Occidentul: de la morala competitivității la morala cheltuielilor sociale

Lucian Croitoru

7 septembrie 2018

București

(Preliminar)
 1. Introducere

Țările occidentale au ajuns ca în mai puțin de un secol să crească cheltuielile sociale de la virtual zero
(Lindert, 2004) până la aproape 10-20 la sută din PIB, cu multe țări democratice având valori mai
apropiate de 20 la sută din PIB decât de 10 la sută din PIB. Aceasta arată cât din banii contribuabililor, în
echivalent PIB, sunt cheltuiți pentru asistență socială, dar, mult mai important, arată că s-a produs o
schimbare majoră în modul de administrare a economiei.

În ce a constat această schimbare și cât este de benefică pentru creșterea bunăstării? Răspunsurile din
literatură sunt divizate. Referitor la cauze, studiile se referă, cel puțin după cel de-Al Doilea Război
Mondial, la democrație, la creșterea speranței de viață, la creșterea veniturilor și a capacității de a
menține producția pe un trend crescător, la deschiderea comercială a economiilor (globalizare) și la
ideile economice predominante.

În ceea ce privește efectele, divizarea este evidentă: abordările de stânga au susținut dintotdeauna că
cei care se află în starea de a fi săraci, bolnavi, în vârstă și/sau needucați nu se vor putea ajuta singuri și
că, din acest motiv, stimulentele pentru muncă, pe care conservatorii le văd ca pe soluții pentru a depăși
starea respectivă sunt ineficiente și inumane. Abordările conservatoare, de la Burke la Keynes (în
abordările în care acesta din urmă este conservator), au susținut, în esență, că impozitarea veniturilor și
a avuției pentru a finanța cheltuieli sociale reduc stimulentele pentru muncă, asumarea riscului și
economisire atât pentru cei care finanțează, cât și pentru cei care primesc beneficiile sociale.

În acest articol arăt că schimbarea care s-a produs în cheltuielile sociale reflectă o modificare importantă
a raportului dintre principalii administratori ai capitalismului. Această modificare a generat, la rândul ei,
mecanisme care au făcut ca ponderea cheltuielilor sociale să atingă niveluri nesustenabile. În secțiunea
următoare arăt că principiul libertății față de intervenția statului în economie reflecta morala unei
societăți centrate pe stimularea competitivității individuale și a firmelor. Ea a generat o concurență care
a contribuit la creșterea cererii pentru cheltuieli sociale. În secțiunea a treia arăt că ideile lui Keynes
despre rolul statului în economienu nu ar fi dus la creșterea cheltuielilor sociale la nivelurile de astăzi,
dacă ar fi fost corect înțelese. În secțiunea a patra arăt că înțelegerea greșită a ideilor lui Keynes a dus la
apariția unei noi morale economice a Occidentului, centrată pe intervenția excesivă a statului în
economie, care are ca promontoriu cheltuielile sociale. În secțiunea a cincea argumentez că factorul
politic este cel care explică cel mai bine de ce cheltuielile sociale cresc mai repede decât PIB. În
secțiunea a șasea, prezint estimări econometrice pe un panel de 34 de țări pentru perioada 1995-2017
pentru a arăta că rata de economisire scade atunci când cheltuielile sociale cresc, ceea ce poate afecta
însuși viitorul Occidentului. În secțiunea a șaptea arăt că, în România, ale cărei cheltuieli sociale se ridică
la nivelul relativ mic de aproximativ 10 la sută din PIB, o creștere a impozitului pe venitul personal
perceput asupra grupelor cu venituri mai mari prin adoptarea impozitării progresive pentru a finanța
creșterea cheltuielilor sociale ar avea consecințe negative pentru economisire și, de aici, pentru
dezvoltarea României. În ultima secțiune prezint concluziile.

2. Morala competitivității și nașterea cererii pentru cheltuieli sociale

În Occident, administrarea economiei este realizată de piețele financiare și de puterea politică (Greider,
1989). În mod natural, obiectivele centrale ale acestor doi administratori sunt diferite. Înclinația piețelor
este aceea de a favoriza specializarea și competiția între producători, făcând aparatul productiv al
societății tot mai inovativ și eficient și, astfel, oferta de produse relativ ieftină. Statul (sub forma sa
națională) a început să interfereze cu aparatul productiv atunci când a decis – acum aproape 220 de ani
– să perceapă impozite și să-și extindă cheltuielile. De atunci, nicio activitate a sa (apărare, ordine
publică, transport public, investiții și subvenții pentru întreprinderi publice) nu a contribuit la creșterea
impozitelor și a cheltuielilor ca procent din PIB în egală măsură cu cheltuielile sociale (Lindert, 2004).

A existat permanent un reglaj fin în raportul de putere dintre cei doi administratori în timp și între țări.
Totuși, reglajul s-a făcut pe fundalul existenței unor componente stabile ale acestui raport, atât în timp,
cât și între țări. Aceste componente au fost atât de puternice încât au acționat ca principii ale unor epoci
și, în general, au definit morala epocii respective, impunând ca unul dintre cei doi administratori să
ocupe poziția dominantă în epocă. Unul dintre aceste principii este libertatea față de intervențiile
statului în economie, menționat încă din anii ’50 de Friedman (1953) și de Ropke (1959). Judecând după
alegerea pe care au făcut-o referitor la acest principiu, se poate spune că până la Primul Război Mondial,
țările capitaliste occidentale au îmbrățișat, în general, libertatea față de intervențiile statului în
economie.

Până la Primul Război Mondial, chiar dacă raportul dintre cei doi administratori ai economiei s-a
modificat în anumite limite în timp și între națiuni, piețele, cu precădere cele financiare, au jucat
permanent rolul central în administrarea economiei, inclusiv în distribuția veniturilor. Regimul monetar
ales pentru a asigura acest rol piețelor financiare a fost standard aur, care a însemnat renunțarea la
autonomia națională a politicilor monetare concomitent cu fixarea unui conținut în aur pentru
monedele naționale și cu permiterea unei maxime mobilități a capitalurilor între țări.

Această alegere a echivalat cu punerea accentului pe promovarea competitivității individului și a

firmelor – esența acelei morale –, cu o implicare virtual nulă a statului în economie. Adoptând
standardul aur, țările s-au asigurat că au o atitudine comună față de competitivitate (Croitoru, 2018).
Tehnic, aceasta a însemnat că țările care deveneau prea competitive, adică aveau surplusuri de cont
curent și, implicit, rezerve libere de aur (cantități de aur în exces față de cele necesare pentru
menținerea parității), creșteau cantitatea de bani pentru a crește prețurile. Invers, țările care pierdeau
competitivitate, adică aveau deficite de cont curent și, implicit, deficit de rezerve de aur, reduceau
cantititatea de bani pentru a reduce prețurile și a readuce rezervele de aur la cantitățile necesare pentru
asigurarea parității. Principial și funcțional, atitudinea comună față de competitivitate însemna că
cerințele piețelor în această privință erau rapid transmise în parametrii politicilor economice. De regulă,
alte cerințe nu se puteau transfera în parametrii politicilor economice dacă intrau în conflict cu
mecanismul care asigura convergența competitivității țărilor.

În acest fel, a rezultat foarte puțină preocupare a statului pentru a face cheltuieli sociale, cu excepția
celor pentru ajutorarea familiilor sărace. În consecință, a existat o opțiune implicită pentru ca distribuția
veniturilor să fie aproape în întregime realizată de piață. Aceasta explică de ce cheltuielile sociale ale
statelor au ocupat o pondere neglijabilă în PIB până în 1930. În 1930, doar nouă țări cheltuiau cu puțin
mai mult de doi la sută din PIB pentru transferuri sociale (cheltuieli sociale minus cheltuielile publice
pentru educație). Între acestea, Germania era campioana, transferurile sociale fiind de 4,82 la sută din
PIB (Lindert, 2004, pp.12-13). În schimb, statul s-a preocupat să asigure drepturi de proprietate clare,
proprietatea preponderent privată asupra mijloacelor de producție, reglementări adecvate pentru a lăsa
piețelor libertatea necesară, inclusiv față de corupție, pentru a menține concurența din care se naște
inovarea, cea care în final duce la creșterea productivității și a bogăției societății.
Totuși, concurența accelerată nu produce numai bogăție. Ea generează, prin intermediul inovării pe care
o determină, și un proces de uzură morală. Cu cât este mai mare, concurența duce la uzura morală mai
rapidă a echipamentelor și instalațiilor și a calificărilor de care oamenii au nevoie pentru a le utiliza. Cei
care nu reușesc să se adapteze la aceste schimbări părăsesc definitiv sau temporar piața încă din
perioada în care se află în limitele vârstei de muncă, având nevoie de diverse forme de asigurare, cel
puțin temporar, până la reintrarea în piață. În final, foarte mulți ajung să aibă nevoie de pensii, de
asigurări medicale, de ajutor de șomaj, de asistență socială, subvenții pentru locuință.

Concurența crescută a generat inovarea capabilă se reducă costurile de producție și să creeze noi
produse, dar a avut ca efect secundar creșterea interesului și puterii sindicatelor de a solicita sisteme
publice de asigurări sociale, mai ales pe măsură ce inegalitatea avuției și a veniturilor s-a accentuat. În
plan politic, partidele socialiste și social democrate au mers în aceeași direcție încă din secolul al
nouăsprezecelea. Aceste evoluții au crescut în intensitate, ceea ce i-a determinat pe unii lideri
conservatori să încerce să „captureze” publicul sensibil la ideile socialiste, cum a făcut fără prea mare
succes Bismarck, introducând în anii 1880 beneficiile sociale, asigurările împotriva accidentelor și
pensiile pentru persoanele în vârstă. Bismarck a încercat, într-un mod foarte convenabil politic, să evite
un rău mai mare – socialismul – cu un rău mai mic, și anume introducerea în bugetul public a serviciilor
sociale sub control conservator.

Fundația morală dată de separația dintre guvern și aparatul care produce bunăstarea începuse să nu mai
fie înțeleasă de societatea occidentală încă de la începutul secolului douzeci, așa cum a demonstrat
apariția „noului liberalism”, care susținea că pentru a promova libertatea individuală, statul ar trebui să
adopte o politică socială activă. În Marea Britanie aceste concepții și-au găsit reflectarea în introducerea
pensiei de vârstă, asigurărilor de șomaj, beneficiilor de sănătate și a impozitării progresive în perioada
1906-1914 (Marcuzzo, 2006). Pe acest fundal, vechea morală a fost puternic zdruncinată de criza din anii
1929-1933 și, așa cum voi arăta imediat, cu ajutorul teoretic al lui Keynes, ea a fost înlăturată și, de
atunci, uitată.

Următoarea criză similară ca dimensiuni, Marea Recesiune din 2008-2009, a reconfirmat că vechea
morală a fost complet uitată și că societatea occidentală în prezent nu este aproape deloc conștientă de
ce poate însemna acest lucru la scară istorică. Criza din 2008 și perioada prelungită în care producția a
rămas sub potențial în foarte multe țări l-a făcut pe Skidelsky, probabil cel mai cunoscut biograf al lui
Keynes, să scrie că „prăbușirea comunismului în 1990 a făcut posibilă pentru prima dată după 1914
restaurarea unei singure economii mondiale, bazate pe bugete echilibrate, comerț liber și mișcări
nerestricționate ale capitalului – rețeta pre-1914 pentru succes economic.”

Caracterizarea făcută de Skidelsky perioadei 1990-2007 dovedește cât de străină a devenit vechea
morală în prezent. El omite punctul esențial, și anume, că economia mondială de după 1990 nu avea
morala libertății față de intervenția statului în economie, pe care a avut-o economia mondială până în
1914, chiar dacă în perioada 1980-2008, rolul piețelor financiare în administrarea economiei a crescut,
comparativ cu rolul pe care ele l-au avut în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial și până la
începutul anilor ’80.
 3. Un mesaj neînțeles de către Occident

Marea Depresie economică, extinderea democrațiilor instituționale și a drepturilor de vot și apariția

marxismului, a socialismului și a comunismului au favorizat, implicit sau explicit, punerea în discuție în
interiorul Occidentului a moralei ce deriva din principiul libertății aparatului de producție față de stat.
Numai teoria economică clasică nu legitima acest lucru. Conform teoriei clasice, a cărei premisă de bază
era libertatea față de interferența statului în aparatul producător de bunuri, producția era de regulă la
potențial, așa cum rezulta din legea lui Say, astfel că salariile, rentele și profiturile nu puteau crește
concomitent, dată fiind producția potențială. O consecință a înțelegerii că „cererea depinde numai de
producție” (Ricardo) era aceea că sporirea salariilor era posibilă doar dacă muncitorii reușeau să scadă,
cumva, profiturile, indicând un potențial conflict între aceștia și capitaliști. Acest conflict între
participanții la procesul de producție produsese deja structurile politice care să lupte pentru eliminarea
principiului libertății față de intervențiile statului în economie, dar nu avea o reflectare teoretică
credibilă pentru ca cea mai mare parte a clasei politice să renunțe la el.

Keynes și-a dat seama, așa cum voi argumenta imediat, că a sa Teorie Generală va introduce în peisajul
de mai sus elementul care lipsea, dar care era necesar pentru ca principiul libertății aparatului productiv
față de intervențiile statului să fie părăsit de către Occident. Cartea sa avea în centru ideea că statul
poate, în special prin „socializarea investițiilor” (Keynes, 1936, Capitolul 24) să mențină permanent
producția la un potențial crescător, permițând astfel salariilor și profiturilor să crească, rezolvând,
parțial, conflictul ricardian al distribuției, pe care îl exploatase Marx pentru a ataca capitalismul cu teoria
sa a valorii-muncă. Această înțelegere a lui Keynes că teoria sa va ajuta Occidentul să renunțe la
principiul libertății față de intervențiile guvernului în economie l-a făcut, probabil, să-i scrie lui Brnard
Show că se aștepta ca în decurs de zece ani cartea sa să revoluționeze „modul în care lumea gândește
despre problemele economice”, adică despre problemele economice ale acelui capitalism care avea ca
fundație morală independența față de intervențiile statului în economie1. În scrisoarea către Bernard
Shaw, Keynes scrie și că „va fi o mare schimbare și, în particular, fundația ricardiană a marxismului va fi
lovită (knock away)” (vezi Skidelsky, 2003, p. 518). Probabil că această frază i-a determinat pe unii
analiști să spună că Keynes a scris Teoria Generală pentru a apăra capitalismul de el însuși. Cu Teoria sa
Generală, Keynes a stabilit avanpostul teoretic al despărțirii clare a guvernelor de vechea morală ce le
ghidase anterior comportamentul2.

Deși a țintit la introducerea statului în economie, Teoria Generală are elemente care arată că Keynes
înțelegea că implicarea statului nu trebuie să fie permanentă și făcută oricum. Acest mesaj nu a fost
înțeles de către discipolii lui Keynes și nici de Occident, în general. În viziunea lui Keynes, principiul
independenței față de intervențiile economice ale guvernului nu putea fi acceptat pentru că nu asigura
stabilitatea producției și a ocupării și o mai echitabilă distribuție a veniturilor și a avuției. În primele

1
În Capitolul 16 al Teoriei Generale, Keynes scrie: „dacă am dreptate în a presupune că este relativ ușor a face
bunurile de capital atât de abundente încât eficiența marginală a capitalului este zero, acesta poate fi cel mai
sensibil mod de a a scăpa gradual de trăsăturile indezirabile ale capitalismului”.
2
Lupta împotriva vechii morale a competitivității venea de la un om pe care Hayek l-a plăcut și „în multe feluri l-a
admirat”, dar despre care a spus că „era complet ignorant referitor la istoria economică a secolului al
nouăsprezecelea”, că știa nu atât esenaț economică, cât mai ales aspectele referitoare la logică din opera lui
Jevons, (Jevons „era excelent pe capital, despre care Keynes nu avea idee”) că îl „știa pe Marshall al său, dar foarte
puțin altceva”, că a ales „criterii statistice cu impact public, pe care le-a studiat”, dar că „nu era un bun economist”
(Kresge și Wegnar, 1994, p. 81).
rânduri din Capitolul 24 (ultimul) din Teoria Generală, Keynes spune că „cele mai proeminente
probleme ale societății erau eșecul de a asigura ocuparea deplină și distribuția inechitabilă și arbitrară a
avuției și a veniturilor.”

Se pare însă că ideea ca statul să facă cheltuieli sociale l-a preocupat foarte puțin pe Keynes (Skidelsky,
2000, p. 265), și oricum mai puțin decât l-a preocupat obiectivul stabilizării producției. Keynes spune clar
că „în ceea ce mă privește, eu cred că există justificare socială și psihologică pentru inegalități
semnificative ale veniturilor și avuției, dar nu pentru disparități așa de mari cum există astăzi.” (Keynes,
1936, Capitolul 24). În consecință, preocuparea sa principală a fost să arate rolul statului în menținerea
perpetuă a producției la potențial, ceea ce nu este echivalent cu permanenta intervenție a statului în
economie, ci doar în perioadele de recesiune.

Ideea principală a teoriei este aceea că fazele descendente ale economiei nu se autocorectează în mod
necesar, deoarece atunci când gospodăriile și firmele doresc să economisească, ele reduc cererea și,
astfel, veniturile altora, care la rândul lor nu vor cheltui, astfel economia intrând într-o spirală a
contracției cererii pentru consum și investiții. Keynes a susținut că din această spirală economia nu
poate ieși decât cu ajutor exterior, de la guvern, care trebuie să extindă cheltuielile publice finanțate
prin împrumuturi publice, ceea ce va compensa scăderea cererii private și va reduce incertitudinea. În
acest context, oamenii și firmele vor economisi mai puțin și vor cheltui mai mult, scoțând economia din
spirala recesionistă.

Keynes înțelege problema redistribuției ca măsură care ajută, prin atenuarea inegalității avuției și
veniturilor, la întreruperea spiralei menționată anterior, ca pas în reluarea creșterii producției spre
nivelul ei potențial. Referitor la economisiri, Keynes scrie că „în condițiile contemporane (ale depresiunii
din 1929-1933 și ale deflației care a continuat până în 1939, sub presiunea excedentului de economisiri-
nn), creșterea avuției, așa de departe de a fi dependentă de abstinența bogaților (adică de economisirea
celor cu venituri mari – nn), așa cum se presupune în mod comun, este mult mai probabil să fie
încetinită de ea. Una dintre principalele justificări sociale ale unei mari inegalități a avuției este, de
aceea, înlăturată.” (Keynes, 1936, Capitolul 24).

Referitor la redistribuirea veniturilor, Keynes menționează în același capitol că experiența sugerează că

în condițiile existente...măsuri pentru redistribuirea veniturilor într-un mod care (in a way likely) să
crească înclinația spre consum se poate dovedi pozitiv favorabilă creșterii capitalului.” (Keynes, 1936,
Capitolul 24). Marcuzzo (2006, p. 9) arată, citând din corespondența lui Keynes cu Beveridge, că primul
nu era în favoarea impozitelor înalte pentru a plăti beneficiile sociale (sau, cu alte cuvinte, nu era în
favoarea creșterii impozitelor pentru a finanța creșterea cheltuielilor sociale), ci credea că angajatorii
trebuiau să își asume această sarcină, fiind în același timp preocupat de a limita orice plan de a stabiliza
capacitatea de consum în tratarea depresiunilor economice.

În cele trei citate anterioare, am subliniat precizările referitoare la „astăzi”, „condițiile contemporane”
sau „condițiile existente”, pentru a arăta că Keynes a scris o teorie pentru a indica ce ar trebui să facă
guvernul pentru a readuce producția la potențial atunci când politica monetară este inefectivă (ca în
cazul Marii Depresii și a Marii Recesiuni) și apar crize bancare generate de prăbușirea prețurilor
activelor, și nu în general. Ideile citate sunt cuprinse în ultimul capitol al cărții, care este clar intitulat
„Concluding Notes on the Social Philosophy Toward Which the General Theory Might Lead”.
Totuși, treptat, economiștii keynesiști au justificat extinderea cheltuielilor guvernamentale ca procent
din PIB, inclusiv a cheltuielilor sociale (adică a redistribuirii), și în afara perioadelor de criză, când
producția era deja la potențial. Conform lui Hayek (Kresge și Wegnar, 1994), aceste idei ajunseseră să îl
îngrijoreze spre sfârșitul vieții pe Keynes, care ar fi dorit să le tempereze. Hayek povestește că într-o
seară, în martie 1946, la King’s College, el și Keynes citeau ziarele. Hayek și-a întrerupt cititul pentru a-i
spune lui Keynes despre abordările lui Joan Robinson și ale lui Roger Khan referitoare la politica
monetară: „Am menționat ce făceau doamna Robinson și Khan cu politica monetară. El a izbucnit ‘Ei
sunt chiar proști. Tu știi, ideile mele au fost extrem de importante în anii 30. Nu era o problemă de
combatere a inflației. Dar tu poți să mă crezi, Hayek, ideile mele au devenit neactuale. Voi schimba
opinia publică într-o clipă (like this) [sanapping his fingers]’. Șase săptămâni mai târziu a murit. Cred că
ar fi putut să o facă.” (Kresge și Wegnar, 1994, p. 81). Se pare că după acest episod, pe 18 aprilie 1946,
cu doar trei zile înainte de a muri, Keynes i-a spus lui Henry Clay că „mă găsesc sprijinindu-mă tot mai
mult pentru o soluție a problemelor noastre pe mâna invizibilă a lui Adam Smith, pe care am încercat să
o ejectez din gândirea economică acum douăzeci de ani.” (Skidelsky, 2000, p. 470).

Poate că Keynes, despre care Hayek a spus că „scria foarte frumos și a fost un foarte bun vorbitor”, cu „o
voce așa de fermecătoare (bewithching)”, ar fi putut schimba opinia publică în Marea Britanie, așa cum
credea Hayeck. Totuși, ideile keynesiste referitoare la intervenția statului în economie reprezentau deja
o corupere a ideilor lui Keynes și începuseră să se răspândească în SUA, cea mai mare economie a lumii,
și ajutau deja Partidul Laburist în Marea Britanie în implementarea programului său social. Procesul de
transformare a doctrinei lui Keynes în dogmă început în acea perioadă s-a amplificat treptat și a reînviat
după 2008 (vezi analiza acestui proces realizată de Hutchinson, 1977 și Davidson, 2009).

4. Cheltuielile sociale: promontoriul noii morale economice a Occidentului

Atașamentul țărilor occidentale față de principiul libertății față de intervențiile statului în economie și
față de morala pe care acesta o sprijinea și în virtutea căreia se justifica, era în curs de disipare. Poarta
pe care ideile keynesiștilor pătrundeau în cetatea occidentală fusese deja deschisă de generalizarea
votului începând din 1918 și de extinderea democrației instituționale, care au fost condiția inițială ce a
trebuit îndeplinită pentru ca impozitarea progresivă și cheltuielile sociale să apară.

Pe acest fundal, concepțiile economiștilor keynesiști referitoare la intervenția statului în economie au

arătat care ar putea fi noua morală, pentru ca apoi, odată ce aceste concepții au devenit ortodoxia
administrațiilor din țările occidentale începând din deceniul al șaselea, să contribuie masiv la punerea ei
în practică. Din perspectiva cheltuielilor sociale, ea s-a suprapus cu procesul de îmbătrânire demografică
a populației. În plus, convingerile romano-catolice, au jucat un rol esențial în limitarea cheltuielilor
sociale înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, dar nu și după aceea (Lindert, 2004, p,21). Astfel,
vechea morală ce favoriza competitivitatea (libertatea față de intervențiile guvernamentale în
economie) a fost părăsită și Occidentul a instituit morala intervențiilor economice ale statului,.

În prezent, Occidentul are ca trăsătură de fond o masivă prezență a statului în economie, reflectată de
ponderea mare a cheltuielilor guvernamentale în PIB care, în unele țări, au depășit, ocazional, nivelul de
60 la sută, rămânând și în prezent în această vecinătate. Cheltuielile sociale au fost mereu prima
prioritate a guvernelor, dacă se are în vedere magnitudinea lor comparativ cu cea a altor cheltuieli ale
guvernelor. Cheltuielile sociale reprezintă cea mai mare porție din cheltuielile guvernamentale, iar în
ultimii 60-70 de ani a crescut în mod sistematic mai repede decât PIB, chiar dacă după anii 80 ritmul de
creștere a ponderii cheltuielilor sociale în PIB s-a încetinit.
Cheltuielile sociale sunt cea mai extinsă și persistentă formă de meanifestare a noii morale. Fără această
morală, principalii factori care sunt citați astăzi ca determinanți ai creșterii cheltuielilor sociale – factorii
politici (în democrație creșterea numărului de votanți crește participarea grupelor cu venituri mici, care
sprijină redistribuirea (Lindert, 1994); în dictatură vocea celor în favoarea cheltuiielilor sociale este
redusă (Mulligan și Gil, 2002; Espuelas, 2012)), factorii demografici (îmbătrânirea populației), economici
(creșterea economică și globalizarea) – nu ar fi putut influența cheltuielile sociale într-un mod notabil.

Problema cu cheltuielile sociale este aceea că sporirea lor prea rapidă alimentează un mecanism – pe
care îl voi documenta spre final – care erodează competitivitatea aparatului productiv al Occidentului. În
esență nu este atât vorba despre faptul că statul cheltuie cel mai mult din veniturile sale pentru
cheltuieli sociale, ci despre faptul că, pe termen lung, creșterea cheltuielilor sociale mai rapidă decât
creșterea producției reduce rata economisirii interne a unei societăți, reduce stimulentele pentru muncă
și inițiativă antreprenorială și, pe această cale, reduce rata de investire, astfel că stocul de capital scade,
dacă reducerea economisirilor interne nu este compensată prin creșterea îndatorării, ceea ce se reflectă
în reducerea ritmului de creștere a productivității multifactor. Încetinirea creșterii productivității este un
factor direct de încetinire a creșterii economice, care este baza ultimă a cheltuielilor sociale reale, și
limitează ratele de creștere a salariilor, din moment ce acestea nu pot crește pentru mult timp mai
repede decât productivitatea fără a duce la creșterea costurilor marginale ale firmelor, alterându-le
acestora din urmă competitivitatea.

Efectul negativ asupra economisirilor – care se află la începutul lanțului cauzal descris mai sus – arată
caracterul nesustenabil al creșterii mai rapide a cheltuielilor sociale comparativ cu producția, ceea ce, în
opinia mea, constituie cea mai mare slăbiciune economică a lumii occidentale.

În prezent, țările occidentale au mai mult ca oricând și în mod cumulativ o serie de valori comune
referitoare la creștinism, drepturile omului, egalitatea între sexe, statul de drept, democrație,
parlamentul, raționalismul, laicitatea, știința și tehnologia. Din această perspectivă nu există o mare
diferență între țările occidentale. În general, sistemele lor economice se bazează pe economia de piață și
pe domnia legii. Ceea ce le diferențiază este cultura și nivelul de educație. Aceste două variabile
înfluențează gradul de acceptare a concurenței în economie și gradul de aplicare a domniei legii. Dată
fiind cultura și nivelul de educație, bogăția materială pe care o țară occidentală reușește să o producă
este cu atât mai mare cu cât există mai multă libertate de a concura și domnia legii se aplică într-un grad
mai mare (Greenspan, 2013). Deoarece limitează rolul pieței în distribuția veniturilor, creșterea
cheltuielilor sociale ca procent din PIB la niveluri înalte este o formă importantă prin care țările
occidentale au ales să limiteze libertatea de a concura.

Instituirea de către conservatorul Bismarck a cheltuielilor sociale pentru a slăbi aderența publicului la
ideile socialiste și justificarea creșterii cheltuielilor sociale de către economiștii keynesiști nu pot fi
separate de ideea de a salva capitalismul de el însuși. Deși ideea ar putea părea eroică, ea este, în
esență, exact opusul: justifică părăsirea principiilor solide pe care se bazează capitalismul. Principiul
libertății față de intervenția guvernului în economie este o necesitate ce derivă din natura umană.
Înclinația marii majorități a oamenilor de a consuma acum mai degrabă decât mai târziu face ca, odată
ce intervenția statului în economie este acceptată, să apară concurența între politicieni, indiferent că
sunt de dreapta sau de stânga, pentru a mări impozitele și/sau datoriile în scopul aducerii consumului
unei părți a societății din viitor în prezent. Această concurență politică a apărut odată cu găzduirea de
către guverne a politicilor keynesiste, dar a rămas acerbă indiferent de ce ortodoxii de politică
economică au urmat. Creșterea excesivă a cheltuielilor sociale prin mecanisme la care mă voi referi în
secțiunea următoare este cel mai avansat punct al acestei concurențe.

Dacă păstrarea libertății față de intervenția politicului în economie nu mai este un principiu, nici alte
principii care s-au dovedit valoroase nu mai pot fi respectate. De exemplu, încălcând primul și al patrulea
principiu al conservatorismului american (Kirk, 1993) conform cărora „există o ordine morală durabilă”
(principiu cu care Keynes, cel care a introdus statul în economie, nu este de acord) și, respectiv,
„conservatorii sunt ghidați de principiul prudenței” (principiu cu care Keynes era de acord și pe care,
conform lui Skidelsky (2010, pp. 159-161) îl învățase din lecturarea operelor lui Burke), unii președinți
republicani ai SUA au dorit să promoveze chiar ei cheltuielile sociale doar pentru a le-o lua înainte
democraților. Conform lui Greenspan (2013, pp. 193-194), președintele Nixon s-a exprimat în acest sens.
Faptul că după Al Doilea Război Mondial cheltuielile sociale au crescut mai mult în timpul guvernărilor
republicane comparativ cu cele democrate se explică atât prin concurența politică în virtutea căreia se
încalcă principii sănătoase, cât și prin poziția de negociere pentru astfel de cheltuieli pe care o dă
democraților înclinația istorică mai mare a republicanilor pentru creșterea cheltuielilor militare (Smith,
2018).

5. De ce cheltuielile sociale tind să crească mai repede decât PIB

Dintre factorii care explică creșterea ponderii cheltuielilor sociale în PIB, cei pe care literatura îi
menționează ca pe un nucleu dur sunt democrația, reducerea natalității concomitent cu creșterea
speranței de viață, creșterea veniturilor și, în fine, gradul de deschidere a economiei (globalizarea).
Lindert (1994), Mulligan și Gil (2002) și Mulligan, Gil și Sala-i-Martin (2004, 2010) arată că democrațiile
cheltuie la fel sau ceva mai puțin pentru programe sociale comparativ nu nedemocrațiile similare
economic și demografic. Lindert (1996, 2004) arăta că în țările democratice, ritmul de creștere a
cheltuielilor sociale este cel mai bine explicat de efectul îmbătrânirii populației, care este foarte
puternic, dar în scădere, și de creșterea veniturilor. De altfel, el consideră că anii 80 au demonstrat că
acești factori au încetinit creșterea cheltuielilor sociale ca procent din PIB în țările dezvoltate.

Mai recent, Espuelas (2012) a arătat, utilizând un panel din datele a 15 țări europene dezvoltate pentru
perioada 1950-1980, că nivelul PIB/capita și îmbătrânirea populației explică parte din creșterea
cheltuielilor sociale ca procent din PIB, dar atunci când controlează pentru efectele fixe de timp
influența dispare și devine negativă, sugerând că cele două variabile capturau parțial trecerea timpului.
Referitor la influența politică, Espuelas (2012, 2016) a arătat că dictaturile au o înclinație spre a tempera
creșterea cheltuielilor sociale, comparativ cu democrațiile, dar, așa cum notează, acest efect se poate
datora faptului că analiza sa a inclus doar dictaturi de dreapta. În fine, estimările lui Espuelas confirmă
rezultate mai vechi care arătau că deschiderea comercială a țărilor influențează negativ creșterea
cheltuielilor sociale, infirmând argumentul lui Rodrik (1997) conform căruia globalizarea duce la
creșterea cererii pentru protecție socială (vezi și Stephan, 1997).

Datele din Tabelul 1 arată că cheltuielile sociale ca procent din PIB au manifestat o tendință de creștere
și după anii 80.
Tabelul 1: Cheltuielile sociale (% din PIB)

Țara 1960-1969 1970-1979 1980-1989 1990-1999 2000-2009 2010-2017

SUA 4.9 8.4 9.6 10.9 11.8 14.7
Japonia NA NA 7.1 7.8 10.5 12.9
Franța NA NA 14.7 17.3 17.4 19.7
Finlanda NA NA 10.8 19.6 15.6 18.7
Sursa: calcule ale autorului pe baza datelor de la Eurostat și FRED.

Evoluțiile ascendente ale cheltuielilor sociale ca procent din PIB și ca procent din cheltuielile totale ale
unui număr de 35 de țări este prezentată în Fig. 1 și Fig. 2, pe care le-am construit pe baza datelor de la
EUROSTAT și FRED. În Uniunea europeană, raportul dintre cheltuielile sociale și PIB a atins o medie de
16,62 la sută pentru perioada 2009-2017. Printre țările cu cele mai înalte valori pentru raportul respectiv
în perioada menționată se află Franța (19,6%), Italia (19,47%), Grecia (19,22 %), Austria (18,84%),
Finlanda (18,55), Portugalia (17,22). Aceste din urmă țări, cu excepția Austriei și a Finlandei, sunt țările
cu cele mai mari rapoarte între datoriile publice și PIB. Chiar și în SUA, țară în care raportul dintre
cheltuielile guvernului și PIB este relativ redus comparativ cu alte țări occidentale, cheltuielile sociale au
crescut rapid. Începând din 1965, ponderea cheltuielilor sociale în PIB a urmat o tendință ascendentă în
SUA, crescând cu aproape 10 puncte procentuale, ajungând al 14,51 la sută din PIB în 2017.

În România, cheltuielile sociale au reprezentat, în medie, în perioada 2009-2017 numai 11,24 la sută din
PIB. Această magnitudine nu reflectă mai multă prudență fiscală, ci, așa cum voi documenta, lipsa de
resurse care pot fi alocate în acest scop. Mărimi similare cu cea a României ale rapoartelor dintre
cheltuielile sociale și PIB în perioada 2009-2017 înregistrează Malta (11,42%), Lituania (12,22%), Letonia
(11,09%), Irlanda (11,75%), Estonia (11,67%), Bulgaria (11,62%), Cehia (12,75%) și Olanda (11,19%).

Dacă îmbătrânirea populației și creșterea veniturilor nu pot fi acceptați fără rezerve ca determinanți
cheie, atunci explicația pentru care cheltuielile sociale au crescut mai repede ca PIB după Primul Război
mondial trebuie căutată mai atent printre factorii politici. Înainte de Primul Război Mondial, programele
sociale ale guvernelor erau relativ mici și centrate pe ajutorarea săracilor (welfare). Odată ce
democrațiile electorale s-au extins, cheltuielile sociale au inclus și alte categorii de cheltuieli sociale și au
fost acordate ca rezultant al concurenței dintre partidele politice. Esențial este, așa cum subliniază
Greenspan (2013), că evoluția lor nu este reglată de forțele pieței și că dimensiunile alocațiilor bugetare
pentru cheltuielile sociale sunt, în final, stabilite de politicieni, proces în care logica electorală joacă un
rol important. Din acest motiv, beneficiile sociale pe de o parte au prețuri mai mici decât costurile și sunt
garantate de stat, iar pe de altă parte nu mai pot fi retrase de politicieni. În viziunea mea, aceste două
caracteristici duc, în final, la creșterea mai rapidă a cheltuielilor sociale decât PIB, chiar dacă alți factori
nu ar acționa în acest sens.

Prețurile mai mici decât costurile se văd în faptul că, în multe țări, inclusiv în România, dată fiind
dimensiunea definită a beneficiilor, contribuțiile angajaților și ale angajatorilor la finanțarea fondurilor
de asigurări sociale și de sănătate sunt insuficiente pentru a asigura solvabilitatea pe termen lung a
acestora.

Subvenția pentru cheltuieli sociale are aceleași efecte secundare ca si garantarea cererii de forță de
muncă prin cheltuieli directe ale guvernului. Oferind această garanție, este implicit că guvernul se
privează de mijlocul de a contracara cererea excesivă pentru locuri de muncă (Kresge și Wegnar, 1994,
p.17). Similar, subvențiile pentru acoperirea cheltuielilor sociale privează guvernul de orice mijloace de a
face sistemul solvabil fie prin aducerea nivelului beneficiilor la nivelul implicat de contribuțiile
individuale, fie invers.

Și „sacralizarea” beneficiilor sociale, cum s-a exprimat Peter Druker, are implicații pentru creșterea mai
rapidă a cheltuielilor sociale comparativ cu cea a PIB. Aceste beneficii cu greu mai pot fi reduse sau
retrase de politicieni, în cazul în care ar apărea această nevoie, în anumite perioade deoarece publicul
larg are cel puțin două motive să se împotrivească unor încetiniri a creșterii lor, ca să nu mai vorbim de
reducerea lor. Pe de o parte, ar pierde subvenția astfel acordată, o pierdere cântărind mai greu în ochii
publicului decât un câștig, cu atât mai mult cu cât câștigul este sub forma ipotetică și nepalpabilă, a
sustenabilității sistemului. Pe de altă parte, publicul nu ar putea să-și învingă înclinația naturală de a
consuma mai mult acum mai degrabă decât mai târziu – un comportament pe care creșterea
cheltuielilor sociale îl amplifică – chiar dacă segmentele mai educate sau mai bogate pot controla
această înclinație.

Incapacitatea colectivă a oamenilor de a amâna consumul în vederea realizării anumitor obiective pe

termen lung a fost dovedită de istorie. De exemplu, atunci când Hayek și Keyens au propus un plan de
finanțare a cheltuielilor de înarmare ale Marii Britanii bazat pe economisiri forțate, care ar fi redus
cererea internă civilă, a fost respins prin vot de către sindicate – care se îndoiau de promisiunea inclusă
în plan că guvernele vor restitui economisirile respective în viitor – și de către Partidul Laburist (Kresge și
Wegnar, 1994, p. 17). Consecința acestui refuz a fost introducerea controalelor guvernamentale asupra
salariilor, prețurilor, capitalurilor, dobânzilor și valutei. În anii 70 multe dintre aceste controale încă erau
prezente (Blundell, 2008).

Cele două condiții menționate – prețul mai mic decât costul asigurărilor sociale și cvasi-imposibilitatea
retragerii cheltuielilor sociale – sunt suficiente pentru a imprima cheltuielilor sociale o tendință de
creștere mai rapidă decât cea a PIB nominal pentru că mențin permanent o cerere crescută pentru
beneficii sociale. Creșterea nominală a PIB depinde de prețurile pieței, dar și de factori reali, cum sunt
productivitatea, forța de muncă și capitalul. Acești factori reali pot fi influențați negativ, așa cum am
subliniat mai sus, dacă cheltuielile sociale cresc excesiv de mult. În schimb, cheltuielile sociale nominale
depind de alocările bugetare decise de politicieni în răspuns la o cerere pentru astfel de cheltuieli
stimulată de prețuri mai mici decât costurile, stabilite tot de politicieni. Aceasta face instrumentele
implicite prin care se administrează cheltuielile sociale (contribuțiile insuficiente în raport cu beneficiile
produse) mai riscante decât instrumentele de pe piețele financiare. Prețurile acestora din urmă reflectă
riscul și sunt ajustate pe piață. În schimb, cheltuielile sociale pot crește foarte mult timp fără ca
potențialul lor de a afecta creșterea economică – pe care îl voi documenta în secțiunea următoare – să
fie evident.

Cele două caracteristici au contribuit la creșterea cheltuielilor sociale ca procent din PIB, indiferent de
modelul de capitalism (anglo-saxon, latin, scandinav, german sau esteuropean). Totuși, acești factori nu
au acționat puternic decât după ce prudența care a caracterizat în general politicile fiscale în țările
occidentale a fost înlocuită de explozia concepțiilor keynesiste referitoare la stabilitatea producției și a
ocupării forței de muncă în anii ‘60.

După criza din 2008 s-a răspândit ideea că utilizarea excesivă a instrumentelor financiare sofisticate
(adică utilizarea lor și de către cei care nu le înțeleg) este o amenințare pentru stabilitatea economiei.
Creșterea prea rapidă pentru prea mult timp a mult mai puțin sofisticatelor cheltuieli sociale în raport cu
PIB este mult mai îngrijorătoare, deoarece, în final, contribuie la reducerea ratelor de creștere
economică, dar acest lucru nu este direct și imediat vizibil. Aceasta este o importantă slăbiciune a
Occidentului.

Greenspan (2013) spune că problema pe care o generează creșterea nesustenabilă a cheltuielilor sociale
trebuie înțeleasă în termenii lipsei resurselor reale de care va fi nevoie pentru satisfacerea nevoilor
promise prin alocările bugetare. Evident, resursele reale vor fi întotdeauna disponibile prin import, cu
condiția ca resursele valutare (adică resursele reale) să fie disponibile. Dar deficitul de cont curent nu
poate fi deteriorat la nesfârșit fără ca, în final, finanțarea lui de către contrapartidele străine să nu fie
întreruptă.

6. Mecanismul prin care cheltuielile sociale erodează competitivitatea

Am menționat deja în secțiunea a patra mecanismul prin care creșterea excesivă a cheltuielilor sociale
duce fie la încetinirea pe termen lung a creșterii economice și a salariilor, fie la creșterea îndatorării
externe a unei țări. La oricare dintre aceste rezultate se ajunge pentru că este logic să se prezume că,
mai devreme sau mai târziu, creșterea cheltuielilor sociale duce mai întâi la reducerea ratei de
economisire internă a societății. Dacă reducerea economisirilor este compensată cu împrumuturi
externe, atunci, pentru o perioadă, investițiile și stocul de capital pot continua să crească, antrenând
chiar creșterea productivității multifactor. Erodarea competitivității apare mult mai devreme dacă apare
o tendință de scădere a economisirilor care se reflectă într-o tendință de scădere a investițiilor.

Având abordarea descrisă mai sus, Greenspan (2013) a arătat, utilizând o regresie cu date trimestriale
pe perioada 1965-2012, că în cazul economiei SUA, rata de economisire depinde negativ de creșterea
cheltuielilor sociale ca procent din PIB și de modificarea procentuală anuală a ponderii trimestriale a
cheltuielilor sociale în PIB. În această secțiune procedăm similar și testăm legătura dintre cheltuielile
sociale și economisiri pentru cele 28 de țări din Uniunea Europeană, mai puțin Malta și Croația, pentru
care datele sunt incomplete,plus Elveția, Islanda, Turcia, Norvegia, SUA și Japonia în perioada 1995-
2017. În acest scop utilizăm atât corelații statistice simple cât și teste statistice sofisticate. În cazul
acestora din urmă, ecuația noastră de regresie se deosebește de cea utilizată de Greenspan (2013) prin
aceea că utilizăm date anuale și că în loc de modificarea procentuală anuală a ponderii trimestriale a
cheltuielilor sociale în PIB, utilizăm modificarea în puncte procentuale de la an la an a cheltuielilor
sociale ca procent din PIB.

Analiza noastră pornește de la studierea corelațiilor dintre cheltuielile sociale exprimate ca procent din
PIB și economisirile interne brute ale sectoarelor economice (firmele, gospodăriile și guvernul). Toate
aceste corelații sunt prezentate grafic în Fig.3-Fig.23, care sunt creația autorului pe baza datelor de la
EUROSTAT și FRED.

În Fig. 3 sunt prezentați coeficienții de corelație dintre cheltuielile sociale exprimate ca procent din PIB și
fiecare dintre ratele de economisire pe sectoare (gospodării, sectorul de afaceri și guvern), rata totală de
economisire și rata de investire pentru 32 de țări pentru care am dispus de date cel puțin parțial pentru
perioada 1995-2017. Pentru Franța, SUA, Finlanda și Japonia, perioadele sunt chiar mai lungi, mergând
în trecut până în anii 70. Se vede că pentru 26 de țări din cele 32 prezentate în Fig. 3 există o puternică
corelație negativă între cheltuielile sociale și economisirile interne ale țărilor: o tendință de creștere a
cheltuielilor sociale ca procent din PIB este asociată cu o tendință de reducere a ratei de economisire
(economisiri interne/PIB), și invers. Acești coeficienți trebuie interpretați cu atenție, deoarece ei arată
corelația care există între două variabile nu direct, ci prin intermediul PIB, care tinde să imprime o
corelație pozitivă între cele două variabile. Astfel, în Fig. 3., coeficienții negativi sunt subestimați,
corelația negativă dintre creșterea cheltuielilor sociale și reducerea economisirilor și a investițiilor fiind
chiar mai puternică decât indică valorile respective. Similar, coeficienții pozitivi sunt supraestimați.

Teoria spune că atunci când rata de economisire scade ca procent din PIB, pe termen lung apare
scăderea ratei de investire. Din Fig. 3 se vede că există o puternică corelație negativă între creșterea
cheltuielilor sociale și scăderea ratei de investire pentru 19 dintre cele 32 de țări prezentate în Fig. 3
(coeficientii de corelație sunt cuprinși între minu 0,3 și minus 0,95, cu o medie de minus 0,69). Aceasta
ar putea înseamnă că țările respective își erodează capacitatea de a investi și de a-și face aparatul
productiv mai puternic.

Deși unele țări par să aibă loc pentru scăderea economisirilor și a investițiilor, cum sunt țări ca
Danemarca și Germania, care au ratele de economisire de 27-28 la sută din PIB, alte țări cum ar fi SUA,
Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Lituania, au rate ale economisirii situate între 10 și 18 la sută din PIB.
În România, rata de economisire s-a situat în medie la 15,6 la sută din PIB în perioada 1995-2008, și a
crescut la o medie de 23,3 la sută din PIB în perioada 2009-2016, în urma crizei.

Mecanismul prin care creșterea cheltuielilor sociale la niveluri nesustenabile slăbește aparatul productiv
al Occidentului începe cu impozitele asupra venitului personal. Ele nu pot crește permanent pentru a
finanța cheltuielile sociale, dar în timp au ajuns la niveluri relativ înalte. Prin impozite, o parte a
economisirilor realizate de grupele de gospodării cu venituri mari sunt mutate spre consum sub forma
cheltuielilor sociale. Acest lucru este posibil deoarece ratele marginale de economisire ale grupelor de
gospodării cu venituri mari sunt mai mari decât ratele marginale ale grupelor cu venituri mici. Rata
marginală de economisire a grupelor cu venituri mari este de aproape 100 la sută. Deoarece grupele cu
venituri mari au venituri ce întrec cu mult consumul, valoarea mare a ratei marginale face ca aproape
orice creștere a impozitelor lor să ducă la scăderea economisirilor pe care acestea le fac. În acest fel, o
parte a economisirilor sunt scoase din circuitul investițional în care l-ar introduce sistemul financiar-
bancar și sunt redistribuite către consum. Partea cu care scade volumul economisirilor depinde de
volumul efectiv extras prin impozitarea suplimentară, ajustat cu diferența dintre ratele marginale de
impozitare ale grupelor cu venituri mari și ratele marginale ale grupelor care primesc beneficiile sociale
(Greenspan, 2013).

Există corelații foarte puternice pozitive între transferurile sociale brute ca procent din PIB și ratele
medii efective de impozitare a muncii (Lindert, 2004). Așa numitele „state ale bunăstării”, care au și
transferuri sociale brute mai mari ca procent din PIB, au ratele efective de impozitare a muncii mai mari.
Invers, statele „pro piață” au transferuri sociale brute relativ mai mici ca procent din PIB și rate efective
de impozitare a muncii mai mici. În general, corelații pozitive puternice există și între transferurile
sociale brute și ratele medii efective ale impozitelor indirecte (pe consum).

Din cele 35 de țări prezentate în Fig. 1 și Fig. 2, 19 au coeficienți de corelație negativi între ponderea
cheltuielilor sociale în PIB și rata de economisire a gospodăriilor. Aceasta sugerează că o creștere a
cheltuielilor sociale ca procent din PIB duce la scăderea ratelor de economisire ale sectorului
gospodăriilor. Dintre cele 19 țări care manifestă această corelație, 12 au coeficienții de corelație cuprinși
între minus 0,37 și minus 0,89 (cu o medie de minus 0,59), indicând o corelație inversă relativ puternică.
Între aceste țări sunt, în ordinea descrescătoare a coeficienților negativi, Slovenia (minus 0,37), Ungaria
(minus 0,38), Franța (minus 0,40), Cipru (minus 0,46), Turcia (minus 0,53), SUA (minus 0,56), Belgia
(minus 0,62), Suedia (minus 0,75), Italia (minus 0,75), Portugalia (minus 0,81), Japonia (0,87) și Grecia
(minus 0,89). Tendințele privind ratele de economisire, investire și cheltuielile sociale pentru unele țări
sunt prezentate grafic în Fig. 4-Fig. 22.

Atunci când cheltuielile sociale cresc fără a fi acoperite cu venituri adiționale din impozite, guvernul
finanțează cheltuielile respective prin reducerea propriilor economisiri. Din Fig. 3 se vede că cele mai
multe țări au o corelație negativă între cheltuielile sociale și economisirile brute ale guvernelor. Din cele
32 de țări prezentate în Fig. 3, 30 au coeficienții de corelație dintre cheltuielile sociale și rata de
economisire a guvernului negativi, cuprinși între 0,31 și 0,96 (cu o medie de 0,68). Cu alte cuvinte,
corelațiile sugerează că în țările respective, sub influența creșterii cheltuielilor sociale, scăderea
raportului dintre economisirile guvernului și PIB ar putea contribuie cel mai mult la declinul raportului
dintre economisirile totale și PIB.

Cu mai puține economisiri interne se pot face mai puține investiții. Din Fig. 3.-Fig. 22 se vede că
tendințele de scădere a ratelor de investire se corelează foarte bine cu tendințele de scădere a ratelor
de economisire. Investițiile nu sunt altceva decât partea care se adaugă stocului de capital, care este
unul dintre factorii importanți ai producției. Cu mai puține investiții scade ritmul de creștere a
productivității și se încetinește creșterea economică. Într-adevăr, începând cu anii 70, ritmurile de
creștere a productivității și a creșterii economice s-au încetinit (vezi de exemplu Croitoru, 2017). Totuși,
pentru a menține nivelul investițiilor de care au nevoie pentru a rămâne competitive, firmele se
împrumută în străinătate, ceea ce face ca datoria externă a multor țări din cele studiate să crească în
timp la niveluri ce în unele cazuri (SUA, Italia, Japonia, Portugalia, Grecia) să depășească semnificativ
nivelul PIB. În acest fel, prețul pe care societatea occidentală îl plătește pentru cheltuielile sociale ia atât
forma reducerii ratelor de investire și a încetinirii creșterii economice, cât și forma acumulării de datorii.

Pornind de la corelațiile de mai sus, care nu implică nicio cauzalitate, am verificat dacă ratele de
economisire internă ale diferitelor sectoare (gospodării, sectorul de afaceri și guvernul general) sau dacă
rata generală de economisire sunt influențate cauzal de cheltuielile sociale. Pentru aceasta am făcut o
analiză cross-secțională de tip pool pentru perioada 1995-2017 pentru aceleași țări pentru care au fost
calculați coeficienții de corelație, în care variabilele independente sunt cheltuielile sociale exprimate ca
procent din PIB și modificarea anuală în puncte procentuale față de anul anterior a cheltuielilor sociale
(ca % din PIB), iar variabila dependentă este fie rata de economisire (generală, a gospodăriilor, a
guvernului și a sectorului de afaceri), fie cheltuielile militare. Am verificat și dacă rata generală de
investire depinde de cheltuielile sociale ca procent din PIB și de rata generală de economisire. În Tabelul
2 sunt prezentate rezultatele estimării legăturii dintre ratele de economisire ale diverselor sectoare, ca
variabile dependente, și cheltuielile sociale ca nivel din PIB și schimbarea anuală în puncte procentuale a
cheltuielilor sociale ca procent din PIB, ca variabile independente.
Tabelul 2: Legătura dintre ratele de economisire ale sectoarelor public și privat și creșterea cheltuielilor
sociale într-un model pool

Variabila dependentă: una dintre următoarele, orizontal

Economisir Economisiri Economisiri Economisiri Cheltuieli Investiții
i totale (ca gospodării guvern sector de militare (ca (ca % din
% din PIB) (ca % din general (ca afaceri (ca % din PIB) PIB)
PIB) % din PIB) % din PIB)
Variabile
independente
Cheltuieli sociale -0,860*** -0,266*** -0,835*** 0,246*** -0,047*** -0,452***
(ca % din PIB) (-11,183) (-4,388) (-16,306) (2,863) (-5,298) (-10,047)
Modificarea -0,460*** 0,678*** -0,639*** -0,525*** -4.64E-05 -
anuală în puncte (-2,885) (5,376) (-6,027) (-2,946) (-0,008)
procentuale față
de anul anterior a
cheltuielilor
sociale (ca % din
PIB)
Economisiri totale - - - 0,236***
(ca % din PIB) (9,820)
C 33,700*** 9,321*** 13,092*** 11,124*** 2,188*** 23,448***
(32,167) (11,266) (18,834 (9,509) (18,190) (29, 586)
R-pătrat ajustat 0,783 0,707 0,686 0,488 0,803 0,222
DW 0,718 0,557 0,584 0,647 0,27 0,247
Eroarea standard 2,890 2,282 1,927 3,227 0,339 3,652
a regresiei
Notă: *** Semnificativ la nivelul de 1 la sută. Specificația pentru regresia în care rata de economisire
depinde de cheltuielile sociale (ca % din PIB) și de modificarea anuală în puncte procentuale față de anul
anterior a cheltuielilor sociale (ca % din PIB) este similară cu cea prezentată de Greenspan (2003, p.
337), cu deosebirea că Greenspan, în loc de modificarea anuală în puncte procentuale față de anul
anterior a cheltuielilor sociale (ca % din PIB) folosește schimbarea procentuală anuală a ponderii
trimestriale a cheltuielilor sociale în PIB.

Datele din Tabelul 2 arată că sporirea cheltuielilor sociale ca procent din PIB duce la scăderea ratei
generale de economisire (economisirile totale), a ratei de economisire a gospodăriilor și a ratei de
economisire a guvernului general și, așa cum este de așteptat, este pozitiv corelată cu creșterea ratei de
economisire a sectorului de afaceri. Modificarea anuală în puncte procentuale a cheltuielilor sociale ca
procent din PIB duce la scăderea ratei totale de economisire, a ratei de economisire a guvernului și a
ratei de economisire a sectorului de afaceri, dar contribuie la creșterea ratei de economisire a
gospodăriilor. În fine, se vede că rata de investire crește când rata de economisire crește, dar scade când
crește ponderea cheltuielilor sociale în PIB. Toate efectele descrise mai sus sunt puternic semnificative
din punct de vedere statistic.
Tabelul 3: Legătura dintre ratele de economisire ale sectoarelor public și privat și creșterea cheltuielilor
sociale într-un model panel fără efecte de timp cu erori corectate pentru autocorelație (fără efecte fixe
de timp)

Variabila dependentă: una dintre următoarele, orizontal

Economisiri Economisiri Economisiri Economisiri Cheltuieli Investiții
totale (ca gospodării guvern sector de militare (ca (ca % din
% din PIB) (ca % din general (ca afaceri (ca % din PIB) PIB)
PIB) % din PIB) % din PIB)
Variabile
independente
Cheltuieli sociale -0,627*** -0,354* -0,583*** 0,323*** -0,057** -0.794***
(ca % din PIB) (-4,255) (-2,037) (-3,848) (2,168) (-2,249) (-3.691)
Modificarea -0.806*** 0.634*** -1.150*** -0.312 0.048**
anuală în puncte (-2.943) (5.916) (-6.215) (-1.119) (2.704)
procentuale față
de anul anterior
a cheltuielilor
sociale (ca % din
PIB)
Economisiri - - - -0.179**
totale (ca % din (-2.649)
PIB)
Număr de 628 628 629 628 643 661
observații
R-pătrat intra- 0.158 0.0832 0.311 0.0254 0.0701 0.105
grup 1) (0.802) (0.758) (0.750) (0.554) (0.811) (0.461)

Număr de 32 32 32 32 31 32
grupuri
Efecte fixe Yes Yes Yes Yes Yes Yes
Efecte de timp No No No No No No
Erori ajustate pt Yes Yes Yes Yes Yes Yes
autocorelare
Im-Pesaran-Shin Passed Passed Passed Passed Passed Failed
unit-root test for
errors
Notă: *** Semnificativ la nivelul de 1 la sută; ** Semnificativ la nivelul de 5 la sută; * Semnificativ la
nivelul de 10 la sută; 1) În paranteză este R-pătrat ajustat pentru o estimare pool. Vezi și nota de la
Tabelul 2.

Se poate vedea că în estimările prezentate în Tabelul 2 nu s-a eliminat autocorelația erorilor. În acest
model, eliminarea autocorelației erorilor prin staționarizarea seriei de cheltuieli sociale ca procent din
PIB duce la alterarea legăturilor dintre cheltuielile sociale și ratele de economisire.

În Tabelul 3 sunt prezentați coeficienții pentru aceeași specificație a ecuației de regresie ca cea
prezentată în Tabelul 2, dar rezultați dintr-o estimare panel cu efecte fixe inter-țări, dar fără efecte de
timp. În această estimare, creșterea cheltuielilor sociale exprimate ca procent din PIB duce la scăderea
economisirilor totale, a economisirilor gospodăriilor, a economisirilor guvernului. De asemenea,
modificarea anuală a cheltuielilor sociale exprimate ca procent din PIB duce la scăderea economisirilor
totale și a economisirilor guvernului general, dar și la creșterea economisirilor gospodăriilor. Creșterea
cheltuielilor sociale duce la scăderea investițiilor, așa cum este de așteptat, dar creșterea economisirilor
totale duce la scăderea investițiilor, ceea ce este surprinzător. Acest din urmă rezultat nu poate fi însă
luat în considerare deoarece în acest caz autocorelația erorilor se menține.

Dacă adăugăm și efectele fixe de timp, se obțin rezultatele din Tabelul 4. Datele arată în continuare că o
creștere a cheltuielilor sociale exprimate ca procent din PIB sau o modificare anuală pozitivă în puncte
procentuale a acestora duce, fiecare, la scăderea ratei de economisire la nivelul economiei și la scăderea
ratei de economisire a guvernului general.

Tabelul 4: Legătura dintre ratele de economisire ale sectoarelor public și privat și creșterea cheltuielilor
sociale într-un model panel cu efecte de timp și erori corectate pentru autocorelație (cu efecte fixe de
timp)

Variabila dependentă: una dintre următoarele, orizontal

Economisiri Economisiri Economisiri Economisiri Cheltuieli Investiții
totale (ca gospodării guvern sector de militare (ca (ca % din
% din PIB) (ca % din general (ca afaceri (ca % din PIB) PIB)
PIB) % din PIB) % din PIB)
Variabile
independente
Cheltuieli sociale -0.906*** -0.378 -0.478*** -0.036 -0.019 -0.228
(ca % din PIB) (-6.067) (-1.682) (-3.071) (-0.180) (-0.632) (-1.279)
Modificarea -0.861** 0.598*** -0.806*** -0.684* 0.054*
anuală în puncte (-2.542) (4.808) (-4.160) (-2.027) (2.027)
procentuale față
de anul anterior
a cheltuielilor
sociale (ca % din
PIB)
Economisiri - - - -0.116*
totale (ca % din (-1.882)
PIB)
Număr de 628 628 629 628 643 661
observații
R-pătrat intra- 0.242 0.166 0.523 0.131 0.221 0.283
grup 1) (0.822) (0.780) (0.827) (0.602) (0.841) (0.568)
Număr de 32 32 32 32 31 32
grupuri
Efecte fixe de Yes Yes Yes Yes Yes Yes
țară
Efecte de timp Yes Yes Yes Yes Yes Yes
Erori ajustate pt Yes Yes Yes Yes Yes Yes
autocorelare
 Im-Pesaran-Shin Passed Passed Passed Passed Passed Failed
unit-root test for
errors
Notă: *** Semnificativ la nivelul de 1 la sută; ** Semnificativ la nivelul de 5 la sută; * Semnificativ la
nivelul de 10 la sută; 1) În paranteze este R-pătrat ajustat pentru o estimare pool. Vezi și nota de la
Tabelul 2.

Acum se vede însă că rezultatul obținut anterior, în care creșterea cheltuielilor sociale ducea la scăderea
economisirilor populației reflecta parțial trecerea timpului. Ținând cont de efectele în timp, rezultă că
numai o creștere anuală a ponderii cheltuielilor sociale în puncte procentuale duce la creșterea
economisirii populației. Controlând pentru efectele de timp se vede, de asemenea, că variația anuală în
puncte procentuale a ponderii cheltuielilor sociale în PIB duce la scăderea ratei de economisire a
sectorului de afaceri. Influența cheltuielilor sociale și a economisirilor totale asupra investițiilor rămân în
continuare irelevante, din cauza autocorelației erorilor. Aceasta se explică prin aceea că o țară își poate
menține o rată de investire relativ înaltă prin creșterea datoriilor străine, chiar dacă rata sa de
economisire scade.

Compararea valorilor coeficienților de corelație dintre cheltuielile sociale și cele militare, ambele
exprimate ca procent din PIB (Fig. 23) sugerează o corelație negativă mai puternică între cheltuielile
sociale și cheltuielile militare decât între cheltuielile sociale și economisirile totale (exprimate ca procent
din PIB) în câteva țări: SUA (minus 0,83), Franța (minus 0,77), Letonia (minus 0,7), România (minus 0,50),
Ungaria (minus 0,36). Corelațiile menționate sugerează că reducerea cheltuielilor militare a fost utilizată
intens de guverne pentru a face loc creșterii cheltuielilor sociale, dar mai puțin intens comparativ cu
utilizarea reducerii economisirilor brute ale guvernelor.

Totuși, acești coeficienți de corelație trebuie interpretați cu atenție, deoarece, așa cum se vede în
Tabelul 4, creșterea cheltuielilor sociale nu duce la scăderea cheltuielilor militare atunci când se ține
cont de efectele fixe de timp. Estimările noastre de tip panel care au trecut testul de autocorelație arată
că, dimpotrivă, creșterea anuală cu un punct procentual a ponderii cheltuielilor sociale în PIB duce la o
creștere medie de 0,05 puncte procentuale a cheltuielilor militare ale țărilor incluse în panel.

Rezultatele similare au fost obținute și prin utilizarea unui model panel cu efecte fixe de timp în care
erorile au fost ajustate cu metoda Discroll-Graay (1998).

7. Cheltuielile sociale și economisirea în România

România are, așa cum am amintit la început, una dintre cele mai joase valori medii ale raportului dintre
cheltuielile sociale și PIB (10,1 la sută în perioada 1995-2017). Aceasta nu înseamnă că este mai
prudentă decât țările care au aceste cheltuieli cu mult mai mari. În esență, cheltuielile sociale mai mici
ca procent din PIB reflectă economisirile reduse ale sectorului gospodăriilor și ale guvernului, care nu au
fost disponibile pentru a finanța cheltuieli sociale crescute. De exemplu, ponderea economisirilor în PIB
a fost în medie în perioada 1995-2016 de minus 0,7 la sută pentru gospodării, de 1,4 la sută, pentru
guvernul general, de 1,5 la sută pentru corporațiile financiare și de 16,3 la sută pentru corporațiile
nefinanciare

Sectorul afacerilor (corporații nefinanciare și financiare) nu a avut niciodată în intervalul 1995-2016

dezeconomisiri. Doar sectorul corporațiilor financiare a înregistrat un excedent mediu brut de
exploatare de minus 0,5 la sută din PIB în perioada 2000-2002. Sectorul afacerilor și-a sporit de la
perioadă la perioadă rata medie brută a economisirii ca procent din PIB: 7,6 la sută în perioada 1995-
1997; 15,9 la sută în perioada 1998-2001; 19,2 la sută în perioada 2002-2008 și, în fine, 21,8 la sută în
perioada 2009-2017. Totuși, în general, țările nu folosesc impozite mărite asupra sectorului de afaceri
pentru a crește beneficiile sociale. Așa cum am arătat în secțiunea precedentă, creșterea cheltuielilor
sociale duce pe termen lung la reducerea economisirilor guvernului general, ceea ce ar putea sugera că
guvernele preferă să nu utilizeze creșterea impozitelor asupra muncii, care sunt în general mari, pentru
a finanța creșterea beneficiilor sociale.

În România, în sectorul gospodăriilor, perioadele de dezeconomisire și economisire au alternat. Ca

procent din PIB, ratele brute de economisire au fost de 7,6 la sută în perioada 1995-1997; minus 4,6 la
sută în perioada 1998-1999, 0,7 la sută în perioada 2000-2001; minus 5,9 la sută în perioada 2002-2007;
2,5 la sută în perioada 2008-2011 și, în fine, minus 1,1 la sută în perioada 2012-2016.

Și guvernul general a alternat perioade de economisire cu unele de dezeconomisire. Ratele medii brute
ale economisirii ca procent din PIB au fost de 1,7 în perioada 1995-1996; minus 0,8 la sută în perioada
1997-2000; 2,9 la sută în perioada 2001-2008; minus 1,8 la sută în perioada 2009-2010 și, în fine, 1,9 la
sută în perioada 2011-2016.

Tabelul 5: Structura economisirilor ca procent din total economisiri în perioada 1995-2017

Țara Sectorul Sectorul Guvernul Rata medie a Cheltuielile

afacerilor gospodăriilor general economisirii sociale
în sectorul (% din PIB)
gospodăriilor
(% PIB)
România a) 98,1 -5,5 7,4 -0,7 10,1
Suedia* 61,4 22,3 15,0 6,5 14,6
(59,7) (21,5) (5,8)
SUA** a) 64,0 44,3 -8,4 8,0 12,6
(56,1) (49,0) (-5,1) (9,6) (10,4)
Ungaria b) 68,9 32,6 -1,5 6,6 13,9
Italia 49,5 48,2 1,8 9,6 17,4
Cehia 62,3 24,8 13,0 6,4 12,2
Grecia*** a) 112,6 22,7 -35,2 3,5 (-2,7 în 15,2 (19,7 în
perioada perioada
2012-2016) 2012-2017)
Spania c) 67,8 28,9 3,3 6,2 13,4
Portugalia 69,3 42,0 -10,4 6,4 14,2
Danemarca 72,7 13,5 13,8 3,4 16,9
Franța **** 50,8 44,6 4,6 9,6 18,2
(39,6) (47,1) (13,2) (11,1) (17,5) d)
Olanda 67,0 25,3 7,7 7,1 11,2
Polonia a) 72,1 29,7 -1,8 5,6 15,5
Germania a) 49,7 45,3 5,0 11,0 16,85
Notă: a) Perioada 1995-2016; b) Perioada 1995-2015; c) Perioada 1999-2016; d) Pentru perioada 1978-
2017; * În paranteză sunt datele pentru perioada 1950-2017; ** În paranteză sunt datele pentru
perioada 1970-2016; *** Pentru sectorul gospodăriilor, rata economisirii a atins minus 28 la sută din PIB
în medie pentru perioada 2012-2016; **** Perioada 1947-2016;

Sursa: Calcule ale autorului pe baza datelor de la EUROSTAT

Dezeconomisirea din anumite perioade din sectoarele gospodăriilor și guvernului general sugerează că
România nu are resurse să crească cheltuielile sociale. Această afirmație devine și mai clară prin
compararea structurii economisirilor totale pe sectoare cu cele din alte economii pentru perioada 1995-
2017.

Se vede din Tabelul 5 că țările care au crescut cheltuielile sociale la 13-18 la sută din PIB în medie în
perioada 1995-2017 au avut ponderi ale economisirilor gospodăriilor în PIB relativ mari. Între țările
dezvoltate, Olanda a preferat să aibă o politică socială relativ prudenă, deși atât sectorul gospodăriilor
cât și guvernul general au rate de economisire relativ mari.

În România, se vehiculează de câțiva ani ideea introducerii impozitelor progresive pe venitul personal cu
scopul de a crește cheltuielile sociale. Datele din Tabelul 5 arată că România nu ar putea face acest lucru
fără a accentua dezeconomisirea în sectorul gospodăriilor și fără a reduce economisirile guvernului și, pe
aceste rute, economisirile totale. Pentru perioada 1995-2017, dintre țările studiate (care au cuprins
toate țările din actuala definiție a Uniunii Europene, mai puțin Malta, plus Norvegia, Elveția, Turcia,
Rusia, Africa de Sud, SUA, Costa Rica, Mexic, Brazilia, Chile, Columbia, Peru, Japonia, Coreea de Sud,
Israel, și Noua Zeelendă) pentru care am avut date, în medie numai în România, Bulgaria și Islanda
economisirile populației au contribuit negativ, la formarea economisirilor interne.

Impozitul progresiv ar reduce economisirile grupelor cu venituri mari, accentuând distorsiunea existentă
în structura economisirii în România. În consecință, creșterea cheltuielilor sociale ar trebui finanțate prin
reducerea economisirilor guvernului. Menținerea cheltuielilor sociale la o medie de 10,1 la sută din PIB
în perioada 1995-2016 a ajutat la limitarea datoriei publice a României.

8. Concluzii

În acest studiu am arătat că în perioada 1990-2017, cheltuielile sociale exprimate ca procent din PIB au
continuat să crească, în unele țări occidentale ajungând până la aproape 20 la sută. Pe termen lung,
creșterea cheltuielilor sociale duce la erodarea economisirilor totale cu un raport de aproape 1 la 1.
Erodarea are loc în special prin intermediul erodării economisirii guvernelor generale. Nu am găsit o
influență semnificativă (coeficientul de corelație este nesemnificativ) pe termen lung a creșterii
cheltuielilor sociale ca procent din PIB asupra ratei de economisire a gospodăriilor sau a ratei de
economisire a firmelor.

Legătura pe termen lung puternic negativă dintre creșterea cheltuielilor sociale ca procent din PIB și rata
de economisire a guvernelor, pe de o parte, și legătura nesemnificativă pe termen lung dintre
cheltuielile sociale ca procent din PIB și rata de economisire a gospodăriilor, pe de altă parte, poate
arăta că finanțarea creșterii cheltuielilor sociale se realizează în special prin creșterea cheltuielilor
guvernamentale și nu prin creșterea impozitelor directe asupra veniturilor gospodăriilor.

Nu am găsit o influență semnificativă pe termen lung a cheltuielilor sociale sau a economisirilor asupra
ratei de investire. Aceasta se poate explica prin faptul că deși, în general, cheltuielile sociale erodează
rata de economisire a țărilor, acestea își pot menține prin îndatorare rate înalte de investire, cel puțin
pentru o perioadă.

Pe termen scurt, creșterea anuală cu un punct procentual a cheltuielilor sociale duce la scăderea pe
termen scurt a ratei totale de economisire, a ratei de economisire a guvernelor și a ratei de economisire
a firmelor și la creșterea ratei de economisire a gospodăriilor.

România are particularitatea că este singura țară dintre cele studiate (28 de țări din Uniunea Europeană,
mai puțin malta și Croația, pentru care nu am dispus de date, plus Elveția, Islanda, Turcia, Norvegia, SUA
și Japonia) care are o medie a economisirilor gospodăriilor de minus 5,5 la sută din total economisiri în
perioada 1995-2017. Medii negative, dar mult mai mici mai au înregistrat Bulgaria (minus unu la sută din
PIB) și Islanda (minus unu la sută din PIB). Această caracteristică a României arată că o creștere a
impozitelor pe venitul personal al grupelor cu câștiguri relativ mari ar reduce și mai mult economisirile
sectorului. În aceste condiții, creșterea ponderii cheltuielilor sociale în PIB, care în 2017 era de 10,82 la
sută, nu s-ar putea face decât prin deteriorarea deficitului bugetar, care în prezent este la limita admisă
de Comisia Europeană (3 la sută din PIB). Efectul imediat al unei astfel de creșteri a cheltuielilor sociale
ar fi creșterea economisirilor populației, dar pe termen lung efectul ar fi incert.

Mecanismul de erodare a economisirii pe care l-am documentat face ca societatea occidentală să fie
exact în situația inversă comparativ cu lumea occidentală de până la Primul Război Mondial, când, până
la transpunerea în practică a unor idei ale noului liberalism, Occidentul alesese să protejeze aparatul
productiv de influența politicului. După Marea Depresiune economică, reformele politice prin care s-a
dat spațiu intervenției statului în economie au fost ușor de adoptat. Ele au avut sprijinul sindicatelor și al
partidelor socialiste și social democrate. Totuși, ponderea cheltuielilor sociale în PIB nu a devenit o
problemă până când ideile economiștilor keynesiști nu au invadat administrațiile țărilor occidentale,
începând cu anii ’60.

În contrast, oprirea mecanismului prin care, în prezent, expansiunea cheltuielilor sociale erodează pe
termen lung rata de economisire a țărilor occidentale este virtual imposibilă. Pentru stoparea acestui
mecanism ar trebui să apară forțe sociale și politice care să dea sprijin măsurilor ce ar viza reducerea
intervenției statului în economie. Deocamdată, acele forțe sunt extrem de slabe comparativ cu forța pe
care o au cei ce susțin creșterea cheltuielilor sociale. Totuși, o speranță exiată: așa cum concurența a dat
naștere forțelor care au dus la creșterea intervenției statului în economie, tot așa, erodarea
economisirilor pe care o produce dimensiunea excesivă a cheltuielilor socialear putea crește forțele care
să reimpună limite prezenței statului în economie.

În prezent, există percepția că intervenția statului în economiile occidentale este relativ redusă și că s-a
recuperat ceva din libertatea pierdută față de intervenția statului în economie. Această percepție este
formată pe baza reformelor ce au apărut în anii ’80 în perioada Reagan-Thatcher. Cu toate acestea,
reformele de atunci nu au vizat direct reformarea cheltuielilor sociale ale guvernelor. Practic, cheltuielile
sociale sunt ca o întreprindere de stat uriașă care funcționează pe principii necomerciale: asigurările
publice sociale și de sănătate sunt vândute la prețuri (contribuțiile percepute de la beneficiari) mai mici
decât costurile de producție (beneficiile plătite). Niciun partid politic nu ar putea reforma cheltuielile
sociale fără a pierde alegerile. Deși reformele economice neo-liberale au țintit să protejeze aparatul
productiv al Occidentului față de intervențiile excesive ale statului în economie, reproducând într-o
anumită măsură condițiile pro-competitivitate din timpul standardului aur de până la Primul Război
Mondial, ele au eșuat în această privință mai ales pentru că s-au bazat pe concepția că reformele din
alte arii vor duce la reducerea ponderii cheltuielilor sociale în PIB, și nu a adresat direct reforma
cheltuielilor sociale.

Wicksell (1896), un neoclasic în problemele economice și un progresist în problemele politice, se temea

că democrația ar putea să nu progreseze odată ce clasele mai sărace ajung la putere și ar impune tot
grosul impozitelor asupra claselor sărace și ar aproba cheltuieli extravagante, risipind economisirile
interne fără folos. Societatea modernă s-a dovedit mai rafinată de atât. Ea mai întâi a sanctificat ideea
de beneficii sociale, ale căror limite raționale sunt greu de înțeles de către cei pentru care au devenit
sacre. Apoi, a creat mecanisme de creștere a acestor beneficii, pe care nu le mai poate controla. A
finanțat beneficiile sociale atât prin impunerea de rate excesive de impozitare a veniturilor relativ mari
(în unele cazuri peste 50 la sută), cât și prin creșterea cheltuielilor sociale fără acoperire în impozite. În
acest fel s-au redus atât economisirile gospodăriilor, cât și cele ale guvernelor.

Greenspan (2013) sugerează că, probabil, în viitor, atât cheltuielile militare, cât și alte cheltuieli
discreționare vor fi reduse pentru a face loc creșterii cheltuielilor sociale. Dar spațiul de manevră oferit
de cheltuielile discreționare este limitat, dată fiind prudența care ar trebui exersată în legătură cu
posibile conflicte militare, dezastre naturale și alte șocuri. Când acest spațiu de manevră se va reduce, o
restructurare va fi necesară. Dacă politicienii vor întârzia să o realizeze, inflația va interveni pentru a
umple discrepanța care va apărea între finanțările bugetare și resursele reale disponibile pentru
operarea programelor sociale.
Bibliografie

Blundell, John (2008), ‘Margaret Thatcher: A Portrait of the Iron Lady’, Algora Pub.

Croitoru, Lucian (2018), ‘Cum pot atitudinile diferite față de inflație să zădărnicească visul european’,
http://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/284-cum-pot-atitudinile-diferite-fata-de-inflatie-
sa-zadarniceasca-visul-european

Davidson, Paul (2009), ‘John Maynard Keynes’, Palgrave Macmillan (Great Thinkers in Economics Series).

Driscoll, John C., & Kraay, Aart. C. (1998), ‘Consistent covariance matrix estimation with spatially
dependent panel data’, Review of economics and statistics, 80(4), 549-560.

Espuelas, Sergio. (2012), ’Are dictatorships less redistributive? A comparative analysis of social spending
in Europe, 1950-1980’, European Review of Economic History, 16(2), pp. 211-232. Retrieved from
http://www.jstor.org/stable/41708657.

Espuelas, Sergio (2016), ‘Political Regime and Social Spending in Spain: A Time Series Analysis (1850-
2000)’, UB Economics Working Papers 2016/355

Friedman, Milton (1953), ‘The Case for Flexible Exchange Rates’, in M. Friedman (eds.), Essays in Positive
Economics, 157-203. Chicago: University of Chicago Press.

Greenspan, Alan (2007), ‘The Age of Turbulence: Adventures in a New World’, The Penguin Press, New
York.

Greenspan, Alan (2013), ‘’ The Map and the Territory: Risk, human Nature and the Future of Forecasting,
The Penguin Press.

Greider, William (1989), ‘Secrets of the Temple: How the Federal Reserve Runs the Country’, Simon &
Schuster.

Hutchinson, Terence W. (1977), ‘Keynes versus the „Keynesians”...?’, Hobart Paperback N0. 11, Institute
of Economic Affairs.

Im, Kyung S.; Pesaran Hashem M.; Shin, Yongcheol (2003), ‘Testing for unit roots in heterogeneous
panels’, Journal of Econometrics 115: 53-74.

Kresge, Stephen; Wenar, Leif (Edited by) (1994), ‘Hayek on Hayek: An autobiographical dialogue’,
Routlege, London.

Keynes M. John (1936), The General Theory of Employment, Interest and Money, Palgrave Macmillan,
2007 Edition.

Kirk, Russell (1993), ‘The Conservative Principles’, https://kirkcenter.org/conservatism/ten-conservative-

principles/.
Lindert, H. Peter (1994), ‘The Rise of Social Spending, 1880-1930’, Explorations in Economic History, vol.
31, issue 1, pp. 1-37,

Lindert, H. Peter (1996). ), ‘What limits social spending’, Explorations in Economic History 33, pp. 1–34.

Lindert, H.Peter (2004), Growing Public-Social Spending and Economic Growth Since the Eightenn
Century, Cambridge University Press, Volume I.

Marcuzzo, Cristina M. (2006), ‘Keynes and the Welfare State’,

http://www.ie.ufrj.br/datacenterie/pdfs/seminarios/pesquisa/texto_02_12.pdf.

Mulligan, Casey.B.; Gil, Richard (2002), ‘Social Spending and Democracy: Some Evidence
From South America’, Estudios de Economía, Vol. 29, No. 1, pp. 5-33, Junio.

Mulligan, Casey.B.; Gil, Richard; Sala-i-Martin, X. (2004), ‘Do Democracies Have Different Public
Policies than Nondemocracies?’, Journal of Economic Perspective, Vol. 18, No. 1, pp. 51-74, Winter.

Mulligan, Casey.B.; Gil, Richard; Sala-i-Martin, X. (2010), ‘Social Security and Democracy’ The B.E.
Journal of Economic Analysis & Policy 10(1), pp. 1–44.

Rodrik, Dani (1997), ‘Has Globalization Gone Too Far?’, Institute for International Economics.

Röpke, Wilhelm (1959), ‘International Order and Economic Integration’, D. Reidel Publishing Company,
Dordrecht-Holland.

Skidelsky, Robert. (2000), ‘John Maynard Keynes: Fighting for Britain 1937–1946’ (vol. 3), Macmillan,
London.

Skidelsky, Robert. (2003), ‘John Maynard Keynes, 1883-1946: Economist, Philosopher, Statesman’,
Penguin Books .London.

Skidelsky, Robert. (2010), ‘Keynes: The Return of the Master’, Public Affair (First Edition).

Skidelsky, Robert (2011), ‘The relevance of Keynes’, Cambridge Journal of Economics, Vol. 35, issue 1,
pp. 1-13, January 17, 2011.

Smith, William (2018), ‘Welcome to the Welfare-Warfare State’, www.theamericanconservative.com

(accessed April 14).

Stephan, Paul, B. (1997), Book Review: Has Globalization Gone Too Far? By Dani Rodrik, Washington,
D.C, 18 Nortwest Journal of International Law & Business, Vol. 18, Issue 1, Fall, 1997.

Wicksell, Knut (1896), „A New Principle of Just Taxation“, publicat în Classics in the Theory of
Public Finance, Richard A. Musgrave şi Alan T. Peacock (ed.), Palgrave Macmillan, 1994, p. 95.
 Fig.1: Ponderea cheltuielilor sociale în PIB (%)
25

20

15

10

Sursa: calcule ale autorului pe baza datelor din AMECO

0
1960
1961
1962
1963
1964
1965
1966
1967
1968
1969
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017
European Union European Union excluding UK European Union (15 countries) Euro area
Euro area (12 countries) Belgium Bulgaria Czech Republic
Denmark Germany Estonia Ireland
Greece Spain France Croatia
Italy Cyprus Latvia Lithuania
Luxembourg Hungary Malta Netherlands
Austria Poland Portugal Romania
Slovenia Slovakia Finland Sweden
United Kingdom Macedonia FYR Iceland Turkey
Norway Switzerland United States Japan

Fig. 2: Ponderea cheltuielilor sociale în total cheltuieli

guvernamentale (%)
55

50

45

40

35

30

25

20

15
Sursa: calcule ale autorului pe baza datelor din AMECO
10
1970
1971
1972
1973
1974
1975
1976
1977
1978
1979
1980
1981
1982
1983
1984
1985
1986
1987
1988
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017

European Union Euro area Belgium Bulgaria Czech Republic Denmark

Germany Estonia Ireland Greece Spain France Croatia
Italy Cyprus Latvia Lithuania Luxembourg Hungary Malta
Netherlands Austria Poland Portugal Romania Slovenia Slovakia
Finland Sweden United Kingdom Macedonia FYR Iceland Turkey Norway
Switzerland United States Japan
 Fig. 3: Coeficienții de corelație dintre ponderea cheltuielilor sociale
în PIB și ratele brute de economisire ale sectoarelor și rata de
investire
1.00
0.50
0.00
-0.50
-1.00
Estonia

Switzerland
Denmark

Finland

Iceland
Lithuania

Austria
Poland
Cyprus
Germany

Ireland

Hungary

Portugal

United Kingdom

Turkey

United States
Spain
Belgium

Netherlands
Czech Republic

Romania
Bulgaria

Italy

Luxembourg

Sweden

Norway
Greece

Slovakia

Japan
Latvia
France

Slovenia
Ec. gospodăriilor Ec. guvernului Rata de investire
Sursa: calcule ale autorului be baza
Ec. totale Ec. sector afaceri datelor de la EUROSTAT

Fig. 4: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în SUA (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
-5
-10
1970
1972
1974
1976
1978
1980
1982
1984
1986
1988
1990
1992
1994
1996
1998
2000
2002
2004
2006
2008
2010
2012
2014
2016

Total economisiri Gospodăriile Guvernul general

Cheltuieli sociale Sectorul de afaceri Rata de investire
 Fig. 5: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata de
investire în Suedia (% din PIB nominal)
35
30
25
20
15
10
5
0
-5
1950
1953
1956
1959
1962
1965
1968
1971
1974
1977
1980
1983
1986
1989
1992
1995
1998
2001
2004
2007
2010
2013
2016
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 6: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata de

investire în Regatul Unit (% din PIB nominal)
25
20
15
10
5
0
-5
-10
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 7: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Franța (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
-5
1949
1952
1955
1958
1961
1964
1967
1970
1973
1976
1979
1982
1985
1988
1991
1994
1997
2000
2003
2006
2009
2012
2015
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 8: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în România (% din PIB nominal)
35
30
25
20
15
10
5
0
-5
-10
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 9: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Polonia (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
-5
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 10: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în Portugalia (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
-5
-10
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 11: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Finlanda (% in PIB nominal)
35
30
25
20
15
10
5
0
1975
1977
1979
1981
1983
1985
1987
1989
1991
1993
1995
1997
1999
2001
2003
2005
2007
2009
2011
2013
2015
2017
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 12: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în Germania (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

2009

2011

2013

2015

2017

-5
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 13: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Grecia (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
-5
-10
-15
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 14: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în Italia (% din PIB nominal)
25
20
15
10
5
0
-5
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 15: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Japonia (% din PIB nominal)
40

30

20

10

-10
1981
1983
1985
1987
1989
1991
1993
1995
1997
1999
2001
2003
2005
2007
2009
2011
2013
2015
2017
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 16: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în Ungaria (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
-5
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 17: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Cipru (% din PIB nominal)
30

20

10

-10

-20
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 18: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe

sectoare și rata de investire în Spania (% din PIB nominal)
35
30
25
20
15
10
5
0
-5
-10
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 19: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Slovenia (% din PIB nominal)
35
30
25
20
15
10
5
0
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017
-5

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 20: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în Belgia (% din PIB nominal)
30
25
20
15
10
5
0
-5
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 21: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata
de investire în Cehia (% din PIB)
40
35
30
25
20
15
10
5
0
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015
2016
2017
Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile
Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire

Fig. 22: Cheltuielile sociale, ratele economisirilor pe sectoare și rata

de investire în Turcia (% din PIB nominal)
35
30
25
20
15
10
5
0
-5
2009

2010

2011

2012

2013

2014

2015

Total economisiri Sectorul de afaceri Gospodăriile

Guvernul general Cheltuieli sociale Rata de investire
 Fig. 23: Coeficienții de corelație între cheltuielile sociale și
cheltuielile militare exprimate ca procente din PIB
1.20 Germania: perioada 1970-2017 Japonia: perioada 1981-2017
1.00
0.80 Finlanda: perioada 1975-2017
0.60
0.40
0.20
0.00
-0.20
-0.40
-0.60 UK: perioada 1960-2017
-0.80 Franța: perioada 1960-2017
SUA: perioada 1960-2017
-1.00

United States
Czech Republic

Germany

Hungary

Austria

Finland
Denmark

Estonia

Malta
Cyprus

Lithuania

Portugal

United Kingdom
Ireland

Spain

Iceland

Turkey
Netherlands

Poland
Belgium

Croatia

Romania

Switzerland
Bulgaria

Italy
Greece

Norway
Slovakia

Sweden

Japan
France

Latvia

Slovenia
Luxembourg

Coeficienți de corelație în perioada 1995-2017 Perioade mai lungi