SENTINELA

Prima dată când veţi vedea Luna plină strălucind în sud, observaţi cu atenţie
marginea ei din dreapta. Acolo unde ar sta scris ora două, dacă satelitul nostru ar fi un
orologiu, veţi remarca un minuscul oval întunecat: oricine are o vedere normală îl poate
descoperi cu uşurinţă. E un mare podiş, prins între pereţi abrupţi, unul dintre cele mai
frumoase de pe Lună ― Mare Crisium, Marea Crizelor. Cu un diametru de cinci sute de
kilometri şi aproape în întregime înconjurat de inelul unor munţi magnifici, acest podiş nu
fusese niciodată explorat înainte ca noi să fi pătruns acolo, la sfârşitul verii lui 1997.
Expediţia noastră era foarte bine echipată. De-a lungul a opt sute de kilometri, două
mari cargouri ne transportaseră proviziile şi echipamentul de la centrala situată în
Serenitatis. Aveam, de asemenea, mici rachete destinate transportului pe distanţe mici,
deasupra regiunilor pe care vehiculele noastre nu le puteau străbate. Din fericire, cea mai
mare parte a Mării Crizelor este netedă; nu întâlneşti acolo acele uriaşe crevase, atât de
primejdioase, şi nici prea mulţi munţi şi cratere. După toate aparenţele, puternicele
noastre tractoare trebuiau să ne ducă fără nici o dificultate oriunde voiam.
Eram geolog (sau selenolog, dacă ţineţi neapărat la exactitate), şeful grupului care
explora zona sudică a podişului. În acea săptămână, cercetasem cam o sută cincizeci de
kilometri de teren, ocolind contraforturile muntoase ce mărgineau albia a ceea ce fusese o
străveche mare, cu o mie de milioane de ani în urmă. Atunci când viaţa începea pe
Pământ, aici ea deja se stingea. Apele se retrăgeau de pe flancurile acestor prodigioase
faleze, în inima larg deschisă a Lunii. Deasupra solului pe care-l traversam, oceanul fără
maree atinsese odinioară o adâncime de opt sute de metri, dar singura urmă de umezeală
era reprezentată de chiciura pe care o observam uneori în hrubele neajunse de soare.
Întreprinseserăm călătoria noastră la revărsatul zorilor lunari şi ne mai rămânea
aproape o săptămână (socotită în timp terestru) până la venirea nopţii. De şase ori pe zi,
ne părăseam vehiculul: îmbrăcaţi în combinezoane spaţiale, ieşeam în căutarea unor
minerale interesante sau fixam repere pentru ghidarea viitorilor călători. Era o muncă
monotonă, de rutină. Explorarea selenară nu prezintă nimic aventuros, nimic deosebit de
palpitant. Puteam să trăim confortabil timp de o lună în tractoarele noastre presurizate;
iar dacă survenea vreo încurcătură, puteam oricând, prin radio, să chemăm baza ― după
aceea, nu ne rămânea decât să aşteptăm nava care trebuia să ne vină în ajutor.
Spuneam că explorarea selenară nu comporta nimic palpitant. Desigur, aceasta nu
este întru totul adevărat. E cu neputinţă să te plictiseşti de aceşti uluitori munţi, atât de
teribili în comparaţie cu dulcile coline ale Pământului. Înconjurând promontoriile mării
dispărute, nu ştiam niciodată ce noi splendori ne vor fi dezvăluite. Toată curba sudică a
Mării Crizelor fusese o vastă deltă, unde zeci de râuri îşi croiau, odinioară, drumul până la
ocean, alimentate poate de ploile torenţiale ce erodaseră munţii în timpul scurtei perioade
vulcanice, când Luna era tânără. Fiecare dintre aceste văi străvechi ne ispitea, ne provoca
să ne căţărăm până la platourile necunoscute ce se găseau dincolo. Dar mai aveam de
străbătut vreo sută cincizeci de kilometri, şi nu puteam decât să privim cu invidie
înălţimile pe care alţii aveau să le escaladeze.
La bord, noi trăiam după timpul terestru; la ora douăzeci şi două precis, trimiteam
bazei ultimul mesaj radio şi ne întrerupeam activitatea. Afară, rocile mai scânteiau sub
soarele aproape vertical; pentru noi, însă, era noapte, până când se dădea deşteptarea, opt
ore mai târziu. Apoi, în vreme ce unul dintre noi pregătea micul dejun, se stârnea un
intens bâzâit de aparate de ras electrice şi se deschidea radioul care ne lega din nou de
Pământ. Iar când mirosul cârnaţilor prindea să umple cabina, era dificil să crezi că nu
reveniserăm pe planeta noastră: totul era atât de familiar, cu excepţia impresiei că te
simţeai mai puţin greu şi a neobişnuitei încetineli cu care cădeau obiectele.
Era rândul meu să prepar dejunul într-un colţ al cabinei principale care ne servea
de bucătărie. Au trecut ani buni, dar tot îmi amintesc cu emoţie de acea clipă. Tocmai se
auzea una dintre melodiile preferate, vechiul cântec galez "David of the White Rock".
Pilotul nostru, în costumul său spaţial, se şi afla afară, unde inspecta şenilele. Asistentul
meu, Louis Garnett, stătea la postul de control şi adăuga în grabă câteva informaţii în
jurnalul de bord.
Ca toate gospodinele Pământului, tot aşteptând în picioare, lângă tigaie, rumenirea
cârnaţilor, îmi lăsam privirile să rătăcească pe meterezele munţilor care schiţau conturul
orizontului sudic, pierzându-se către infinit, spre est şi spre vest. Păreau doar la doi-trei
kilometri de noi, dar eu ştiam că cel mai apropiat se afla la treizeci de kilometri. Pe Lună,
fireşte, distanţa nu estompează detaliile: nici o ceaţă, oricât de imperceptibilă, nu
îndulceşte şi nu transfigurează lucrurile care, pe Pământ, se topesc în depărtare. Aceşti
munţi înalţi de trei mii de metri se ridicau atât de abrupt de parcă, odinioară, vreo erupţie
subterană îi făcuse să ţâşnească din scoarţa în fuziune. Nici nu puteai să vezi poalele celui
mai apropiat, din cauza puternicei curburi a suprafeţei, căci Luna este un astru mic,
foarte mic, şi din locul unde mă aflam, nu mă despărţeau de orizont mai mult de trei
kilometri.
 iar orgoliul îmi interzicea să fac umilitorul salt final.
Pe urmă, am remarcat ceva care mi-a ridicat părul măciucă, ceva atât de banal şi
atât de nevinovat încât cei mai mulţi nici n-ar fi observat. Am spus că platoul purta
cicatricile schijelor meteoritice; în acelaşi timp, el era acoperit şi de câţiva centimetri de
praf cosmic, aşternut întotdeauna pe suprafaţa lumilor unde nu suflă nici un vânt care
să-l risipească. Cu toate acestea, praful şi scrijeliturile meteoriţilor se întrerupeau foarte
brusc, trasând un cerc larg în jurul micii piramide, ca şi cum un zid invizibil ar fi protejat-
o împotriva timpului şi spaţiului.
Glasul cuiva se auzea în receptor şi mi-am dat seama că Garnett mă chema de câtva
timp. M-am împleticit până la marginea falezei şi i-am făcut semn să vină şi el,
neîndrăznind să vorbesc. Apoi m-am întors până la acel cerc desenat în pulbere. Am cules
un fragment de rocă spartă şi l-am aruncat încetişor spre scăpărătoarea enigmă. N-aş fi
fost surprins dacă piatra ar fi dispărut în acest nevăzut obstacol, dar ea a părut să
lovească suprafaţa netedă a unei emisfere şi a căzut lent pe sol.
Înţelegeam că priveam ceva ce n-avea încă un echivalent în antichitatea speciei mele.
Nu era un monument, ci o maşină care se apăra cu ajutorul unor forţe ce sfidaseră
Eternitatea. Aceste forţe, oricare ar fi fost ele, operau încă, şi poate că deja mă apropiasem
prea mult. M-am gândit la toate radiaţiile pe care omul le captase şi le domesticise de-a
lungul secolelor. Ţinând cont de toate cunoştinţele mele, era posibil să fiu tot atât de
irevocabil condamnat ca şi când aş fi pătruns în spaţiul tăcut şi ucigător al unei pile
atomice neizolate.
Îmi amintesc că m-am întors spre Garnett, care mi se alăturase, iar acum stătea
nemişcat. Părea să fi uitat cu totul de mine; de aceea, fără să-l stânjenesc, m-am dus
până la marginea falezei, silindu-mă să-mi adun gândurile. Acolo, sub mine, se întindea
Mare Crisium ― într-adevăr, Marea Crizelor ― stranie şi neliniştitoare pentru cei mai mulţi
oameni, dar de o calmantă familiaritate pentru mine. Mi-am înălţat ochii spre secera
Pământului, culcat în leagănu-i de stele, şi m-am întrebat ce se adăpostea sub norii lui,
atunci când necunoscuţii constructori săvârşiseră aici opera lor. Să fi fost jungla
înăbuşitoare din vremea Carboniferului, ţărmul pustiu peste care primele amfibii au fost
nevoite să se târască pentru a cuceri Pământul, sau chiar îndelunga solitudine de dinainte
de apariţia vieţii?
Nu mă întrebaţi de ce n-am ghicit mai grabnic adevărul, care acum pare atât de
evident. Robit de prima impresie stârnită de descoperirea mea, socotisem fără şovăire că
această apariţie cristalină fusese construită de fiinţe ce aparţineau trecutului îndepărtat al
Lunii; fără de veste însă, cu o forţă de neînvins, mi s-a impus convingerea că ei erau tot
atât de străini de Lună ca şi mine însumi.
În douăzeci de ani, nu dăduserăm peste nici o urmă de viaţă, exceptând unele plante
degenerate. Nici o civilizaţie selenară, oricare i-ar fi fost destinul, n-ar fi putut să lase doar
un singur semn al existenţei sale.
Am privit din nou strălucitoarea piramidă şi ea mi s-a părut şi mai îndepărtată de
tot ce avea legătură cu Luna. Şi, deodată, m-am pomenit scuturat de un râs nebun,
isteric, născut din surescitare şi extrema oboseală. Mi-am imaginat că mica piramidă mi
se adresa: "Regret, nici eu nu sunt de aici".
Am muncit timp de douăzeci de ani ca să spargem invizibila carapace şi să ajungem
la maşina dinăuntrul acelor ziduri de cristal. Ceea ce n-am fost în stare să pricepem am
izbutit până la urmă să distrugem, graţie sălbaticei puteri a energiei atomice, şi am avut
ocazia să văd fragmente din misteriosul obiect scânteietor pe care-l descoperisem pe
munte.
N-au nici un sens. Mecanismele piramidei ― dacă într-adevăr sunt mecanisme ―
aparţin unei tehnologii care depăşeşte de departe posibilităţile noastre, poate chiar unei
tehnologii a forţelor parapsihologice.
Misterul e cu atât mai obsedant cu cât celelalte planete au fost atinse, şi cu cât am
obţinut dovezi că, în sistemul nostru solar, singur Pământul a fost căminul unei vieţi
inteligente. Este, de asemenea, imposibil să fie vorba despre o realizare a unei defuncte
civilizaţii a planetei noastre, deoarece grosimea pulberii meteoritice de pe platou ne-a
îngăduit să evaluăm vârsta maşinii. Ea a fost ridicată pe acest munte lunar înainte ca
viaţa să fi răsărit din mările terestre.
Când planeta noastră a atins jumătate din vârsta ei actuală, ceva venind dinspre
stele a străbătut sistemul solar, a lăsat acest semn al trecerii sale şi apoi s-a întors de
unde a plecat. Până în clipa în care am distrus-o, maşina îndeplinea încă scopul prevăzut
de constructorii ei ― şi iată ce presupun eu despre acest scop.
Aproape o sută de mii de milioane de stele se rotesc în cercul Căii Lactee. Astfel,
foarte demult, alte seminţii din preajma altor sori trebuie să fi urcat cu greu şi să fi
depăşit culmile atinse de noi. Gândiţi-vă la acele civilizaţii care, situate în noaptea
timpului, pe când zidirea cosmică se afla încă la început, erau stăpâne pe un Univers atât
de tânăr încât viaţa năpădise doar o mână de lumi. Destinul lor însemnase o singurătate
cum nu ne-o putem închipui, singurătatea unor zei scrutând infinitul şi negăsind pe
nimeni cu care să-şi împartă gândurile.
Ei trebuie să fi scormonit galaxiile la fel cum noi am scormonit planetele.
Pretutindeni existau lumi, dar pustii sau locuite de forme târâtoare, fără inteligenţă. Aşa
era Pământul nostru, cu cerul încă mânjit de fumul marilor vulcani, pe când prima navă
trimisă de popoarele zorilor s-a ivit din hăul de dincolo de Pluton. Ea n-a luat în seamă
planetele exterioare îngheţate, ştiind că viaţa n-avea nici o şansă să se dezvolte, în
plenitudinea sa, acolo; s-a oprit însă printre cele interioare, care, încălzindu-se în vatra
Soarelui, aşteptau să înceapă istoria.
Acei rătăcitori trebuie să fi scrutat Pământul, care gravita în îngusta zonă de
securitate dintre foc şi gheaţă, şi să fi intuit că, dintre copiii Soarelui, el era preferatul.
Acolo, în viitorul îndepărtat, avea să răsară inteligenţa; dar existau încă nenumărate stele
şi era posibil ca ei să nu mai revină niciodată în acest ungher sideral.
Astfel, lăsaseră o sentinelă, una dintre milioanele risipite în Univers, veghind asupra
tuturor lumilor ce făgăduiau viaţă. Era un far care, de-a lungul erelor, semnalizase
statornic faptul că nimeni nu le descoperise.
Poate că veţi înţelege acum de ce această piramidă de cristal a fost durată pe Lună şi
nu pe Pământ. Arhitecţii ei nu se preocupau de rasele ce încă se luptau să scape din
ghearele barbariei. Civilizaţia noastră nu-i interesa decât în măsura în care dovedeam că
eram capabili să supravieţuim, învingând spaţiul şi eliberându-ne astfel de Pământ,
leagănul nostru, lată provocarea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie s-o înfrunte
toate rasele inteligente. Şi e o îndoită provocare; ea depinde de drumul pe care va păşi
cucerirea energiei atomice, de alegerea supremă între viaţă şi moarte.
Odată ieşiţi din această criză, pentru noi n-a mai fost decât o chestiune de timp ca
să descoperim piramida şi s-o forţăm să ne destăinuiască taina sa. Acum, când semnalele
ei au încetat, cei care le vegheau se vor întoarce spre Pământ. Poate vor voi să ajute
civilizaţia noastră, aflată încă în plină copilărie. Ei însă trebuie să fie foarte, foarte bătrâni,
şi adesea bătrânii sunt teribil de geloşi pe cei tineri...
Nu mai pot privi acum Calea Lactee fără să nu mă întreb dinspre ce nor stelar au
pornit mesagerii la drum. Dacă-mi veţi ierta acest clişeu, noi am tras semnalul de alarmă
şi singurul lucru pe care-l mai putem face este să aşteptăm.
Nu cred că vom aştepta mult timp.
------------------------------