Barocul muzical

Termenul baroc provine din limba portugheză, şi semnifică o perlă cu un contur

neuniform. A fost utilizat cu sens peiorativ faţă de caracterul încărcat, ostentativ caracteristic
acelor vremuri. Se întinde cu aproximaţie pe perioada situată între sfârşitul secolului al XVI-
lea, isprăvirea erei palestriniene şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mai exact, odată
cu trecerea în nefiinţă a lui Bach. ''…, în muzică nu se poate vorbi de un stil baroc al epocii,
ci de o evoluţie stilistică în care se prelungesc elemente renascentiste, alături de unele aspecte
specifice.''
Acestei perioade îi este atribuit şi numele de Preclasicism datorită faptului că precede
epoca Clasică. Barocul muzical are 3 perioade: incipientă ( timpurie ), mediană şi târzie.
Un factor decisiv care a contribuit la dezoltarea muzicii în acele timpuri îl constituie
existenţa condiţiilor social-istorice prielnice.
Datorită perfecţionării instrumentelor muzicale ( faurirea de noi intrumente cu coarde
de către lutieri celebri din Cremona şi Brescia, instrumente cu claviatură - clavecinul,
instrument specific creaţiilor cu basso continuo, orga, folosită în Biserici, intrumente de
suflat ce trec prin schimbări majore, flautul, fagotul, oboiul ) creşte interesul faţă de muzica
instrumentală, aceasta surclasând-o pe cea vocală. Şi dacă în perioada renaşterii se utiliza
transcrierea pieselor vocale pentru instrumente, în Baroc vor apărea lucrări create special
pentru instrumente, şi de asemenea noi genuri muzicale pentru acestea (suita barocă –
formată din dansuri, fiindui caracteristic unitatea tonală şi contrastul tematic, sonata – da
cheisa, religioasă, da camera cea laică, şi sonata solistică, concerto grosso – utilizează
instrumente soli şi tutti iar spre sfârşitul epocii baroce, concertul solistic). Şi măiestria
interpretativă va cunoaşte un salt important odată cu această perfecţionare a instrumentelor.
''Gravicemballo col piano e forte'' a fost inovaţia artistului clavecinist Bartolomeo
Cristofori şi a fost expus publicului în anul 1709. Faţă de clavecin, timbrul specific muzicii
baroce, ce era limitat la un sigur volum, noul instrument promitea artiştilor o mai mare
variere a intensităţilor, în opoziţie cu dinamica specific barocă bazată pe cele două nuanţe
piano şi forte, fără treceri line. De asemnea datorită acestui fapt, indicaţiile dinamice nu erau
notate în partituri de către compozitorii vremii.
 Tot în această perioadă, datorită reducerii modurilor renascentiste, se definitivează
sistemele modurilor major şi minor.
Ca şi elemente de limbaj muzical, ritmica este mai variată decât în perioada
anterioară, şi de multe ori foloseşte ritmuri de dans. De asemenea, se va utiliza o
ornamentaţie bogată, melodii clare şi liniare, teme asimetrice, precum şi disonanţe.
Tempourile le găsim contrastante.
Ȋn organizarea discursului muzical, regăsim polifonia ( în genurile instrumentale şi în
cele vocale ) preluată de la predecesori, şi omofonia ( monodie acompaniată – în special în
operă ), acestea fiind trăsături stilistice tipice acestei perioade.
Formele instrumentale specifice Barocului sunt cele variaţionale: passacaglia,
chaconna, cele imitative: ricercarul, capriciul, invenţiunea, fuga, şi cele improvizatorice:
tocata, preludiul, fantezia.
''Manifestare spiritualizată a unei clase aflate la începutul ascensiunii sale, muzica
preclasicilor va exprima setea de viaţă, viziunea senină, exuberanţa şi echilibrul sufletesc al
tinerei burghezii.''

Genurile

Cel mai de seama reprezentat al acestei perioade , si cel mai studiat in toate scolile de
muzica este Johann Sebastian Bach. "Johann Sebastian Bach a fost un simplificator sistematic
al scenei sonore, un centralizator exagerat in detrimentul modalitatii. El a avut gloria sa
realizeze sinteza monodiei si a polifoniei . Impunand sacrificii limbii muzicale, înfeudata de
acum inainte unui mod unic, a imbogatit-o cu toate resursele unei armonii coordonate. Si,
desi nu s-a gandit sa vada in acorduri entitati armonice, se poate considera ca el a fixat
activitatea lor sub regimul tonal."