TEMA 2

DREPTURILE PATRIMONIALE

CUPRINS

1.Clasificarea drepturilor patrimoniale.

2.Comparație drepturi reale- drepturi de creanță

3.Categorii juridice intrmediare

4.Temă de reflecție și test autoevaluare

1.DREPTURILE PATRIMONIALE. CLASIFICARE

Drepturile patrimoniale sunt drepturile evaluabile în bani (dreptul de proprietate, dreptul de a

folosi bunul închiriat etc.), spre deosebire de drepturile personale nepatrimoniale (dreptul la viață, la
sănătate, la nume etc.), care nu au un conținut pecuniar, nu pot fi evaluate bănește. Evident, din cele
expuse până acum, rezultă fără echivoc că singurele care intră în conținutul patrimoniului sunt
drepturile patrimoniale.

Drepturile patrimoniale, la rândul lor, se clasifică în drepturi reale și drepturi de creanță.

 Drepturile reale. Dreptul real – ius in re – este dreptul subiectiv patrimonial care
constă în aptitudinea titularului său de a exercita prerogativele dreptului asupra unui
bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără să aibă nevoie de intervenția unei alte
persoane.

1
Enumerarea și clasificarea drepturilor reale. Art. 551 C.civ. prevede că sunt drepturi reale:

1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitaţie;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosinţă;
10. drepturile reale de garanţie;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Clasificarea drepturilor reale se face pe baza criteriului existenței autonome a dreptului:
drepturile reale sunt principale (dreptul de proprietate; dreptul de superficie; dreptul de uzufruct;
dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de administrare; dreptul de concesiune;
dreptul de folosinţă) și accesorii (drepturile reale de garanţie: gajul, ipoteca și dreptul de retenție).

Dreptul de proprietate este singurul drept real complet, care conferă titularului său toate prerogativele:
posesia, folosința, dispoziția (art. 555 alin. 1 C.civ.); dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul
de uz, dreptul de abitaţie și dreptul de servitute sunt dezmembrăminte ale dreptului de propritate (art.
555 alin. 2 C.civ.); iar dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosinţă sunt
drepturi reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică (art. 136 din Constituție, art. 866-875
C.civ.). De observat că și dezmembrămimtele sunt tot drepturi reale pricnipale. Drepturile reale
accesorii sunt acelea care se află în raport de accesorialitate față de un drept principal care este un
drept de creanță.

 Drepturile de creanță. Dreptul de creanță – ius ad personam – este dreptul subiectiv

patrimonial care constă în aptitudinea titularului său (denumit subiect activ, creditor) de
a cere unui alt subiect de drept (denumit subiect pasiv, debitor) să dea, să facă sau să nu
2
 facă ceva, în caz de neexecutare din partea celui din urmă fiind îndreptățit să facă apel
la forța de constrângere a statului pentru a obține executarea.

.2.Comparația dintre drepturile reale și drepturile de creanțe se efectuează după următoarele

criterii:

 gradul de opozabilitate. Drepturile reale sunt opozabile tuturor subiectelor de drept (erga
omnes); drepturile de creanță sunt opozabile numai subiectului pasiv, debitorului.
 determinarea subiectului pasiv. În cazul dreptului real, calitatea de „subiect pasiv” o au toate
celelalte subiecte de drept, pe când, în cazul dreptului de creanță, subiect pasiv este numai
debitorul.
 conținutul obligației corelative. Obligația corelativă dreptului real este una generală și
abstractă, și anume toate celelalte subiecte de drept au îndatorirea de a nu face nimic de natură
să aducă atingere exercițiului dreptului real de către autorul său. Obligația corelativă dreptului
de creanță este una concretă și anume de a da, de a face sau de a nu face ceva ce ar fi putut să
facă dacă nu și-ar fi asumat această obligație.
 izvorul. Drepturile reale sunt prevăzute de lege (art. 551 C.civ.), în timp ce drepturile de
creanță sunt prevăzute în contractele încheiate de părți. Este și motivul pentru care legea
prvede posibilitatea încheierii unor contract nenumite, care nu sunt reglementate de lege (art.
1168 C.civ.), din care se pot naște drepturi de creanță la care legiuitorul nici nu s-a gândit.
 numărul. Drepturile reale – fiind prevăzute de lege – sunt limitate ca număr (fiind enumerate
în art. 551 C.civ.), în timp ce drepturile de creanță, teoretic cel puțin, sunt nelimitate. Singura
limită este dată de ordinea publică și bunele moravuri (art. 11 C.civ.), nefiind posibilă nașterea
unor drepturi de creanță care să contravină acestor principii.
 durata. Drepturile reale au o durată mai îndelungată (dreptul de proprietate este perpetuu – art.
555 alin. 1 C.civ.; dreptul de superficie se poate constitui pe o perioadă de până la 99 de ani –
art. 649 C.civ.), în timp ce drepturile de creanță au, de regulă, o durată mai scurtă de viață.
Această deosebire se reflectă și asupra reglementării prescripției: acțiunea în revendicare (care
apără dreptul de proprietate) este, de regulă, imprescriptibilă (art. 563 alin. 2 C.civ.), în timp ce
acțiunea în justiție care apără drepturile de creanță este prescriptibilă în termenul general de
prescripție (art. 2517 C.civ.).
3
3.Categorii juridice intermediare

Există o serie de categorii juridice careîntrunesc , în structura lor, caracteristici ale ambelor tipuri sau,
mai mult, au și o componentă nepatrimonială, ceea ce le face și mai dificil de calificat, fiind denumite
„drepturi patrimoniale atipice”:.

a). Drepturile de proprietate intelectuală. Reglementate de Legea nr. 8/1996 privind

drepturile de autor și drepturile conexe, aceste drepturi au o structură complexă, care include și o
latură nepatrimonială. Dificultatea calificării lor este dată și de obiectul asupra căruia poartă – creația
intelectuală (nu suportul material al acesteia, obiect neîndoielnic al dreptului de proprietate), care este
un bun incorporal –, astfel încât se poate afirma că ele sunt drepturi reale care poartă asupra unui bun
incorporal. Trebuie făcută apoi distincţia dintre dreptul real de proprietate pe care îl are autorul unei
opere (literare, ştiinţifice etc) asupra obiectul material în care se încorporează opera (ex.: manuscrisul)
şi dreptul sau drepturile de proprietate intelectuală care rezultă din aceasta. Drepturile de creaţie sau de
proprietate intelectuală se prezintă ca fiind nişte drepturi complexe, în cadrul cărora se întâlnesc atât
drepturi personale nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale- care rezultă din valorificarea operei.

Prin modul de valorificare de către autor sau moştenitorii acestuia, se apropie de drepturile reale
ca drepturi exclusive de exploatare, întrucât prezintă atributele de jus possidendi, jus utendi, jus
fruendi şi jus abutedi. Din această perspectivă, ele pot fi încadrate în categoria drepturilor reale având
ca obiect bunuri incorporale. Valorificarea acestor drepturi se efectuază prin intermediul încheierii
unor contracte speciale (de editare, de distribuţie, etc.), din care rezultă raporturi juridice de
obligaţionale.Toate aceste aspecte converg spre soluţia caracterului complex şi intermediar al
drepturilor de creaţie sau de proprietate intelectuală.

b). Drepturile potestative. Categorie juridică atipică, dreptul potestativ este aptitudinea unui
subiect de drept de a naște, a modifica sau a stinge o situație juridică prin simpla sa manifestare de
voință, cu consecința de a influența drepturile sau interesle altor subiecte de drept . Exemple :dreptul
de opțiune succesorală (art. 1100 C.civ.) este un drept potestativ: odată exercitat, el modifică situația
juridică a celorlalți succesori, care dobândesc o cotă mai mică din moștenire; sau dreptul beneficiarului

4
unui pact de opțiune (art. 1278 C.civ.) este tot un drept potestativ, deoarece, odată exercitat, naște o
situație juridică nouă – încheierea contractului – căreia partea cealaltă trebuie să i se supună.
Drepturile potestative nu sunt drepturi reale (pentru că nu se exercită asupra unui bun, ci cu privire la o
situație juridică) și nici drepturi de creanță (deoarece titularul poate să le exercite singur, fără
intervenția celuilalt subiect de drept, acesta din urmă având însă obligația să se supună manifestării de
voință exprimate în exercitarea dreptului potestativ).

c). Obligațiile propter rem. Numite și obligații reale de a face, acestea incumbă titularului
unui drept real asupra bunului, dar – uneori – în funcție de modul în care sunt reglementate pot să fie
legate și de simpla deținere sau de stăpânirea în fapt a bunului. Ele pot să fie prevăzute de lege, dar pot
să se nască și din convenția părților. Important este că, în ambele cazuri, titularul dreptului asupra
bunului sau deținătorul acestuia trebuie să execute aceste obligații.

Obligații propter rem reglementate de lege. Unele din aceste obligații au mai curând o natură
administrativă, neexecutarea lor fiind sancționată cu mijloace de drept administrativ. Astfel sunt:

a. obligația tuturor deținătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea și protecția solului

(art. 74 din Legea fondului funciar nr. 18/1991);

b. deținătorii cu orice titlu ai bunurilor mobile culturale au obligația de a le păstra în cele mai
bune condiții, să nu le distrugă, să asigure restaurarea (art. 23 din Legea privind patrimoniul cultural
național mobil nr. 182/2000);

Evident, aceste obligații au o natură administrativă, „creditorul” fiind organul administrativ de

specialitate, prevăzut de lege, care poate asigura executarea lor inclusiv prin sancțiuni administrative,
de natură pecuniară.

Există și obligații propter rem stabilite prin lege, dar care au o natură civilă :

a. Obligația coproprietarilor de a suporta cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi repararea

despărţiturii comune, proporţional cu dreptul fiecăruia (art. 663 C.civ.);
b. obligația proprietarilor terenurilor învecinate de a contribui la grăniţuire prin reconstituirea
hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de
aceasta (obligația de grănițuire, prevăzută de art. 560 C.civ.)

5
 Obligații propter rem covenționale. Un exemplu poate fi cel al art. 759 alin. 1 NCC, potrivit
căruia „prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite
obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant”. Obligația devine propter rem, adică
va incumba tuturor dobânditorilor fondului aservit, numai dacp este notată în cartea funciară (art. 759
alin. 2).
d).Obligațiile scriptae in rem. Este vorba despre obligații atât de strâns legate de posesia unui
bun încât incumbă, în condițiile legii, posesorului actual al bunului, chiar dacă el nu a fost parte la
actul juridic din care s-a născut obligația. Exemplul clasic este cel al proprietarului care închiriază
bunul său, după care îl vinde, iar noul proprietar este obligat să asigure folosința lucrului de către
chiriași, chiar dacă nu a participat la încheierea contractului de închiriere (art. 1811 NCC prevede și
condițiile în care se naște această obligație în sarcina noului proprietar).

4.Temă de reflecţie

Comentaţi în maxim 300 de cuvinte urmatorele citate din literatura juridica:

a)„Dreptul real este un raport juridic stabilit între o persoană ca subiect activ şi
toate celelalte persoane ca subiecte pasive. Acest raport este obligatoriu, însemnând
că are aceeaşi natură juridică ca şi obligaţiile propriu-zise. Obligaţia impusă celorlalte
persoane – altele decât titularul – este o obligaţie pur negativă şi constă în abţinerea
de la tot ceea ce ar putea tulbura posesia pe care legea o asigură titularului”.
(Demogue)

b) „Dreptul personal (dreptul de creanţă – n.n.) nu mai este un drept relativ la o

persoană, ci un drept relativ la un lucru: jus ad rem, singura sa diferenţă faţă de
dreptul real este că el nu priveşte în mod privativ un lucru determinat, ci în mod
colectiv, un patrimoniu întreg”. (Gaudement)

Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

6
 1

Test de autoevaluare
Rezolvaţi următoarele grile în sistem deschis1:
1. Creditorii chirografari:
a) suportă, de principiu, efectele tuturor actelor încheiate de debitorii lor cu terţii;
b) trebuie să îndeplinească măsuri de publicitate a gajului lor general asupra bunurilor debitorului;
c) pot urmări şi bunurile viitoare ale debitorului.

2. În materia patrimoniului:
a) numai persoanele căsătorite au patrimoniul împărţit în mase distincte de bunuri;
b) conform concepţiei patrimoniului de afectaţiune, o persoană poate să aibă mai multe patrimonii,
în funcţie de interesele sale economice;
c) patrimoniul formează obiectul gajului general al creditorilor chirografari.

3.Notiunea de patrimoniu exprima:

a)totalitatea drepturilor si bunurilor apartinand unei persoane fizice sau juridice;
b) totalitatea drepturilor si obligatiilor exprimabile in bani apartinand unei persoane fizice sau
juridice;
c) totalitatea drepturilor si obligatiilor –indiferent de natura lor- apartinand unei persoane fizice
sau juridice;

Răspunsuri la testul de evaluare

Raspunsurile corecte sunt:
1.a; 2.b,c; 3.b.

1
Grila în sistem deschis comportă o variantă corectă, două sau toate variantele corecte.
7
 Bibliografie

C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2017

V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C. H. Beck, București, 2017

C.Zamșa, Drept.civil.Drepturile reale principale,Manual de seminar, Ediția 2, Ed. C. H. Beck,

București, 2015