Cuprins

Introducere.............................................................................................................

Capitolul 1 Evoluția gîndirii manageriale...........................................................

1.1 Cum definim gîndirea manageriala?..................................................................
1.2 Tipuri de manageri.................................................................................
1.3 Managerii secolului XXI.....................................................................
1.4 Stiluri de management.....................................................
1.5.Principii generale și tendințe actuale.................................................................

Capitolul 2 Conceptele adepților școlii empirice .............................................

2.1 Definitia de empirism.........................................................................................
2.2 Evoluția managementului empiric.....................................................................

Concluzii..............................................................................................................

Bibliografie..........................................................................................................
 Introducere

Textul acestei lucrări a fost scris pentru a vă oferi o sursă educațională si formativă .
Studiind temele care sunt tratate in capitolele lucrării veți face cunoștință cu
terminologia,conceptele,principiile și tehnicile de bază ce formează conceptul gîndirii
manageriale. Subiectele relatate vor lasa o amprenta în activitatea practică,care se
efectuează zilnic in mediul în care trăim (familie,serviciu,scoală,înterprinderii și
instituții) și in care suntem împlicați direct sau indirect ,atît si elementele
fundamentale care permit studiul acestei activități.
Un prim obiectiv al lucrării este de a trezi interesul si atenția asupra conceptelor
care sunt folosite in practica managementului în general.
Studiul conceptelor,principiilor,stilurilor,întelegerea complexității activității
manageriale intr-un mediu social si economic în care se poate manifesta spiritul de
înterprinzator și libertatea de inițiativă va ajuta sa ne formam o viziune proprie
asupra la ceea ce prezinta managementul.
Lucrarea este structurata in 2 capitole în care am desfășurat pe larg, cu exemple din
materialele studiate a complexității managementului . Capitolul 1 cuprinde
semnificația gîndirii manageriale . Gândirea este o funcţie indispensabilă oamenilor,
necesară inclusiv în procesul managerial. Rolul managerilor este să gândească într-o
organizaţie, executanţii trebuind să realizeze deciziile managerilor,asa putem descrie
în maniera științifică managementul. Cunoaşterea semnificaţiei gândirii şi
aptitudinilor manageriale, printr-o schimbare a viziunii şi mentalităţii asupra
societăţii comerciale, prin integrarea acesteia în contextul economic, social şi uman
din care face parte. activitatea managerului şi implicarea acestuia în procesul de
formare şi dezvoltare a gândirii şi aptitudinilor managerului.
Gândirea este un concept cu care managerul operează în permanenţă. Ea apare ca
un proces de reflectare activă în mintea managerului a realităţilor întreprinderii şi a
mediului acesteia. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi produsul respectivului
proces, de niveluri şi calităţi diferite, care depinde de gradul şi calitatea prelucrării în
laboratorul intelectual a materiei prime receptate de către manager.
Capitolul 2 este axat mai mult pe partea istorică. Desfășurarea conceptelor
adepților școlii empirice . Cum definim empirismul,unde îi sunt originile acestei
filosofii și desigur specificăm cine au fost personalitățile incluse în lista empiriștilor.
Empirismul este curentul filosofic conform căruia toată cunoașterea noastră rezidă în
evenimentele pe care le trăim, pe care le experimentăm.
Din punct de vedere conceptual, empirismul se află în antiteză cu raționalismul.
Prima categorie de filosofi care pot fi considerați empiriști sunt sofiștii, aceștia fiind
urmați de stoici și de adepții lui Epicur, ca un mod de a răspunde viziunii raționaliste
dezvoltate de Platon. În cazul stoicilor, de exemplu, la naștere omul este tabula
rasa mintea sa fiind alimentată cu noi concepte pe măsură ce individul este supus
unor noi experiențe.
 Capitolul 1 Evoluția gîndirii manageriale

1.1 Cum definim gîndirea managerială?

Primele elemente ale acțiunilor practice de management și chiar ale gîndirii

manageriale au aparut în civilizatia sumeriana începînd cu anul 5000 i.e.n., cand erau
folosite diverse documente scrise pentru efectuarea operațiilor comerciale.
Corespondentul semantic al managementului în limba română este „conducere”. În
ultimul timp termenul de „conducere” este tot mai mult înlocuit cu „management”
datorită nu numai unei anumite predispoziţii a specialiştilor dar şi a publicului larg
spre completarea limbii cu neologisme, determinată de tendinţa evidentă de
deschidere a statelor spre exterior dar şi pentru că acest termen are deja recunoaştere
internaţională. Managementului este definit ca procesul de proiectare şi de menţinere
a unui mediu în care persoanele lucrând împreună în grupuri îndeplinesc în mod
eficace scopuri selectate şi bine definite.
Dintre multele definiţii care au fost oferite de-a lungul timpului cea dată de David
Gustafson este simplă şi la obiect : „Managementul este procesul prin care munca
este făcută prin intermediul altora – bine, la timp şi în limita bugetului.”
Managementul nu trebuie însă privit ca o profesiune pasivă care are doar scopul de a
menţine ordinea şi a proteja status quo-ul.
Trebuie subliniat de la început că managementul nu este nou. Conceptele sale
de bază au fost descrise sub diferite forme de mii de ani. Astfel cele dintâi referiri la
management se pot găsi în Vechiul Testament; concepte manageriale foarte valoroase
chiar şi astăzi au fost folosite la construirea Piramidelor din Egipt. De asemenea în
Codul Bunelor Maniere din Babilonia se regăsesc diverse sugestii în acest sens.
Aceste exemple sunt vechi de 30 de secole şi nu sunt singulare.

În evoluia gândirii manageriale se pot identifica 4-5 teorii şi anume:

1. Teoria managementului ştiinţific (F. Taylor)
2. Teoria modernă a managementului operaţional (H. Fayol)
3. Teoria ştiinţelor comportamentale (E. Mayo)
4. Teoria sistemelor (Ch. Barnard)
5. Alte curente moderne în management (P. Druker, A. Maslow).

În sfera afacerilor conceptul de management s-a impus in anul 1941 prin

lucrarea ^ The Managerial Revolution^, publicată de James Burnham la New York,în
care a fost stabilit termenul de manager,ca vector al inovației și progresului,iar
termenul de management,avînd semnificația de analiză a rolului managerului in
societatea contemporană.
Managementul este un termen englezesc de origine franceză. Autorul francez Jean
Chevalier în lucrarea sa „Organisation” susţine că termenul „management” este
derivat din cuvântul francez „menage” care semnifică -„organizarea şi dirijarea unei
case” („l’ordre et le train d’une maison”).
Corespondentul semantic al managementului în limba română este „conducere”. În
ultimul timp termenul de „conducere” este tot mai mult înlocuit cu „management”
datorită nu numai unei anumite predispoziţii a specialiştilor dar şi a publicului larg
spre completarea limbii cu neologisme, determinată de tendinţa evidentă de
deschidere a statelor spre exterior dar şi pentru că acest termen are deja recunoaştere
internaţională.
Managementului este definit ca procesul de proiectare şi de menţinere a unui mediu
în care persoanele lucrând împreună în grupuri îndeplinesc în mod eficace scopuri
selectate şi bine definite.
Dintre multele definiţii care au fost oferite de-a lungul timpului cea dată de David
Gustafson este simplă şi la obiect : „Managementul este procesul prin care munca
este făcută prin intermediul altora – bine, la timp şi în limita bugetului.”

Managementul nu trebuie însă privit ca o profesiune pasivă care are doar scopul
de a menţine ordinea şi a proteja status quo-ul. Trebuie subliniat de la început că
managementul nu este nou. Conceptele sale de bază au fost descrise sub diferite
forme de mii de ani. Astfel cele dintâi referiri la management se pot găsi în Vechiul
Testament; concepte manageriale foarte valoroase chiar şi astăzi au fost folosite la
construirea Piramidelor din Egipt.
De asemenea în Codul Bunelor Maniere din Babilonia se regăsesc diverse sugestii în
acest sens. Aceste exemple sunt vechi de 30 de secole şi nu sunt singulare.

În evoluia gândirii manageriale se pot identifica 4-5 teorii şi anume:

1. Teoria managementului ştiinţific (F. Taylor)
2. Teoria modernă a managementului operaţional (H. Fayol)
3. Teoria ştiinţelor comportamentale (E. Mayo)
4. Teoria sistemelor (Ch. Barnard)
5. Alte curente moderne în management (P. Druker, A. Maslow)
Gândirea este o funcţie indispensabilă oamenilor, necesară inclusiv în procesul
managerial. Ca mod de gândire amintim că H. Fayol a recomandat ca organizaţia să
fie analizată prin funcţiile sale , considerând că ea este un organism complex, aflat în
evoluţie, încât poate fi comparată cu un organism biologic, a cărui existenţă este
asigurată de îndeplinirea unor funcţii.
Cunoaşterea acestor legi generale ale sistemelor duce la o cunoastere mai bună şi la
o conducere cu eficienţă mai mare a unor sisteme care prezintă dificultate în
abordare.
Înainte de a defini managementul și de a discuta ce fac managerii,este necesar să
examinam mediul în care managerii realizează activitătile lor si îndeplinesc rolul
care-i separă de nonmanageri. Managerii lucrează intr-o organizatie sau
companie,lumea este plină de organizații,acestea pot varia ca domeniu de activitate
,structură,resurse,personal,obiective. Toate insă au anumite elemente în comun.
Un manager poate fi fondatorul sau proprietarul unei organizații și la fel de bine,un
angajat să o dirijeze,să ia decizii și să folosească resursele acestei personal,materiale
pentru ca ulterior sa atinga obiectivele organizației. Managerul este,în
esență,liantul,catalizatorul,forța ce conduce schimbarea,coordonarea și controlul
într-o organizație.
Sarcina lui este să creeze ambianța în care activitatea să fie orientată astfel
încîtmembrii să contribuie la obiectivele grupului cu cel mai scazut volum al unor
resure disponibile ca:bani,timp,efort,disconfort și materiale.
Managementul este arta și știința de a-i face pe alții să acționeze în așa fel încît
să se atingă obiectivele unei organizații;este procesul de statuare și îndeplinire a
obiecctivelor,prin realizarea unor funcții de bază,specifice,în dirijarea și utilizarea
resurselor umane,materiale și financiare ale organizației.
Gândirea este un concept cu care managerul operează în permanenţă. Ea apare ca
un proces de reflectare activă în mintea managerului a realităţilor întreprinderii şi a
mediului acesteia. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi produsul respectivului
proces, de niveluri şi calităţi diferite, care depinde de gradul şi calitatea prelucrării în
laboratorul intelectual a materiei prime receptate de către manager din mediul
economic trecut şi prezent al unităţii economice, cu ajutorul informaţiei. Nivelul
produsului procesului gândirii depinde de calitatea managerului, de aria şi conţinutul
informaţiei, de capacitatea de percepere şi pricepere a managerului de a supune unor
prelucrări speciale întregul arsenal informatic de care dispune.
Gândirea trebuie să fie sprijinită pe cunoştinţe solide, multidisciplinare: pregătirea
profesională de bază, economică, financiară, comercială, cunoştinţe de ştiinţa
conducerii, cunoştinţe de management în domeniile conduse. Un bun manager este
cel care posedă o gândire creatoare, capabilă să iasă din tipare şi să rezolve probleme
nou apărute, sprijinindu-se pe o preocupare continuă de acumulare de noi cunoştinţe,
ca bază pentru noi decizii. Este necesară o gândire rapidă, logică, analitică, dar şi
sintetică, capabilă să evalueze rapid riscul şi să ia decizia la timpul potrivit. Gândirea
în sine, înţeleasă şi tratată ca o calitate general – umană, în cazul managerului,
trebuie să fie mai flexibilă, să ţină seama de un număr foarte mare de parametri, cu
influenţe pozitive şi negative, să evalueze rapid ansamblul şi să găsească soluţia
(decizia) cea mai justă.
Punând întreprinderea în slujba economiei de piaţă sub raportul tehnico-economic şi,
în acelaşi timp, rezolvând problemele individuale ale salariaţilor sub raportul
intereselor umane, managerul iniţiază şi practică o adevărată filosofie a întreprinderii.
Aceste condiţii şi trăsături componente influenţează şi determină în final filozofia şi
logica gândirii managerului, principiile managementului întreprinderii.
Gândirea managerială se formează într-o măsură însemnată sub influenţa
fenomenelor manageriale pe care acesta este chemat să le cunoască şi să le
influenţeze. Gândirea, în general, este procesul cognitiv cel mai înalt, constând din
reflectarea generalizată şi nemijlocită a obiectelor şi fenomenelor şi a relaţiilor dintre
ele. Gândirea managerială reprezintă o cunoaştere a realităţii manageriale bazată pe
utilizarea cunoştinţelor dobândite anterior. De fapt, în aceasta constă trăsătura
caracteristică esenţială a procesului gândirii manageriale. Procesul economic şi social
al oricărei întreprinderi pune în faţa managerului sarcini ce nu pot fi rezolvate pe
calea perceperii nemijlocite a fenomenelor manageriale sau pe calea reproducerii a
ceea ce a fost perceput anterior. Rezolvarea multor probleme manageriale are loc în
numeroase situaţii pe cale indirectă şi se bazează pe concluziile desprinse din
cunoştinţele anterioare.
Căutarea unui astfel de răspuns, pe care managerul nu-l poate obţine direct prin
percepţie sau pe calea deducţiilor furnizate de cunoştinţele sale este o activitate de
gândire. Rezultă deci că gândirea managerială este întotdeauna legată de rezolvarea
unei probleme manageriale prin mijlocirea cunoştinţelor dobândite şi pe baza cărora
managerul poate ajunge la anumite concluzii. La baza gândirii stau senzaţiile (proces
psihic de semnalizare-reflectare prin intermediul unui singur analizator, a
proprietăţilor simple şi separate ale obiectelor şi fenomenelor în forma unor imagini
directe, elementare), percepţiile (proces psihic complexsenzorial şi cu conţinut
obiectual realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii
obiectelor şi fenomenelor, în forma imaginilor primare) şi reprezentările (reflectarea
sub formă de imagine intuitivă a unui obiect sau fenomen care în momentul respectiv
nu este perceput, dar care a acţionat în trecut asupra analizatorilor, sau 3 astfel spus o
imagine reprodusă, care se bazează pe experienţa perceptivă trecută. Toate acestea
apar în procesul activităţii practice a managerului, ca efect al acţiunii fenomenelor
manageriale asupra analizatorilor. Subliniem semnificaţia lor deosebită deoarece fără
ele gândirea ar fi lipsită de orice conţinut şi practic nu ar fi posibilă. În procesul de
gândire managerul pleacă de Ia cunoaşterea particularului. Prin generalizare, el
descoperă generalul în fenomenele individuale ale realităţii manageriale. Activitatea
de gândire este indisolubil Iegată de practica managerială Practica reprezintă
domeniul de aplicare a rezultatelor activităţii de gândire şi tot ea aduce corective în
activitatea de gândire. La rândul său, practica managerială nu este posibilă în afara
gândirii managerului. Ea este necesară atât în planificarea activităţii manageriale, cât
şi în executarea acesteia. Acţionând, managerul dă un sens acţiunilor sale, îşi propune
ce trebuie făcut, ce modificări să introducă în activitatea sa, cum să înlăture anumite
dificultăţi.

1.2 Tipuri de manageri

Tipul de manager este cunoscut în literatura de specialitate ca ansamblul

caracteristicilor principale referitoare la calitățile,cunoștințele si aptitudinile proprii
unei categorii de manageri,ce le confera aceiaș abordare a aspectelor de bază ale
procesului de management.
Tipul de manager este influențat de tipologia general umana de percepere a lumii
înconjuratoare. Dupa viziunea psihologului elvetian Carl Jung avem doua tipuri de
manageri:

 extravertiții - prezintă persoane deschise lumii

exterioare,exteriorizate,impetuoase;
 introvertiții – persoane interiorizate,adîncite în propria lor
lume,meditative,rezervate;
 Alt autor descrie tipurile de manager in modul urmator(baza clasificării tipurilor
de manageri este urmatorul factor – autoritarismul) :

* participativul - acest tip de manager are o pregătire vastă in domeniul de

activitate al colectivului condus,cit si in domeniul managementului,de unde lipsa
de reticență pentru a rezolva impreuna cu angajații,sefii,colegii problemele
existente. Caracteristic pentru acest tip mai este și un climat de munca
deschis,favorabil pentru dezvoltarea subordonaților si ușurinta în ințelegerea
naturii umane,plus implicarea pe larg in realizarea unor acțiuni pentru dobindirea
scopurilor comune.

* autoritarul – acest tip este caracteristic prin excesul de îndrumări și verificari,un

climat in colectiv auster; situarea pe prim plan a relațiilor ierarhice de
subordonare. Ce ține de consultarea cu angajații,acest procedeu are loc foarte rar
doar cu scopul de a masca unele lacune în pregătire. De specificat ,acest tip de
manager are placerea de a fi totalitar ceea ce semnifica nepriceperea sa si desigur
perceperea relatiilor interumane cu o pondere redusă.

* participativ - autoritar - aici vem o egalitate in toate aspectele relatate mai sus.

Prin tip de manager desemnăm ansamblul de caracteristici principale referitoare la

calitațile, cunoștintele si aptitudinile proprii ale unei categorii de cadre de conducere,
ce le conferă, în esentă, aceeasi abordare în ce priveste aspectele de bază ale
proceselor și relatiilor manageriale, ale comportamentului managerial, deosebite de
ale altor manageri.
În literatura de specialitate tipurile de manageri variază de la un specialist la altul, în
funcție de criteriile specifice care au stat la baza delimitarii lor și de combinatiile
acestor criterii.
Francezul Chalvin delimitează 10 tipuri de manageri: organizatorul, participativul,
intreprinzatorul, realistul, maximalistul, birocratul, demagogul, tehnocratul,
oportunistul, utopistul modernist.
Profesorul american Keith Devis, deosebeste 4 tipuri de cadre de conducere: autocrat,
custodial, sportiv, colegial.
Profesorul polonez Storosciak prezinta doua tipuri: autocrat si democrat.
Pornind de la abordarea scolii sociologice de management și de la celebrele teorii x,
y, z, evidentiam cateva portrete robot în care se poate încadra orice tip de manager:

1. manager populist care se caracterizează prin:

- lipsa unui management strategic;
- prioritate acordată rezolvării unor pretenții salariale;
- tergiverasarea disponibilizării de personal, chiar dacă situația concretă a firmei
o impune;
 - apelarea unor imprumuturi mari pentru salarii care conduce la încalcarea
corelațiilor fundamentale dintre indicatorii economici (productivitate, salariu
mediu).
2. manager autoritar care se caracterizeaza prin:
- acordă o atenție deosebită problemelor restructurării;
- are o bogata experiență autoritară și o personalitate solidă;
- dă dovadă de corectitudine, severitate, exigență, seriozitate față de salariați;
- dezinteres pentru problemele sociale;
- urmareste maximizarea profitului;
- este dispus să-și dea demisia daca nu poate să-și exercite stilul managerial.
3. manager incompetent se caracterizeaza prin:
- nemultumește pe toata lumea;
- absența unui strategii realiste;
- lipsa de inițiativă, curaj în asumarea unor riscuri;
- neadaptarea la schimbarile de mediu ambient;
- ușor coruptibil.
4. manager participativ-reformist se caracterizează prin:
- considera ca poate fi facută restructurarea și asigurarea unui parteneriat al
salariaților, acestia fiind convinși ca ce se intreprinde este in interesul lor;
- spirit inovator, creator,
- curaj în asumarea riscurilor;
- capacitatea ridicată de antrenare;
- disponibilitate prin comunicare;
- flexibilitate în situații de criză sau conflict de muncă;
- strategii clare;
- masuri preventive de evitare a crizelor.
5. managerul conciliator se caracterizeaza prin:
- compromis intre cele doua tendințe considerate comentarii;
- realizează performanțe medii în ambele situații;
- strategii de supraviețuire și o conducere abilă, de pe o zi pe alta,
abilitate in situații conflictuale.

1.3 Managerii secolului XXI

Cu toate ca exista diferențe semnificative privind evoluția lumii afacerilor, în mod

surprinzător se remarcă un consens clar referitor la exigențele fundamentale ce
vizează managerul secolului XXI.
În S.U.A. , mănagerii au deplină încredere în stabilitatea țării lor, însă se tem de
numeraosele reglementări statale și lipsa personalului calificat. Referitor la calitățile
pe care ar trebui să le aibă managerul ideal, americanii subestimează următorii
factori: necesitatea de a cultiva o viziune internațională, impactul pieței unice
europene, importanța cunoasterii limbilor străine.
Este evident faptul că marimea și diversitatea ce caracterizează piața lor națională,
precum și lungul lor trecut de supremație economică impiedică managerii americani
să-și dea seama de absoluta necesitate de a avea în afaceri competente, la nivel
mondial.
În Japonia, managerii consideră că abundența actuală de capital și de personal
calificat se va menține și in urmatorul secol. Ei sunt pregatiți să facă o concurență
agresivă, în special, datorită bunului mers al întreprinderilor si diversificării lor în
direcția activitaților conexe. Chiar și intr-un mediu radical diferit, ei conteaza să fie
competitivi mai ales prin crearea de noi produse, decît prin ameliorarea celor
existente.
În Europa Occidentală, managerii sunt unanimi în a prevedea puține schimbări
extreme în comparație cu colegii lor din alte regiuni. Ei sunt preocupați de
consecințele pieței unice europene largite, însă siguri fiind de tradiționala
superioritate a produselor și serviciilor lor, vor pune, și in viitor, accent pe calitate
pentru a-și dezvolta eforturile de concurență.
America Latină cunoaste un mediu economic caracterizat prin piețe aflate in plina
dezvoltar, fapt ce ii determina pe managerii acestei regiuni sa prevadă o diminuare a
capitalurilor disponibile și o slabire a stabilității monetare. Totodata, ei consideră că
forța de munca este un element major de succes și spera să-și bazeze eforturile de
concurența in special de productivitate.

În ceea ce privește managerul viitorului, majoritatea teoreticienilor și practicanților

consideră ca acesta trebuie să aibă urmatoarele caracteristici:
- viziune lucidă, strategica asupra viitorului intreprinderii unde lucreaza și locul
acestuia în universul global de afaceri;
- capacitatea de comunicare cu personalul și clienții;
- capacitatea de a lega mai sistematizat recompensele cu meritele individuale ale
fiecaruia;
- politica prefecționată de formare și pregatire a managerilor;
- calitatea de lider care să-și convingă colaboratorii pentru a realiza împreună
obiective ambițioase;
- respect fată de ceilalți, de valorile și concepțiile lor;

Avînd in vedere faptul că afacerile evoluează într-un mediu concurențial, din ce în ce

mai complex, doar managerii care au o pregatire și prestație exceptionale pot asigura
existența întreprinderii. Pentru a atrage și reține astfel de persoane, managerul trebuie
să fie un strateg, totodata, să personifice aspirațiile specifice ale intreprinderii.
Confruntati cu bulversarile lumii afacerilor, managerii europeni au sanse sa mareasca
posibilitațile de afirmare a întreprinderii în care lucrează doar dacă dezvoltă anumite
aptitudini și comportamente; capacitatea de schimbare; deschiderea spre nou;
aptitudinea de a invăța pe altii; aptitudinea de a adapta diverse metode și tehnici la
condițiile specifice existente în intreprindere.
În același timp însă, managerii europeni sunt confruntați și cu schimbarea naturii
rolurilor pe care le au.
 Cele mai semnificative sunt urmatoarele:
- la începutul carierei, managerul trebuie să fie discipol, să invețe continuu, mai
ales din experiența celorlalți, din viața organizației;
- sa fie un specialist pentru a putea pretinde și analiza informații atît de necesare
procesului decizional;
- să fie supervizor care să aiba abilitatea de a face sistemele să funcționeze și să
rezolve probleme perturbătoare pentru realizarea performantelor planificate;
- să fie operațional, adică să se concentreze pentru buna funcționare a legăturilor
internaționale dintre obiectivele economice, tehnice, sociale și politice;
- să fie un manager de vîrf, să aibă o viziune clara asupra evoluției viitoare a
intreprinderii.

1.4 Stiluri de management

Stilul de management reprezintă manifestarea calităților ,cunoștințelor și aptitudinilor

managerilor în relațiile cu subordonații,șefii sau colegii.
Într-o accepţiune generală stilul este felul propriu de a fii, de a se comporta și de a
acționa al managerului în procesul conducerii.
Stilul de conducere reprezintă modul concret de exercitare a rolului de manager, de
transpunere efectivă în plan comportamental a exigențelor ce decurg din statutul de
manager. Noțiunea de stil de conducere reunește într-un ansamblu dinamic trasăturile
și particularitațile psihice și psiho-sociale ale managerilor, comportamentele acestora
in exercitarea managementului și condițiile concrete în care se desfasoară activitatea
de management.
Stilul de management reflectă tipul de manager în ceea ce acesta are esențial. De
exemplu,un manager participativ dezvoltă de obicei stilul participativ,dar poate să
adopte și un stil autoritar fată de anumiti subordonați.

Stilul de management este determinat de acțiunea unor factori ca:

 autoritarismul,exprimat prin gradul de concentrare a puterii de către
manageri,de modul de luarea deciziilor;
 directivitatea,care constă în natura ideeilor pe care managerii le dau
subalternilor pe parcursul desfasurării activității;
 relația dintre manager și subordonați,în funcția de care se precizează structura
socio-afectivă a grupului;
 orientarea managerului în raport cu problema subordonaților,prin prisma
priorității care se acordăproblemelor organizației în raport cu interesele
lucratorilor;
 metodele și tehnicile de management utilizate;
Din multitudinea clasificărilor și tipologiilor, cel mai frecvent folosite în diagnoza
stilurilor de conducere sunt realizate în raport cu trei criterii diferite:

a. modul de luare a deciziilor;

b. sistemul de valori care orientează activitatea managerilor;
c. eficiența stilurilor de conducere.

Dupa modul de luare a deciziilor, clasificarea făcuta de Kurt Lewin și colaboratorii

săi în Psyhologie dynamiquie, contureaza trei tipuri de stiluri de conducere:
1. autoritar
2. democratic
3. liber

Stilul de conducere autoritar sau autocratic se caracterizeaza prin centrarea autoritatii;

preponderenta deciziilor unipersonale; accent pe autoritatea formala:
-personalul unitatii este vazut doar ca executant, dreptul de decizie si control
avându-l numai managerul;
- intreaga activitate de management este axată pe sarcini, subordonaților nu li se
explică obiectivele generale ci li se cere doar executarea întocmai a hotărarilor luate;
- corectia abaterilor de la deciziile luate se face prin sanctiuni;
- subordonații sunt apreciați ca fiind lipsiți de spirit creator, trebuind în permanență
să fie îndrumați, controlati, constranși;
- subordonații sunt aspri criticați dar nu se admit aprecierile critice ale acestora;
- relațiile interumane sunt apreciate ca fiind puțin importante sau sunt ignorate.

Acest stil de conducere poate duce la insatisfacție la nivelul subordonaților și chiar la

rezultate negative în activitate: delasare, randament scăzut, parasirea organizației.
Stilul autoritar poate fi adecvat unor situatii speciale, cum ar fi o unitate militara în
dispozitiv de lupta. Stilul autoritar este însa incompatibil cu sistemele moderne,
participative de conducere.

Stilul democratic se caracterizeaza prin incredere mare a managerului in subordonati;

este stimulată formularea de sugestii, propuneri catre subordonati; este apreciata si
stimulata capacitatea creativa a subordonatilor; este incurajata participarea
subordonatilor nu numai la indeplinirea sarcinilor ci si la luarea deciziilor; in
antrenarea personalului la luarea deciziilor si la realizarea acestora sunt folosite
motivatiile, convingerile si recompensele; este incurajata comunicarea pe verticala si
pe orizontala; se pune accent pe relatiile interumane şi pe asigurarea unui climat de
munca agreabil; managerul se bazeaza nu numai pe autoritatea formala, de status ci si
pe autoritatea personala, dobandita; subordonatii sunt informati asupra obiectivelor
unitatii si sunt consultati în problemele de perspectiva; se foloseste pe larg delegarea
de autoritate si raspunderi; se urmareste valorificarea competentelor subordonatilor si
se favorizeaza dezvoltarea personalitatii acestora.
 Exercitarea stilului de conducere democratic asigură o satisfactie mare în munca și
contribuie la cresterea interesului subordonaților pentru realizarea sarcinilor. Pentru
că stilul de conducere democratic să fie eficient este necesar ca subordonații să aibă
deprinderi de conducere colectivă, să aiba un nivel ridicat de competența si
responsabilitate.

Stilul liber, pe care unii autori nu-l considera propriu-zis un stil, se caracterizeaza
prin lipsa totală de participare a managerilor la activitate, grupul fiind lasat sa se
organizeze singur.
Rezultatele practicarii unui asemenea “stil” sunt dezordinea si anarhia.

1.5 Principiile generale și tendințe actuale.

La baza conceperii și exercitării managementului organizațiilor se află un ansamblu

de principii care exprimă nivelul de dezvoltare al știintei managementului, ele
alcătuind un sistem pe baza caruia se concepe și modeleaza managementul
organizațiilor și comportamentul managerilor.
Inainte de a prezenta, pe scurt, principiile managementului, este necesar de
evidențiat, că prima încercare de stabilire a acestor principii, cît și de divizare a
procesului de management în funcții, apartine inginerului francez Henri Fayol
( 1841-1925), diplomat al Scolii de Mine din Saint Etienne, care s-a bazat pe propria
sa experienta in fruntea Companiei Miniere si Siderurgice “ COMMENTRY –
FANRCHAMBAULT- DECAZEVILLE”, in lucrarea sa “Administration industrielle
et generale “ aparuta la Paris in 1966, iar altele s-au consolidat in procesul innoirilor
care au avut loc in timp, in acest domeniu.
Sunt în acest plan, multe puncte de vedere, fiecare cu argumentarea respectiva.

Tocmai de aceea am apelat la o foarte scurta prezentare a principiilor care au devenit,

multe dintre ele, clasice, lasand libertatea de a le utiliza, a face referiri la ele, de a le
completa sau combina, evident, cu scopul final ca principiile sa reprezinte un ghid de
referinta in activitatea de management.

Principiile conducerii formulate de Fayol sunt:

a. Diviziunea muncii
b. Autoritatea şi responsabilitatea
c. Disciplina
d. Unitatea de comandă
e. Unitatea de direcţie
f. Subordonarea interesului personal celui general
g. Remunerarea
h. Centralizarea
i. Lanţul scalar
j. Ordinea
k. Echitatea
l. Stabilirea ocupării postului
m. Iniţiativa
n. Spiritul de ,,corp”

Ca principii generale ale conducerii pot fi descrise:

a. Conducerea prin obiective
b. Învăţarea din experienţă
c. Diviziunea muncii
d. Înlocuirea resurselor rare
e. Convergenţa muncii
f. Funcţiile determină structura
g. Delegarea autorităţii
h. Conducerea prin excepţie
i. Utilizarea celui mai scurt drum, până la decizie.

În activitatea managerială se manifestă în prezent câteva tendinţe noi şi anume:

 în domeniul planificării: alianţele strategice
 în domeniul organizării: cultura organizaţională sau corporatistă
 în domeniul personalului: competenţa, controlul stresului şi plată în funcţie de
performanţă în conducere-dirijare: activitatea antreprenorială desfăşurată în
interiorul organizaţiei
 în activitatea de control: mecanismele de asigurare şi evaluare a calităţii
îngrijirilor de sănătate.
Asa cum am aratat anterior, primul care s-a preocupat de functiile managementului și
a formulat o teorie considerat ca unul dintre clasicii literaturii de management a fost
Henri Fayol.
In lucrarea sa, acesta identifică pentru prima data in cadrul funcțiunii administrative a
organizatiei funcțiile conducerii sub forma celor cinci infinitive care au devenit
celebre: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona, a controla.
Functiile managementului au fost abordate evident intr-o forma originala si de
catre cel mai reprezentativ “ guru” al managementului Peter Drucker, care intr-o
lucrare de referinta defineste cele cinci sarcini fundamentale ale managerului care
sunt:
a) Un manager trebuie sa defineasca obiectivele si natura lor;
b) Un manager organizeaza, adica analizeaza activitatile, deciziile necesare, grupeaza
munca, o divide in activitati si sarcini posibile de condus;
c) un manager motiveaza si comunica;
d) o alta sarcina a managerului e de a masura pentru ca el elaboreaza norme,
analizeaza, evalueaza si interpreteaza performante;
e) un manager formeaza oameni si se formeaza pe el insusi;
Tematica abordata de Peter Drucker este foarte larga, ea nu se rezuma numai la
functiile managementului. Reputatia lui se bazeaza, in principal, pe o lucrare in care
el defineste “ managementul prin obiective” ca fiind prima dintre sarcinile
managerilor de organizatie. Conceptul de management prin obiective, in care se
regasesc toate functiile managementului a fost preluat si de John Whumble, diplomat
la Cambridge, pentru a-l transforma intr-un instrument util pentru manageri.

Capitolul 2. Conceptele adepților școlii empirice

2.1 Definitia de empirism.

Empirismul (din greacă tradurece ca : "test", "încercare") este doctrina filosofică a

testării, a experimentării și a luat înțelesul mai specific conform căruia toată
cunoașterea umană provine din simțuri și din experiență.
Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei cu care s-au născut,
sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiență.
Empirismul contrastează cu raționalismul continental, lansat de René Descartes.
Potrivit raționaliștilor, filozofarea trebuie să aibă loc prin introspecție și
prin raționament deductiv aprioric. Empiriștii susțin că la naștere intelectul este
o tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența
îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel
dobândim idei care nu au corespondent în experiență, cum ar fi ideile matemetice de
punct sau de linie.
Nume asociate cu empirismul includ Toma de Aquino, Aristotel, Thomas
Hobbes , Francis Bacon, John Locke (care a dezvoltat inițial această doctrină
în secolul XVII și începutul de secol XVIII), George Berkeley, și David Hume.
Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne, potrivit
căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație mai degrabă decât pe intuiție
sau credință; adică, cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori mai
degrabă decât logică deductivă pură.
Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la știință, atât științe naturale cât
și științe sociale, care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi infirmate folosind
observația sau experimentul (cu alte cuvinte prin experiență).
Într-un alt sens, empiric are în știință același sens cu "experimental". În acest sens, un
rezultat experimental este o observație empirică. În acest context, termenul de "semi-
empiric" sau "semiempiric" se folosește pentru a califica metode teoretice care
folosesc parțial axiome de bază sau legi științifice postulate și rezultate empirice
(experimentale). Asemenea metode sunt în contradicție cu metode teoretice ab
initio care sunt pur deductive și se bazează pe un set de afirmații care sunt consistente
una cu alta. Această terminologie este importantă mai ales în chimia teoretică.
Empirismul este teoria conform căreia originea oricărei cunoaşteri este experiența
senzorială. Acesta subliniază rolul experienţei și al dovezilor, mai ales rolul
percepției senzoriale, în formarea ideilor și susține că singura cunoaştere pe care o
poate avea omenirea nu poate fi decât a posteriori (adică, bazată pe experiență).
Majoritatea cercetătorilor empirici exclud, de asemenea, noțiunea de idei înnăscute,
sau ineism (ideea că mintea se naşte cu idei sau cunoștințe și nu este o "tabula rasa"
la naștere).

În scopul construirii unui sistem mai complex de cunoștințe pe baza acestor

observații directe, trebuie să fie utilizată inducția sau raționamentul inductiv (care
face generalizări pornind de la cazurile individuale). Acest tip de cunoaștere este, prin
urmare, de asemenea, cunoscut sub numele de cunoaştere empirică indirectă.

Empirismul este în contrast cu raționalismul, teoria că mintea poate înțelege unele

adevăruri în mod direct, fără să fie necesară intervenţia simțurilor.

Termenul "empirism" are o etimologie dublă, care provine atât din cuvântul grecesc
care semnifică "experiență" cât, mai ales, din folosirea termenului "empiric" specific
clasicismului grec şi roman, referindu-se la un medic a cărui abilitate este dobândită
prin experiența practică, spre deosebire de instruirea teoretica (aceasta a fost
principala sa utilizare).

Termenul "empiric" (mai degrabă decât "empirism"), se referă, de asemenea, la

metoda de observare și experimentare folosită în științele naturii și ştiinţele sociale.
Este o cerință fundamentală a metodei ştiintifice conform căreia toate ipotezele și
teoriile trebuie să fie testate înaintea oricărei observații a lumii naturale, mai degrabă
decât să se bazeze numai pe un raționament a priori, pe intuiție sau pe revelație. Prin
urmare, din punct de vedere metodologic, se consideră că ştiinţa este de natură
empirică.
Empirismul a fost un precursor al pozitivismului logic, cunoscut și sub numele de
empirism logic. Metodele empirice au dominat știința până în ziua de azi. Au pus
bazele metodei științifice, care este perspectiva tradițională asupra teoriei și
progresului în știință. Însă în ulimele decenii mecanica cuantică, constructivismul
și Structura revoluțiilor științifice a lui T. S. Kuhn au constituit niște provocări la
adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează știința. Pe de altă
parte, unii afirmă că teorii precum mecanica cuantică oferă un exemplu perfect
pentru soliditatea empirismului; abilitatea de a descoperi până și legi științifice
contraintuitive și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta aceste legi.
2.2 Evoluția managementului empiric

Managementul empiric a aparut odata cu diviziunea muncii și traiul omului în

grupuri organizate. Înainte de a se cristaliza ca știintă, drumul parcurs de
"management" a fost de la o formă embrionară manifestată o data cu constituirea
primelor colectivități umane în comuna primitivă, pâna la începutul secolului XX
când Henry Fayol si Frederich Taylor prin lucrările "Administrația industrială și
generală", respectiv "Principiile managementului științific" au analizat de o manieră
științifică, pentru prima dată, procesul de management și sistemul de management,
elaborând un set de reguli, principii și metode de conducere științifică.
Reprezentantii cei mai împortanți ai școlii empirice sunt:
 Peter Drucker-profesor la Școala Superioara de Afaceri,Univesitatea New
York și consilier de probleme de politic de afaceri și management al unor
mari corporatii:General Motors,Crysler,IBM;Ralph Davis-profesor,fost decan
al Facultatii de Management al Universitatii din Ohio;A.Sloan junior-fost
presedinte al companiei General Motors;A.Chandler-profesor la Institutul de
Tehnologie-Massachusetts;G.H.Symonds-fost profesor la Institutul”Stiinta
Managementului”;L.E.Newman;E.Petersen;E.G.Plowman;
E.Dale-fost presedinte al Aademiei Americane de Management.
Scoala empirica a imbinat,de regula,cercetarile teoretice cu activitatea
practica.Caracterul pragmatic al scolii se bazeaze pe studiul experientei
managementului in vederea fundamentarii unor recomandari.care au de regula
impirtanta practica nemijlocita.Reprezentantii acestei scoli acorda importanta
deosebita experientei nemijlocite a managementului organizational,incercand sa
demonstreze ca,in esenta sa,activitatea manageriala ramane, in principal,o arta care se
invata nu atat din teorie cat din practica.
Reprezentantii acestei scolii proclama managerismul ca ultimul cuvant al stiintei
managementului.
Doua sunt directiile in care s-a dezvoltat activitatea scolii empirice:pe de o
parte,cercetari concrete economico-tehnico-organizatorice ale diferitelor aspecte ale
managementului organizatiilor,iar pe de alta parte,cecetari sociologice cu caracter
aplicativ.Intretaierea celor doua directii a avut ca urmare fatul ca”managementul
stiintific”incepe tot mai mult sa se transforme intr-o teorie sociologica aplicativa.
Reprezentantii scolii empirice afirma ca managementul,ca activitate umana care se
deosebeste de celelalte activitati,trebuie sa joace un rol hotarator in exercitarea unui
management competent si eficient al oricarei organuzatii de afaceri.Asadar scoala
empirica fundamenteaza ideea profesionalizarii managementului,adica transformarea
functiei de manager intr-o profesie independenta.”Criteriul calitatii managementului
va fi totdeauna succesul practic in activitatea antreprenoriale”.
Sociologia aplicativa devine in cadrul scolii empirice un domeniu deosebit al
activitatii antreprenoriale.
Scoala empirica proclama necesitatea unei”teorii unitare a activitatii manageriale
concretizata intr-un „sistem al sistemelor”.
Avand un dublu carecter,sociologiei industriale ii sunt proprii tendinta de a subordona
cercetarea problemelor sociologice obtinerii unor rezultate economice.
2.Conceptiile principalilor reprezentanti ai scolii empirice:
2.1.Peter Druker-natura muncii manageriale
Empiricii cer ca fiecare individ care exercita o functie de management trebuie sa
stabileasca cat din activitatea lui are caracter managerial si cat caracter tehnico-
ingineresc. Peter Drucker a atras atentia asupra caracterului creator al activitatii
manageriale,ca tocmai aceasta caracteristica a managementului este forta motrice a
oricarei organizatii.Drucker a facut o comparatie interesanta intre un manager si un
dirijor.
Explicand natura managementului,Drucker a aratat ca managerul indeplineste doua
obligatii specifice care nu sunt practicate de nici unul dintre ceilalti lucratori din
organizatie:
• prima obligatie consta in crearea din resursele disponibile a unui tot unitar,denumit
„unitate de productie”.Din acest punct de vedere,managerul se aseamana cu un
dirijor;
• a doua obligatie a unui manager este ca, in deciziile si actiunile sale,se ia in
considerare atat prezentul cat si viitorul,perspectivele dezvoltarii companiei.
Munca managerului reprezinta un complex si indeplinirea fiecarei categorii de functii
necesita o anumita pregatire profesionala si calitati diferite.Indeplinirea functiilor este
obligatorie,indiferent daca managerul este constient sau nu de acesta.