Georgios Mantzaridis

Criza ecologica

Criza ecologica este un fenomen nou, dar derivat din criza antropologica. Criza aceasta reflecta la
dimensiuni mondiale criza interioara a omului. Fiecare om in parte, si nu in general oamenii sau
omenirea, este coresponsabil pentru aceasta criza. Raspunderea fiecaruia este o chestiune cantitativa si
nu de ordin calitativ.

Intreaga creatie, cu exceptia omului, se supune desavarsit voii lui Dumnezeu. In lumea sensibila doar
omul, ca faptura libera, poate refuza voia lui Dumnezeu si poate fi biruit de propria sa voie. Dar intrucat
cauza existentei si mentinerii tuturor fapturilor este voia dumnezeiasca, refuzarea voii acesteia duce la
confuzie si distrugere.

Refuzarea voii dumnezeiesti s-a facut in lumea sensibila de catre om, in care este recapitulata sau
rezumata intreaga lume. Lumea sensibila este trupul extins al omului. Este trupul care il hraneste si il
sustine, dar care, totodata, are nevoie de ingrijirea si dragostea lui. Tot ceea ce se petrece inlauntrul
omului isi pune amprenta pe intreaga lume. Si tot ceea ce se petrece cu lumea se reflecta in om. In
acesta sunt cuprinse sinoptic ratiunile sau rosturile fapturilor si ale intregii creatii. Iar el, ca faptura "dupa
chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu, este singurul care poate intelege sau rastalmaci ratiunile
fapturilor si poate trece la folosirea lor sau la reaua lor intrebuintare.

De regula criza ecologica este considerata ca tinand de planul fenomenelor naturale sau istorice, iar
combaterea ei se incearca prin mijloacele stiintei si tehnologiei. Dar aceasta abordare este superficiala si
da dovada de miopie. Astfel, nici cauza crizei nu este perceputa, nici combaterea ei nu poate fi corecta.
Si deoarece aceasta combatere a ei se bazeaza pe principiile ce au dus la criza, este firesc nu numai sa
nu duca la rezolvarea ei, dar si sa o reproduca.

Criza ecologica este intai de toate criza spirituala si morala. Nu se datoreaza lucrurilor sau conjuncturilor
istorice, nici stiintei sau tehnologiei. Se datoreaza omului. Dumnezeu -noteaza Teofil al Antiohiei - a facut
initial toate bune foarte, dar omul le-a distrus prin pacat. Dupa cum buna purtare a stapanului casei are
ca urmare buna purtare a slujitorilor, pe cand reaua lui purtare ii duce si pe aceia la abateri, astfel se
intampla si cu omul. Cand cel ce a fost stapanul lumii a pacatuit, au fost tarate dimpreuna cu el si toate
cele ce se aflau sub stapania lui. Prin trecerea cu vederea a voii lui Dumnezeu, omul a ajuns la reaua
intrebuintare a creatiei si a deschis drumul crizei ecologice.

Dar in vreme ce in intreaga istorie a omenirii pana in timpurile moderne reaua intrebuintare a creatiei, cu
relativ inceata ei evolutie, a creat probleme ecologice mai mici, prin revolutia industriala si dezvoltarea
stiintei si a tehnologiei, acest uz gresit sau abuz de creatie s-a intensificat si problemele au devenit tot
mai mari. Indeosebi dupa al doilea razboi mondial si dupa raspandirea ideologiei dezvoltarii, abuzul
asupra creatiei a inceput sa aiba proportii dramatice. Omul a intervenit brutal in curgerea fireasca a
lucrurilor si a provocat schimbari nefiresti. A promovat raportarea utilitarista la lume si a inlaturat natura
si mediul lui inconjurator. Nu l-a mai interesat lumea naturala si frumusetea ei naturala, ramanand strain
si fara adapost in lumea artificiala construita de el insusi. Intre om si creatia naturala se ingramadesc
produsele si subprodusele tehnologiei. Orase inumane macina sanatatea trupeasca si sufleteasca a
omului, totodata deformandu-i estetica. Linistea si intimitatea mediului inconjurator natural le inlocuiesc
zgomotul, asfaltul, betonul si viata mecanicizata. Poluari de tot felul il ameninta cu moartea omul si viata.

Mediul devine inamic si omul cel razvratit impotriva lui Dumnezeu vede natura razvratindu-se impotriva
lui si amenintandu-l. Constientizarea crizei ecologice a dus la multe mobilizari sociale si politice. Intre
acestea se incadreaza miscarile ecologiste si partidele ecologistilor, care isi propun ca principal scop al lor
protectia mediului. Nu mai exista partid politic care sa nu consemneze in platforma lui program masuri
pentru combaterea crizei ecologice. Dar totdeauna in aceste declaratii si programe criza ecologica este
abordata fragmentar si superficial, pe cand radacinile ei sunt mult mai profunde si mai extinse.

Omul este legat organic de natura. Iar natura, la randul ei, este legata intr-un mod aparte de femeie,
prin care si este simbolizata. Natura este doica omului, hranitoarea lui. Iar civilizatia androcratica, in care
puterea apartine barbatilor, care a subestimat si a exploatat femeia, nu a aratat prea multa dragoste nici
naturii. Femeia, ca si natura, a fost folosita pentru implinirea aspiratiilor si scopurilor androcratice. A fost
astfel provocata la reactie si revolta. Nu este intamplator ca un deceniu inainte de-a se ivi miscarile
ecologiste au aparut miscarile feministe, care revendicau dreptate pentru femei.

Dar miscarile feministe, ca si cele ecologiste, cu toate ca au contribuit la constientizarea asupririi femeii si
a distrugerii mediului, nu au putut atinge tinte mai insemnate. Miscarile feministe, cazand victime unui
anumit complex de inferioritate, au ajuns la revendicari care, sub tavalugul lor, distrug orice insusiri
firesti aparte ale barbatului si femeii. Iar miscarile ecologiste s-au dedat unor pozitii partiale si miopice,
care nu ajuta abordarii consistente a crizei, ci duc la impas.

Criza ecologica este legata de intregul vietii personale si sociale a omului. Cultul comoditatii, lipsa de
respect fata de lucruri, risipa irationala, lipsa masurii, iresponsabilitatea, nedreptatea, exploatarea,
castigul murdar, eudemonismul, care se manifesta pe toate planurile vietii si activitatii umane, sunt
factori care o provoaca. Criza ecologica da la iveala criza stiintei, a tehnologiei, a economiei, a politicii, a
justitiei, a moralei, a religiei. Descopera criza cugetarii, raportarii si comportarii omului fata de creatie.
Este expresia cea de pe urma a crizei interioare a omului, precum si a tuturor formelor de activitate si
manifestare ale lui. Criza ecologica poate fi caracterizata drept metastaza in creatie a crizei spirituale si
morale a omului. Exprima criza prezentei si comportamentului omului inlauntrul creatiei.

Criza aceasta, ca derivat antropologic, este corect combatuta doar daca se combate in omul insusi. Fara
schimbarea omului nu se poate astepta schimbarea in evolutia ecologiei. Cand omul nu abordeaza criza
ecologica in legatura ei cu criza spirituala si morala prin care trece el insusi, ii scapa adevaratele ei
dimensiuni si nu se poate apropia de cauza ei reala. In cazul acesta, masurile pe care le ia pentru
protectia mediului - oricat de folositoare ar fi - se dovedesc superficiale si ipocrite, pentru ca nu ating
cauza crizei. Reiese de aici limpede importanta vocii Bisericii. Scopul Bisericii nu este sa se asocieze luptei
sau eforturilor serviciilor statului, mai ales date fiind putinele posibilitati si saracele mijloace de care de
regula dispune. Biserica nu exista pentru a servi statului, ci pentru a oferi lumii ceea ce acesta - sau
oricare alta institutie lumeasca - nu ii poate oferi. Scopul Bisericii este sa dea marturia "creatiei celei noi",
care biruieste stricaciunea si moartea; a acestei creatii care este asteptata, dar care si este prezenta deja
in viata cotidiana. In aceasta noua creatie se realizeaza schimbarea radicala a omului, care influenteaza
direct viata cotidiana si activitatea lui. Prin credinta in Dumnezeu si tinerea poruncilor omul isi afla
adevaratul sine si raporturile lui corecte cu aproapele si lumea materiala. Intra in armonie cu ratiunile
lucrurilor. Astfel, nu il vatama pe aproapele, nici nu foloseste rau lucrurile. Avva Dorotei, vorbind despre
pozitia credinciosului fata de lucruri, scrie: "Pazirea constiintei fata de lucruri sta in a nu se folosi cineva
rau de un lucru, in a nu strica vreun lucru sau a-l arunca, ci chiar de vede vreunul aruncat, sa nu-l treaca
cu vederea, fie el cat de neinsemnat, ci sa-l adune si sa-l puna la locul lui". Iar Cuviosul Isaac Sirul,
intrebat ce este "inima milostiva", raspunde: "arderea inimii pentru toata zidirea pentru oameni, pentru
pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru toata faptura".

Combaterea crizei ecologice nu trebuie inteleasa ca o chestiune generala si abstracta. Nu este ceva ce ii
priveste nedefinit pe oameni sau umanitatea, ci pe fiecare in parte si pe toti laolalta. Daca omul nu
constientizeaza raspunderea lui personala pentru criza ce exista inlauntrul lui si in jurul lui, nu poate
aborda corect criza ecologica. Dar aceasta constientizare nu este doar o chestiune de sensibilitate
personala, ci si de educatie. Daca educatia este pervertitoare - asa cum se intampla astazi - atunci se
toceste si sensibilitatea care exista in persoane.

Intr-o cantare a Bisericii se spune: "Facutu-m-am... intinaciune aerului si pamantului si apelor...".

Poluarea mediului inconjurator reflecta intinarea launtrica a omului. Iar aceasta intinare a omului incepe
cu mintea. Fara curatirea mintii de intelesurile patimase nu poate exista o raportare corecta a omului la
lume si la lucrurile lumii. In zilele noastre, insa, grija superficiala fata de mediul inconjurator este insotita
de efortul sistematic de-a intina mintea omeneasca cu astfel de intelesuri.

Caracteristic este exemplul reclamelor publicitare. Scopul principal al acestora nu este de-a face
cunoscute produsele sau de-a evidentia calitatea sau utilitatea lor, ci de-a lega intelesurile lor de patimile
spre care inclina omul, in vederea faptului de a-l tari la consumarea lor. Din clipa cand se trezeste cineva
astazi si vrea sa se informeze despre ce se intampla in jurul lui si pana in clipa cand se culca din nou, de
la pasta de dinti pe care va vrea sa si-o cumpere si pana la automobilul pe care va vrea sa-l foloseasca
sau casa in care sa locuiasca, vede lucrurile propunandu-i-se si oferindu-i-se ca intelesuri patimase. Nu
mai ramane timp pentru a fi legate intelesurile de patimi, incat sa fie create intelesurile patimase, pentru
ca dintru inceput intelesurile sunt prezentate intretesute cu patimile. Chiar si acolo unde intervine
protectia statului, intinarea intelesurilor se mentine la acelasi nivel. Astfel, de pilda, in reclamele
publicitare facute tigarilor, in care se scrie ca acestea "dauneaza grav sanatatii", sunt prezentate
persoane atragatoare, care plesnesc de sanatate, fumand tigari intr-un ambient de bun gust, seducator.
Daca poluarea si distrugerea mediului nu vor fi combatute incepandu-se de la mintea omului, nu poate
exista o combatere consistenta si eficienta a lor pe planul ecologic.

Desigur, absolut necesara este combaterea crizei ecologice la nivel institutional. Si intrucat aceasta criza
nu priveste anumite tari sau regiuni ale pamantului, ci pamantul intreg, se cere o conlucrare si o corelare
a eforturilor pe plan mondial. Refacerea unui oarecare echilibru global pentru convietuirea pasnica a
oamenilor, promovarea unor raporturi sanatoase intre economie si ecologie, evitarea risipei in
intrebuintarea energiei, controlul dezvoltarii irationale a tehnologiei, si mai ales a biotehnologiei, care
poate avea urmari imprevizibile, luarea de masuri pentru reducerea poluarii mediului, protectia
animalelor si a plantelor si alte asemenea teme necesita reglari la nivel institutional-juridic la scara
nationala si internationala. Eforturile depuse pana astazi nu au adus rezultate satisfacatoare, in ciuda
intentiilor nobile ale multor factori responsabili, atat politici cat si bisericesti, marele interese economice,
razboaiele si alte interese nemarturisite - politice ori de alta natura - impiedica abordarea si combaterea
decisiva a crizei ecologice. La acest lucru contribuie si autonomizarea sistemelor de functionare ale
societatii umane. insa aceste elemente negative nu trebuie sa descurajeze continuarea si intensificarea
eforturilor in acest sens.

Trebuie sa semnalam aici in mod special pozitia de avangarda pe care a abordat-o de la inceput in ceea
ce priveste aceasta tema Biserica Ortodoxa. Astfel, din initiativa Patriarhiei Ecumenice s-a consacrat
prima zi a anului bisericesc (1 septembrie) ocrotirii mediului, alcatuindu-se si o slujba speciala pentru
sarbatorirea acestei zile. Pe de alta parte, prin seria de congrese ecologice ordinare si extraordinare ce se
desfasoara sub egida Patriarhiei Ecumenice si a altor reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe locale, se
incearca o mai buna cercetare si combatere a crizei ecologice.

Raspunsul final al Bisericii la criza ecologica nu este insa dat la nivel moral sau social, oricat de
folositoare ar fi aceste teze si eforturi ale ei pentru ocrotirea si conservarea lumii. Nu este dat, simplu,
prin masurile practice pe care le poate promova, ba chiar nici prin purtarea morala corespunzatoare, care
sa insufle grija ocrotirii mediului. Raspunsul final al Bisericii este dat la nivelul ontologic si se bazeaza pe
principiul persoanei, care de altfel determina intreaga ei viata.

Dupa cum distrugerea creatiei are o obarsie personala sau ipostatica, pe Adam cel dintai, tot astfel si
innoirea ei are o intemeiere personala sau ipostatica: pe Adam cel nou, adica pe Hristps. Nu exista
innoire impersonala a creatiei, dupa cum nu exista nici distrugere impersonala a ei. Mai mult, dupa
invatatura crestina, omul este sacerdotul sau preotul creatiei. Este acela care e chemat sa duca zidirea la
Ziditorul ei. Iar implinirea omului ca persoana se realizeaza nu doar prin raportarea sau aducerea lui
insusi la Dumnezeu, ci si a intregii creatii, care il si iconizeaza. Acest lucru il implica si caracterizarea
omului drept lume mare in cea mica.

Criza ecologica poate fi caracterizata drept cea mai ampla si mai acuta expresie a crizei fiintei si lucrarii
omului. Este criza care arata instrainarea sau alienarea lui si ratarea adevaratei lui lucrari, care este
unificarea si raportarea lui insusi si a intregii lumi la Ziditorul lui si al ei.

CrestinOrtodox.ro - Paradoxul durerii

Sitemap | Forum | Syndication | Newsletter | Adauga la Favorites

 Forum
 Newsletter

Morala

Paradoxul durerii
Alte articole:

• Criza ecologica
Paradoxul durerii
• Despre pruncii morti prematur

Oamenii abordeaza durerea psihologic si • Incadrarea si ramanerea in Biserica

social in diferite moduri. Unii o vad ca • Sinuciderea si jertfa de sine
destin inevitabil (pesimistii), altii ca fata • Pocainta, transformare a mortii in inviere
intunecata a unei vieti de altfel placute
(optimistii), iar altii, in fine, ca mister Link-uri sponsorizate:
inexplicabil. Pesimistii nu gasesc nici un
sens durerii. Dar astfel pierd si sensul • www.copilul.ro - Portal pentru mamici si tatici
• www.jurnale.ro - Jurnale online
vietii. Optimistii omit problema durerii si
cultiva falsa senzatie a fericirii intr-atatea stari neplacute si negative care inconjoara lumea.
Dar aceasta abordare este, in ultima analiza, rupta de realitate.

Durerea constituie o incercare cumplita pentru om. Aproape totdeauna insoteste stricaciunea
si descompunerea lui biologica sau psihica. Cu toate acestea durerea ramane inexplicabila si
paradoxala nu doar ca fenomen psihologic, dar si biologic. Prezenta ei nu corespunde de
regula vreunui scop natural. Iar intensitatea ei nu este analoaga distrugerilor provocate sau
iminente. Prevesteste, insa, durerea mortii. Iar aceasta durere are consecinte transcendente.
Contribuie la curatirea launtrica a omului. De aceea constituie si cel mai bun mijloc de innoire
spirituala a lui.

Pozitia aceasta, care apare atat de fireasca traditiei si teologiei ortodoxe, devine enigmatica
si chiar paradoxala societatii contemporane secularizate. Cand totul se reduce la nivelul
simturilor si cand drept unica abordare pozitiva a durerii este considerata stergerea ei, orice
gand de valorificare spirituala a ei isi pierde sensul. Totusi, discursul teologic continua sa aiba
contact cu omul societatii contemporane si mesajele lui nu inceteaza sa influenteze intr-o
anumita masura procesul prin care viata acestuia dobandeste sens. De aceea, evidentierea
pozitiei Bisericii Ortodoxe nu este de prisos.

Durerea este consecinta raului. Este legata de reaua intrebuintare a libertatii. Apare
indeosebi din cautarea placerii simturilor. Cautarea aceasta, ca miscare impotriva firii, il duce
pe om la durere si sfarseste in moarte. Dar nici binele nu se izbuteste fara durere. Ca omul
sa se tamaduiasca de starea de pacat cea impotriva firii si ca sa sporeasca in viata
duhovniceasca, trebuie sa sufere. Durerea, insa, il duce in acest caz la placerea
duhovniceasca. Incercarea de evitare sau inlaturare a durerii prin placerea simturilor
sfarseste intr-un impas tragic. Biserica accepta durerea in toata profunzimea si intensitatea
ei, pentru ca respecta libertatea umana. Totodata, insa, ofera omului puterea de a o infrunta
si de a o folosi pentru desavarsirea lui, incadrandu-l pe calea lui Hristos.

Calea lui Hristos este opusa caii primului Adam. In vreme ce aceasta din urma incepe cu
placerea nedreapta si sfarseste in durerea cea dreapta, calea lui Hristos incepe cu durerea
nedreapta si duce la placerea duhovniceasca cea dreapta. Crestinul merge in viata pe urmele
lui Hristos. Se bucura pururea, vazand ca prin feluritele dureri este distrusa legea pacatului in
trupul sau si este pusa in lucrare viata duhovniceasca. Deja botezul crestin arata participarea
de bunavoie la moartea lui Hristos, care urmareste izbavirea lui de moartea ce a mostenit-o
de la Adam. Iar tinerea poruncii iubirii, care constituie chintesenta vietii crestine, se intretese
cu durerea. Functia pozitiva sau negativa a durerii depinde de atitudinea personala pe care
omul o adopta fata de aceasta. Cand omul nu poate vedea in durere nici un sens sau scop,
este firesc sa cedeze si sa fie cuprins de deznadejde. O vede ca pe o mergere dureroasa
catre nefiinta, catre nimic. Cand, insa, o considera mijloc pedagogic al purtarii de grija a lui
Dumnezeu, o poate valorifica pozitiv si incadra in perspectiva desavarsirii lui duhovnicesti.
Legand durerea de pocainta si de zdrobirea sufleteasca pentru pacate, face mai lesnicioasa si
mai grabnica destramarea sinelui sau celui vechi, ceea ce constituie premisa innoirii lui
spirituale. Vede durerea ca pret pe care il plateste pentru intoarcerea lui de la mergerea
catre nefiinta la mergerea catre fiinta.

Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu il cearta pe cel care il iubeste si "biciuieste pe tot fiul pe
care il primeste". In forma negativa propozitia aceasta poate fi formulata si astfel: Dumnezeu
nu il cearta pe cel pe care nu il iubeste, nici nu il biciuie pe cel pe care nu il recunoaste.

In mod paradoxal, Dumnezeu Cel iubitor-de-oameni este infatisat crud si neinduplecat in fata
durerii omenesti. Acest fapt poate provoca omului manie si razvratire impotriva lui
Dumnezeu. La o asemenea atitudine a fost indemnat Iov de femeia lui dupa indelungatul sau
chin, dar el a refuzat-o ca pe o expresie a nebuniei. Dar nici Hristos, Care a trait durerea in
cel mai inalt grad, nu a fost izbavit in cele din urma de paharul amaraciunii, ci a fost lasat sa
il bea pana la capat. Exemplul lui Hristos este pus inainte ca model si sprijin pentru
credincios. Este exemplul care exprima absoluta incredere in Tatal. Este exemplul ascultarii,
care nu este abatuta spre gustarea din pomul cunostintei, ci asteapta gustarea din pomul
vietii.

Cercetarea (vizita) pe care ne-o face durerea este cercetare pe care ne-o face certarea
(pedagogia) lui Dumnezeu. Toti Sfintii trec prin durere, care adesea este muceniceasca.
Aceasta este crucea lor. Este provocarea pe care o primesc de la Dumnezeu, spre a-si dovedi
iubirea dezinteresata si increderea lor fata de El. Cruce este de altminteri si virtutea, pentru
ca si ea se izbandeste tot prin osteneli si incercari. Desigur, durerea nu constituie prin firea ei
putere izbavitoare. Iar crestinul nu o urmareste si nici n-o primeste cu o dispozitie
masochista. O rabda insa, recunoscand contributia ei in viata duhovniceasca. Dupa Sfantul
Ioan Gura-de-Aur durerea, ca si moartea, constituie binefacere a lui Dumnezeu catre omul
cazut.

Prin durere omul este educat si indrumat la faptul de a priveghea. Fara imboldirea din partea
acesteia, cade lesne in lancezeala si nepasare fata de cele duhovnicesti. Prin durere se
sparge cochilia egoismului si apare adevarul persoanei; este presata egocentrica suficienta
de sine si este usurata comuniunea cu Dumnezeu. De aceea credinciosul vede durerea ca dar
al lui Dumnezeu si ii multumeste. O vede ca mijloc de exercitare intru smerenie si iubire.
Astfel functioneaza inlauntrul lui un "transformator" care converteste provocarile durerii in
prilejuri de pregatire pentru vesnicie.

Exista, in afara de acestea, si abordarea entuziasta a durerii, care devine posibila in stari
harismatice de iubire covarsitoare. Exemplul caracteristic in acest caz il reprezinta Sfantul
Ignatie Teoforul, care se bucura de mucenicia ce ii statea inainte, din dorinta de a-L intalni
pe Hristos. Dar si Sinaxarele pomenesc mucenici care cereau chinuitorilor sa inteteasca
chinurile, spre a-si arata astfel mai profund iubirea lor pentru Hristos.

Cand crestinul are iubirea aceasta, vede durerea ca pe o provocare de a trai mai intens
zdrobirea launtrica a pocaintei si de a gusta bucuria milei dumnezeiesti. Si deoarece
provocarea mortii constituie pentru om cea mai de pe urma provocare dureroasa, cel ce il
iubeste cu adevarat pe Dumnezeu, se poate bucura chiar si in agonia lui dinaintea mortii. Dar
cand nu exista iubirea aceasta sau cand exista, dar este slaba, atunci durerea poate duce la
deznadejde. Se poate chiar preface in ura si il poate intoarce pe om impotriva lui Dumnezeu,
a aproapelui si a lui insusi.
In traditia Bisericii sunt pomenite multe exemple de Sfinti care nu au vrut sa recurga la
medici sau medicamente pentru a se tamadui, ci s-au incredintat pe de-a-ntregul purtarii de
grija a lui Dumnezeu in ceea ce priveste evolutia ulterioara a sanatatii si vietii lor. Au vazut
durerea ca pe un mijloc de curatire duhovniceasca si de dobandire a desavarsirii. Atitudinea
lor nu doar ca nu a fost reprobata de Biserica, dar a fost chiar laudata de ea. Exista si cazuri
de pustnici care au recurs la uzul medicamentelor sau al altor mijloace medicale si care au
considerat fapta aceasta a lor abatere de la calea desavarsirii, pe care ar fi trebuit sa
mearga. Totusi Biserica nu a condamnat niciodata recurgerea la aceste mijloace. Dumnezeu
este Cel ce a dat oamenilor pe medici si stiinta medicinei. Iar medicamentele ce exista in
natura au fost create de Dumnezeu pentru folosul oamenilor.

Aceasta pozitie pluralista fata de durere si moarte nu se datoreaza unei atitudini enigmatice
sau echivoce a Bisericii, ci absolutei respectari a libertatii omului si deplinei acceptari a
specificitatii starii lui duhovnicesti.

Cuviosul Isaac Sirul spune ca bolile "le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului".
Crestinul trebuie sa nutreasca interes pentru sanatatea sa duhovniceasca si pentru
desavarsire. Aceasta nu inseamna sa fie indiferent fata de sanatatea si dezvoltarea lui
trupeasca sau sa evite ajutorul pe care i-l pot da medicamentele sau stiinta medicala. Dar,
impreuna cu acestea si dincolo de acestea exista si perspectiva ascezei si a desavarsirii
duhovnicesti a omului. Iar desavarsirea aceasta se infaptuieste prin rabdarea in incercari.
Crestinul se exercita pe sine insusi prin nevointe si infranari de buna voie, incat sa poata
rabda si durerile cele fara de voie ce pot veni asupra lui. Precum plantele, observa Sfantul
Grigorie Palama, trebuie sa sufere toate incercarile aduse de schimbarea anotimpurilor,
pentru a creste si a rodi, asa si credinciosul trebuie sa rabde chinurile de voie si pe cele fara
de voie, spre a ajunge la desavarsire. Noteaza si ca fara rabdarea durerilor celor fara de voie
nu rodesc cele de voie. Durerile de voie constituie laboratorul care il pregateste pe om sa
abordeze corect durerile cele fara de voie si, in final, moartea insasi. De altfel acesta si este
scopul vietii ascetice sau nevointei. Posturile, privegherile, incercarile si necazurile de tot felul
nu constituie un scop in sine, ci mijloace pentru adaptarea omului la calea cea stramta si cu
chinuri a lui Hristos, care duce la inviere si la viata cea adevarata.

Doar omul poate rabda voluntar durerea. Dar, iarasi, doar omul o poate alege de voie.
Abordarea pozitiva a durerii este o manifestarea a libertatii. Iar rabdarea manifestata in
durere este sporire intru adevarata libertate. Crestinul abordeaza pozitiv durerea fiindca are
mereu in fata ochilor viata care biruieste moartea. Si poate pasi catre patima cea de buna
voie, precum Hristos, cand va cunoaste adevarata viata si libertate. Refuzul in fata durerii
este supunere fata de necesitatea biologica si acceptare a puterii mortii. Cel ce nu se poate
deschide perspectivei vesniciei, fara de care nu se poate intelege nici viata adevarata si nici
libertatea adevarata, este usor sa fie biruit de durerile prezentului si sa renunte la viata. Este,
desigur, de la sine inteles ca aceasta deschidere nu este simpla, nici usoara, dar devine
posibila prin credinta, rabdare si rugaciune.

Nimic nu se intampla omului fara voia si ingaduinta lui Dumnezeu. Iar ceea ce Dumnezeu
voieste si ingaduie este spre sprijinirea binelui, nu a raului. De aceea si toate cate se
intampla pot fi folosite de om pentru sporirea lui duhovniceasca. Dar, pentru a reusi acest
lucru, trebuie sa nadajduiasca in Dumnezeu si in purtarea Lui de grija. Prin aceasta nadejde
este mentinuta totdeauna deschisa perspectiva viitorului si devine cu putinta prefacerea
durerii in lucrare duhovniceasca. Fara nadejdea aceasta omul nu poate sta drept in fata
realitatii crude pe care adesea i-o rezerva viata. Este biruit de durere, isi pierde curajul si isi
vede pieirea ca pe ceva cu neputinta de infrant.
Societatea contemporana promoveaza confortul si incearca prin orice metode sa elimine
durerea, sub orice forma a acesteia. Abordeaza durerea ca pe un dusman de moarte, cu un
continut absolut negativ. Se straduieste sa o neutralizeze si sa il izoleze pe om fata de
aceasta. Si fiindca lucrul acesta nu se reuseste in mod eficace, durerea este inabusita
temporar, ca mai apoi sa revina la niveluri mai profunde, cu neplacute consecinte psihice si
spirituale. Aceasta pozitie fata de durere il priveaza pe om de prilejuri pretioase de
 maturizare spirituala si abordare integrala a vietii. Totodata creeaza falsa senzatie a
sigurantei si ii intareste omului raportarea de tip individualist la Dumnezeu si la aproapele
sau. Astfel ajunge sa se restranga si iubirea in viata cotidiana.

Durerea il scoate pe om din siguranta si certitudinea lui conventionala. Il smereste, il

intelepteste, il duce la simtirea neputintei lui si il aduce mai aproape de aproapele sau si de
Dumnezeu. Indeosebi durerea sufleteasca vine ca un pret al iubirii. Si aceasta este firesc sa
fie asa, de vreme ce, ca depasire a individualismului si ca jertfa a ego-ului, nu poate fi
nedureroasa. Exista de altfel si un raport constant intre durere si iubire. Cu cat mai mare este
iubirea, cu atat mai mare ajunge si durerea sufleteasca. Insa iubirea este mai puternica
decat durerea. Iubirea poate indura durerea si o poate transfigura prin nadejdea in
Dumnezeu.

Aici tinteste asceza sau nevointa. Aceasta, prin ocolirea placerii si a slavei, dar si prin
acceptarea de buna voie si rabdarea durerii, fie ca osteneala trupeasca sau boala, fie ca
durere sufleteasca sau necazuri, il pregateste pe om pentru biruirea si transfigurarea durerii.
Fara durerea crucii nu vine bucuria invierii. Iar asceza se sprijina pe nadejdea invierii, care il
muta pe credincios de la trairea biologica a durerii la valorificarea ontologica a ei. Il duce de
la faptul de a urma patimii lui Hristos, la invierea si viata in Hristos.

Georgios Mantzaridis

Acest articol a fost vizualizat de 567 ori

Acasa | Galerie de imagini | Adauga un site | Contact | Syndication | Paste | Sitemap | Publicitate | Termeni si conditii