Cursul VII

Dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul domnesc şi dregătorii

În virtutea dispoziţiilor Legii ţării, statele feudale româneşti erau conduse

de către domni, Sfatul domnesc şi dregători.
Domnul era şeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale şi exercita atribuţii
de ordin administrativ, militar, judiciar şi legislativ. Astfel, în plan administrativ,
domnul hotăra cu privire la organizarea administrativ teritorială, stabilea impozitele,
numea şi îi revoca din funcţie pe înalţii dregători, avea dreptul de a bate monedă,
încheia tratate internaţionale, declara starea de pace sau de război.
Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. După căderea
Constantinopolului biserica devine dependentă faţă de domn. Domnul confirma
mitropoliţii, episcopii şi egumenii. Pe această cale biserica a fost dependentă faţă de
stat şi a acţionat prin autoritatea sa spirituală în direcţia promovării intereselor
politice ale statului. Sprijinul reciproc între stat şi biserică a fost necesar pentru că şi
ungurii şi polonezii, când doreau să supună ţările române, o făceau sub pretextul
catolicizării. Această situaţie se explică prin aceea că în ţările din vestul Europei
statul depindea de biserică, iar Papa exercita tutela asupra conducerilor politice ale
statelor catolice. Linia politică a acestor state era stabilită de către papalitate, care a
promovat în mod constant expansionismul statelor catolice asupra statelor ortodoxe.
În acelaşi timp, domnul era conducătorul armatei. La începutul instituţiei
domniei, rolul militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din
steagurile boierilor. Începând din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării
puterii, domnul îşi creează armata proprie condusă de către dregători cu atribuţii
speciale în acest sens.
În calitate de şef al statului, domnul încheia tratate de alianţă sau comerciale
cu alte state şi declara pacea sau starea de război. De asemenea, domnul era
judecătorul suprem. În această calitate el putea judeca orice pricină, civilă sau
penală, în primă sau în ultimă instanţă. Procesele erau judecate de către domn

1
Cursul VII

împreună cu Sfatul domnesc, dar hotărârile erau pronunţate în nume propriu şi nu

se bucurau de autoritatea lucrului judecat. Astfel că următorii domni puteau
rejudeca procesul şi da hotărâri contrare celor anterioare.
Domnul exercita şi atribuţii de ordin legislativ, prin intermediul
hrisoavelor.
Domnul putea emite două categorii de hrisoave:
- hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului la
anumite situaţii concrete. Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.
- hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau noi
reglementări juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative şi erau izvoare de
drept în sens formal.
Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului
domnesc şi al dregătorilor.
Succesiunea la tron avea la bază sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales
de către Ţară, adică de către adunarea vârfurilor societăţii feudale – boieri, cler,
comandanţii armatei. Se cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os
domnesc (este rudă în linie directă sau în linie colaterală cu unul dintre domnii
anteriori). Se mai cerea ca domnul să fie român, creştin ortodox şi să nu fie
însemnat (adică să nu aibă vreo infirmitate).
Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiţiona alegerea
domnului de respectarea privilegiilor boiereşti, iar controlul respectării de către domn
a acestor privilegii şi imunităţi feudale era asigurat de către boieri prin intermediul
Sfatului domnesc. Prin Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.
Sfatul domnesc era un organism colectiv, care îşi desfăşura activitatea pe
lângă domn. Era format din reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului. Numărul
membrilor Sfatului domnesc oscila între 12 şi 25. Sfatul era convocat în locuri şi la
date fixate de către domn. În cadrul atribuţiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn
în probleme de stat, confirma titlurile de proprietate, întărea daniile domneşti,
precum şi acordarea de imunităţi şi privilegii feudale, dând garanţia respectării

2
Cursul VII

acestora. De asemenea, Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dându-şi

acordul faţă de soluţia pronunţată de domn. Totodată Sfatul domnesc era cel care
garanta respectarea de către domn a tratatelor internaţionale.
Componenţa şi competenţa Sfatului au cunoscut şi ele o anumită evoluţie. Astfel,
în primele decenii de la formarea statelor feudale româneşti, Sfatul domnesc a fost
format doar din boieri de ţară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin
aceea că domnia a fost creaţia boierilor. Boierii l-au ales pe domn şi tot ei îi controlau
activitatea pentru ca domnul să nu le încalce drepturile şi privilegiile. Astfel că până spre
jumătatea secolului al XV-lea raportul de forţe dintre domn şi Sfatul domnesc a fost
favorabil acestuia din urmă. Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat şi dregătorii, adică
boierii ce executau poruncile domneşti. Ilustrativă este situaţia de la începutul domniei
lui Alexandru cel Bun când un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan
Pană vornicul), pentru ca la sfârşitul domniei acestuia raportul să fie invers. Această
evoluţie a componenţei şi competenţei Sfatului domnesc se reflectă şi în fizionomia
hrisoavelor domneşti. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii şi boierii
hotărau împreună, iar boierii îşi puneau peceţile pe hrisoavele domneşti, promiţând în
acest fel că asigură aplicarea în practică a acelor hrisoave. Mai târziu, boierii din Sfatul
domnesc se rezumau numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita
controlul asupra activităţii domnului, care începe să guverneze ca un adevărat monarh.
Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului ce exercitau atribuţii de ordin militar,
administrativ şi judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influenţa bizantină, mai întâi în
Ţara Românească şi apoi în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân şi, respectiv
Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea feudală nu erau clar delimitate formele de
activitate în cadrul statului, şi competenţa dregătorilor se caracteriza prin confuzia de
atribuţii.
În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se
consolidase, dregătorii îndeplineau anumite atribuţii în cadrul curţii, atribuţii ce
erau legate de persoana domnului. Dar treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor
şi imunităţilor boiereşti, precum şi o dată cu întărirea aparatului central de stat,

3
Cursul VII

dregătorii au preluat în numele domnului conducerea efectivă a treburilor statului.

Ei erau numiţi de către domn, faţă de care depuneau un jurământ de credinţă.
Puteau fi oricând revocaţi şi nu erau remuneraţi pentru activitatea desfăşurată. Dar
ei beneficiau de danii domneşti pentru dreaptă şi credincioasă slujbă şi, totodată, li
se concedau veniturile unor teritorii şi primeau daruri de la subalterni. Erau
consideraţi mari dregători cei care făceau parte din Sfatul domnesc, pe când micii
dregători erau consideraţi subalternii lor.
Erau consideraţi mari dregători:
- banul – era cel mai important dregător în Ţara Românească; avea atribuţii
similare celor ale domnului în dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda
armata şi judeca procesele; dacă această dregătorie era întâlnită doar în Ţara
Românească, pe celelalte le vom întâlni în ambele ţări române;
- logofătul – era şeful cancelariei domneşti, păstra şi aplica sigiliul domnesc
pe actele oficiale. Avea şi unele atribuţii judiciare;
- vornicul – era conducătorul slujitorilor curţii domneşti; asigura paza
hotarelor; judeca anumite procese penale. În Ţara Românească îşi exercita
atribuţiile doar în stânga Oltului. În Moldova erau doi mari vornici, cel al Ţării de
sus şi cel al Ţării de jos;
- postelnicul – era tălmaciul domnului şi sfetnicul de taină al acestuia;
coordona relaţiile cu alte state şi exercita jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori
de la curtea domnească;
- vistiernicul – răspundea de strângerea veniturilor statului şi de asigurarea
mijloacelor necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei; judeca procesele cu
privire la stabilirea şi perceperea dărilor; după instaurarea dominaţiei otomane
coordona şi strângerea haraciului);
- cămăraşul – administra veniturile domnului; activitatea sa începe din
secolul al XVIII-lea, când vistieria statului a fost separată de cămara statului);
- spătarul – păstra spada domnească, iar în anumite situaţii de război prelua
comanda armatei;

4
Cursul VII

- hatmanul – este comandantul armatei în Moldova; este menţionat în

documentele istorice din vremea domniei lui Ieremia Movilă);
- stolnicul – administra grădinile, cămările şi pescăriile domneşti;
- paharnicul – avea în grijă pivniţele domneşti;
- comisul – răspundea de grajdurile domneşti.
Mai existau şi alţi dregători care nu făceau parte din Sfatul Domnesc şi care
exercitau atribuţii legate de persoana sau interesele domnului:
- armaşul – executa sentinţele pronunţate de către domn
- şetrarul – avea în grijă corturile domneşti în vreme de război;
- clucerul – aproviziona curtea domnească cu grâne;
- slugerul – aproviziona curtea domnească cu carne;
- pitarul – aproviziona curtea domnească cu pâine;
- căminarul – strângea dările cuvenite domnului;
- jitnicerul – avea în grijă magaziile cu grâne ale curţii domneşti.

Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea bisericii

Religia creştină a fost asimilată de către poporul român în procesul

etnogenezei prin propagarea de la om la om. Începută în vremea dominaţiei
romane, creştinarea daco-romanilor a continuat şi după retragerea aureliană între
secolele III şi X e. n. Primul strat al terminologiei religioase este format din
termeni latineşti. Dar după formarea statelor slave în sud, influenţa Patriarhiei de
la Constantinopol s-a exercitat prin filieră slavă. Acest fapt explică şi limbajul
bisericii ortodoxe române, format din termeni de origine latină, greacă şi slavă.
Limba slavonă a devenit limba de cult, cu toate că poporul şi nici măcar toţi preoţii
nu o cunoşteau. Ilustrativ în acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisă în
slavonă, ce are şi o traducere interliniară în limba română.

5
Cursul VII

Până în secolul al XIV-lea biserica ortodoxă română nu a avut o clară

organizare ierarhică. În 1359 se fondează Mitropolia Ţării Româneşti de la Curtea
de Argeş, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol. Apoi au fost fondate
Episcopiile Severinului, de Râmnicu-Vâlcea şi Buzău. În Moldova, Mitropolia a
fost fondată în 1388 şi a depins, mai întâi, de Mitropolia Haliciului. Din 1401
Mitropolia Moldovei a devenit dependentă de Constantinopol. Apoi au fost
înfiinţate Episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi.
Fondarea mitropoliilor şi a episcopiilor a condus la o organizare ierarhică a
bisericilor şi mănăstirilor, precum şi a clerului. În fruntea bisericii se afla
mitropolitul, urmat pe scara ierarhică de episcopi, protopopi, stareţi şi preoţi.
Mitropolitul făcea parte din Sfatul domnesc, aflându-se în fruntea acestuia.
Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii şi
egumenii. Totodată domnul, în virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al
domnului asupra întregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra
patrimoniului bisericii. Domnii ţărilor române, precum şi boierii, au donat
bisericilor întinse moşii, pe această cale formându-se marile domenii feudale
bisericeşti, lucru care a conferit bisericii o poziţie privilegiată în cadrul statului
feudal.

Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea fiscală

În legătură cu organizarea fiscală, în ţările române domnul exercita un drept

de proprietate supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens.
Din acest drept de proprietate supremă decurgea dreptul domnului de a percepe
impozite (dări) de la supuşii săi. Ţăranii aserviţi, însă, aveau asemenea obligaţii
atât faţă de stat, cât şi faţă de boieri. Aceste impozite erau percepute într-un sistem
ce dădea expresie celor trei forme ale rentei de tip feudal – renta în natură, renta
în muncă şi renta în bani. Faţă de faptul că până prin secolul al XVI-lea economia

6
Cursul VII

ţărilor române a fost predominant naturală, predominau impozitele în natură şi în

muncă. Mai târziu, în secolele XVII şi XVIII trec, treptat, pe primul plan
impozitele în bani.
Impozitele în natură se numeau dijme domneşti. Reprezentau a zecea parte
din produsele animaliere şi cerealiere, din produse piscicole şi din albinărit. De
aceea se mai numeau zeciuială (în Ţara Românească) şi deseatină (în Moldova).
Din secolul al XVI-lea, unele obligaţii în natură au fost transformate în bani.
Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestaţii
efectuate după o anumită planificare la construcţia sau la repararea cetăţilor,
drumurilor sau podurilor domneşti, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor
domneşti şi procurarea pentru aceştia a cailor de olac (de poştalion – vine din
turcescul “ulak”). Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi răscumpărate
prin plata unor sume în bani, pe când altele au fost transformate în obligaţii
băneşti.
Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană,
din diferite taxe şi din răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Iniţial se
numeau dare sau dajdie, pentru ca mai târziu să se numească biruri. Până în secolul
al XVI-lea boierii nu plăteau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impuşi şi
ei, deşi se bucurau de unele scutiri.
Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul
dregătorilor, curtenilor şi al negustorilor.
În ţările române, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste
grupuri fiscale erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau
chiar religioase. Astfel se stabileau sume globale pentru judeţe sau ţinuturi, oraşe
sau sate, moşii individuale sau grupe de moşii, cele plătite de armeni sau cele
plătite de catolici. Aceste sume globale se împărţeau apoi pe unităţi impozabile,
în funcţie de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor domenii. Potrivit
Catastifelor lui Petru Şchiopul rezulta că fiecare sat avea de plătit o sumă globală,
împărţită apoi pe gospodării în funcţie de puterea lor economică, întrucât, în

7
Cursul VII

virtutea acestor catastife, ţăranii înstăriţi (ţăranii de istov) plăteau impozite mai
mari, pe când ţăranii săraci (siromahii) plăteau impozite mai mici. Puterea
economică a fiecărei gospodării era apreciată în funcţie de numărul vitelor de
muncă. Starea materială a boierilor în vederea impozitării era apreciată după
întinderea moşiilor cultivate prin munca ţăranilor aserviţi. Dar aceste impozite
erau percepute în sistemul cislei (îşi are originea în slavonescul “cislo”, care
înseamnă număr), guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală,
căci dacă un membru al obştei săteşti se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea
asupra sătenilor, în primul rând asupra rudelor şi vecinilor. O dată cu instaurarea
şi înăsprirea dominaţiei otomane, când birurile sporeau de zeci de ori, ţăranii
dădeau bir cu fugiţii, fiind insolvabili. Cei rămaşi în sat aveau obligaţia de a plăti
suma globală, astfel încât, în mod frecvent, în secolele XVI şi XVII, numeroase
obşti săteşti devin insolvabile neputând plăti statului impozitele. Acele obşti, ca
urmare a neplăţii birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul din
vecinătate care prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere
au ajuns să fie aservite fie către domn, fie către boieri.
În acelaşi timp, statul feudal a fixat şi o serie de taxe cum erau cele pe
comercializarea produselor şi pe exploatarea subsolului.

Dispoziţiile Legii Ţării cu privire la organizarea armatei

În primele decenii de la întemeiere, domnia era slabă, aparatul central al

statului era în curs de constituire, astfel încât cele mai importante funcţii ale
statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de către boierii învestiţi cu imunităţi
sau privilegii. Aceşti boieri erau boierii de ţară (neamuri). Termenul de “neam”
vine de la latinescul “gentiles”, având înţelesul de fondatori. Ei aveau armate
proprii (steaguri) cu care răspundeau la chemările domniei în virtutea relaţiilor de
vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (în vremea lui Mircea cel Bătrân şi a

8
Cursul VII

lui Alexandru cel Bun) şi astfel domnii şi-au format o oaste proprie (oastea cea
mică), formată din curteni, mica nobilime, orăşeni şi ţărani liberi.
În momente de primejdie era convocată oastea ce mare, la care participau
toţi locuitorii ţării, inclusiv ţăranii aserviţi.
În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt,
domnii delegau comanda armatei fie marelui spătar, fie marelui vornic, fie marelui
ban, fie marelui hatman. Existau însă şi formaţiuni militare cu comandă proprie,
exercitată de către căpitani, agă sau de către postelnic. Din secolul al XVII-lea
creşte importanţa mercenarilor în armatele ţărilor române, deşi erau foarte
costisitori. În secolele XVII şi XVIII asistăm la un proces de destrămare, până la
dispariţie, a armatelor din ţările române.

Organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în conformitate cu

dispoziţiile Legii ţării

În Ţara Românească şi în Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni

administrativ-teritoriale. Astfel, în Ţara Românească distingem între partea din
stânga Oltului (Muntenia) şi Oltenia. În Moldova, distingem între Ţara de sus şi
Ţara de jos. Oltenia şi Ţara de jos se bucurau de o largă autonomie. În acest sens,
marele ban, care era cel mai important dregător din Ţara Românească exercita în
Oltenia atribuţii similare celor ale domnului, putând pronunţa chiar pedeapsa cu
moartea. În Moldova, Ţara de jos era condusă de un mare vornic, care era cel mai
important dregător moldovean; acesta îşi avea reşedinţa la Bacău. Aceste
subdiviziuni au luat naştere în legătură cu desăvârşirea întemeierii, pentru că
partea din dreapta Oltului şi sudul Moldovei au fost incluse mai târziu în aceste
state feudale.
Pe de altă parte, teritoriul Ţării Româneşti era împărţit în judeţe, iar cel al
Moldovei în ţinuturi. Judeţele şi ţinuturile s-au format pe teritoriile fostelor

9
Cursul VII

cnezate, voievodate, etc., adică pe teritoriul primelor formaţiuni de tip statal.

Aceste unităţi administrativ-teritoriale s-au constituit în vederea conservării unei
părţi din atribuţiile exercitate înainte de întemeierea acelor formaţiuni feudale.
Iniţial promovau interese locale. Cu timpul, însă, în procesul consolidării domniei,
aceste unităţi administrative au fost integrate într-un sistem administrativ
ierarhizat şi supuse administrării unor dregători domneşti.
Judeţele şi ţinuturile erau conduse de dregători locali – judeţi, sudeţi (îşi are
originea în slavonescul “sud”, care desemna judecătoria), pârcălabi, vornici. De
aici putem observa că unele dregătorii, deşi au denumiri identice, au un conţinut
administrativ diferit. Vornicul, spre exemplu, poate exercita atribuţiuni
administrative la nivelul conducerii unui sat, judeţ, oraş sau pe lângă domnie. Nu
întâmplător, în documentele medievale, se precizează că înalţii dregători îşi
exercitau atribuţiunile la nivel central şi erau desemnaţi prin apelativul de “mare”.
Denumirile judeţelor vin, de regulă, de la denumirile râurilor care le
traversează (spre exemplu, Dolj vine de la Dole je, care înseamnă “Jiul de
câmpie”; Gorj vine de la Gore je, care înseamnă “Jiul de munte”); în Moldova,
ţinuturile şi-au preluat denumirea de la numele capitalelor (spre exemplu,
Suceava, Iaşi, etc.) .
Conducătorii de judeţe şi ţinuturi exercitau atribuţii administrative, militare
şi judiciare. Erau ajutaţi de un aparat propriu, format din globnici (erau însărcinaţi
cu stabilirea şi încasarea amenzilor penale; denumirea îşi are originea în
slavonescul “globa”, care are înţelesul de amendă), vătafi (erau conducătorii
slujbaşilor domneşti), birari (erau însărcinaţi cu fixarea şi strângerea birului). Spre
sfârşitul secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentanţii domniei,
care promovau o politică de centralizare, pentru ca în secolul al XVII-lea să
constatăm suprapunerea celor două aparate într-unul unic, aflat în dependenţă faţă
de puterea centrală.
În judeţe şi în ţinuturi existau localităţi rurale şi urbane.

10
Cursul VII

Oraşele au apărut încă înainte de întemeiere, căci unele sate s-au

transformat în târguri, iar unele târguri au devenit oraşe. Denumirile însă nu
corespund celor din vechea Dacie Traiană. Având în vedere că după retragerea
aureliană viaţa urbană a încetat, oraşele au fost distruse, numele lor dispărând din
memoria românilor. Trebuie observat în legătură cu acest fenomen că unii susţin
o teorie, potrivit căreia populaţia daco-romană din spaţiul carpato-danubiano-
pontic a dispărut definitiv după retragerea aureliană, de vreme ce oraşele feudale
româneşti nu poartă denumirea celor din Dacia Traiană. Acest argument este fals,
deoarece denumirile oraşelor din Dacia Traiană au dispărut o dată cu oraşele, pe
când denumirile munţilor, ale apelor, ale localităţilor rurale s-au păstrat. Unele
oraşe s-au fondat în legătură cu activităţi comerciale (spre exemplu, Bârlad),
exploatări miniere (spre exemplu, Baia de Aramă), navigaţie fluvială (spre
exemplu, Brăila), organizarea ţinuturilor sau a judeţelor sau cu fondarea unor
episcopii. După întemeiere, numărul oraşelor a sporit, căci domnii, în virtutea lui
dominium eminens fondau oraşe noi fie pe teritoriile fără stăpân, fie pe moşiile
lor. De asemenea, şi unii boieri fondau oraşe pe moşiile lor (spre exemplu, Craiova
şi Târgu Jiu au fost o vreme în proprietatea boierilor Buzeşti). Statutul oraşelor
era stabilit fie prin hrisoave domneşti, fie conform obiceiului locului, adică
conform dispoziţiilor Legii ţării. În baza acestor statute, oraşele se bucurau de o
anumită autonomie administrativă, căci aveau organe proprii de conducere.
Conducerea unui oraş era exercitată de către Adunarea generală a
orăşenilor, care se întrunea cel puţin o dată pe an. Adunarea generală a orăşenilor
soluţiona problemele majore ale oraşului şi alegea membrii Consiliului orăşenesc.
Mandatul membrilor Consiliului orăşenesc era de un an. În Moldova, oraşele erau
conduse de un consiliu ales, format din un şoltuz şi 12 pârgari. În Ţara
Românească, acest consiliu era format dintrt-un judeţ şi 12 pârgari.
Acest consiliu exercita pe plan local atribuţii relativ cuprinzătoare:
- organiza strângerea impozitelor;
- decidea cu privire la atribuirea de terenuri;

11
Cursul VII

- rezolva problemele edilitare;

- avea atribuţii judiciare;
- organiza şi asigura întreţinerea armatei oraşului;
- asigura relaţiile cu domnia;
- întocmea acte oficiale şi, în acest sens dispunea de o pecete proprie;
- iar unele oraşe, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate monedă
proprie (spre exemplu, Bârladul).
Începând din secolul al XVI-lea, o dată cu centralizarea puterii, peste
aparatul local al oraşelor se suprapune un aparat format din dregători domneşti –
pristav (anunţa ştirile oficiale), staroste (conducea un ţinut aflat la marginea ţării),
vameş (încasa veniturile vămii), vornicul de oraş (exercita atribuţii judecătoreşti).
Cu timpul, această dependenţă a oraşelor faţă de domnie sporeşte, dar, cu toate
acestea, oraşele din ţările române şi-au păstrat o anumită autonomie până la
formarea statului naţional român modern.
Teritoriul unui oraş cuprindea trei zone:
- vatra oraşului – era formată din clădiri;
- hotarul oraşului – era format din terenurile din jurul oraşului, cultivate de
către orăşeni;
- ocolul oraşului – era format dintr-un anumit număr de sate.
Începând din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orăşenii se puteau
organiza în bresle.
Localităţile rurale erau de două feluri:
- sate libere;
- sate aservite.
Satele libere erau organizate după formula tradiţională în obşti săteşti
(libere). Satele libere se numeau moşneneşti în Ţara Românească şi răzeşeşti în
Moldova. După întemeiere, aceste sate s-au integrat în sistemul feudal de sine
stătător, iar unele dintre atribuţiile tradiţionale de autoconducere au fost preluate
de către stat, şi anume cele în materie administrativă şi judiciară. Cu toate acestea,

12
Cursul VII

obştile săteşti au continuat să exercite chiar şi în epoca feudalismului dezvoltat o

serie de atribuţii privind soluţionarea litigiilor dintre săteni, înstrăinarea
pământului din obştea sătească şi răspunderea colectivă în materie penală şi
fiscală.
Satele aservite se aflau pe domeniile feudale şi nu se bucurau de
autoconducere. Dimpotrivă, erau administrate de un reprezentant al boierului,
numit vătaf sau vataman.

Întrebări şi teste

 Arătaţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie

 Care erau componența și atribuțiile Sfatului domnesc?
 Expuneți dregătoriile.
 Arătaţi organizarea fiscală potrivit Legii ţării.
 Prezentaţi organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în
conformitate cu dispoziţiile Legii ţării.

13