inferioara celei
exercitate de Parlament, dar superioară conducerii ce se realizează la nivelul regii-lor
autonome sau a societăţilor comerciale care au ca obiect activităţi productive de prestări
servicii sau social-culturale.
Din observaţiile de mai sus, putem descifra cele mai importante funcţii exer-citate
de administraţia publică din ţara noastră.
Principala funcţie deţinută de administraţia publică este aceea de organism
intermediar de execuţie. Această funcţie este determinată de poziţia pe care o are
administraţia faţă de puterea politică, deoarece ea este cea care trebuie să organize-ze şi
să asigure execuţia, folosind, dacă este cazul, autoritatea sa sau chiar con-strângerea.
Prevalându-se de funcţia sa de organism intermediar de execuţie, administra-ţia
publică poate:
 să pregătească decizii politice sau chiar să colaboreze la adoptarea lor;
 să organizeze executarea deciziilor politice;
 în unele cazuri poate să execute direct, concret, unele decizii politice;
 să asigure executarea deciziilor politice, prin convinegere sau folo-sind
forţa de constrângere, dacă este cazul;
 de asemenea, administraţia publică este cea care trebuie sa aducă la
cunoştiinţa autoritătilor competente toate cererile, dorinţele sau nece-
sităţile membrilor societăţii.
Toate aceste demultiplicări ale funcţiei principale ale administraţiei publice, de
organism intermediar de execuţie, nu fac decăt să sublinieze rolul administraţiei publice
de colaborator al puterii politice în organizarea societăţii şi reglementarea funcţionării ei.
Pe lângă funcţia ei principală, administraţia publică deţine şi numeroase funcţii
derivate, care se referă la scopurile acţiunilor desfăşurate de aceasta.
Într-un stat de drept, obiectivul administraţiei publice este acela de a asigura
înfăptuirea deciziei politice, rezultată din legi şi celelalte acte normative emise de
autorităţile statului şi de colectivităţile locale1.
Putem distinge următoarele funcţii derivate exercitate de administraţia publi-că:
 funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale
societăţii prin care se asigură continuitatea şi durabilitatea societă-ţii
noastre;
 funcţia de organizare şi coordonare pentru a ne putea adapta transfor-
mărilor constante care au loc în societate, mai ales în ceea ce priveşte
structura economică a acesteia.
1
Prof.univ.dr. Ioan ALEXANDRU, Administraţia publică: teorii, realităţi, perspective,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.83.
 Prin toate aceste activităţi, administraţia publică îndeplineşte importante funcţii cu
caracter politic, legate de existenţa, organizarea şi funcţionarea statului şi a
colectivităţilor locale, fără de care nu se poate concepe o societate modernă.
Pornind de la doctrina administrativă a lui Henri Fayol, care afirma că
„administrer c’est prévoir commander et contrôler”, vor observa că şi administra-ţia
publică, în realizarea funcţiilor sale, trebuie să prevadă şi să programeze, să or-ganizeze
procesul de execuţie, să decidă, dar şi să pregătească variante de decizii pentru decidentul
politic, să coordoneze procesul de execuţie şi, în sfârşit, să con-troleze întreaga activitate
de punere în executare şi realizare a valorilor politice.
Din punct de vedere teoretic, atribuţiile administraţiei publice privind previ-
ziunea şi programarea sau planificarea se reduc la pregătirea proiectelor. În prac-tica
socială de azi, însă, se observa o influenţă mai mare sau mai mică a adminis-traţiei asupra
programelor de dezvoltare ce se stabilesc pe termen lung, mediu sau scurt.
Una din cele mai importante funcţii ale administraţiei publice este aceea de a
asigura continuitatea şi parentitatea societăţii, prin folosirea mijloacelor material-tehnice
şi umane de care dispune pentru a influenţa stabilirea prognozelor şi a pro-gramelor.
Limitele şi conţinutul activităţii administrative derivă din atribuţiile autorită-ţilor
publice stabilite prin Constiuţie şi alte acte normative. Observând natura aces-tora,
constatăm că în cadul administraţiei publice, activităţile ce ţin de latura orga-nizatorică au
o pondere mai mare în raport cu celelalte laturi sau atribute ale proce-sului de conducere.
În acest sens, Constituţia României precizează în articolul 102 alin.(1) că
principala atribuţiune a Guvernului este asigurarea realizării politicii interne şi ex-terne a
ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice, potrivit pro-gramului său
de guvernare acceptat de Parlament. Legea pentru organizarea minis-terelor, precum şi
legea administraţiei publice locale prevăd, de asemenea, impor-tante atribuţiuni de
organizare pentru autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate şi pentru
autorităţile administraţiei publice locale.
Atributul de comandă se regăseşte în activitatea administraţiei publice în două
planuri. Pe de o parte, administraţia publică colaborează la adoptarea decizi-lor politice
prin pregătirea acestora şi prin informarea sistematică, ritmică şi com-pletă a puterii
politice asupra stării sistemului în ansamblul său, iar pe de altă parte, adoptă decizile
administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric şi a condiţiilor concrete în
vederea implementării deciziilor politice.
Informaţia realizată de administraţie trebuie să faciliteze puterii politice să facă
opţiuni documentate. Informaţia colectată şi prelucrată de administraţia publi-că trebuie
să fie pusă la dispoziţia întregii societăţi.
Într-un stat de drept, în unele cazuri, puterea politică poate să delege pe sea-ma
administraţiei competenţa de a lua decizii privind probleme deosebit de insem-nate,
administraţia supraordonându-se astfel politicului.
În principiu, administraţia nu este chemată să adopte decizii cu caracter pri-mar, ci
doar trebuie să asigure executarea acestora. Excepţia o constituie instituţia delegării
administrative, prin care Guvernul poate adopta decizii cu caracter pri-mar, în limitele
prevăzute de Constituţie.
Coordonarea ca atribut al conducerii în cadrul administraţiei publice se re-găseşte
la toate nivelurile structurilor administrative şi constă în armonizarea şi sin-cronizarea
acţiunilor desfăşurate în vederea organizării executării şi execuţiei în concret a deciziilor
politice.
Coordonarea asigură integrarea dinamică a acţiunilor diferitelor elemente ale
administraţiei publice, în scopul realizării acestora în mod ritmic, proporţional şi eficient.
Prin activitatea de controlul, administraţia publică măsoară rezultatele ac-ţiunii
administrative în aplicarea deciziilor politice.
Relația administrație-politică este fundamentală construită astfel încât să protejeze
libertatea individului în calitate de cetățean 2. Se bazează pe axa subordo-nare-separare a
autorităților administrative și a celor politice. Astfel, administrația se subordonează
politicii, autoritățile administrative nedispunând de legitimitate proprie. Autoritățile
administrative trebuie să se supună celor politice, care se află în fruntea lor, în mod
necondiționat. Juristul francez Raymond Carre de Malberg susține idea (conformă şi cu
teoria constituțională britanică) că orice activitate sub-ordonată autorităților
administrative, inclusiv șeful executivului, depinde de cerin-țele enunțate de legislator 3.
Teoria constituțională britanică are la bază principiul responsabilității ministeriale,
conform căruia ministrul își asumă responsabilitatea pentru acțiunile funcționarilor
subordonați. De asemenea același principiu se regă-sește și în Germania Federală , unde
miniștrii dirijează acțiunile departamentului pe care îl conduc și iși asumă
responsabilitatea pentru aceste acțiuni. În Franța, Guvernul e responsabil în fața
Parlamentului și dispune de administrație.
Această caracteristică a administraţiei publice nu exclude activitatea de con-
ducere în administraţia publică, drept activitate creatoare, ci, dimpotrivă, o presu-pune la
anumite dimensiuni şi în cadrul unor limite.
Administraţia publică, în sens material, constituie activitatea prin care se or-
ganizează şi execută legea până la fapta materială concretă, fiind prin aceasta strâns
legată de cele trei puteri ale statului, dar în special, de puterea executivă că-reia îi revine
rolul punerii în executare a legii.
Un alt aspect al relației administrație-politică îl constituie separarea autori-tăților
administrative de cele politice4.
Nu există însă o separare absolută, astfel încât există puncte commune între cele
două autorități, existând organe colegiale și individuale care permit voinței po-litice să se
manifeste și să se impună administrației, asigurând totodată subordona-rea instituțională a
administrației față de politică.
Această separare a autorităților administrative și politice este necesară și im-pusă
de specializarea competențelor, pentru protejarea cetățenilor de eventuale abuzuri , care
ar putea determina o confuzie a rolurilor. Montesquieu susținea că, dacă nu ar mai exista
suveran și puterea executivă ar fi încredințată unor persoane alese din corpul legislative,
libertatea ar fi suprimată pentru că cele două puteri ar fi unite, aceleași persoane ar putea
lua parte și la una și la cealaltă. Din acest motiv separarea administrației de politică este
legitimă, funcționarii și reprezentanții tre-buind să fie distinși cu grijă, deoarece dacă
reprezentantul aduce o voință esențială în folosirea pe care o face în limitele competenței

2
Prof.univ.dr. Ioan ALEXANDRU, op.cit., p.580
3
Prof.univ.dr. Ioan ALEXANDRU, op.cit., p.584
4
Prof.univ.dr. Ioan ALEXANDRU, op.cit., p.582
sale de stat, funcționarul deși exercită o parte din puterea națională nu ajunge la același
grad de inițiativă, inde-pendență și liberă voință personală5.
Politologul francez Raymond Aron făcea o astfel de deosebire între funcțio-nar și
omul politic. Astfel funcționarul guvernează după raționalitate și pretinde a reprezenta
universalitatea colectivității6. Omul politic îi reprezintă pe cei care l-au ales, este
inevitabil un partizan. Această separare este fondată pe universalitatea u-nuia și
particularitatea celuilalt este condiția libertății individului și reprezintă sem-nul
pluralismului societăților. Distincția se face aici între concepția “ universalistă” a
funcționarului și concepția “ particularismul” omului politic. (în consecință omul politic
nu are acces total de comandă la un instrument de gestiune universal).
În societățile cu regim autoritar însă, această distincție nu există, șefii politici au
preluat puterea și reprezintă statul.
Analiza funcțiilor administrației publice românești poate fi abordată și din
multiple alte unghiuri, însă funcția sa politică legată de existența statului este
fundamentală deoarece în lipsa ei, și omul modern este greu de imaginat7.

5
Prof.univ.dr. Ioan ALEXANDRU, op.cit., p.584
6
Prof.univ.dr. Ioan ALEXANDRU, op.cit., p.584
7
Mihai T. OROVEANU, Introducere în știința administrației de stat, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975, p.100.
 Bibliografie

1. Prof.univ.dr. Ioan ALEXANDRU, Administraţia publică: teorii, realităţi,

perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
2. Prof.univ.dr.Coneliu MANDA, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediţia a III-
a, revătută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
3. Mihai T. OROVEANU, Introducere în știința administrației de stat, Editu-ra
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975;
4. Constituţia României.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate