Sunteți pe pagina 1din 110

f;RIC-f;MMANUf;L

SCWMTT
Oscar si Tanti Roz
,

Traducere din franceză de


MARIEVA IONESCU

HU�ANITAS
f1 Ct1 �k.-/
Redactor
RALUCA POPESCU
Coperta de
ANGELA ROTARU

ERIC-EMMANUEL SCHMm
OSCAR ET LA DAME ROSE
© Editions Albin Michel - Paris 2002, 2004, 2009
AII rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2012, pentru prezenta versiune


românească

EDITURA HUMANITAS FICTION


Piata Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 0211408 83 51
www.huma!.\itas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro


Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021 311 23 30 1 0372 189 509

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


SCHMITT, ERIC-EMMANUEL
Oscar şi Tanti Roz 1 Eric-Emmanuel Schmitt; trad.: Marieva
Ionescu. - Bucureşti: Humanitas Fiction, 2012
ISBN 978-973-689-482-4
1. Ionescu, Marieva (trad.)

82\.133.1-31=135.1
Pentru Danielle Darrieux
Dragă Doamne-Doamne,

Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani,


am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că
am pârlit şi peştişorii din acvariu), şi-abia
acum îţi scriu prima dată pentru că am tot
fost ocupat cu lecţiile.
Da' să ştii: nu pot să sufăr să scriu. Numai
dacă mă obligă cineva. Scrisul înseamnă
brizbizuri, floricele, zâmbete etc., o min­
ciună frumoasă si nimic mai mult. O chestie
,

pentru oamem man.


Dovada? Uite, să luăm începutul scri­
sorii ăsteia: "Pe mine mă cheamă Oscar,
am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi
casei (cred că am pârlit şi peştişorii din
acvariu), şi-abia acum îţi scriu prima dată

7
pentru că am tot fost ocupat cu lecţiile" .
Aş fi putut foarte bine să spun: "Mi se zice
Bilă, arăt cam de şapte ani, casa mea e la
spital, pentru că am cancer, şi n-am vorbit
niciodată cu tine pentru că nici măcar nu
cred că existi" .
,

Da' dacă scriu aşa nu dă bine, n-o să-ţi


pese de mine. Şi eu am nevoie să-ţi pese.
Ba chiar mi-ar prinde bine să ai un pic
de timp să-mi faci vreo două-trei servicii.
Să-ţi explic.
La spital e super, mulţi oameni mari ama­
bili, care vorbesc tare, multe jucării şi multe
tanti roz care au răbdare să se joace cu noi,
plus prietenii mei Jumară, Einstein sau
Popcorn, pe scurt, pentru bolnavii simpa­
tici, spitalul e a-ntâia.
Dar eu nu mai sunt simpatic. De când
cu transplantul de măduvă, simt eu că nu
mai sunt simpatic. Dimineaţa, când mă con­
suită, doctorului Diisseldorf nu-i mai e
drag de mine, îl dezamăgesc. Mă priveşte

8
fără să scoată o vorbă, ca şi cum aş fi greşit
cu ceva. Şi totuşi m-am purtat bine la ope­
raţie; am fost cuminte, i-am lăsat să mă adoar­
mă, am suportat durerea fără să plâng, am
luat toate medicamentele. În unele zile, îmi
vine să-i zic vreo câteva, să-i spun că poate
el, doctorul Diisseldorf, cu sprâncenele lui
negre, a fost cel care a ratat operaţia. Dar
arată atât de amărât, că nici nu-mi mai ies
vorbele pe gură. Cu cât doctorul Diisseldorf
stă mai mult cu faţa aia morcovită şi tace,
cu atât mă simt mai vinovat. Mi-am dat
seama că am devenit un bolnav rău, un bol­
nav din cauza căruia nu mai crezi că medi­
cina e ceva extraordinar.
Gândirea de doctor e contagioasă. Acum
tot etajul, infirmierele, medicii stagiari şi
femeile de serviciu se uită la mine la fel ca
el. Când eu sunt vesel, ei par trişti; când
fac o glumă, mai mult se căznesc să râdă.
E drept, nici glumele nu mai sunt ce-au
fost odată.

9
Numai Tanti Roz nu s-a schimbat. Ori­
cum, mi se pare că e prea bătrână ca să se
mai schimbe. Şi-apoi, e prea Tanti Roz. Pe
Tanti Roz, Doamne-Doamne, n-are rost
să ţi-o mai prezint, e o prietenă de-a ta, de
vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Problema
e că doar eu îi spun Tanti Roz. Aşa că tre­
buie să faci un pic de efort să-ţi dai seama
despre cine vorbesc. Le ştii pe tanti alea
îmbrăcate în roz, care nu lucrează aici, dar
vin să stea cu copiii bolnavi, e cea mai bă­
trână dintre ele.
- Tu câţi ani ai, Tanti Roz?
- Poti cumva să retii numere de trei-
, ,

sprezece cifre, Oscar drăguţule ?


- Pe buneee?
- Da. Dar în nici un caz nu trebuie să
afle cineva de-aici câţi ani am, altfel o să mă
dea afară si n-o să ne mai vedem.
,

- De ce?

10
- Pentru că mă aflu aici clandestin. Exis­
tă o limită de vârstă ca să fii tanti roz. Şi eu
am depăşit-o cu mult.
- Eşti expirată?
- Da.
- Ca un iaurt?
- Sst!
, ,

- Bine! N-o să te dau de gol.


A fost a naibii de curajoasă să-mi dez­
văluie secretul ăsta. Dar a dat exact peste
cine trebuia. N-o să scot o vorbuliţă, chiar
dacă mi se pare incredibil că nimeni nu şi-a
dat seama până acum, cu toate ridurile alea
ca nişte raze de soare pe care le are în jurul
ochilor.
În altă zi am mai aflat un secret de-al
ei, care o să te ajute cu siguranţă, Doam­
ne-Doamne, s-o identifici. Cum ne plim­
bam prin grădina spitalului, a" călcat pe-un
caca de câine.
- Rahat!
- Tanti Roz, ce urât vorbeşti!

11
- Ei, na, măi puştiulică, ia scuteşte-mă
un pic, vorbesc cum vreau!
- Tanti Roooz!
- Şi mişcă-ţi fundul. Suntem la plim-
bare, nu la o cursă de melci.
Când ne-am aşezat pe o bancă să mân­
căm o acadea, am întrebat-o:
- Da' cum de vorbeşti aşa de urât?
- Deformaţie profesională, micul meu
Oscar. în meseria mea, aş fi fost terminată
dacă aş fi vorbit prea distins.
- Şi ce meserie aveai?
- N-o să mă crezi...
- Ba da, jur c-o să te cred.
- Luptătoare.
- Nu te cred!
- Luptătoare! Lumea mă poreclise Bă-
tăuşa din Languedoc.
De-atunci, când mă vede amărât şi e si­
gură că nu ne-aude nimeni, Tanti Roz îmi
povesteşte despre marile ei turnee: Bătău­
şa din Languedoc contra Măcelăresei din

12
Limousin, cum s-a chinuit timp de două­
zeci de ani s-o învingă pe Sinclair Diabo­
lica, o olandeză care avea obuze în loc de
sâni, şi mai ales cum s-a luptat la Campio­
natul Mondial cu UHa-UHa, supranumită
Căţeaua din Biichenwald, pe care n-o
învinsese nimeni până atunci, mCI măcar
Craci de Fier, idolul lui Tanti Roz când era
luptătoare. Luptele astea ale ei mă fac să
visez, pentru că mi-o imaginez pe prietena
mea în ring aşa cum arată acum, o bătrânică
îmbrăcată în roz, cam împleticită, caftind
nişte zgripţuroaice în costume de luptă.
Parc-aş fi eu. Devin cel mai puternic. Mă
răzbun.
Păi dacă nici cu toate indiciile astea,
Tanti Roz sau Bătăuşa din Languedoc, nu
te prinzi, Doamne-Doamne, cine e Tanti
Roz, ar trebui să-ti dai demisia din functia
, ,

de Doamne-Doamne şi să te pensionezi.
Am fost suficient de clar?
Dar să revenim la oile noastre.

13
Pe scurt, transplantul meu a dezamăgit
multă lume de pe-aici. Şi chimioterapia la
fel, dar asta era mai pUţin grav, pentru că-şi
puneau speranţa în transplant. Acum, am
impresia că doctorii nu mai ştiu ce soluţie
să mai scornească, şi chiar că le provoc milă.
Doctorul Diisseldorf, care mamei i se pare
atât de chipeş, deşi eu îl găsesc cam în sprân­
cenat, are o mutră aşa de bosumflată, de
zici că-i Mos Crăciun care-a rămas fără
,

cadouri în sac.
Atmosfera e din ce în ce mai urâtă. I-am
zis asta şi lui Jumară, prietenul meu. De
fapt, nu-l cheamă Jumară, ci Yves, dar noi
l-am poreclit Jumară; i se potriveşte mult
mai bine, fiindcă e aici pentru că are arsuri
grave.
- Jumară, am impresia că doctorii nu
mă mai iubesc, îi deprim.
- Ce vorbeşti, Bilă? Doctorii ăştia nu
obosesc niciodată. Au întotdeauna o gră-

14
madă de idei de operaţii pe care pot să ţi le
facă. Mie mi-au promis cel puţin şase.
- Poate că le dai tu idei.
- Trebuie să ai încredere.
- Da' de ce nu-mi spun pur şi simplu
că o să mor?
La faza asta, Jumară a reacţionat ca toată
lumea din spital: s-a făcut că plouă. Dacă
pronunţi cuvântul "moarte" într-un spital,
nimeni nu aude. E sigur că se lasă tăcerea
şi-apoi se schimbă subiectul. Am făcut
testul cu toată lumea. în afară de Tanti Roz.
Asa că în dimineata aia, am vrut să văd
, ,

dacă si ea surzeste brusc.


, ,

- Tanti Roz, mi se pare că nimeni nu vrea


să-mi spună că o să mor.
Se uită la mine. Oare o să reaCţioneze ca
şi ceilalţi? Te rog, Bătăuşo din Languedoc,
nu face pe surda!
- De ce vrei să ţi-o mai spună cineva,
dacă ştii deja, Oscar?
Aşa deci, a auzit!

15
- Tami Roz, mi se pare că au invemat
un alt spital decât cel real. Se prefac că oa­
menii nu vin la spital decât ca să se vindece.
Desi unii vin ca să moară.
,

- Ai dreptate, Oscar. Şi cred că facem


aceeaşi greşeală şi-n privinţa vieţii. Uităm
că viaţa e fragilă, fărâmicioasă, efemeră. Ne
credem toti nemuritori.
,

- Operaţia mea a fost un eşec, Tami


Roz?
Tanti Roz nu mi-a răspuns. Era felul ei
de-a spune da. După ce s-a asigurat c-am
înţeles, s-a apropiat şi mi-a şoptit cu voce
rugătoare:
- Nu ţi-am spus nimic, bine? Juri?
- Jur.
Am tăcut amândoi un moment, ca să
rumegăm pe-ndelete ultimele cuvinte.
- Ce-ar fi să-i scrii lui Dumnezeu,
Oscar?
- A, nu, nu şi tu, Tanti Roz!
- Nu si eu ce?
,

16
- Nu şi tu! Credeam că tu nu eşti min­
cinoasă.
- Dar nu te mint.
- Atunci de ce-l pomeneşti pe Dumne-
zeu? M-au păcălit deja cu Moş Crăciun.
Ajunge!
- Oscar, nu-i nici o legătură între Dum­
nezeu si Mos Crăciun.
, ,

- Ba da. E acelaşi lucru. Baliverne şi tot


tacâmul!
- Îţi închipui că eu, o fostă luptătoare,
cu o sută şaizeci de turnee câştigate, din o
sută şaizeci şi cinci, dintre care patruzeci
şi trei prin KO, eu, Bătăuşa din Langue­
doc, aş putea să cred vreo secundiţă în Moş
Crăciun?
- Nu.
- Ei bine, nu cred în Moş Crăciun, dar
în Dumnezeu cred.
Fireşte, dacă o spunea aşa, era cu totul
altceva.
- Şi de ce să-i scriu lui Dumnezeu?

17
- Nu te-ai mai simţi atât de singur.
- Nu m-as mai simti singur cu cineva
, ,

care nici nu exista?


- Fă-I să existe.
S-a aplecat spre mine.
- De fiecare dată când o să crezi în el, o
să existe un pic mai mult. Şi, dacă insişti,
o să ajungă să existe de tot. Şi-atunci o să
te ajute.
- Si ce să-i scriu?
,

- Spune-i ce gândeşti. Gânduri pe care


nu le mai spui nimănui, care te apasă, îţi
rămân în minte şi-ţi îngreuiază sufletul, te
blochează, iau locul ideilor noi şi te fac să
putrezeşti. Dacă nu vorbeşti cu nimeni, o
să devii un depozit de gânduri vechi şi
împuţite.
-
OK .

- Si să stii, lui Dumnezeu poti să-i ceri


, , ,

câte ceva în fiecare zi. Dar atentie! Câte un


,

singur lucru.

18
- Dumnezeu ăsta al tău nu-i bun de ni­
mic, Tanti Roz. Aladin putea să-i ceară
duhului din lampa fermecată trei lucruri.
- O dorinţă pe zi e mai bine decât trei
toată viaţa, nu?
- OK. Atunci pot să-i comand orice?
Jucării, bomboane, o maşină...
- Nu, Oscar. Dumnezeu nu e Moş Cră­
ciun. Nu poţi să-i ceri decât lucruri care
tin de suflet.
,

- De exemplu?
- De exemplu: curaj, răbdare, răspun-
suri la orice problemă.
- Bine, am înţeles.
- Şi mai poţi, Oscar, să-i ceri favoruri
pentru alţii.
- Tanti Roz, dacă e vorba numai de o
dorinţă pe zi, nu pot s-o irosesc, întâi o s-o
păstrez pentru mine!
Doamne-Doamne, după cum vezi, în pri­
ma mea scrisoare către tine ţi-am spus cam

19
cum trăiesc eu aici, la spital, unde acum
lumea se uită la mine ca la o piedică în calea
medicinei, şi mi-ar plăcea să-mi răspunzi
la întrebarea următoare: o să mă fac bine?
Da sau nu. Nu-i greu deloc. Da sau nu. Tai
cu o linie varianta în plus.

Pe mâine, pupici,
Oscar

P.S.: N-am adresa ta: cum să fac?

20
Dragă Doamne-Doamne,

Bravo! Eşti tare. Nici n-am apucat să


expediez scrisoarea, că mi-ai şi răspuns. Cum
ai făcut?
Azi-dimineaţă, jucam şah cu Einstein în
camera de recreere, când Popcorn a venit
să mă anunte: ,

- Au venit părinţii tăi.


- Părintii mei? Exclus. Nu vin decât
,

duminica.
- Am văzut maşina, un Jeep roşu cu
prelată albă.
- Exclus.
Am ridicat din umeri si-am continuat să
,

mă joc cu Einstein. Dar, fiindcă nu mă mai


puteam concentra, Einstein îmi lua toate

21
piesele, ceea ce m-a enervat şi mai rău. L-am
poreclit Einstein nu pentru c-ar fi mai deş­
tept decât ceilalţi, ci pentru că are capul de
două ori mai mare decât normal. Cică ar
fi apă Înăuntru. Păcat, dac-ar fi fost creier,
Einstein ar fi putut să facă nişte chestii
măreţe.
Când m-am prins c-o să pierd, i-am dat
partida şi-am plecat cu Popcom. Din camera
lui se vede parcarea. Avea dreptate: părinţii
mei chiar veniseră.
Trebuie să-ţi spun, Doamne-Doamne,
că noi locuim departe. Când eram acasă,
nu-mi dădeam seama de asta, dar acum,
când nu mai stau acolo, mi se pare foarte
departe. Aşa că părinţii mei nu pot să vină
să mă vadă decât o dată pe săptămână, dumi­
nica, pentru că duminica nu lucrează, şi
nici eu n-am treabă.
- Vezi c-am avut dreptate? a spus Pop­
corn. Ce-mi dai că te-am anuntat? ,

- Am bomboane de ciocolată cu alune.

22
- Jeleuri de căpşuni nu mai ai ?
- Nu.
- O K, bune şi bomboanele.
Normal, n-avem voie să-i dăm de mân­
care lui Popcorn, pentru că e aici ca să slă­
bească. Nouăzeci şi opt de kile la nouă ani,
la 1 si 1 0 înăltime si tot atâta Iătime! Nu-l
, " ,

încape decât un tricou polo. Şi încă dun­


gile sunt strâmbe de te-apucă răul de mare.
Sincer, cum nici unul dintre noi, prietenii
lui, nu credem c-o să slăbească vreodată si ,

cum ne e milă de el când îl vedem ce foame


are, îi dăm întotdeauna ce ne rămâne. O
bomboană de ciocolată e nimica toată faţă
de o asemenea masă de grăsime! Nu prea
cred că greşim, de vreme ce până şi infir­
mierele renunţă să-i mai bage supozitoarele.
M-am întors în camera mea ca să-i aştept
pe părinţii mei. La început, n-am simţit
cum trec minutele, pentru că gâfâiam, dar
apoi mi-am dat seama că ar fi avut suficient
timp să ajungă.

23
Brusc, m-am prins unde erau. M-am stre­
curat pe coridor; fără să mă vadă nimeni,
am coborât scara şi-am mers, pe întuneric,
până la biroul doctorului Diisseldorf.
Punct ochit! Acolo erau. Le auzeam vo­
cile de dincolo de uşă. Pentru că obosisem
rău coborând scara, am stat puţin să-mi trag
sufletul, şi-atunci s-a dus naibii totul. Am
auzit ce n-ar fi trebuit s-aud. Mama plân­
gea, doctorul Diisseldorf repeta mereu: "Am
încercat totul, credeţi-mă că am încercat
totul" , iar tata îi răspundea cu vocea stran­
gulată: "Sunt sigur, domnule doctor, sunt
sIgur" .
.

Am rămas cu urechea lipită de uşa de


fier. Nu mai ştiai cine era mai rece, meta­
lul sau eu.
După aceea doctorul Diisseldorf a spus:
- Vreti să-I îmbrătisati ?
, " ,

- N-o să am curajul, a spus mama.


- Nu trebuie să ne vadă în starea asta,
a răspuns şi tata.

24
Şi-atunci am înţeles că părinţii mei sunt
niste lasi. Mai rău: doi lasi care mă cred si
, , , ,

pe mine laş!
Pentru că am auzit zgomote de scaune
în birou, am bănuit că se pregătesc să iasă,
aşa că am deschis prima uşă pe care am
întâlnit-o.
Am ajuns în dulapul pentru mături, unde
mi-am petrecut restul dimineţii, fiindcă,
poate tu nu ştii, Doamne-Doamne, dula­
purile pentru mături se deschid numai din
afară, nu şi dinăuntru, de parcă oamenii s-ar
teme că noaptea măturile, găleţile şi cârpele
ar şterge-o de-acolo!
Oricum, nu mă deranja să stau închis pe
întuneric, pentru că nu mai aveam chef să
văd pe nimeni şi pentru că mâinile şi picioa­
rele nu mă mai ascultau, după şocul de care
avusesem parte auzind ce auzisem.
Spre prânz, etajul de sus a-nceput să for­
fotească. Zgomote de paşi, oameni aler­
gând. Apoi mă strigau de peste tot:

25
- Oscar! Oscar!
Îmi plăcea să-mi aud numele strigat şi
să nu răspund. Aş fi vrut să necăjesc aşa
întreaga omenire.
După aceea, cred că am aţipit un pic,
apoi am auzit-o pe doamna N'da, femeia
de serviciu, târşâindu-şi papucii. A deschis
usa si . . . am sărit amândoi ca arsi si-am
, , , ,

ţipat tare, ea pentru că nu se aştepta să dea


de mine acolo, iar eu, pentru că uitasem că
e chiar aşa de neagră. Şi că ţipă aşa de tare.
După aceea, a ieşit ditamai tărăboiul. A
venit toată lumea, doctorul Diisseldorf,
infirmiera-şefă, infirmierele de gardă, cele­
lalte femei de serviciu. Deşi credeam c-o să
mă certe, se simţeau cu toţii cu musca pe
căciulă, şi m-am prins imediat că trebuia
să profit de situaţie.
- Vreau să vorbesc cu Tanti Roz.
- Dar cum ai ajuns aici, Oscar ? Cum
te simti ?
.

- Vreau să vorbesc cu Tanti Roz.

26
- Cum ai ajuns în dulapul ăsta ? Ai ur-
mărit pe cineva ? Ai auzit ceva ?
- Vreau să vorbesc cu Tanti Roz.
- Uite, bea un pahar cu apă.
- Nu. Vreau să vorbesc cu Tanti Roz.
- Ia o gură de . . .
- Nu. Vreau să vorbesc cu Tanti Roz.
Stâncă. Perete de faleză. Dală de beton.
N-aveau ce-mi face. Nici măcar nu mai as­
cultam ce-mi spun. Voiam doar să vorbesc
cu Tanti Roz.
Doctorul Diisseldorf părea şi mai con­
trariat decât colegii lui, pentru că nu putea
să mă facă să-I ascult. Până la urmă a cedat.
- Chemaţi-o pe femeia aia!
În sfârşit, am acceptat să merg să mă
odihnesc şi am dormit pUţin în camera mea.
Când m-am trezit, Tanti Roz era acolo.
Îmi zâmbea.
- Bravo, Oscar, ţi-a ieşit figura. Le-ai
dat o palmă zdravănă. Dar rezultatul e că
acum toată lumea mă invidiază.

27
- Puţin îmi pasă.
- Sunt nişte oameni buni, Oscar. Foarte
buni.
- Nu-mi pasă.
- Dar ce-ai păţit ?
- Doctorul Diisseldorf le-a spus părin-
ţilor mei că o să mor, şi ei au dat bir cu
fugiţii. Îi urăsc.
1 -am povestit totul, de-a fir a păr, ca şi
ţie, Doamne-Doamne.
- Hm, a spus Tanti Roz, asta-mi aduce
aminte de turneul meu din Bethune, îm­
potriva lui Sarah Zvârlugă, luptătoarea unsă
pe tot corpul cu ulei, anghila ringurilor, o
acrobată care lupta aproape goală şi care-ţi
scăpa printre degete când încercai să faci
câte-o priză. Nu lupta decât în Bethune, unde
câştiga în fiecare an campionatul local. Dar
şi eu îmi doream cupa din Bethune!
- Şi ce-ai făcut, Tanti Roz ?
- Când a urcat în ring, nişte prieteni de-ai
mei au aruncat pe ea cu făină. Ulei plus

28
făină, aluatul perfect. În doi timpi şi trei
mişcări, am pus-o la pământ pe marea Sarah
Zvârlugă. După faza asta, lumea n-a mai
poreclit-o anghila ringurilor, ci cod pane.
- Scuză-mă, Tanti Roz, da' nu văd ce
legătură are asta cu mine?
- Ba eu văd. Există întotdeauna o solu­
ţie, Oscar, întotdeauna există un sac de făină
pe undeva. Ar trebui să-i scrii lui Dumne­
zeu. El e mai puternic decât mine.
- Chiar şi la lupte?
- Da. Dumnezeu le are chiar şi cu lup-
tele, micul meu Oscar. Ce te supără cel
mai rău?
- Îi urăsc pe părinţii mei.
- Atunci urăste-i din tot sufletul!
,

- Cum poţi să-mi spui aşa ceva, Tanti


Roz?
- Da. Urăste-i din tot sufletul. Asa, o să
, ,

ai un os de ros. Şi când o să-I tennini, o să vezi


că n-a meritat osteneala. Povesteste-i toate
,

29
astea lui Dumnezeu şi roagă-I, în scrisoare,
să vină pe la tine.
- Da' Dumnezeu călătoreşte ?
- În felul lui. Nu prea des. Ba chiar rar,
as zIce.
.

- De ce ? Si el e bolnav ?
.

Din felul cum a oftat Tanti Roz, mi-am


dat seama, Doamne-Doamne, că şi tu eşti
cam beteag.
- Părintii tăi nu ti-au vorbit niciodată
. .

despre Dumnezeu, Oscar ?


- Da' de unde. Părinţii mei sunt proşti.
- Asta aşa e, dar chiar nu ţi-au vorbit
niciodată despre Dumnezeu ?
- Ba da. O singură dată. Ca să-mi spună
că nu cred în el. Ei nu cred decât în Mos .

Crăciun.
- Chiar aşa de proşti sunt?
- Închipuie-ţi! Când am venit într-o zi
de la şcoală şi le-am spus să termine cu
prostiile, că şi eu, şi colegii mei ştim că Moş
Crăciun nu există, parcă au picat din Cer.

30
Cum eram mai degrabă superfurios pentru
că toţi mă luaseră de fraier în curtea şcolii,
mi-au jurat că n-au vrut niciodată să-şi bată
joc de mine, că şi ei au crezut, sincer, că
Mos Crăciun există si că sunt foarte dez-
, ,

amăgiţi; bine-nţeles, dezamăgiţi pentru că


Moş Crăciun era o minciună, nu pentru
altceva! îţi spun eu, Tanti Roz, doi ţăcăniţi!
- Deci ei nu cred în Dumnezeu ?
- Nu.
- Şi asta nu ţi-a dat de gândit ?
- Dacă mi-ar păsa de ce gândesc proştii,
n-aş mai avea timp să văd ce gândesc oame­
nii inteligenţi.
- Ai dreptate. Dar faptul că părinţii tăi,
despre care zici că sunt nişte proşti . . .
- Da, chiar sunt proşti, Tanti Roz!
- Deci, dacă părinţii tăi, care se înşală,
nu cred în el, tu de ce să nu crezi în el şi să
nu-l rogi să vină pe la tine ?
- Bine. Da' nu mi-ai spus că nu poate
să se deplaseze ?

31
- Nu. Are un fel foarte special de a-i
vizita pe oameni. Te vizitează în gând. În
mmtea ta.
Asta recunosc că mi-a plăcut. Mi s-a părut
foarte tare. Tanti Roz a mai spus:
- O să vezi, vizitele lui o să-ţi facă foarte
bine.
- O K, o să-I rog. Oricum, deocamdată,
cel mai bine îmi face când vii tu pe la mine.
Tanti Roz a zâmbit şi s-a apropiat timid
să-mi dea un pupic pe obraz. Nu-ndrăz­
nea. Pard-mi cerea voie din ochi.
- Haide. Pupă-mă. N-o să spun nimă­
nui. Nu vreau să-ţi stric reputaţia de fostă
luptătoare.
Mi-a atins obrazul cu buzele, şi mi-a plă­
cut mult, am simţit căldură şi un fel de fur­
nicături. Mirosea a pudră şi a săpun.
- Când mai vii?
- N-am voie să vin decât de două ori
pe săptămână.
- A, nu se poate, Tanti Roz! Nu vreau
să aştept trei zile!

32
- Aşa e regulamentul!
- Şi cine stabileşte regulamentul ?
- Doctorul Diisseldorf.
- Deocamdată, doctorul Diisseldorf face
pe el când mă vede. Du-te şi cere-i voie,
Tanti Roz. Nu glumesc.
S-a uitat la mine ne-ncrezătoare.
- Nu glumesc. Dacă nu vii pe la mine în
fiecare zi, nu-i scriu lui Dumnezeu.
- O să-ncerc.
Când a plecat Tanti Roz, am izbucnit în
plâns.
înainte, nu-mi dădeam seama că am atâta
nevoie de ajutor. înainte, nu-mi dădeam
seama cât de bolnav sunt. Dar, gândin­
du-mă că n-o s-o mai văd pe Tanti Roz, am
înţeles dintr-odată toate astea, şi lacrimile
fierbinţi au început să-mi curgă pe obraji,
fără să vreau.
Bine că am avut puţin timp să-mi revin
înainte să se-ntoarcă.

33
- Gata, s-a făcut: mi-a dat voie. Timp de
douăsprezece zile, pot să vin să te văd în
fiecare zi.
- Pe mine şi numai pe mine?
- Pe tine şi numai pe tine, Oscar. Două-
sprezece zile.
La faza asta, nu ştiu ce m-a apucat, că
am început iar să mă smiorcăi, cu suspine.
Doar stiu că băietii nu trebuie să se smior-
, ,

căie, mai ales eu, cu capul ăsta al meu ca o


bilă, care nu aduce nici a fetiţă, nici a băie­
ţel, ci mai degrabă a marţian. Degeaba. Nu
puteam să mă opresc.
- Douăsprezece zile? Chiar aşa de prost
stau, Tanti Roz?
Şi ei îi cam venea să plângă. Dar nu se
lăsa. Fosta luptătoare nu-i dădea voie fostei
fetiţe să se lase. Era un peisaj drăguţ, care
mi-a abătut un picuţ gândurile.
- În ce dată suntem, Oscar?
- Cum adică? Nu vezi în calendar?
Suntem în 1 9 decembrie.

34
- Oscar, acolo de unde vin eu, există o
legendă care spune că în funcţie de cum
sunt ultimele douăsprezece zile din an,
putem să ghicim cum vor fi cele două­
sprezece luni ale anului următor. Dacă ob­
servăm atent fiecare zi, avem, în miniatură,
imaginea lunii respective. 1 9 decembrie co­
respunde lunii ianuarie, 20 decembrie, lunii
februarie şi tot aşa, până pe 3 1 decembrie,
care arată cum va fi luna decembrie din
anul următor.
- Pe bune?
- E o legendă. Legenda celor douăspre-
zece zile premonitorii. Aş vrea să ne jucăm
asta împreună. Mă rog, mai ales tu. Înce­
pând de azi, să observi cum e fiecare zi,
gândindu-te că reprezintă zece ani.
- Zece ani?
- Da. Fiecare zi, zece ani.
- Păi atunci, peste douăsprezece zile o
să am o sută treizeci de ani!
- Exact. Îti dai seama?
,

35
Tanti Roz mi-a dat un pupic - a-nceput
să-i cam placă, văd eu - şi apoi a plecat.
Doamne-Doamne, după cum observi,
în dimineaţa asta m-am născut din nou, şi
nici măcar nu mi-am dat seama; m-am dez­
meticit abia spre prânz, când împlinisem
deja cinci ani, dar, de bine ce mă mai tre­
zisem, am şi aflat veşti proaste; acum, seara,
când îţi scriu, am împlinit zece ani, vârsta
când te maturizezi. Profit de asta ca să te rog
o chestie: când ai ceva să m-anunţi, ca azi
la prânz, când am împlinit cinci ani, fii şi
tu mai pUţin direct. Mulţumesc.

Pe mâine, pupici,
Oscar

P.s.: Vreau să te mai rog ceva. Ştiu că


n-am dreptul decât la o dorinţă, dar dorin­
ţa de mai sus n-a fost chiar o dorinţă, a fost
mai degrabă un sfat.
As fi de acord să-mi faci o mică vizită.
,

o vizită în gând. Mi se pare foarte tare.

36
Mi-ar plăcea să vii aşa pe la mine o dată.
Sunt disponibil între orele 8 dimineaţa şi
9 seara. În restul timpului, dorm. Bine,
uneori mai trag câte-un pui de somn şi
ziua, din cauza tratamentului. Dar, dacă
te nimereşti chiar atunci, poţi să mă tre­
zesti. Ar fi aiurea să ratăm întâlnirea la
,

milimetru, nu?
Dragă Doamne-Doamne,

Astăzi am fost adolescent, şi n-a prea


mers bine. Ce grozăvie! Am avut o mul­
ţime de probleme cu prietenii mei şi cu pă­
rinţii, totul din cauza unor fete. În seara
asta, nu-mi pare deloc rău că am împlinit
20 de ani, pentru că mă gândesc că, uf, ce-a
fost mai greu a trecut. Pubertatea? Nu, mul­
ţumesc. O dată mi-a ajuns!
Să-ţi atrag atenţia mai întâi, Doamne­
Doamne, că n-ai venit. Azi am dormit puţin,
cu toate problemele astea de adolescent,
deci în mod normal n-aş fi avut cum să te
ratez. Şi-apoi, repet, dacă mă prinzi moţă­
ind, zgâlţâie-mă un pic.

38
Când m-am trezit, Tanti Roz era deja
acolo. La micul dejun, mi-a povestit despre
luptele ei cu Pieptoasa, o luptătoare bel­
giană, care înfuleca trei kile de carne crudă
pe zi şi o stingea cu un butoi de bere; se
pare că arma cea mai puternică a Pieptoasei
era respiraţia urât mirositoare, din cauza
combinaţiei carne-bere fermentată, care le
răpunea din prima pe adversare. Ca s-o
învingă, Tanti Roz fusese nevoită să impro­
vizeze o nouă tactică: să-şi pună o cagulă
stropită cu parfum de Iavandă, pentru care
a primit porecla de Călăul din Carpentras.
Ea zice şi-acum că pentru lupte îţi trebuie
muschi si-n creier.
. .

- Tu pe cine iubeşti mai mult şi mai


mult, Oscar?
- Aici, la spital?
- Da.
- Pe Jumară, pe Einstein, pe Popcorn.
- Şi dintre fete?

39
Întrebarea asta m-a blocat. N-aveam
chef să răspund. Dar Tanti Roz aştepta, şi
în faţa unei luptătoare de renume inter­
naţional nu prea poţi să te prosteşti mult
tImp.
- Peggy Albăstrea.
Peggy Albăstrea suferă de boala albastră.
Locuieşte în penultima cameră din capătul
coridorului. Zâmbeşte frumos, dar nu vor­
beşte aproape deloc. Parc-ar fi o zână care
se odihneşte pUţin în spital. Suferă de o
chestie gravă, boala albastră, o problemă
cu sângele, care ar trebui să ajungă la plă­
mâni şi nu ajunge şi colorează dintr-odată
toată pielea în albăstriu. Aşteaptă o ope­
raţie, ca să devină din nou roz. Eu zic că
e păcat, Peggy Albăstrea mi se pare foarte
frumoasă aşa cum e, albastră. Împrăştie
atât de multă lumină şi linişte în jur, încât
când te-apropii de ea parcă intri într-o
biserică.

40
- I-ai spus asta?
- Doar n-o să mă postez în faţa ei ca
să-i spun "ştii, Peggy Albăstrea, te iubesc" !
- Ba da, de ce nu?
- Nici măcar nu stiu dacă a absentat că
,

eXIst.
- Cu-atât mai mult.
- Nu vezi ce fată am? Ar trebui să-i
,

placă extratereştrii, şi tare mă-ndoiesc de


chestia asta.
- Mie mi se pare că eşti foarte drăguţ,
Oscar.
Cu asta, Tanti Roz a întrerupt iar con­
versaţia. E plăcut să auzi asemenea compli­
mente, ţi se face pielea de găină, da' nu prea
mai ştii ce să răspunzi.
- Nu vreau să mă placă lumea numai
pentru cum arăt, Tanti Roz.
- Ce simţi pentru ea?
- Aş vrea s-o apăr de fantome.
- Cum? Există fantome pe-aici?

41
- Da, în fiecare noapte. Ne trezesc din
te miri ce. Ne înţeapă şi doare. Nu le vedem,
şi ne e frică. După aceea, nu mai putem să
adormim la loc.
- Pe tine te vizitează des fantomele astea?
- Nu. Eu am somnul foarte adânc. Dar
pe Peggy Albăstrea o aud de multe ori
ţipând noaptea. Mi-ar plăcea s-o pot apăra.
- Păi du-te şi spune-i.
- Oricum, de fapt, n-aş putea s-o apăr,
pentru că noaptea n-avem voie să ieşim din
camerele noastre. Aşa e regulamentul.
- Dar fantomele cunosc regulamentul?
Nu. Sigur că nu. Fii isteţ: anunţ-o pe Peggy
Albăstrea că o s-o veghezi în noaptea asta
ca s-o aperi de ele, şi dacă o să te-audă, fan­
tomele n-o să mai îndrăznească să vină.
- Mda . . . mda . . .
- Câţi ani ai, Oscar?
- Nu stiu. Cât e ceasul?
,

- Zece. Mergi pe cinşpe. Nu crezi că-i


timpul să-ţi asumi sentimentele?

42
La 1 0 şi jumătate, mi-am luat inima-n
dinti si m-am dus în camera ei. Usa era
, , ,

deschisă.
- Bună, Peggy, sunt Oscar.
Stătea întinsă pe pat, semăna cu Albă­
ca-Zăpada aşteptându-l pe prinţ, când piticii
ăia papă-lapte cred că a murit. Fireşte,
Albă-ca-Zăpada din pozele cu zăpadă al­
bastră, nu albă.
S-a întors spre mine şi brusc m-am între­
bat dacă o să mă ia drept prinţ sau drept
unul dintre pitici. Eu aş fi răspuns "pitic",
din cauza feţei mele de bilă, dar ea n-a spus
nimic, vezi, asta-i frumos la Peggy Albăs­
trea, că nu spune niciodată nimic şi totul
rămâne învăluit în mister.
- Am venit să te-anunţ că în seara asta,
şi în fiecare seară de-acum înainte, dacă
vrei, o să stau de pază în faţa camerei tale
ca să te apăr de fantome.
S-a uitat la mine, a clipit o dată şi mi s-a
părut că filmul începea să se desfăşoare cu

43
încetinitorul, că aerul devenea mai pufos,
liniştea, mai tăcută, că mergeam ca prin apă
şi, în general, că totul se schimba pe măsură
ce te apropiai de patul ei scăldat într-o
lumină venită de nicăieri.
- Ei, ia stai un pic, Bilă, eu o s-o apăr
pe Peggy!
Popcorn stătea în cadrul uşii, sau mai
degrabă umplea cadrul uşii. M-a apucat
tremuratul. Eram sigur că dacă o să rămână
el de pază o să fie bine, nici o fantomă n-o
să mai poată trece.
Popcorn i-a făcut cu ochiul lui Peggy.
- Nu-i aşa, Peggy? Noi doi suntem prie-
.
tem, nu .�
Peggy s-a uitat în tavan. Popcorn a luat-o
ca pe o confirmare şi m-a tras afară din ca­
meră.
- Dacă vrei o fată, ia-o pe Sandrine.
Peggy e deja luată.
- Cu ce drept?

44
- Cu dreptul că am venit înaintea ta.
Dacă nu-ţi convine, putem să ne batem.
- De fapt, chiar îmi convine.
Eram puţin obosit, aşa că m-am dus să
mă asez în sala de recreere. Sandrine era
,

acolo. Are leucemie, ca şi mine, dar în


cazul ei se pare că tratamentul a reuşit. E
poreclită Chinezoaica, pentru că are o peru­
că neagră, strălucitoare, cu părul aspru şi
cu breton, care o face să semene cu o chine­
zoaică. Se uită la mine şi pocneşte un balon
de gumă de mestecat.
- Poţi să mă pupi, dacă vrei.
- De ce? Nu-ţi ajunge guma?
- Nici măcar nu eşti în stare, nătăfleaţă.
Pun pariu că n-ai făcut-o niciodată.
- Ah, mă faci să râd. Până la cinşpe ani,
am făcut-o de mai multe ori, poţi să fii
sigură.
- Ai cinşpe ani? N-aş prea crede.
Verific pe ceas.

45
- Da, cinşpe ani şi ceva.
- Întotdeauna am visat să mă sărute un
tip de cinşpe ani.
- Păi da, sună bine.
Aşa că-mi face o mutră de zile mari, cu
buzele ţuguiate în afară, ca o ventuză lipită
de geam, şi mă prind că aşteaptă s-o sărut.
Mă-morc cu spatele la ea şi văd că toţi
prietenii mei se holbează la noi. Nu-i chip
să dau înapoi. Trebuie să fiu bărbat. E
timpul.
Mă apropii de ea şi-o sărut. Îşi înlănţuie
braţele pe după gâtuI meu, nu mai pot să
mă desprind, simt ceva umed şi, dintr-o­
dată, îmi strecoară în gură guma de mes­
tecat. Buimăcit, o înghit de-a dreptul. Mă
înfurii.
Atunci, mă bate cineva pe umăr. O neno­
rocire nu vine niciodată singură - părinţii
mei. Era duminică, şi-am uitat!
- Nu ne-o prezinţi pe prietena ta, Oscar?

46
- Nu-i prietena mea.
- Oricum, ne-o prezinţi ?
- Sandrine. Părinţii mei. Sandrine.
- Mă bucur să vă cunosc, spune Chine-
zoaica, pe un ton linguşitor.
Îmi venea s-o strâng de gât.
- Vrei să mergem cu Sandrine în ca­
mera ta?
- Nu. Sandrine rămâne aici.
Odată ce m-am văzut la loc în patul meu,
mi-am dat seama că eram obosit si m-am
,

culcat pUţin. Oricum, n-aveam chef să


vorbesc cu ei.
Când m-am trezit, mi-au dat, bine-nţe­
les, cadouri. De când locuiesc la spital, pă­
rinţii mei nu prea mai ştiu ce să vorbească
cu mine; şi-atunci, îmi cumpără cadouri
şi ne petrecem după-amiezi întregi oribile
citind regulile jocurilor şi instrucţiuni de
folosire. Tata e foarte constiincios cu in-
,

strucţiunile: chiar dacă sunt în turcă sau în

47
japoneză, nu se descurajează, se ia după
desene. E campion mondial la capitolul
după-amiezi de duminică ratate.
Azi, îmi adusese un CD-player. N-am
putut să zic nimic, deşi aş fi vrut.
- Ieri n-ati venit?
,

- Ieri? De ce? Nu putem să venim decât


duminica. De ce spui asta?
- Cineva v-a văzut maşina în parcare.
- Dar nu e singurul Jeep roşu din lume.
Există mai multe masini identice din acelasi
, ,

model.
- Mda. Nu la fel stă treaba cu părinţii.
Păcat.
La faza asta îi închisesem. Asa că am luat
,

aparatul şi am ascultat de două ori CD-ul


Spărgătorul de nuci, în faţa lor. Două ore
fără-ntrerupere, fără să poată să scoată un
cuvânt. Asa le trebuie.
,

- Îţi place?
- Mda. Mi-e somn.

48
S-au prins c-ar fi cazul să plece. Erau în
ultimul hal. Nu puteau să se hotărască. Sim­
ţeam că vor să-mi spună ceva şi că nu reu­
şeau. Îmi părea bine să-i văd şi pe ei suferind.
Apoi mama s-a apropiat brusc de mine,
m-a strâns tare în braţe, tare de tot, şi a spus,
cu vocea gâtuită:
- Te iubesc, micul meu Oscar, te iubesc
mult!
Aş fi vrut să mă ţin tare, dar în ultimul
moment m-am lăsat purtat de emoţie, îmi
aducea aminte de trecut, de mângâierile
simple de odinioară, de vremea când îmi
spunea că mă iubeşte fără vocea asta speriată.
După aceea, cred că am adormit pUţin.
Tanti Roz e campioana trezirilor. Ajunge
mereu la linia de sosire exact când deschid
ochii. Şi are mereu câte un zâmbet pregătit.
- Ce mai fac părinţii tăi?
- Aiurea, ca de obicei. Da' mi-au adus
cadou Spărgătorul de nuci.

49
- Spărgătorul de n uci? Ce ciudat. Aveam
o prietenă pe care-o chema aşa. O campioa­
nă adevărată. Le sucea gâtuI adversare10r
între pulpe. Şi la Peggy Albăstrea ai fost?
- Nu-mi mai pomeni de ea. E iubita lui
Popcorn.
- Ti-a zis ea?
,

- Nu, el.
- Baliverne!
- Nu cred. Sunt sigur că-i place de el
mai mult decât de mine. E mai puternic,
mai de nădejde.
- Baliverne, ascultă-mă pe mine! Eu,
care parcă eram un şoricel în ring, am făcut
praf luptătoare cât balenele sau cât hipo­
potamii. Uite, Plum Pudding, irlandeza,
1 50 de kile pe nemâncate şi în slip, înainte
de Guinness-ul de dimineaţă, braţe cât pul­
pele mele, bicepşi ca nişte hălci de şuncă,
picioare pe care nu le puteam cuprinde în
mână. Nici gând de talie, să ai de unde s-o
apuci. Invincibilă!

50
- Şi cum ai reuşit?
- Când nu poţi să faci priză, înseamnă
că-i ceva rotund şi că alunecă. Pe Plum
Pudding întâi am alergat-o bine, ca s-o
obosesc, după aceea am trântit-o. A fost
nevoie de-un scripete ca s-o ridice. Tu,
Oscar, ai oase mici şi n-ai cine ştie ce muş­
chiuleţ, dar seduqia nu stă numa-n oase
si-n carne, tine si de ce ai în inimă. Şi la
, "

capitolul ăsta stai foarte bine.


- Eu?
- Du-te la Peggy Albăstrea şi spune-i
ce ai în inimă.
- Am cam obosit.
- Ai obosit? Ce vârstă ai acum? 1 8 ani?
La 1 8 ani, n-ai voie să fii obosit.
Tanti Roz asta are-un fel de-a vorbi care
te motorizează.
Se-nserase, zgomotele se auzeau mai tare
în penumbră, luna se reflecta în linoleumul
de pe coridor.

51
Am intrat în camera lui Peggy şi i-am
întins CD-playerul.
- Uite. Ascultă "Valsul fulgilor de nea".
E aşa de frumos, încât mă face să mă gân­
desc la tine.
Peggy a ascultat "Valsul fulgilor de nea" .
Zâmbea ca si cum melodia ar fi fost o
,

prietenă bună de-a ei, care-i povestea chestii


amuzante la ureche.
Mi-a dat înapoi aparatul şi mi-a spus:
- E frumos.
Primul ei cuvânt. E bine, nu ? Pentru un
prim cuvânt.
- Peggy Albăstrea, voiam să-ţi spun că
nu vreau să te operezi. Eşti frumoasă aşa
cum eşti acum. Eşti frumoasă aşa, albastră.
M-am prins imediat că i-a plăcut. N-am
zis-o special, dar era clar că-i plăcuse.
- Vreau să mă aperi tu de fantome,
Oscar.
- Contează pe mine, Peggy.

52
M-am simţit grozav de mândru. Până la
urmă, eu câştigasem!
- Dă-mi un pupic.
Asta cu pupicii chiar e o treabă de fete,
un fel de nevoie pe care-o simt ele mereu.
Dar Peggy, spre deosebire de Chinezoaică,
nu e o vicioasă, mi-a întins obrazul şi
trebuie să recunosc că şi mie mi-a plăcut
mult când am pupat-o.
- Noapte bună, Peggy.
- Noapte bună, Oscar.
Cam asta, Doamne-Doamne. Acum
înţeleg perfect de ce adolescenţa e numită
vârsta critică. E greu. Dar până la urmă, pe
la 20 de ani, lucrurile se lămuresc. Acum,
dorinţa mea pentru azi: aş vrea ca Peggy
şi cu mine să ne căsătorim. Nu sunt sigur
dacă şi căsătoria e printre chestiile legate
de suflet, dacă se încadrează în domeniul
tău de activitate. Rezolvi si cerinte de felul
, ,

ăsta, de tip agenţie matrimonială? Dacă nu


te ocupi şi de aşa ceva, spune-mi repede,

53
ca să pot să apelez la persoana potrivită.
Fără să vreau să te grăbesc, te anunţ că nu
prea am mult timp la dispoziţie. Deci căsă­
toria lui Oscar cu Peggy Albăstrea. Da sau
nu. Vezi ce pOţi să faci, m-ai ajuta mult.

Pe mâine, pupici,
Oscar

P.S.: Până la urmă, care e adresa ta?

54
Dragă Doamne-Doamne,

Gata, m-am căsătorit. Suntem în 2 1 de­


cembrie, merg pe treizeci de ani şi m-am
căsătorit. Cât despre copii, Peggy Albăs­
trea şi cu mine am hotărât că o să ne gân­
dim la asta mai târziu. De fapt, cred că nu
e încă pregătită.
S-a întâmplat noaptea trecută.
Pe la ora 1 , am auzit-o plângând. M-am
ridicat în fund pe pat. Fantomele! Peggy
Albăstrea era torturată de fantome, deşi îi
promisesem c-o s-o apăr. Avea să-şi dea
seama că sunt un nemernic şi n-avea să mai
vorbească niciodată cu mine, şi pe bună
dreptate.

55
M-am dat jos din pat şi-am pornit pe
urma urletelor. Când am ajuns în camera
lui Peggy, am găsit-o întinsă în pat şi pri­
vindu-mă surprinsă. Şi eu cred că păream
speriat, pentru că dintr-odată, deşi Peggy
Albăstrea mă fixa cu gura închisă, auzeam
în continuare ţipetele.
Atunci m-am dus la usa următoare si
, ,

mi-am dat seama că era Jumară, care se


zvârcolea în pat de durere din cauza arsu­
rilor. Pentru o clipă, m-a mustrat conştiinţa,
mi-am adus aminte de ziua când dădusem
foc casei, pisicii şi câinelui, când pârlisem
până şi peştişorii din acvariu - în fine, cred
că mai degrabă s-au fiert - , m-am gândit
la cât au suferit şi mi-am spus că, la urma
urmei, nu era mai rău de ei, care rămăseseră
acolo, decât de Jumară, care nu mai scăpa
de amintiri şi de arsuri, cu toate grefele şi
cremele.
Jumară s-a chircit şi s-a oprit din ge­
mete. M-am întors la Peggy Albăstrea.

56
- Deci nu tu erai, Peggy? Întotdeauna
am crezut că tu ţipai noaptea.
- Iar eu credeam că tu.
Nu mai conteneam cu explicaţiile pen­
tru ce se-ntâmplase: de fapt, fiecare ne gân­
deam de mult la celălalt.
Peggy Albăstrea s-a făcut şi mai albastră,
ceea ce în cazul ei însemna că-i era rusine.
,

- Ce faci acum, Oscar?


- Dar tu, Peggy?
E incredibil câte avem în comun, ace­
leaşi idei, aceleaşi întrebări.
- Vrei să dormi cu mine?
Fetele astea sunt ceva de speriat. Mie
mi-ar fi luat ore, poate săptămâni, poate
luni întregi să scot pe gură o frază ca asta,
întâi s-o rumeg bine în minte, şi-abia apoi
s-o spun cu voce tare. Şi ea mi-o trânteşte
cât se poate de firesc, de simplu.
- OK.
M-am băgat în patul ei. Stăteam pUţin cam
înghesuiţi, dar a fost o noapte extraordinară.

57
Peggy Albăstrea miroase a alune de pădure
şi are pielea la fel de fină cum e a mea pe
interiorul braţelor, dar la ea aşa e peste tot.
Am dormit mult, am visat mult, am stat
lipiţi unul de celălalt, ne-am povestit vieţile.
Cert e că dimineaţă doamna Gommette,
infirmiera-şefă, ne-a găsit împreună, a fost
un tămbăIău . . . A -nceput să urle, infirmiera
din tura de noapte a-nceput şi ea să urle,
au urlat una la cealaltă, apoi amândouă la
Peggy, apoi la mine, uşi trânti te, fiecare
venea cu martori, ne-au spus că suntem
nişte "nenorociţi mici" , deşi noi ne simţeam
foarte norocoşi, şi toată debandada s - a
terminat abia când a venit Tanti Roz.
- Ce-ar fi să-i lăsaţi în pace pe copiii
ăştia ? Pe cine trebuie să mulţumiţi, pe pa­
cienţi, sau regulamentul ? Puţin îmi pasă de
regulamentul vostru, fac ceva pe el. Şi-acum,
linişte. Mergeţi şi ciondăniţi-vă în altă parte.
Aici nu suntem în vestiar.

58
Tanti Roz le-a lăsat fără replică, aşa cum
face întotdeauna. M-a dus în camera mea
şi m-am culcat puţin.
Când m-am trezit, am putut să stăm la
taclale în tihnă.
- Deci e serioasă treaba cu Peggy, Oscar ?
- E tare de tot, Tanti Roz. Sunt super-
fericit. Noaptea trecută ne-am căsătorit.
- V-aţi căsătorit ?
- Da. Am făcut tot ce fac o femeie si ,

un bărbat care sunt căsătoriti.,

- A, da ?
- Da' ce credeai ? Am - cât e ceasul ? -
am douăzeci şi ceva de ani, fac ce vreau cu
viaţa mea, nu ?
- Sigur.
- Si să stii că toate chestiile care înain-
, ,

te, când eram mic, mă dezgustau, sărutu­


riIe, mângâierile, ei bine, până la urmă mi-au
plăcut. E ciudat e cum se mai schimbă
omul, nu ?

59
- Mă bucur mult pentru tine, Oscar.
Te-ai făcut mare.
- Un singur lucru n-am făcut, nu ne-am
sărutat cu limba. Lui Peggy Albăstrea îi era
frică să nu se aleagă cu vreun copil . Ce pă­
rere ai ?
- Cred că are dreptate.
- A, da ? Poţi să faci copii dacă te săruţi
cu cineva pe gură ? Atunci, o să am un copil
cu Chinezoaica.
- Stai liniştit, Oscar, sunt puţine şanse,
oricum. Foarte puţine .
Tanti Roz părea sigură că m-a convins,
şi chiar a reuşit să mă liniştească puţin,
pentru că ţie, şi numai ţie, Doamne-Doam­
ne, trebuie să-ţi spun că o dată, sau poate
de două ori, sau poate de mai multe ori,
eu şi Peggy Albăstrea ne-am sărutat şi cu
limba.
Am mai tras înc-un pui de somn. După
aceea am mâncat împreună cu Tanti Roz,
şi-am început să mă simt mai bine.

60
- Eram foarte obosit azi-dimineată. ,

- E normal, între 20 şi 25 de ani ieşi


noaptea în oraş, petreci, duci o viaţă dezor­
donată, nu te-ngrij eşti suficient. Şi-apoi
plăteşti. Ce-ar fi să-i facem o vizită lui Dum­
nezeu ?
- A, exact, ai adresa lui ?
- Cred că e la capelă.
Tanti Roz m-a înfofolit ca si cum am fi
,

plecat la Polul Nord, m-a luat în braţe şi


m-a dus la capelă, în capătul grădinii
spitalului, dincolo de gazonul îngheţat, în
fine, nu-ţi mai explic unde e, d e vreme ce
locuiesti acolo.
,

Am avut un soc când ti-am văzut sta-


, ,

tuia, s au mai degrabă când am văzut cum


arătai, aproape gol puşcă şi băţ de slab pe
crucea aia a ta, cu răni p este tot, cu cununa
aia de spini pe capul plin de sânge, care
aproape că nu mai stătea pe gât. M-ai făcut
să mă gândesc la mine. Revoltător. Dacă

61
aş fi fost eu Dumnezeu, nu m-aş fi lăsat aşa,
cu una, cu două.
- Tanti Roz, fii serioasă : tu, care-ai fost
luptătoare, tu, care-ai fost o mare campioa­
nă, doar nu crezi în aşa ceva !
- De ce nu, Oscar ? I-ai acorda mai mult
credit lui Dumnezeu dac-ai vedea un cul­
turist cu pectoralii lucraţi, cu pielea unsă
cu ulei, tuns p eriuţă şi cu un slip din ăla
minuscul ?
- Pv.
al . . .
- Gândeşte-te puţin, Oscar. D e cine te
simţi tu mai apropiat, de un Dumnezeu
care nu simte nimic sau de un Dumnezeu
care suferă ?
- De cel care suferă, normal. Dar, dac-aş
fi fost în locul lui, dac-aş fi fost Dumnezeu,
dacă aş fi avut puterile lui, m-aş fi aranj at
să nu sufăr.
- Nimeni nu poate să scape de sufe­
rinţă. Nici Dumnezeu, nici tu. Nici părinţii
tăi, nici eu .

62
- Bine, dar ce s ă suferi ?
- Există suferinte si suferinte. Uită-te
, , ,

mai bine la faţa lui. Uită-te atent. Ţi se pare


că suferă ?
- Nu. E ciudat. Nu p are să-i fie rău .
- Păi vezi ? Trebuie să faci diferenta între
,

cele două tipuri de suferinţe, O scar, sufe­


rinta fizică si suferinta morală. Suferinta
, " ,

fizică trebuie s-o suporţi. Suferinţa morală


o alegi.
- Nu-nţeleg.
- D acă-ti bate cineva cuie în încheie-
,

turile de la mâini sau de la picioare, n-ai ce


să faci decât să suferi. Să suporţi. Î n schimb,
dacă te gândeşti la moarte, nu e neap ărat
să suferi . Nu ştii cum e . Aşa că depinde
de tine.
- Tu cunosti oameni care s ă se bucure
,

că vor muri ?
- Da, cunosc. Mama era aşa. Pe patul de
moarte, zâmbea de poftă, era nerăbdătoare,

63
abia aştepta să descopere ce-avea să se-n­
tâmple după.
Rămăsesem fără replică. Pentru că mă
interesa să aud continuarea, am tăcut pUţin
gândindu-mă la ce-mi spusese.
- Dar maj oritatea oamenilor nu-s aşa
curioşi. Se agaţă doar de ceea ce sunt, ca
un purice în urechea chelului. Uite, de
exemplu Plum Pudding, adversara mea
irlandeză, 1 50 de kile pe nemâncate şi în
slip, înainte de Guinness-ul de dimineaţă.
Î mi spunea întotdeauna : " Î mi pare rău, n-o

să mor, nu sunt de acord, n-am semnat" .


Se-nşela. Nu-i garantase nimeni c-o să tră­
iasă veşnic, nimeni ! Se-ncăpăţâna să creadă
asta, se revolta, refuza ideea, se-nfuria, a
făcut o depresie, a slăbit, s-a retras din acti­
vitate, nu mai cântărea decât 35 de kile,
ziceai că-i un os de peşte, şi s-a făcut praf
şi pulbere. Î nţelegi, până la urmă a murit

64
şi ea, ca toată lumea, dar ideea că va muri
i-a distrus viaţa.
- Era proastă Plum Pudding asta, Tanti
Roz.
- Ca o găină. Da-s multe găini pe lume.
Foarte multe.
Şi-aici am dat din cap, pentru că eram
de acord, în mare.
- Oamenii tremură în faţa morţii pen­
tru că le e teamă de necunoscut. D ar ce-i
necunoscutul ? Uite ce zic eu, Oscar : să
nu-ţi fie frică, ci să ai încredere. Uită-te la
faţa lui Dumnezeu pe cruce : suportă dure­
rea fizică, dar nu simte nici o suferinţă mo­
rală, pentru că are încredere. D e-aia, cuiele
îl dor mai pUţin. Î şi tot spune : îmi face rău,
dar nu poate să fie ceva rău. Asta câştigi
dacă ai încredere. Voiam doar să-ti arăt.
,

- O K, Tanti Roz, când o să fiu amărât,


o să-ncerc să am încredere.

65
M -a pupat. Până la urmă, ne-am simţit
bine în capela aia pustie, cu tine, Doam­
ne-Doamne, care păreai aşa de liniştit.
La-ntoarcere, am dormit mult. Mi-e din
ce în ce mai somn, ca o apăsare mare. Când
m-am trezit, i-am spus lui Tanti Roz :
- De fapt, nu mi-e frică de necunoscut.
Doar că mă enervează să pierd ceea ce
cunosc.
- Şi eu sunt la fel, Oscar. Ce-ar fi s-o
invităm p e Peggy Albăstrea să bea un ceai
cu noi ?
Peggy Albăstrea a băut un ceai cu noi,
se-nţelegea foarte bine cu Tanti Roz, am
râs mult când Tanti Roz ne-a povestit de­
spre lupta ei cu Surorile Ţâşnitoare, trei
surori gemene care se dădeau drept una
singură. După fiecare rundă, sora care-şi
terminase adversara tropăind în toate direc­
ţiile sărea din ring pretinzând că o scapă
pipi, alerga la toaletă, şi în locul ei, pentru

66
următoarea repriză se întorcea alta dintre
surori, în plină formă. Toată lumea credea
că există o singură soră Tâsnitoare si că e
, , ,

o capră neobosită. Tanti Roz a mirosit toată


tărăşenia, le-a închis pe cele două înlocui­
toare la toaletă, a aruncat cheia p e fereastră
şi i-a venit de hac celei de-a treia. Luptele
astea sunt un sport de şiretenie .
După aceea Tanti R o z a plecat. Infir­
mierele ne supraveghează, pe mine şi pe
Peggy Albăstrea, ca şi cum am fi nişte pe­
tarde pe punctul de a exploda. La naiba,
am treizeci de ani, totuşi ! Peggy Albăstrea
mi-a j urat că în seara asta o să vină ea la
mine imediat ce-o să poată; în schimb, eu
i-am j urat că de data asta n-o s - o sărut cu
limba.
E-adevărat, copiii îi faci cum îi faci, da'
dup - aia trebuie să ai şi timp să-i creşti.
Cam asta ar fi, Doamne-D o amne. Nu
ştiu ce să-ţi cer în seara asta, p entru că a
fost o zi frumoasă. Ba da, stai. Fă în aşa fel

67
ca operaţia lui Peggy Albăstrea, de mâine,
să iasă bine. Nu ca a mea, dacă-nţelegi ce
vreau să zic.

Pe mâine, pupici,
Oscar

P.S. : Cum operaţiile nu prea sunt chestii


legate de suflet, poate că nu te ocupi şi de
de-astea. Atunci, fă în aşa fel încât, oricare-ar
fi rezultatul operaţiei, Peggy Albăstrea să
nu se supere. Contez pe tine.

68
Dragă Doamne-D oamne,

Peggy Albăstrea a fost operată astăzi.


Am trăit zece ani groaznici. E tare greu la
treizeci d e ani, e vârsta g rij i l o r şi - a re s­
p onsabilităţilor.
De fapt, Peggy n-a putut să vină la mine
noaptea trecută, pentru că doamna Ducru,
infirmiera din tura de noapte, a rămas în
camera ei ca s-o pregătească pentru anes­
tezie. A fost adusă cu targa pe la ora 8. Mi
s-a strâns inima când am văzut- o trecând,
abia se zărea de sub aşternutul verzui, atât
e de mică şi de slabă.
Tanti Roz m-a tinut de mână ca să nu
,

mă enervez.

69
- Tanti Roz, de ce Dumnezeu ăsta al
tău lasă să se-ntâmple aşa ceva cu oameni
ca Peggy sau ca mine ?
- Mai bine bucură-te că v-a făcut, Oscar
drăguţule, pentru că viaţa n-ar mai fi atât
de frumoasă fără voi.
- Nu . Nu-nţelegi. De ce lasă Dumne­
zeu să fim bolnavi ? Ori e rău, ori nu prea-l
ţin puterile.
- Oscar, boala e ca şi moartea. E un dat.
Nu o pedeapsă.
- Se vede că tu nu esti bolnavă !
,

- D e unde ştii tu, Oscar ?


La asta am cam rămas mască. Nu mă gân­
disem niciodată că Tanti Roz, care e întot­
deauna aşa de drăguţă, aşa de atentă, ar
putea să aibă şi ea probleme.
- Nu trebuie să-mi ascunzi chestii, Tanti
Roz, poţi să-mi spui orice. Am cel pUţin

70
32 de ani, cancer şi sOţia în sala de operaţii,
asa că stiu bine cum stau treburile cu viata.
, , ,

- Te iubesc, Oscar.
- Şi eu . Cu ce pot să te aj ut, dacă ai ne-
cazuri ? Vrei să te adopt ?
- Să mă adopţi ?
- Da, dej a l-am adoptat pe Bernard, când
am văzut că i se-necaseră corăbiile.
- B ernard ?
- Ursuleţul meu. Uite-l acolo, în dulap.
Pe etaj eră. E ursuleţul meu de când eram
mic, nu mai are nici ochi, nici gură, nici nas,
jumătate din materialul de deasupra i s-a
rupt şi are cicatrici peste tot. Seamănă un
pic cu tine. L - am adoptat în seara în care
proştii ăia ai mei de părinţi mi- au adus un
urs nou. Cum s-au gândit c-o să accept un
urs nou ? Mai lipsea să mă-nlocuiască şi pe
mine cu un frate nou-nouţ, dacă le-a tre­
cut prin cap aşa ceva ! De-atunci, l-am adop­
tat. O să-i las moştenire tot ce am. Şi-aş

71
vrea să te adopt ş i pe tine, dacă asta te-ar
face să te simti mai bine.
,

- Da, chiar cred că m-aş simţi mai bine,


Oscar.
- Atunci bate palma, Tanti Roz.
După aceea ne-am dus să pregătim ca­
mera lui Peggy, i-am dus bomboane de cio­
colată şi flori pentru când se-ntorcea.
După aceea m-am culcat. În ultimul timp
dorm ceva de speriat.
Spre seară, Tanti Roz m-a trezit ca să-mi
spună că Peggy Albăstrea s-a întors şi că
. .

operaţIa a reuşIt.
Ne-am dus împreună s-o vedem. Părinţii
ei o vegheau. Nu ştiu cine le-a spus, Peggy
sau Tanti Roz, dar păreau să ştie cine sunt,
s-au purtat cu mine cu foarte mult respect,
m-au lăsat să stau între ei pe un scaun,
şi-aşa am putut să-mi veghez sOţia împreu­
nă cu socrii mei.

72
M -am bucurat că Peggy era tot albăs­
trie. Doctorul Diisseldorf a trecut pe-acolo,
şi-a scărpinat sprâncenele şi a spus că în
orele următoare o să i se schimbe culoarea.
M-am uitat la mama lui Peggy, care, deşi
nu-i albastră, tot frumoasă e, şi m -am gân­
dit că, la urma urmei, Peggy, s Oţia mea,
poate să aibă ce culoare vrea, că eu tot la
fel de mult aş iubi-o.
Peggy a deschis ochii, ne-a zâmbit, mie,
părinţilor ei, şi-apoi a adormit la loc.
Părinţii ei se mai liniştiseră, dar trebuiau
să p lece.
- Te rugăm să ai grij ă de fata noastră,
mi-au s pus. Ştim că putem conta pe tine.
Î mpreună cu Tami Roz, am rezistat până

când Peggy a deschis a doua o ară ochii,


apoi m-am dus în camera mea să dorm.
Acum, c-am terminat scrisoarea, văd că
şi azi a fost o zi bună, până la urmă. O zi

73
în familie. Am adoptat-o pe Tanti Roz,
m-am înteles bine cu socrii mei si mi-am
, ,

recuperat sOţia s ănătoasă, chiar dacă, pe


la 1 1 , s-a făcut roz .

P e mâine, pupici,
Oscar

P. S. : Pentru azi n-am nici o dorintă. Te,

las să te odihnesti. ,

74
Dragă D oamne-Doamne,

Azi am trecut de la patruzeci la cincizeci


de ani, şi n-am făcut decât tâmpenii.
Trec repede p este, p entru că nu merită.
Peggy Albăstrea se simte bine, dar Chine­
zoaica, trimisă de Popcorn, care nu mă mai
suferă, a venit să mă pârască p entru atunci,
când am sărutat-o pe gură.
B rusc, Peggy mi-a spus că între noi doi
s - a terminat totul. Am protestat, i-am
spus că treaba cu Chinezoaica a fost o gre­
şeală de tinereţe, că s - a întâmplat cu mult
Înainte s-o cunosc pe ea şi că nu-i corect
să mă facă să plătesc toată viaţa p entru o
prostie din trecut.

75
Da' n-a fost chip s-o înduplec. B a chiar
a devenit prietenă cu Chinezoaica, numai
ca să-mi facă-n ciudă, şi le-am auzit cum
se hlizeau împreună.
Aşa că atunci când B rigitte, fata cu tri­
somie, care se lipeşte de toată lumea, pentru
că e normal, aşa sunt trisomicii, afectuoşi,
a venit să mă salute în camera mea, am
lăsat-o să mă sărute peste tot. Era teribil
de fericită c-o Iăsam. Ziceai că-i un câine
care se bucură că-şi vede stăpânul. D ar
problema e că Einstein era pe coridor. O
avea el apă-n creier, dar nu şi maţ de cârnaţ
pe ochi. A văzut totul şi s - a dus şi el să ne
pârască lui Peggy şi Chinezoaicei. Acum
tot etajul mă tratează de fustangiu, când de
fapt eu nici n-am ieşit din camera mea.
- Nu ştiu, Tanti Roz, ce m-a apucat cu
B rigitte . . .
- Demonul vârstei d e mij loc, Oscar.
Aşa-s bărbaţii, între patru zeci şi cincizeci
de ani, vor să se asigure, s ă verifice că pot

76
să placă şi altor femei d ecât celei pe care-o
iubesc.
- Bine, de acord, sunt normal, dar sunt
şi prost, nu ?
- Da. Eşti cât se poate de normal.
- Şi ce-ar trebui să fac ?
- Păi, p e cine iubeşti de fapt ?
- Pe Peggy. Pe ea ş i numai pe ea.
- Atunci, spune-i. Prima relaţie e fra-
gilă, trece prin multe, întotdeauna, dar tre­
buie să lupţi ca s-o păstrezi, dacă e cea
adevărată.
Doamne-Doamne, mâine e Crăciunul.
Nu mi-am dat seama p ân-acum că e ziua
ta. Te rog, fă în aşa fel încât să mă împac
cu Peggy, pentru că nu ştiu dacă e din cauza
asta, dar sunt foarte trist, şi nu mai am nici
un pic de curaj .
Pe mâine, pupici,
Oscar

P . S . : Acum, că suntem p rieteni, ce-ai


vrea să-ti ofer de ziua ta ?
,

77
Dragă Doamne-Doamne,

Azi-dimineaţă la ora 8 i-am spus lui


Peggy Albăstrea c-o iubesc pe ea şi numai
pe ea şi că nu-mi imaginez viaţa fără ea. A
început să plângă, mi-a mărturisit că i-am
luat o piatră de pe inimă, p entru că şi ea
tot numai pe mine mă iubeşte şi că n-ar mai
găsi niciodată pe nimeni altcineva, mai ales
acum, că e roz.
Şi să ştii că-i ciudat, ne-am pus amândoi
pe bocit, dar era foarte plăcut. Viaţa de cuplu
e chiar mişto. Mai ales după cincizeci de
ani, când ai trecut prin multe.
Când s-a făcut ora 1 0, mi-am dat seama
că e Crăciunul, că n-o să pot să stau cu Peggy,
pentru că familia ei - fraţi, unchi, nep oţi,

78
verisori - o s ă vină s - o vadă, asa că eu
, ,

trebuia să-i suport pe părinţii mei. Oare ce


cadou aveau să-mi mai aducă si-acum ? Un
,

puzzle cu 1 8 000 de piese ? Cărţi în limba


kurdă ? O cutie cu instructiuni de folosire ?
,

Un portret de-al meu de p e vremea când


eram sănătos ? Cu doi tâmpiţi ca ei, cu
nimic mai inteligenţi decât un sac de gunoi,
se simţea o ameninţare la orizont, puteam
să m-aştept la orice, nu puteam fi sigur decât
de-un lu cru, şi-anume că aveam să petrec
o zi de popa-prostul.
M - am hotărât repede s ă pun la cale o
evadare. Un pic de troc : j ucăriile i le dă­
deam lui Einstein, pilota, lui Jumară şi
bomboanele, lui Popcorn. Un pic de spirit
de observatie : Tanti Roz trecea întotdea-
,

una p e la vestiar înainte s ă plece. Un pic


de fIer : părinţii mei n-aveau cum s-aj u ngă
înainte de prânz . Totul a decurs bine : la
1 1 şi jumătate, Tanti Roz m-a pupat şi mi-a
urat să p etrec bine de C răciun alături de

79
părinţii mei, apoi a dispărut la etaj ul cu
vestiarele. Am fluierat. Popcorn, Einstein
şi Jumară m-au îmbrăcat repede, m-au
coborât pe braţe şi m-au dus până la ma­
şina lui Tanti Roz, care zici că-i de pe vremea
când încă nu se inventase automobilul. Pop­
corn, care se pricep e de minune la încuie­
tori, pentru că a avut norocul să crească
într-un cartier defavorizat, a croşetat un pic
în broasca de la portiera din spate şi m-au
aruncat pe podea, între banchete. După
aceea s-au întors pe şestache în clădire.
După destul de mult timp, a urcat şi
Tanti Roz în maşină, a făcut-o să hârâie de
vreo zece-cinşpe ori până s ă pornească, şi
în sfârşit am demarat cu trenul groazei.
Masinile astea de dinainte de automobil
,

sunt fantastice, fac atâta gălăgie, de zici că


mergi super-repede, şi te zguduie ca-n tiri­
bombele de bâlci.
Problema e că Tanti Roz învăţase pro­
babil să conducă de la vreun prieten cas -

80
cador : nu respecta nici semafoarele, nici
trotuarele, nici giratoriile, aşa că din timp
în timp maşina decola. Î n faţă, la şofer, a
fost tămbăIău zdravăn, o grămadă de cla­
xoane, iar vocabularul, ce să zic, educativ :
arunca tot felul de cuvinte oribile ca să-i
insulte pe duşmanii care-i stăteau în drum.
M - am gândit iar că luptele astea sunt o
scoală a vietii nemaipomenită.
, ,

PIănuisem ca atunci când aj ungeam să


sar şi să spun : "Bau, Tanti Roz " , dar cursa
cu obstacole până acasă la ea a durat atâta,
că probabil am aţipit.
Cert e că atunci când m-am trezit era
frig, întuneric, linişte şi rămăsesem singur,
întins pe covoraşul umed. Abia atunci mi-a
trecut prin cap că făcusem o prostie.
Am ieşit din maşină şi a început să nin­
gă. Totuşi, nu era aşa de frumos ca "Val­
sul fulgilor de nea" din Spărgătorul de nuci.
Dârdâiam tot.
Am văzut o casă mare cu lumina aprin­
să. Am pornit într-acolo . Mi-era rău. Cred

81
că am sărit atât de tare ca să aj ung la sone­
rie, încât după aceea m-am prăbuşit pe covo­
raşul de la intrare.
Acolo m-a găsit Tanti Roz.
- Dar . . . dar . . . a-ncercat ea să spună.
Apoi s-a aplecat şi mi-a ş optit :
- Dragul de tine.
Şi- atunci, m-am gândit că poate totuşi
nu făcusem o prostie.
M -a dus în braţe până în sufragerie,
unde împodobise un brad înalt care scân­
teia. M-am mirat ce frumos era la Tanti
Roz. M-a aşezat lângă foc ca să mă-ncăI­
zesc şi am băut câte o cană mare de cio­
colată. Eram sigur că voia să mă lase întâi
să-mi revin, şi-abia apoi să mă certe. Aşa
că nu m-am grăbit, de altfel nici n-aş fi
putut, fiindcă în ultimul timp mă simt foarte
obosit.
- Toată lumea te caută la spital, Oscar.
E ca la balamuc. Părinţii tăi sunt disperaţi .
Au anunţat poliţia.

82
- Nu mă miră, din partea lor. Dacă-s
aşa de proşti să creadă că o să-i iubesc mai
mult cu cătusele la mâini . . .
,

- D ar ce ai să le reproş ezi ?
- Le e frică de mine. Nu-ndrăznesc
să-mi vorbească. Şi, cu cât îndrăznesc mai
pUţin, cu atât mai mult mă fac s ă cred că
sunt un monstru. De ce-i înspăimânt ?
Chiar asa de urât sunt ? Miros urât ? M-am
,

prostit fără să-mi dau seama ?


- Nu le e frică de tine, Oscar. L e e frică
de boală.
- B oala asta face p arte din mine. N-au
de ce să s e poarte altfel cu mine doar pen­
tru că sunt bolnav. Sau cumva nu pot să-I
iubească decât pe O scar cel sănătos ?
- Te iubesc, Oscar. Mi-au spus mie .
- Vorbesti c u ei ?
,

- Da. Sunt foarte geloş i că noi doi ne


înţelegem aşa de bine. Nu, nu geloşi, trişti.
Tristi că nu reusesc s i ei acelasi lucru.
, " ,

83
Am ridicat din umeri, dar dej a îmi mai
trecuse furia. Tanti Roz mi- a mai făcut o
cană de ciocolată caldă.
- Tu ştii foarte bine, Oscar. O să mori
într-o zi. Dar si părintii tăi o să moară.
, ,

M-a mirat ce-mi spunea. Nu mă gân­


disem niciodată la asta.
- Da. Si ei o să moară. Singuri. Si cu
, ,

regretul groaznic că nu au putut să se îm­


pace cu singurul lor copil, Oscar, pe care
îl iubesc din tot sufletul.
- Nu mai vorbi aşa, Tanti Roz, p entru
că să stii că doare al naibii.
,

- Gândeste-te la ei, Oscar. Esti un băiat


, ,

foarte inteligent şi ai înţeles că o să mori.


Dar n-ai înţeles că nu eşti singurul care-o
să moară. Toată lumea moare. Şi părinţii
tăi, într-o bună zi. Şi eu.
- Da. Da' diferenta e că eu v-o iau
,

înainte.
- E-adevărat. Ne-o iei înainte. Dar sub
pretextul ăsta, că ne-o iei înainte, crezi că

84
ai toate drepturile din lume ? Inclusiv drep­
tul să-i uiţi pe ceilalţi ?
- Am înţeles, Tanti Roz. Cheamă-i.
Cam asta a fost, Doamne-Doamne. Ce-a
urmat îţi povestesc pe scurt, pentru că mă
doare dej a încheietura. Tanti Roz a anunţat
la spital, care i-a anunţat pe p ărinţii mei,
care au venit acasă la Tanti Roz SI
,
am
sărbătorit cu totii Crăciunul.
,

Când au venit, le-am spus :


- Iertaţi-mă, am uitat că şi voi o să mu­
riţi într-o zi.
Habar n-am ce-a deblocat fraza asta
acolo, în sufletul lor, dar după aceea mi s-a
părut că erau ca înainte, şi-am p etrecut o
superseară de Crăciun.
La desert, Tanti Roz a vrut să ne uităm
la televizor la sluj b a de la miezul nopţii,
şi, înainte, la un meci de-al ei pe care-l avea
înregistrat. A zis că în fiecare an se uită la
câte un meci înainte de slujba de la mie­
zul nopţii, ca să-şi facă încălzirea, a zis că

85
e un obicei, că i-ar face plăcere. Aşa că
ne-am uitat cu toţii la meciul pe care-l ale­
sese. A fost extraordinar. Mefista contra
Ioana d'Arc. Costume de baie si muschi !
, ,

Ce mai bumbăceală ! cum spunea tata, care


era roşu tot. Părea că-i plac la nebunie
luptele. Ce de lovituri şi-au mai aplicat în
figură, incredibil. Eu aş fi murit de-o sută
de ori într-o luptă ca aia. Tanti Roz mi-a
spus că e o chestiune de antrenament, cu
cât încasezi mai multe lovituri în figură, cu
atât mai multe poţi să suporţi. Trebuie să-ţi
p ăstrezi întotdeauna speranţa. De fapt,
Ioana d 'Arc a câştigat, deşi la început n-ai
fi crezut. Cred că ţi-a plăcut.
Apropo, La mulţi ani, Doamne-Doamne !
Tanti Roz, care tocmai m-a culcat în patul
b ăiatului ei celui mare, care e veterinar de
elefanţi în Congo, mi-a sugerat că împă­
carea cu părinţii mei a fost un cadou per­
fect pentru tine. Mie, sincer, mi se pare cam

86
s ărăcut cadoul ăsta. Da' dacă zice Tanti
,

Roz, care-i prietena ta veche . . .

Pe mâine, pupici,
Oscar

P. S . : Era să uit de dorintă : părintii mei


, ,

s ă rămână Întotdeauna asa cum au fost


,

astă-seară. Şi eu la fel. A fost un Crăciun


tare de tot, mai ales meciul Mefista contra
Ioana d'Arc. Î mi pare rău pentru slujba ta,
da' mi s-a rupt filmul Înainte.

87
Dragă D oamne-Doamne,

Am şaizeci de ani trecuţi şi îmi ies pe nas


excesele de-aseară. Azi n-am prea fost în
formă.
�i-a plăcut că m-am întors acasă la
mine, la spital. Aşa-i când îmbătrâneşti,
nu-ţi mai priesc călătoriile. Sincer, nu mai
am chef să plec.
Î n scrisoarea de ieri nu ţi-am spus că
acasă la Tanti Roz, pe o etaj eră de pe scară,
era o statuetă care semăna cu Peggy Albăs­
trea. Î ţi jur. Semăna perfect, din ghips, cu
aceeaşi figură foarte dulce şi aceeaşi culoare
albăstrie la piele şi la haine. Tanti Roz
pretinde că e Fecioara �aria, mama ta, din
câte-am înţeles, o madonă moştenită în

88
familia ei din generaţie-n generaţie. Şi mi-a
dat-o mie. Am pus-o pe noptieră. Oricum,
tot în familia lui Tanti Roz o s-ajungă într-o
bună zi, de vreme ce am adoptat-o.
Peggy Albăstrea se simte mai bine. A
venit pe la mine în scaunul cu rotile . Nu
s-a recunoscut în s tatuie, dar am petrecut
împreună de minune. Am ascultat Spăr­
gătorul de nuci ţinându-ne de mână şi ne-am
adus aminte de vremurile bune.
NU -ţi mai scriu mult, pentru că dej a
stiloul m i s e pare cam greu. Toată lumea
e bolnavă aici, chiar şi doctorul Diisseldorf,
din cauza tonelor de bomboane de cio­
colată, de p ateu, de castane glasate şi de
şampanie pe care le-au adus părinţii p entru
personalul spitalului. Mi-ar plăcea mult să
vii şi tu pe la mine.

Pupici, pe mâine,
Oscar

89
Dragă Doamne-Doamne,

Astăzi am avut de la şaptezeci la optzeci


de ani şi m-am gândit mult.
Î ntâi, am folosit cadoul de Crăciun de
la Tanti Roz. Nu ştiu dacă ţi-am spus de­
spre el. E o plantă din Sahara care-şi tră­
ieşte toată viaţa într-o singură zi: Imediat
ce sămânţa primeşte apă, crapă, devine tul­
piniţă, face frunze, apoi face o floare cu
seminţe, se ofileşte, se scofâlceşte, şi uite-aşa,
până seara, s - a zis cu ea. E un cadou ne­
maipomenit, îţi mulţumesc că l-ai inventat.
Am udat-o azi-dimineaţă la 7, împreună cu
Tanti Roz şi cu părinţii mei - de fapt, nu
ştiu dacă ţi -am zis, deocamdată au rămas
şi ei acasă la Tanti Roz, p entru că e mai

90
aproape - , şi după aceea i-am urmărit toată
viaţa. M-a impresionat. Cert e că e o floare
cam pipernicită - nu aduce nici pe departe
cu un baobab, dar şi-a făcut din plin, cura­
j oasă, toată treaba de flo are, exact ca cele
mari, toată ziua, fără să se poticnească,
pentru noI.
Am citit împreună cu Peggy Albăstrea
Dicţionarul medical, cartea ei p referată. E
pasionată de boli şi se întreabă pe care ar
putea să le aibă mai târziu. Eu m - am uitat
la cuvintele care mă interesau : "Viaţă",
" M oarte " , ,, C red'lnţa-" ' " Dumnezeu " . Poate
n-ai să mă crezi, dar nu erau acolo ! După
cum observi, asta dovedeşte dej a că nu sunt
boli nici viaţa, nici moartea, nici credinţa,
nici tu. O veste bună, până una-alta. Totuşi,
într-o carte aşa de serioasă, ar trebui să se
găsească răspunsuri la cele mai serioase
întrebări, nu ?
- Tanti Roz, am impresia că în Dicţio­
narul medical nu se găsesc decât probleme

91
p articulare, pe care le-ar putea avea câte
un om. Nimic din ceea ce interesează pe
toată lumea : viaţa, moartea, credinţa, Dum­
nezeu.
- Poate că ar trebui să cauţi un Dicţio­
nar de filozofie, Oscar. Dar oricum, chiar
dacă acolo ai găsi ce cauţi, tot s-ar putea
să fii dezamăgit. Pentru fiecare noţiune
există mai multe răspunsuri, foarte diferite.
- Cum vine asta ?
- Cele mai interesante întrebări rămân
întrebări. Si contin în ele un mister. La fie-
, ,

care răspuns trebuie să adaugi un "poate" .


Numai întrebările fără interes au răspun­
suri definitive.
- Vrei să spui că pentru problema "Via­
ţă" nu există soluţie ?
- Vreau să spun că pentru problema
"Viaţă" există mai multe soluţii, deci nici
una.
- După părerea mea, Tanti Roz, singura
soluţie pentru viaţă e să trăieşti.

92
Doctorul Diisseldorf a trecut p e la noi.
Avea mutra aia a lui de câine bătut, care-i
scoate şi mai mult în evidenţă sprâncenele
negre şi stufoase.
- Domnule doctor Diisseldorf, dumnea­
voastră vă coafaţi sprâncenele ? l - am în­
trebat.
S-a uitat în j ur foarte surprins, de parcă
i - ar fi întrebat pe Tanti Roz şi pe părinţii
mei dacă a auzit bine. Până la urmă a răs ­
puns un " d a " c u voce pierită.
- Nu trebuie să faceţi faţa asta, dom­
nule doctor. Ascultaţi, o să vă spun sincer,
pentru că eu am fost întotdeauna impecabil
la capitolul doctorii, iar dumneavoastră aţi
fost impecabil la capitolul boală. Nu mai
faceţi pe vinovatul. Nu-i vina dumnea­
voastră că trebuie să daţi veşti proaste oame­
nilor, boli cu denumiri latineşti şi vindecări
imposibile. Relaxaţi-vă. Staţi liniştit. Doar
nu sunteti Dumnezeu-Tatăl. Nu dumnea-
,

voastră îi comandati Naturii. Nu faceti


, ,

93
decât să vindecaţi. Trebuie să luaţi puţin
piciorul de pe acceleraţie, să slăbiţi pre­
siunea şi să nu vă daţi prea multă impor­
tanţă, altfel n-o să puteţi să continuaţi prea
mult timp cu meseria asta. Uitaţi-vă numai
ce fată aveti.
, ,

Ascultându-mă, doctorul Diisseldorf îşi


ţinea gura de parc-ar fi înghiţit un ou în­
treg. Apoi mi-a zâmbit, un zâmbet ade­
vărat, şi m-a pupat.
- Ai dreptate, O scar. î ţi mulţumesc că
mI-al spus asta.
- Pentru nimic, domnule doctor. La
dispoziţia dumneavoastră. Veniţi pe la mine
când vreti .
,

Tu, D oamne-Doamne, încă n-ai venit.


Da' te-aştept. Vino. NU-ţi fie frică. Vino,
chiar dacă acum e cam multă lume pe lângă
mine. Mi-ar plăcea mult.

Pe mâine, pupici,
Oscar

94
Dragă Doamne-Doamne,

Peggy Albăstrea a plecat. S-a întors acasă


la părinţii ei. Nu sunt prost, ştiu foarte bine
că n-o s - o mai văd niciodată.
Şi n-o să-ţi mai scriu, pentru că sunt prea
trist. Am trăit împreună cu ea, şi-acum uite
că am rămas singur, chel, bleg şi obosit în
p atul meu . E urât s ă-mbătrâneşti.
Astăzi nu te mai iubesc .

Oscar

95
Dragă D oamne':' D oamne,

Î ti multumesc c-ai venit.


, ,

Ai ales la ţanc momentul, pentru că nu


mi-era deloc bine. Poate că te-a supărat
scrisoarea mea de ieri . . .
Când m-am trezit, m-am gândit c ă am
nouăzeci de ani şi-am întors capul spre
fereastră, ca să mă uit la zăpadă.
Şi-atunci, m-am prins că veniseşi. Asta
se-ntâmpla de dimineaţă. Eram singur pe
lume. Era aşa de devreme, că păsările dor­
meau încă, până şi infirmiera din tura de
noapte, doamna Ducru, probabil că trăgea
un pic la aghioase, iar tu încercai să fabrici
zorile. Ţi -era greu, dar nu te lăsai. Cerul
p ălea. Umpleai tăriile de alb, de gri, de al-

96
bastru, alungai noaptea, suflai din nou viaţă
peste lume. Nu te opreai. Şi- atunci am
înteles care-i diferenta dintre tine si noi :
, , ,

tu eşti tipul neobosit ! Cel care nu renunţă


niciodată. Î ntotdeauna la datorie. Si uite
,

ziua ! Şi uite noaptea ! Şi uite p rimăvara !


Şi uite iarna ! Şi uite-o pe Peggy Albăstrea !
Şi uite-l pe Oscar ! Şi uite-o pe Tanti Roz !
O sănătate de fier, n-am ce zice !
M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai
secretul tău : priveşte lumea în fiecare zi de
parcă ai privi-o p entru p rima d ată.
Şi-atunci, ţi-am urmat cuminte sfatul.
Pentru prima dată. Contemplam lumina,
culorile, copacii, p ăsările, animalele. Sim­
ţeam cum aerul îmi umple nările şi mă
ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau
pe coridor ca-n turla unei catedrale. Sim­
team că trăiesc. Si mă înfioram de bucurie.
, ,

De fericirea de a exista. Minunat.


Î ţi mulţumesc, Doamne-Doamne, c-ai
făcut asta pentru mine. Mi se p ărea că mă

97
tii de mână si că mă duci în miezul miste­
;ului, ca să- i contemplu. îţi mulţumesc.

Pe mâine, pupici,
Oscar

P.S.: Dorinţa: poţi să le arăţi figura asta


cu "prima dată " şi părinţilor mei? Tanti
Roz cred c-o ştie deja. Şi lui Peggy, dacă
al tImp...

98
D ragă D oamne-Doamne,

Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti


Roz . Dorm mult, dar mă simt bine .
Am încercat s ă le explic părinţilor mei
ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început,
supraestimăm cadoul ăsta : credem c-am
primit viaţa veşnică. După aceea îl subesti­
măm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am
fi gata să-I aruncăm. Î n sfârşit, ne dăm seama
că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu
împrumut. Şi-atunci încercăm s-o meri­
tăm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre
ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti, cu atât
trebuie să dai dovadă de bun-gust ca să apre­
ciezi viaţa. Trebuie să d evii un rafinat, un
artist. La zece sau la douăzeci de ani, orice

99
prost poate să se bucure de viaţă, dar la o
sută, când nu mai p Oţi să te mişti, trebuie
să-ţi pui la contribuţie inteligenţa.
Nu ştiu dacă am reuşit să-i conving.
Mergi şi pe la ei. Fă-ţi treab a până la
capăt. Eu am obosit un pic.

Pe mâine, pupici,
Oscar

1 00
Dragă Doamne- Doamne,

1 1 O ani. E mult. Cred că încep să mor.


O scar

1 01
Dragă Dumnezeu,

Băieţelul a murit.
O să rămân mereu tanti roz, dar n-o să
mai fiu Tanti Roz . Tanti Roz eram doar
pentru Oscar.
S-a stins azi-dimineaţă, în jumătatea de
oră când eu şi părinţii lui ne-am dus să bem
o cafea. A trecut prin asta fără noi. Cred
că a aşteptat special momentul, ca să ne
protej eze. Ca şi cum ar fi vrut să ne scu­
tească de suferinţa de a-l vedea dispărând .
D e fapt, el era cel care ne ocrotea.
Am sufletul greu, Oscar mi s-a cuibărit
acolo şi nu pot să-I alung. Până diseară, tre­
buie să-mi ţin lacrimile pentru mine, pentru

1 02
că nu vreau să-mi compar durerea cu sufe­
rinţa de neconsolat a părinţilor lui .
Î ţi mulţumesc că mi l - ai scos în cale pe
Oscar. Pentru el, a trebuit să fiu veselă, să
inventez p oveşti şi chiar să pretind că mă
pricep la lupte. Mulţumită lui, am râs şi-am
aflat ce-nseamnă bucuria. M-a ajutat să cred
în tine. Simt multă dragoste în mine, mă
arde, am p rimit atâta de la el, încât am
rezerve pentru mulţi ani de-acum înainte.

Pe curând,
Tanti Roz

P. S . : Î n ultimele lui trei zile, Oscar îşi


pusese pe noptieră o pancartă cu un anunţ
care cred că te interesează. Scrisese asa : ,

"Numai Doamne-Doamne are voie s ă mă


trezească" .

1 03
La pretul de vânzare se adaugă 2 % ,
reprezentând valoarea timbrului literar.

Tehnoredactor
MANUELA MĂXINEANU
Corector
CRISTINA JELESCU
DTP
EMILIA IONAŞCU
CARMEN PETRESCU

Apărut 2 0 1 2
BUCUREŞTI - ROMÂN IA

Lucrare executată la Proeditură şi Tipografie


În seria de autor Eric- Emman uel Sch mitt au apărut

Ciclul Invizibilului
Milarepa
Domnul lbrahim fi florile din Coran
Oscar fi Tanti Roz
Copilul lui Noe

R071Ulne
Secta Egoiftilor
Evanghelia după Pilat
Pe când eram o operă de artă

Eseu
Viaţa mea cu Mozart + CD

liJlum de povestiri
Cea mai frumoasă carte din lume
Concert în memoria unui înger
Î n seria de autor Herta M ii ller au apărut

Leagănul respiraţiei
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul
Căldtorie într-un picior
Omul este un mare fazan pe lume
Mereu aceetlfi nea fi mereu acelafi neică

Î n seria de autor Isabel Allende au apărut

Casa spiritelor
Zorro
Fiica norocului
Eva Luna
Povestirile Evei Luna
Paula
Despre dragoste fi umbră
Portret în sepia
Ţara mea inventată
Ines a sufletului meu
Planul infinit
Suma zilelor
Insula de sub mare
Î n seria de autor Fernando Pessoa au apărut

Cartea neliniftirii
Opera poetică

Î n seria de autor Amos Oz au apărut

Scene de viaţă campestră


Rime despre viaţă şi moarte
Poveste despre dragoste şi întuneric
Cum să lecuieşti un fanatic
Odihnă desăvârşită
Cutia neagră

Î n seria de autor James Joyce au apărut

Oameni din Dublin


Portret al artistului la tinereţe

Î n seria de autor T.S. Eliot a apărut

Opere poetice: 1909-1962


Î n afara coleqiilor au apărut

Mihaela Nicola, Cu mănuşi


Matilde Asensi, Ultimul Cato

Î n pregăti re

Vicki Myron, Bret Witter,


Dewey. pisoiul din biblioteca unui mic oraş cucere!te
lumea

Î n coleqia Raftu l Den;se; au apărut

Laura Restrepo, Dulce companie


Leo Perurz, Iuda lui Leonardo
Kurt Vonnegut, Bun venit printre maimuţe
Carol Shields, Jurnal în piatră
Taichi Yamada, În căutarea unei voci din depărtare
Martin Suter, Diavolul din Milano
Amos Oz, Poveste despre dragoste fi întuneric
Michael Chabon, Băieţi teribili
Rick Moody, Furtuna de gheaţă
Gary Shteyngart, Absurdistan
Tash Aw, Fabrica de mătase
Richard Ford, Cronicarul sportiv
Gon�alo M . Tavares, Ierusalim
]oseph Roth, Spovedania unui ucigaş.
Legenda sfântului beţiv
Eduardo Mendoza, Mauricio sau alegerile locale
Eric-Emmanuel Schmitt, Secta Egoi!tilor
Alessandro Piperno, Cu cele mai rele intenţii
Arnon Grunberg, Nesufiritele zile de luni
]eanette Winterson, Portocalele nu sunt singurele fructe
Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei
Sawako Ariyoshi, Dansatoarea de Kabuki
Naghib Mahfuz, O mie !i una de nopţi !i zile
]ohn Updike, Întoarcerea lui Rabbit
Mo Van, Sorgul ro!u
Arthur ]apin, În ochii Luciei
Guillermo Martinez, Moartea lentă a Lucianei B.
Kurt Vonnegut, Cutremur de timp
Fumiko Enchi, Ani de /lfteptare
Ismail Kadare, Amurgul zeilor stepei
] . M . Coetzee, Viaţa fÎ vremurile lui Michael K
]ohn Cowper Powys, Cercul nebunilor
Subcomandante Marcos, Paco Ignacio Taibo II, Morţii
incomozi
Sara Gruen, Apă pentru elefanţi
Niccolo Arnmaniti, Cum vrea Dumnezeu
Zeruya Shalev, Viaţa amoroasă
Madeleine Thien, Certitudine
Lesley Downer, Ultima concubină
Irvin D. Yalom, Minciuni pe canapea
Antonio Lobo Antunes, Ordinea naturală a lucrurilor
Jay Parini, Ultima gară
Yasunari Kawabata, Vechiul oraş imperial
Jeanette Winterson, Sexul cirefÎlor
Daniel Kehlmann, Eu fÎ Kaminski
Richard Ford, Ziua Independenţei
Douglas Coupland, Miss \fJtoming
Pablo Tusset, In numele porcului
Kate Morton, Casa de la Riverton
Teru Miyamoto, Brocart de toamnă
Amos Oz, Rime despre viaţă fi moarte
Yukio Mishima, Zăpada de primăvară
Steve Sem-Sandberg, RavensbrUck
Janice Y. K. Lee, Profesoara de pian
Cormac McCarthy, Drumul
Kurt Vonnegut, PUfcăriaşul
J.M. Coetzee, Jurnalul unui an prost
Jennifer Johnston, Bărbatul de la gară
Herta Miiller, Incă de pe atunci vulpea era vânătorul
Hong Ying, K. Arta iubirii
Jennifer Cody Epstein, Pictoriţa din Shanghai
Chang-rae Lee, Zbor peste Long Island
Ismail Kadare, Mesagerii ploii
Eric-Emmanuel Schmitt, Evanghelia după Pilat
Chang-rae Lee, Zbor peste Long Island
Yukio Mishima, Tumultul valurilor
Daina Chaviano, Insula iubirilor nesfârfÎte
Amos Oz, Să nu pronunţi: noapte
Peter Carey, Viaţa mea clandestină
Karel G. van Loon, Fructul pasiunii
John Updike, Rabbit e bogat
Joshua Ferris, Şi atunci ne-au terminat
Hanif Kureishi, Am ceva să-ţi spun
Hubert Selby Jr. , Ultima ie!ire spre Brooklyn
Alonso Cueto, Ora albastră
Arto Paasilinna, Anul iepurelui
J . M . Coetzee, Epoca de fier
Yukio Mishima, Confesiunile unei mtifti
Yukio Mishima, Cai în galop
J .M. Coetzee, Dezonoare
Douglas Coupland, Tânără în comă
Jasper Fforde, Cazul iane Eyre
Julia Franck. Femeia din amiază
Antonio Lobo Antunes, Arhipelagul insomniei
Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos
Ismail Kadare, Accidentul
Stefan Merrill Block, Povestea uitării
Anuradha Roy, Un atlas al dorinţelor zadarnice
Eric-Emmanuel Schmitt, Cea mai frumoasă carte din
lume
Kate Morton, Grădina uitată
James Meek, Incepem coborârea
Matilde Asensi, Totul sub Cer
Nicole Krauss, Un bărbat intră în cameră
John Updike, Rabbit se odihne!te
Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul
Tariq Ali, Cartea lui Saladin
Naghib Mahfuz, Rhadopis din Nubia
Ludmila Uliţkaia, Daniel Stein, traducător
Martin Suter, Small World
Yasunari Kawabata, Lacul
Ismail Kadare, Cronică în piatră. Vremea nebuniei
Jon Krakauer, În sălbăticie
Tash Aw, Harta lumii nevăzute
Nicole Krauss, Marea casă
Virginia Woolf, Doamna Dalloway
Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa
Virginia Woolf, Valurile
J .M . Coetzee, Tinereţe
Hong Ying, Concubina din Shanghai
Dave Eggers, Opera sftÎiietoare a unui geniu năucitor
Giovanni Arpino, Parfum de femeie
Nagai Kafij, Komayo. Povestea unei gheişe
Ismail Kadare, Spiritus
Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa
Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor
Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco
Stefan Zweig, Douăzeci ii patru de ore din viaţa
unei femei
Paula McLain, Soţia din Paris
Kaui Hart Hemmings, Descendenţii
J . M . Coetzee, Miezul verii
Naghib Mahfuz, Miramar
Yukio Mishima, Îngerul decăzut
Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital.
Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o
spună în fa� băiatul, bolnav de leucemie,
ştie că va muri, iar războiul lui împotriva
tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi dez­
nădăjduit. Singura care-i intră în voie este
Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută
în născocit poveşti moderne, adevărate
lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul
nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare
la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să
trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani
şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumne­
zeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu
Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită
fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete
şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor
vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite
de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe
şi îmbracă realitatea în veşmântul miraco­
lului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască
adolescenţa alături de prieteni, să se îndră­
gostească la tinereţe, să se căsătorească la
maturitate cu prima iubire, să o piardă şi,
în cele din urmă, să regăsească dragostea la
apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la
ambele capete.