Viata e un dar , nu o opțiune

Viata este un dar.

Pretuieste-l, bucura-te de el, si profita de acest dar facandu-ti timp pentru lucrurile care conteaza
cu adevarat.

Viața este un dar minunat, depinde numai de noi să o facem mai bună, mai frumoasă!
Pentru a ne ajuta unii pe alții în a realiza acest lucru cu mai multă ușurință și cu bucurie, am creat
acest proiect care să ne catalizeze procesul de evoluție.

Ca să poți să fii tu, întreg, în această experiență de viață este important să procesezi zestrea
genealogică lăsată de străbunii tăi. Omul are nevoie să dea jos cât mai mult din „încărcătura”
acumulata de-a lungul vieții și din încărcătura moștenită de pe linia de familie. Încărcătura la nivel
de câmp este greu de compensat atunci când nu ai suficientă energie. În subconștient rulează
milioane de programe și programări, limitări, condiționări și blocaje înscrise în etape diferite ale
vieții. Acele programe consumă din energia și din suflul nostru de viață. Este nevoie de o mare
forță vitală pentru ca cineva să tragă după el toate acele programe și să ajungă să-și împlinească
chemarea sufletului. Din acest motiv, sunt foarte puțini oameni care ajung să își trăiască viziunea
interioară.
Pe de altă parte, procesul de evoluție al conștiinței/ sufletului se desfășoară pe parcursul mai
multor vieți, iar diferitele vieți ale unui suflet se influențează una pe cealaltă, procesul de
integrare a părților de suflet din viețile anterioare fiind esențial.
Traumele, temerile și vulnerabilitățile dintr-o viaţă anterioară se pot manifesta în viața actuală ca
simptome, boli, temeri, diferite comportamente, etc. Acest concept implică, de asemenea, faptul
că talentele, abilitățile și aptitudinile noastre actuale au fost dobândite prin multe vieți de
practică.
Identificarea cauzelor inițiale, a problemelor rădăcina cu care ne confruntăm în viața de zi cu zi
poate fi un pas înaintea rezolvării în mod anticipat a unor situații de viață care nu își mai găsesc
rezonanța. Astfel, omul este eliberat, degrevat de niște suferințe pe care le-ar fi recreat doar
pentru că există în spate o țesătură invizibilă.
De acest dar minunat nu te vei bucura doar tu, ci întreaga linie de familie lăsând urmașilor
frumoasa moștenire de a-și împlini cu ușurință destinul și de a utiliza darurile cu care au
venit.
 Auzim adeseori semeni de-ai noştri exprimând cu infatuare că „viaţa e a lor“ şi că pot face ce vor
cu ea. Mânat de convingerea că este „stăpân“ pe propria viaţă, omul secularizat se adânceşte astăzi
din ce în ce mai mult într-o viaţă departe şi chiar fără Dumnezeu. În următoarele rânduri vom
încerca să lămurim problema vieţii ca „dar al Ziditorului“, ca bun comun al întregii omeniri, cu
ajutorul pr. Ioan Ioanicescu, fost profesor al Facultăţii de Teologie din Craiova şi ostenitor la
Centrul eparhial al arhiepiscopiei.

Părinte profesor Ioan Ioanicescu, care ar fi poziţia creştină în legătură cu darul sacru al vieţii
omeneşti?

Trebuie spus de la început că viaţa nu este un monopol individual al omenirii, ci un bun comun,
cel mai mare şi mai valoros pe care Dumnezeu l-a aşezat pe pământ. Intrând în viaţă, ai intrat în
această comunitate ca un fir de iarbă într-o fâneaţă imensă, ca o vietate între milioane de făpturi
vii. Pregătindu-ne pentru viaţă, ne pregătim să împlinim una din nenumăratele funcţiuni ale
complexului armonizat, din care rezultă ogorul unei cât mai înalte trăiri comune. Dacă egoismul
nostru ne face să credem că viaţa e făcută pentru noi, realitatea imediată ne arată că noi suntem
făcuţi pentru viaţă, fiindcă viaţa rămâne veşnic, iar noi suntem vremelnici şi trecători. Bucuria de
a trăi e bucuria de a îndeplini una din funcţiunile vieţii. Pentru omul care a surprins înţelesul
superior, înţelesul spiritual al existenţei, funcţiunea vieţii se ridică la rangul de mare nobleţe al
unei misiuni. În clipa aceea, omul îşi dă seama că trăieşte în comuniune cu ceilalţi, că viaţa e un
dar al lui Dumnezeu. În acelaşi timp, el ştie că propria lui existenţă este şi bun comun al întregii
umanităţi. Numai în acest context poate fi înţeleasă rostirea Mântuitorului Iisus Hristos: „Eu am
venit ca lumea să aibă Viaţă şi încă să o aibă din belşug“. Prin urmare, acea rostire necugetată a
unora, că viaţa le aparţine, este lipsită şi de cuviinţă, şi de logică.

Un gânditor creştin vorbea despre comuniunea interpersonală ca scop şi finalitate a existenţei

umane. Cum comentaţi acest aspect?

Dacă în imensa varietate cosmică a existenţei există un scop sau o finalitate sub puterea căreia
particularităţile individuale se întregesc şi se armonizează într-un tot superior, înseamnă că fiecare
făptură îndeplineşte o funcţiune precisă, prin care participă la existenţa şi viaţa comună ca parte a
unui întreg superior. Ceea ce deosebeşte însă pe om de toate celelalte făpturi e capacitatea de a
transforma viaţa în misiune. Aceasta, mulţumită înzestrării lui cu inteligenţă, cu voinţă, cu puterea
de a gândi, pe care celelalte creaturi nu le au. Astfel, putem afirma fără greş că, pe când toate
celelalte făpturi au funcţiuni instinctive, singur omul îşi poate realiza viaţa ca misiune.

Prin urmare, viaţa nu ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii comune, fie că această viaţă comună
se numeşte naţiunea română, fie că se numeşte continent european sau lumea în genere. Suntem
parte dintr-un întreg care se impune a vieţui în comuniune şi nimănui nu-i este îngăduit a-şi face
parte după nechibzuinţa gândirii sale. În această comuniune a lumii căzute în păcat, a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El.

V-aş ruga să stăruiţi în continuare asupra vieţuirii în sens creştin, asupra responsabilităţii omului
pentru stropul lui de timp, oricât de vremelnic ar fi el.

A trăi în sensul creştin al cuvântului înseamnă participarea conştientă a omului la existenţa lui
Dumnezeu. Din neant am fost chemaţi ca să ne împărtăşim din această bucurie. Iar viaţa ca atare
e Dumnezeu Însuşi, pentru că Mântuitorul e „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Cu alte cuvinte, afirmând
că nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii, ne mărturisim şi ne declarăm prin aceasta
părtaşi ai Mântuitorului Iisus Hristos, sau părtaşi ai lui Dumnezeu prin Hristos. Într-un sens mai
larg, întreaga făptură se bucură de această părtăşie divină, de vreme ce îşi are izvorul în bunătatea
lui Dumnezeu, prin Fiul Său, fără de care nimic nu s-a creat.

Prin urmare, viaţa la care suntem chemaţi, fie prin creaţie sau naştere biologică, fie prin opera
mântuirii lui Iisus Hristos, este deopotrivă un dar al lui Dumnezeu, pe care îl stăpânim numai în
măsura în care îl recunoaştem ca atare, adică numai în măsura participării noastre conştiente la
modul divin de existenţă. Dacă omul ar fi o simplă făptură biologică, aşa cum este planta sau
animalul, participarea lui la viaţa divină n-ar constitui nici o problemă, fiindcă ea s-ar desfăşura în
chip firesc, după legile existenţei derulate în cosmos. Omul însă, având darul gândirii, având voinţă
şi libertate, având suflet nemuritor şi fiind creat după chipul lui Dumnezeu, trebuie să participe
conştient la comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Aflându-se în comuniune, el va şti să
preţuiască precum se cuvine darul Vieţii, ca bun comun al întregii omeniri.

Aşadar, participarea noastră la viaţă nu-i doar o funcţiune biologică, ci şi o misiune spirituală.
Cum trebuie să înţeleagă această misiune creştinul zilelor noastre?

Omul, ca spirit liber, în a cărui libertate sunt date atât căderea proprie, cât şi propria-i desăvârşire,
constituie o problemă spirituală ce trebuie rezolvată cu fiecare existenţă umană în parte. Cine se
hotărăşte, însă, să trăiască în spirit creştin se hotărăşte de fapt să colaboreze cu Iisus Hristos la
fericirea lui proprie şi la fericirea lumii întregi. Un savant creştin afirma că lui Dumnezeu nu-i
place singurătatea transcendentă a cerului, plină de bucurie şi fericire, şi că El doreşte ca această
stare s-o împărtăşească şi altora. Îngerii, oamenii şi toate făpturile au venit la viaţă pentru a se
împărtăşi, în comuniune, de fericirea şi bucuria comună. Omul, care e chipul lui Dumnezeu, e
chemat la El să colaboreze la această descărcare de fericire, din prea-plinul bunătăţii dumnezeieşti.

Aşadar, viaţa merită să fie trăită, şi dacă vom şti să o trăim în comuniune, ea va fi şi lungă, şi
frumoasă. Suntem sortiţi să trăim laolaltă, suntem fiecare parte din întregul lumii şi nimănui nu-i
este îngăduit să se rupă din acest întreg. Ajută-ne, Doamne, să putem pricepe sensul adânc al trăirii
noastre în preajma Ta, Amin!