Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

Facultatea de Mecanică

Materiale compozite
fibroase – proprietati
caracteristici

Coordonator : Student :
S.L. Dr. Ing. Elena BEZNEA Teodor MOCANU
 Cuprins
1. Introducere ................................................................................................................................3
2. Definiţii .....................................................................................................................................4
3. Clasificare .................................................................................................................................6
Clasificarea compozitelor după modul de dispersare a fazelor prezintă două subcategorii:........7
Clasificarea după formă dimensiunea şi distribuirea a două sau mai multe faze în materialul
compozit prezintă următoarele subcategorii: ...............................................................................7
Clasificarea după forma structurilor componente cuprinde: ........................................................8
Clasificarea matricilor pentru material compozite .......................................................................8
Clasificarea matricilor polimerice (polimeri)...............................................................................8
Matrici polimerice-clasificare în funcţie de formă catenelor: ......................................................9
4. Matrice polimerice ....................................................................................................................9
Polimeri naturali- polimeri sintetici ..........................................................................................10
5. Interfaţa ...................................................................................................................................11
6. Formarea compozitelor ...........................................................................................................12
7. Compozite aditivate ................................................................................................................12
8. Compozite armate cu ţesături..................................................................................................13
9. Compozite laminate ................................................................................................................13
10. Materialele compozite fibroase ...........................................................................................14
Fibrele de sticlă ..........................................................................................................................15
Fibrele de carbon ........................................................................................................................15
Fibrele de aramidă ......................................................................................................................16
Fibrele de bor .............................................................................................................................17
Filamentele din carbură de siliciu ..............................................................................................17
11. Avantajele si dezavantajele utilizarii materialelor compozite comparativ cu materialele
clasice19
12. Tendinţe actuale ..................................................................................................................20
13. Concluzii .............................................................................................................................20
14. Bibliografie..........................................................................................................................21
 1. Introducere
Universul industrial al societăţii contemporane nu poate fi separat de existenţa şi
utilizarea materialelor compozite. Domeniile cele mai diverse ale ştiinţei şi tehnologiei
beneficiază de aplicaţii ale compozitelor – medicină, prin implanturi osoase şi implanturi dentare;
industria aerospaţială, prin diversele componente ale vehiculelor (Airbus 380 este construit în
proporţie de 80% din materiale compozite, iar Boeing anunţă un proiect de avion construit în
proporţie de peste 90% din materiale compozite); industria autovehiculelor, prin diversele
componente constructive care conduc la sporirea rezistenţei şi la micşorarea masei cu efecte
imediate în randamentul de utilizare şi a performanţelor; industria materialului sportiv, prin
echipamente specializate diferitelor ramuri – biciclete, ambarcaţiuni, echipamente specifice
fiecărui sport de la atletism şi gimnastică până la sporturile cu motor sau cele de echipă (nu în
ultimul rând echipament pentru protecţia performerilor); energetică, prin aplicaţiile din domeniul
energiei eoliene (marile centrale eoliene ale căror pale sunt realizate din compozit).
Din punct de vedere constitutiv, în aparenţă, materialele compozite sunt uşor de obţinut
(mai ales în condiţiile în care acestea sunt realizate pentru îndeplinirea unui singur scop) dar
condiţiile de formare implică dificultăţi ce nu se întâlnesc în cazul materialelor convenţionale
(metale, lemn). Există şi avantaje ale formării structurilor compozite iar unul dintre cele mai
importante este legat de faptul că suprafeţele acestora nu necesită prelucrări speciale. La nivel
teoretic se pot imagina materiale compozite realizate din orice combinaţie matrice – armătură –
aditiv. Practic, condiţiile total diferite de manevrare specifice acestor elemente fac imposibile
unele opţiuni. Trebuie menţionată, în acest context, existenţa sticlei armate alături de armătura
metalică inserată în anvelope, materialele rezultate fiind mult mai eficiente atât din punctul de
vedere al rezistenţei cât şi din cel al evitării eventualelor accidente. Ar fi greu, dacă nu imposibil,
de realizat o matrice de sticlă armată cu fibre de carbon sau fibre aramidice – acestea din urmă ar
fi distruse la temperatura sticlei lichide.
Unul dintre cele mai importante avantaje ale materialelor compozite este legat de faptul că
proprietăţile acestora pot fi proiectate în sensul că există modele care permit evaluarea
proprietăţilor finale ale unui compozit în condiţiile cunoaşterii proprietăţilor componentelor şi a
modului de formare a materialului (structurii). Aceste modele, empirice sau teoretice, oferă
imagini de ansamblu ale proprietăţilor materialelor formate, dar proprietăţile finale diferă de cele
măsurate după formarea materialului, de exemplu, modelul proprietăţilor mecanice ale unui
laminat când proprietăţile laminelor sunt cunoscute şi, în aceeaşi situaţie, legea amestecurilor,
pentru proprietăţile fizice ale compozitelor.
Materialele multifuncţionale reprezintă o provocare, mai ales din punct de vedere
energetic, nu este greu de imaginat caroseria compozită a unui autovehicul care să nu asigure
numai confortul şi siguranţa pasagerilor dar şi să reprezinte sursa de energie a motorului
(conversia energie solare, conversia energiei de deformare, conversia energiei pierdute la
înaintarea prin aer), în plus, în miezul acestui material ar putea fi inserate, prin proiectare, mici
elemente de acumulare a energiei electrice. În cazul centralelor eoliene există o componentă ce
nu este folosită – pilonul – decât pentru a asigura stabilitatea nacelei la înălţimea cerută de
obţinerea unui randament bun. Acoperirea acestei structuri cu un material multifuncţional ar
putea conduce la transformarea suprafeţei acestuia într-un generator de energie (din energie
luminoasă) coroborat cu un acumulator. Un acelaşi material ar putea fi utilizat pentru a valorifica
gradientul de temperatură dintre vârful şi baza pilonului sau dintre interiorul şi exteriorul
acestuia.
Pentru toate aceste aplicaţii, aparent ideale, materialele compozite, prin proiectabilitatea
proprietăţilor lor, par a reprezenta cea mai bună soluţie. Dezvoltarea actuală a ştiinţei şi ingineriei
polimerilor pune la dispoziţia producătorului sau proiectantului de materiale compozite o gamă
de matrice ale căror proprietăţi pot fi modificate sau controlate prin tehnici sau mecanisme
speciale. Temperaturile coborâte de prelucrare a polimerilor fac din aceştia o alternativă viabilă
pentru utilizarea lor ca matrice pentru compozite, în dauna matricelor metalice sau ceramice,
asigurând, în plus o masă specifică redusă a aplicaţiilor. Răşinile epoxidice, spre exemplu, se
formează relativ simplu, la temperatură ambientală, fără riscuri de intoxicaţii chimice majore, au
proprietăţi termice şi mecanice foarte bune dar prezintă marele dezavantaj al stabilităţii – sunt
practic imposibil de neutralizat după scoaterea din activitate a structurii – o situaţie similară este
întâlnită în cazul cauciucurilor siliconice.
Acest dezavantaj major ar putea fi înlăturat, de exemplu, prin introducerea în matricea
epoxidică a unui adititv care să instabilizeze lanţurile polimerice în anumite condiţii dar fără să
influenţeze negativ proprietăţile remarcabile ale răşinilor epoxidice. De asemenea, scopul
utilizării materialului ca acumulator ar putea fi atins prin aditivarea matricei epoxidice cu alţi
polimeri, cum ar fi cei utilizaţi la producerea bateriilor cu Litiu. Pentru toate aceste alternative
legea amestecurilor oferă, parţial, răspunsuri referitoare la proprietăţile finale. Utilizarea
aditivilor pentru modificarea proprietăţilor fundamentale ale răşinilor epoxidice nu este o noutate,
însă prezintă o dificultate majoră: asigurarea dispersiei optime a aditivului în întreaga matrice, cu
atât mai mult cu cât unele pulberi prezintă tendinţa de aglomerare atunci când sunt plasate într-un
volum lichid pre-polimeric (ferite, nanotuburi de carbon, fulerene). O soluţie de remediere este
utilizarea dispersanţilor (compuşi chimici ce reduc tensiunea superficială) sau a unor aditivi care
să contribuie la o mai bună dispersie a celor enumeraţi anterior. În această categorie se încadrează
argilele, talcul şi amidonul.

2. Definiţii
Un sistem compozit, în general, este definit ca o combinaţie dintre două sau mai
multe componente de naturi diferite cu scopul de a obţine un material cu proprietăţi
superioare. În această categorie intră o clasă foarte vastă de produşi. Acest lucru este
determinat de faptul că posibilităţile de modificare a constituenţilor de bază, a tehnicilor
de „asamblare“ şi de fabricaţie, a nivelului de performanţă şi costului sunt practic infinite.
Rezultă, în mod evident că, prin asocierea materialelor componente se obţin noi materiale,
cu proprietăţi deosebite, total diferite de cele ale componentelor individuale. Termenul de
compozit apare, în inginerie, atunci când două sau mai multe materiale sunt combinate
pentru a înlătura defectele unui material util. Un compozit poate fi definit şi ca: un
material eterogen, obţinut prin combinarea a două sau mai multe materiale omogene.
Prin proiectarea unor astfel de materiale, pot fi alese combinaţiile de constituenţi care să
realizeze caracteristicile fizico-mecanice necesare unei anumite utilizări şi să aibă, în
condiţii de funcţionare date, o durată de viaţă prestabilită. Partea cea mai importantă, care
completează fericit această definiţie este legată de faptul că: „constituenţii unui material
compozit rămân faze solide omogene, separate, dar cu interfeţe care conlucrează”. În
acest caz ar trebui discutată natura interfeţei, modurile în care aceasta se formează pentru
că este de aşteptat ca la aceiaşi doi constituenţi (de exemplu) natura şi calitatea interfeţei
să depindă de dimensiuni. În prezent, materialele compozite desemnează materiale
armate cu fibre lungi continui sau nano-particule susţinute de o matrice. Aceasta
asigură forma şi dimensiunile finale şi serveşte la distribuirea eforturilor către
elementele de armare sau aditivare (fibre sau particule) .
Un compozit, în contextul actual, este un material multifazic produs artificial, spre
a-l deosebi de cele care pot apărea sau se pot forma în mod natural. În plus, fazele
constituente trebuie să fie diferite chimic şi separate de interfeţe distincte (aliajele
metalice şi majoritatea materialelor ceramice nu satisfac această definiţie deoarece fazele
lor multiple sunt consecinţe ale fenomenelor naturale). Un compozit este considerat orice
material multifazic care prezintă proporţii semnificative ale proprietăţilor fazelor
constituente astfel încât să se obţină combinaţia optimă a proprietăţilor. Acesta este
principiul acţiunilor combinate, obţinerea proprietăţilor cele mai bune este efectul
combinării optime a două sau mai multe materiale. Proprietăţile compozitului depind de
proprietăţile constituenţilor, de rapoartele lor în materialul final, de formele şi
dimensiunile fazei sau fazelor dispersate.
 3. Clasificare

Criteriile de clasificare sunt, în general, legate de faptul că, în principiu, un material compozit
este alcătuit dintr-o componentă care asigură forma şi dimensiunile finale şi una care asigură
stabilitatea celei dintâi. Alte criterii de clasificare sunt legate de forma şi dimensiunile armăturii
sau aditivului, altele sunt conectate manierei de formare a compozitului.
Conform definiţiilor date mai sus, clasificarea materialelor compozite se face în funcţie de natura
şi tipul constituenţilor. Cu alte cuvinte, criterile de clasificare sunt legate de tipul matricei şi tipul,
forma şi dimensiunile elementelor de armare.
Clasificări detaliate ale materialelor compozite sunt prezentate de diferiţi autori în.
În funcţie de tipul matricei, materialele compozite se clasifică în compozite cu matrice metalică,
compozite cu matrice ceramică şi compozite cu matrice polimerică. În cazul matricelor
polimerice se disting două clase şi anume: compozite cu matrice polimerică termoplastică şi
compozite cu matrice polimerică termorigidă . În funcţie de elementele înglobate în matrice se
pot forma compozite aditivate sau armate. Materialele compozite aditivate sunt formate prin
combinarea unui polimer cu diverse pulberi de dimensiuni micro- sau nano-metrice pentru
modificarea caracteristicilor matricei. La rândul lor aditivii utilizaţi pot fi clasificaţi după criterii
referitoare la natura lor electromagnetică: dielectrici, feromagnetici sau antistatici.
Materialele compozite armate cu fibre pot fi deosebite după tipul şi dimensiunea elementelor de
armare. Aşadar vom avea compozite armate cu fibre lungi sau scurte; fibre distribuite aleator sau
ordonat . În cazul în care fibrele sunt ordonate sub formă de ţesături, compozitele formate sunt
numite compozite armate cu ţesături (unii autori prezentând modele bi-ortotrope). Un alt tip de
materiale compozite este cel format prin combinarea celor două: materiale compozite armate cu
matrice polimerică aditivată.
Pentru o mai lesnicioasă înţelegere a prezentării ce urmează este necesară următoarea observaţie:
compozitul difazic (ce prezintă, evident, un singur tip de interfaţă) se va putea vorbi de:
compozite armate şi/sau compozite aditivate (primele în cazul în care matricea este „susţinută“ cu
fibre, al doilea în cazul în care matricea este „încărcată“ cu pulberi). Într-o astfel de clasificare, se
poate observa cu uşurinţă, poate fi inclus orice material compozit pe care l-am putea imagina. Ca
exemplu un material alcătuit din straturi de armătură imersate într-un polimer aditivat. Admiţând
faptul că laminarea înseamnă lipirea diverselor straturi între ele, utilizând tipuri diferite de lianţi,
putem vorbi şi de pseudo-laminate, materiale formate prin polimerizarea matricei în jurul
straturilor de armătură.
În concordanţă cu definiţiile date pentru caracterizarea materialelor compozite se pot adoptă o
serie de criterii de clasificare a acestor materiale după cum urmează:
- dupa modul de dispersare a fazelor
- dupa forma dimensiune si distribuirea a doua sau maui multe faze in materialul compozit
- dupa forma structurilor componente
Clasificarea compozitelor după modul de dispersare a fazelor prezintă două
subcategorii:
a) Compozite cu dispersare fină;
b) Compozite cu dispersare grosieră;
Din prima categorie, a compozitelor cu dispersare fină fac parte :
- materialele compozite naturale şi
- materialele microcompozite.
Conform definiţiei compozitelor se defineşte un compozit “că un material compus din mai multe
materiale de naturi şi compoziţii diferite, ce are proprietăţi şi caracteristici specific” pe această
accepţiune se pot defini o serie de compozite naturale cum ar fi lemnul, oasele, ţesutul muscular
s.a.m.d.
În cazul ţesutului osos colagenul acţionează ca o răşină reprezentând matricea iar cristalele
minerale se constitue ca fibre ranforsante. Aceste minerale sunt de aproximativ 20 nanometri
lungime (20 x IO'9 m) şi sunt excepţional de rezistente la tensiune dar poziţia lor naturală este
curba prin urmare nu pot îndeplini, singure, scpul de susţinere structurală. Combinaţia dintr
aceste minerale şi colagen formează ţesutul osos care îndeplineşte însă această funcţie de
rezistenţă şi susţinere foarte bine.[5]
În cadrul microcompozitelor, din clasa compozitelor cu dispersare fină, se înregistrează
materialele a căror structură se conturează la nivel microscopic cum ar fi aliajele metalice.

Clasificarea după formă dimensiunea şi distribuirea a două sau mai multe faze
în materialul compozit prezintă următoarele subcategorii:
- fibre continue în matrice;
- fibre scurte în matrice;
- particule dispersate în matrice;
- structuri lamelare;
- reţele interpenetrate;
- multicomponente, fibre, particule.
Fibrele aşezate continuu în matricea unui compozit dau naştere la ceea ce astăzi se numesc „high
performance composites"-HPC .Poziţionarea şi continuitatea fibrelor are ca efect preluarea a
aproape ~ 100% din încărcăturile de forţe care acţionează asupra matricei compozitului
conferiundu-i acestuia trăsăturile de rezistenţă mecanică şi rigiditate. Într-un astfel de material
fibrele sunt regăsite sub formă de fascicole sau filamente astfel încât chiar dacă o parte din fibre
pot ceda la acţiunea diverselor forţe asupra compozitului încărcarea va fi mereu distribuită
uniform asupra celorlalte fibre rămase întregi prelungindu-se semnificativ timpul până cedarea
întregului material sub acţiunea forţelor.
În cazul compozitelor ranforsate cu fibre scurte rezultatele din punct de vedere ale rezistenţei nu
sunt comparabile cu cele ale HPC însă prezintă avantajul unui proces de fabricaţie mai puţin
elaborat. Compozitele cu fibre scurte au numeroase aplicaţii . Ele nu au rezistenţa celor cu fibre
lungi şi continui, dar sunt uşor de prelucrat prin pliere, injectare, sau polimerizare.
La ranforsarea cu particule dispersate în matrice se poate oferi spre exemplu, cauciucul utilizat în
confecţionarea cateterelor este fortificat cu mici particule de siliciu, pentru a-l face mai elastic şi
mai rezistent la întindere.
Cariile dentare au fost reparate cu ajutorul amalgamului de argint. Această metodă prezenţa unele
dezavantaje, între care cel mai important era distrugerea peretelui osos al dintelui plombat cu un
astfel de material. De aceea, medicina modernă a înlocuit amestecul cu răşini acrilice şi
cementuri siliconice, însă nici de data aceasta proprietăţile acestor materiale nu au fost
satisfăcătoare. Studiile asupra materialelor compozite au facilitat utilizarea în acest domeniu a
unui material, în care în matricea polimerică sunt incluse resturi anorganice, particule cu formă
angulară, translucide, cu indicele de refracţie foarte apropiat osului dentar, ceea ce face că acest
material să fie din ce în ce mai acceptat.
Clasificarea după formă dimensiunea şi distribuirea a două sau mai multe faze în materialul
compozit prezintă o vitală importanţă; deoarece modul de distribuţie şi forma ranforsantilor
influienteaza în mod direct proprietăţile rezultante ale compozitului. Studiile care vizau influienta
formei şi fazei ranforsantilor asupra proprietăţilor de ansamblu şi a celor de la interfaţă au arătat
că, în cazul încercărilor la încovoiere, modulul elastic al compozitului creşte atunci când se
utilizează particule cu raport dimensional mare ca ranforsanti. Acest rezultat a confirmat faptul că
interfaţă permite trecerea forţelor de la matrice la agentul ranforsant.
Încercarea la tracţiune a confirmat faptul ca efortul la rupere scade semnificativ odată cu
introducerea ranforsantilor cu raport dimensional mare demonstrând totodată ca particulele cu
formă ondulată sau unghiulară pot juca practic rolul iniţiatorilor de fisuri; acest lucru se datorează
dimensiunilor mici şi forţelor de coeziune de slabă intensitate manifestate pe suprafeţe mici - în
concluziue cu valori mici. Analiza fractografica a arătat că în cazul particulelor sferice forţele
sunt mult mai reduse la nivelul interfeţelor matrice-ranforsant decât în cazul ranforsantilor cu
raport dimensional mare. Prin aplicarea unui model vascoelastic asupra datelor experimentale s-a
putut studia dinamica la nivelul interfeţelor ranforsant- mătrice. Aceste studii vor fi dezvoltate
ulterior pe parcursul prezentului program de cercetare.

Clasificarea după forma structurilor componente cuprinde:

- compozite fibroase alcătuite din fibre incluse într-o matrice;
- compozite laminare - straturi de materiale aşezate unele peste altele;
- compozite sub forma de particule.

Clasificarea matricilor pentru material compozite

1. Matrici ceramice (~20%)
2. Matrici metalice (~10%)
3. Matrici polimerice (~70%)

Clasificarea matricilor polimerice (polimeri)

1. Termoreactivi (75%)
2. Termoplastici (15%)
3. Elastomeri (10%)

Matrici polimerice-clasificare în funcţie de formă catenelor:

1. Catene macromoleculare liniare libere
2. Catene macromoleculare ramificate
3. Catene macromoleculare reticulate

4. Matrice polimerice
În funcţie de tipul polimerului se pot forma materiale compozite cu matrice termoplastice sau
termorigide . Diferenţele majore dintre utilizarea celor două tipuri de polimeri sunt generate de
tehnologiile de formare. Dacă în cazul materialelor termoplastice toate tehnologiile presupun
aducerea materialului brut în faza de topitură urmată de injecţie, polimerizarea fiind asigurată
prin răcirea materialului în matriţă, în cazul polimerilor termorigizi polimerizarea sau
policondensarea sunt asigurate prin utilizarea unor agenţi catalizatori, numiţi de regulă întăritori.
Materialele compozite cu matrice termoplastică sunt relativ uşor de separat în timp ce
compozitele cu matrice termorigidă sunt extrem de stabile şi armătura sau aditivul nu mai pot fi
extrase din matrice.
În cazul polimerilor termoplastici controlul operatorului asupra reacţiilor în timpul formării este
asigurat prin controlul temperaturii topiturii, temperaturii injecţiei şi temperaturii matriţei dar nu
poate exista un control asupra elementelor imersate în matrice. Dispersia unor pulberi ar trebui
realizată în timpul stării lichide a polimerului, înainte de injecţie, lucru destul de complicat chiar
în prezenţa unui mixer. În cazul armăturilor este greu de obţinut o distribuţie spaţială nesusţinută
a fibrelor în interiorul matriţei astfel încât materialul injectat să pătrundă în toate spaţiile libere.
În general, pentru obţinerea materialelor aditivate, se folosesc granule de polimer aditivat în
prealabil concentraţia finală a aditivului fiind stabilită din proporţia dintre granulele aditivate şi
cele neaditivate. În cazul polimerilor termoplastici se obţin compozite armate cu fibre scurte
distribuite aleator, prin utilizarea metodei de la obţinerea materialelor aditivate.
Pentru formarea compozitelor armate cu fibre lungi şi uniform distribuite cu matrice
termoplastică sunt realizate pre-preg-uri (straturi subţiri de polimer în care se înglobează fibrele).
Acestea sunt solidarizate la cald printr-un proces asemănător sinterizării.
Materialele termoplastice pot fi controlate în timpul reacţiilor de polimerizare sau policondensare
prin acţiunea unor agenţi exteriori: radiaţia ultravioletă (compozitele utilizate în stomatologie),
valoarea temperaturii, variaţia proporţiei dintre componenta de bază şi agentul de întărire. În
acest caz dispersia pulberilor se poate face înainte de iniţializarea reacţiilor ireversibile de
polimerizare sau policondensare, prin utilizarea unor metode adecvate naturii şi dimensiunilor
particulelor dispersate. Pentru obţinerea materialelor armate cu fibre lungi şi uniform distribuite
pre-preg-urile sunt formate cu polimerul termorigid ca matrice iar aceste pre-preg-uri sunt lipite
între ele (eventual în condiţii speciale) prin utilizarea unor adezivi adecvaţi (laminate).
Răşini epoxidice. Materialele termorigide sunt utilizate într-o gamă extinsă, fapt ce se datorează
în special caracteristicelor mecanice şi termice ale acestora. Răşinile epoxidice fac parte din
categoria materialelor ce prezintă interes practic, în special ca adezivi structurali, agenţi de
acoperire, sau ca matrice polimerice destinate formării materialelor compozite. Proprietăţile
materialelor compozite cu matrice răşini epoxidice depind de structura chimică, de masa molară,
de gradul de reticulare, de natura catalizatorului în ceea ce priveşte răşina, precum şi de natura şi
cantitatea materialelor de aditivare sau agenţilor de armare. Pentru a modifica unele caracteristici
ale răşinilor epoxidice, se adăugă diferiţi solvenţi, agenţi de aditivare, plastifianţi, coloranţi,
catalizatori sau armături.
Răşinile epoxidice sunt cei mai versatili polimeri utilizaţi în aplicaţiile compozite datorită
faptului că sunt foarte uşor de mânuit, necesită condiţii minime de siguranţă în manevrare, au
aderenţă foarte bună la alte materiale, au proprietăţi mecanice foarte bune, au o stabilitate termică
foarte bună (temperaturi înate de înmuiere), au rezistenţă chimică excepţională. Toate aceste
caracteristici care le recomandă în utilizare sunt însoţite de marele dezavantaj al imposibilităţii
neutralizării după expirarea perioadei de viaţă a reperului.
Un alt mare avantaj al utilizării materialelor termorigide şi, implicit, al răşinilor epoxidice
este acela legat de faptul că se poate stabilii, prin proporţia răşină – catalizator, timpul util de
manevrare. În cazul tuturor materialelor termoplastice sunt recomandate tratamente (cure)
termice pentru atingerea proprietăţilor optime. Aceste tratamente vizează, în primul rând,
definitivarea polimerizării în volumul matricei.

Polimeri naturali- polimeri sintetici

Materialele compozite sunt materiale solide ce conţin două sau mai multe faze .Termenul de
compozite este de obicei atribuit acelor materiale în care se disting mai multe faze separate, a
căror proprietăţi cum ar fi modulul de elasticitate , sunt signifiant modificate, în comparaţie cu
cele ale materialelor omogene. Materialele naturale biologice tind a deveni din ce în ce mai mult,
materiale compozite, datorită structurii lor ( fibroasă, poroasă- de diferite mărimi), ceea ce face că
aria de aplicabilitate să se extindă spre cea medicală. Compozitele oferă o serie de avantaje în
comparaţie cu materialele omogene datorită controlului mult mai riguros al proprietăţilor, în mod
deosebit la rezistenţă, greutate redusă, posibilitate de pliere, precum şi informaţii referitoare la
biocompatibilitate, căci într-un material compozit ambii polimerii constituenţi trebuie să prezinte
proprietăţi de compatibilitate. Oricum, interfaţa dintre constituenţi nu trebuie să fie degradată de
mediul biologic. Compozitele, la oră actuală, sunt utilizate în implanturile dentare şi cele osoase,
datorită rigidităţîi, durităţîi şi structurii lor poroase.
Proprietăţile compozitelor depind în cea mai mare parte de structura lor. Ele diferă de materialele
omogene. La stabilirea proprietăţilor compozitelor trebuie luate în calcul mai multe aspecte, cum
ar fi:
- formă părţilor componente ;
- fracţia de volum ocupată de componente ;
- interacţiunile la interfaţa părţilor componente.
Principalele modele de părţi componente introduse în structura materialului compozit se clasifică
în particule fără dimensiuni longitudinale, fibre cu o singură dimensiune şi discuri sau forme
laminate cu două dimensiuni. Părţile incluse în compozit pot avea forme şi dimensiuni variate,
acestea putând fi: sferice, elipsoidale, poliedrale sau neregulate. Dacă una din faze este
reprezentată de cavităţi ovoidale umplute cu aer sau lichid, materialul este cunoscut sub
denumirea de « solid celular» . Dacă celulele sunt poligonale, materialul are aspect de "fagure de
miere" , iar dacă celulele sunt poliedrale, materialul este cunoscut sub formă de spumă.
Proprietăţile mecanice, în multe materiale compozite, depind de structura acestora, privită în
complexitatea ei. Pentru anumite structuri ale materialului compozit, proprietăţile sunt oarecum
simple. Structurile materialelor compozite au fost simplificate şi idealizate de Voigt şi Reuss în
modelele ale căror nume le poartă

5. Interfaţa
Matricea, armătura şi aditivul sunt, de cele mai multe ori, materiale de naturi diferite, astfel încât
va exista întotdeauna o zonă spaţială de trecere de la un material la altul (de la un set de
proprietăţi la altul) numită interfaţă. Răspunsul macroscopic (util) al materialului compozit
depinde esenţial de modul în care interfaţa permite transferul solicitărilor (mecanice, termice,
electromagnetice) între cele două componente.
Este bine cunoscut faptul că proprietăţile mecanice ale materialelor compozite polimerice depind
nu doar de proprietăţile mecanice ale componentelor, dar în mare măsură de natura suprafeţelor
fibrelor şi de mecanismul de transfer de sarcină de la matrice la fibre. Calitatea interfeţei
determină integritatea structurală, răspunsul la acţiunea mediului ambiant şi proprietăţile fizice şi
mecanice ale materialului compozit.
Pentru a îmbunătăţi calităţile interfeţelor au fost dezvoltate o serie de tehnici şi metode, punându-
se accent pe tratamente chimice sau modificarea suprafeţelor tratate cu plasmă . O altă metodă de
îmbunătăţire a interfeţelor este ultrasonarea armăturilor din matrice în faza de prepolimer.
Tehnicile de îmbunătăţire a calităţii interfeţei ţin, în general, de mărirea suprafeţei specifice a
pulberilor sau fibrelor. În cazul pulberilor mărirea suprafeţei specifice se face prin micşorarea
dimensiunilor particulelor în timp ce în cazul fibrelor mărirea suprafeţei specifice se realizează
prin alterarea suprafeţelor acestora (în general lipsite de asperităţi).
În formarea materialelor compozite un aspect esenţial este legat de cunoşterea nivelului în care
materialele utilizate sunt compatibile – adică existenţa unei interacţiuni (chimice, electrice, de tip
superficial) între constituenţi care să favorizeze apariţia şi dezvoltarea interfeţei. Dacă materialele
nu interacţionează este ușor de presupus şi de imaginat că nu va exista niciun fel de interfaţă iar
particulele de pulbere sau fibrele vor fi înconjurate de volum polimeric fără a avea puncte de
contact, practic aceste componente vor fi plasate în alveole apărute în volumul polimeric.
 6. Formarea compozitelor
Formarea compozitelor prezintă particularităţi faţă de procesele tehnologice de prelucrare ale
materialelor clasice. Din acest motiv este greu de ales un procedeu sau altul atunci când se pune
problema realizării efective a produsului. În acest sens se poate stabili o grilă de opţiune care să
prevadă atât considerente tehnice, cât şi considerente manageriale. Un mare dezavantaj al
materialelor compozite este legat de faptul că, în general, nu se pot realiza prefabricate
universale. În astfel de condiţii este de aşteptat ca raţionamentul să fie centrat pe realizarea
directă a reperului. În stabilirea strategiei de formare trebuie luate în discuţie toate condiţiile.
Alegerea metodei optime de formare este influenţată de o serie de factori: păstrarea integrităţii
structurale a elementelor de armare, calitatea pieselor, dimensiunea şi forma pieselor, cadenţa de
formare etc. Aşadar metodele de formare pentru materiale compozite sunt date în , iar cea mai
uzuală metodă de formare a compozitelor armate cu ţesături este formarea prin stratificare.
În ideea formării unui material compozit multifuncţional armarea polimerilor se poate realiza cu
pulberi, cu ţesături sau prin combinarea celor două. Pentru armarea cu ţesături se poate folosi un
singur tip de fibre sau o combinaţie de două sau mai multe tipuri de fibre diferite, înglobate într-o
matrice comună. Există diferite modalităţi de combinare a fibrelor într-o structură hibridă. Ele pot
fi folosite în diferite straturi ale materialului sau în părţi complet diferite ale aceluiaşi element
structural. Fibrele de tipuri diferite pot fi îmbinate în aceeaşi ţesătură sau împletite în produse
textile hibride.

7. Compozite aditivate
Aditivii sunt substanţe încorporate în materialele plastice cu scopul de a modifica caracteristicile
acestora şi sunt parte a materialului finit. Materialele de umplutură pot fi sub formă de pulberi,
fulgi, nanosfere etc. După provenienţă, ele se împart în aditivi organici şi anorganici.
Un fenomen comun la aditivarea polimerilor cu majoritatea tipurilor de aditiv este legat de faptul
că se produc aglomerări de particule. Aglomerările aditivilor duc la slăbirea proprietăţilor
mecanice ale compozitelor. Ca şi intruziunile gazoase, aglomerările aditivilor sunt considerate
defecte.
Proprietăţile aditivilor diferă în funcţie de metoda de obţinere a acestora. La formarea
nanotuburilor de carbon cele mai uzuale metode sunt vaporizarea cu laser şi descărcarea în arc
electric. Bineînţeles că toate metodele au anumite inconvenienţe ce influenţează direct
caracteristicile pulberilor, deci aditivii vor avea mai multe sau mai puţine defecte. O tehnică nouă
de obţinere a nanotuburilor de carbon este prin depunere chimică de vapori (DCV). Prin această
metodă se pot obţine nanotuburi aliniate cu mai puţine defecte. Alinierea se face pe o suprafaţă de
catalizator depus pe polimer. Un astfel de control de aliniere, orientare şi dispersie a pulberilor în
matricea polimerică este necesar pentru optimizarea proprietăţilor compozitelor.
Legea amestecurilor. Materialele compozite polimerice sunt alcătuite, după cum am arătat deja,
din două sau mai multe faze întrepătrunse fie că este vorba despre compozite armate, fie că este
vorba de compozite aditivate, fie că este vorba despre compozite hibride în care armătura este
imersată într-un polimer aditivat cu unul sau mai mulţi aditivi.
 Proprietăţile electrice şi electromagnetice ale compozitelor se referă, în primul rând, la
conductivitatea electrică a acestora şi, în al doilea rând, la permitivitatea electrică şi
permeabilitatea magnetică ale acestora. În primul caz conductivitatea electrică, scăzută în cazul
polimerilor, este unul dintre marile dezavantaje ale compozitelor polimerice şi o piedică în calea
extinderii utilizării acestora. Fiind izolatoare (conductivitate electrică extrem de scăzută) aceste
materiale nu pot fi utilizate pentru aplicaţii în care sunt expuse riscului încărcării electrostatice,
deoarece descărcările electrice (imposibil de controlat) pot conduce la accidente cu efecte
dezastruoase, mai ales în cazul aplicaţiilor în industria aeronautică.
Unul dintre principalele scopuri ale cercetării în domeniul compozitelor polimerice a fost
acela de a mări conductivitatea electrică a acestora, prin diverse metode, de la realizarea
polimerilor conductivi, până la depunerea straturilor metalice pe suprafeţele expuse ale
structurilor compozite.

8. Compozite armate cu ţesături

Scopul folosirii fibrelor ţesute ca elemente de armare a fost acela de a răspunde cerinţelor
de încărcare pe diferite direcţii.
Standardizarea ţesăturilor permite evaluarea performanţelor materialelor textile deoarece
cunoaşterea caracteristicilor ţesăturilor joacă un rol foarte important la formarea materialelor
compozite.
Rezistenţa mecanică a compozitelor armate cu fibre este indusă de rezistenţa fibrelor. Textura şi
gradul de orientare paralel cu axa fibrei al moleculelor imprimă fibrelor un grad ridicat de
rezistenţă la tracţiune. În cazul acestora, defectele de aliniere moleculară generează concentratori
de efort iar fibrele vor ceda tocmai în zonele respective.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice ale compozitelor armate cu fibre tratarea
suprafeţelor fibrelor joacă un rol important din punctul de vedere al comportamentului
compozitului. Tratarea fibrelor are ca scop îmbunătăţirea interfeţelor, protejarea fibrelor de
umiditate şi diferiţi reactivi. În cazul fibrelor inerte tratarea suprafeţelor se face cu scopul
activării acestora în vederea creşterii gradului de aderenţă chimică cu matricea. Tehnologiile de
tratare a acestor suprafeţe sunt de două tipuri: oxidative sau neoxidative.
Cele mai uzuale tipuri de textile sunt: ţesăturile de tip plan, ţesăturile de tip diagonal, ţesăturile de
tip satin şi ţesăturile multistrat – ţesături 3D.
În funcţie de cerinţele de utilizare, compozitele armate cu ţesături se pot forma din mai multe
straturi orientate la unghiuri diferite .

9. Compozite laminate
O lamină este stratul cel mai subţire dintr-un laminat şi este formată dintr-un strat de armătură
imersată în matrice. Deseori, pentru a creşte gradul de aderenţă dintre fibre şi matrice sau
rezistenţa compozitului, polimerul este aditivat cu diferiţi agenţi de umplutură sau chimici.
Un laminat este un compozit format prin lipirea mai multor lamine suprapuse pentru a atinge
rigiditatea şi grosimea dorită . La formarea laminatului, laminele unidirecţionale pot fi suprapuse,
astfel încât fibrele din lamine sa fie orientate identic pentru toate laminele, sau la unghiuri
diferite. Laminele sunt de obicei lipite cu acelaşi tip de material cu cel din care este constituită
matricea laminelor.
Obţinerea sau construirea unui model al proprietăţilor laminatelor porneşte de la cunoaşterea şi
descrierea proprietăţilor laminelor luând în considerare efectele mecanice induse de lipiturile
dintre acestea, considerate perfecte.

10. Materialele compozite fibroase

Materialele compozite fibroase sunt materiale care contin o matrice polimerica continua
constituent care uneste practic o serie de ranforsanti sub forma de fibre sau fascicole de fibre.
Imbunatatirea proprietatilor structurale se datoreaza transferului de forte catre ranforsanti.
Utilizarea fibrelor este necesara deoarece acestea sunt rezistente si cu greutate redusa. Fibrele
sunt mult mai rezistente decat materialul bulk (brut) din care sunt confectionate si aceasta datorita
orientarii preferentiale a moleculelor in lungul fibrei si datorita numarului mult mai mic de
defecte prezente in fibra prin comparatie cu materialul brut. Fibrele sunt utilizate ca ranforsant
continuu fiind aliniate in straturi elementare denumite lamina.
Fibrele încorporate în matricea polimerului întăresc materialul obţinut,mărind valorile
parametrilor de rezistenţă şi elasticitate. Astfel de materiale sunt foarte rezistente. Un material
compozit cu fibre carbonice orientate longitudinal are rezistenţa comparabilă cu a oţelului, însă o
greutate mult mai mică. Compozitele cu fibre scurte au numeroase aplicaţii . Ele nu au rezistenţa
celor cu fibre lungi şi continui, dar sunt uşor de prelucrat prin pliere, injectare, sau polimerizare
„în situ".Spre exemplu, fibre carbon au fost încorporate în structura polietilenei cu densitate
mare, materialul rezultat fiind utilizat în înlocuirea articulaţiei genunchiului în proteze. Greutatea
foarte mică acestui material este un atu în plus şi permite utilizarea implanturilor la o medie de
vârstă a pacienţilor ridicată.
Atunci când sunt cerute aceleaşi proprietăţi pe direcţii perpendiculare se utilizează
aşa numită „ranforsare ortogonală" prin amplasarea pe direcţiile dorite a fibrelor.
Când sunt cerute aceleaşi proprietăţi pe toate direcţiile ranforsarea cu fibre nu se mai face ordonat
pe una sau două direcţii, ranforsantii sunt orientaţi aleatoriu.
Caracteristicile structurale şi funcţionale cerute fibrelor pentru a constitui ranforsanti în materiale
compozite sunt:
- modul de elasticitate crescut;
- elongaţie bună
- mică variaţie a rezistentei între fibrele individuale;
- stabilitate a proprietăţilor în timpul mânuirilor şi proceselor de fabricaţie;
- diametru şi suprafaţa uniforma;
- durabilitate;
- disponibilitate în formele potrivite;
- cost acceptabil.
Diametrul acestor fibrelor trebuie să fie suficient de mic pentru a reduce defectele de
suprafaţa şi pentru a produce un transfer ridicat al forţelor între matrice şi ranforsanti.
Tipul şi compoziţia chimică sunt şi acestea importante deoarece determină câteva proprietăţi
printre care şi durabilitatea şi rezistenţă în timp. Cele mai comune fibre
utilizate înranforsări sunt fibrele de sticlă, de carbon şi aramidă.Toate acestea manifestă un
comportament elastic linear sub acţiunea forţelor de tracţiune.
Fibrele sunt disponibile într-o varietate de configuraţii :
- unidirecţionale aliniate pe o singură direcţie;
- bi-direcţionale - grupate pe direcţii perpendiculare;
- şi aleatorii - aflate în acelaşi plan dar cu distribuţie aleatorie.

Fibrele de sticlă
Materialele compozite pe baza de fibre de sticlă au fost primele care au deschis drumul cercetării
ştiinţifice pentru compozitele ranforsate cu fibre polimerice (CFRP). Printre principalele avantaje
ale acestui tip de fibre se enumeră: răspândirea pe piaţa în forme cât mai variate, preţul
competitiv, stabilitatea în timpul prelucrării, rezistenţă bună, etc. Fibrele de sticlă sunt la ora
actuală printre cele mei utilizate în aplicaţii.Sunt obţinute sub formă de filamente care ulterior
sunt bobinate pe diferiţi suporţi.Suferă un tratament de suprafaţa care are rolul de a preveni
îmbibarea în straturile superficiale cu materialul (polimeric) din care este constituită matricea
lucru care ar diminua proprietăţile mecanice ale fibrei.Acest tratament are şi rolul de a creste
aderentă între cei doi constituenţi ai compozitului (matricea şi armătura). Cele mai întâlnite tipuri
de fibre de sticlă sunt de tipul E-glass şi S-glass.E- glass sunt cele mai utilizate în aplicaţiile
industriale, în principal datorită preţului de cost scăzut.Deşi S-glass au proprietăţi mecanice mai
bune cum ar fi o ductilitate mai bună şi rezistentă crescută faţa de E-glass preţul lor mai ridicat le
face mai puţin populare în aplicaţiile industriale şi nu numai. Aceste tipuri de fibre pot avea în
constituentă zirconiu ceea ce le face rezistente la acţiunea alcalilor în special în cazul când
materialele pe baza de fibră de sticlă sunt incluse în componenţa structurilor din beton (armături
din fibră de sticlă).

Fibrele de carbon

Fibrele de carbon şi grafit sunt şi ele destul de răspândite în ceea ce priveşte domeniile de
activitate în care sunt utilizate iar folosirea lor se poate consideră interschimbabi|a.Deşi sunt
relativ apropiate ca utilizare cele două tipuri de fibre se deosebesc prin diferenţa de constituţie
mai ales în ceea ce priveşte structura modulară. Majoritatea fibrelor de carbon sunt obţinute prin
descompunerea termică a poliacrilonitrilului (PAN).Atomii de carbon sunt aşezaţi în plane
hexagonale paralele pentru a forma reţeaua cristalină a grafitului pe când în cazul fibrelor de
carbon legăturile dintre straturi sunt slabe aşa că se formează o aşezare bidimensională.ProcesuI
de fabricaţie pentru ambele tipuri constă în trei etape distincte: oxidare la 200-300°C; carbonizare
la 1000-1500°C sau 1500-2000°C şi grafitizare la 2500-3000°C. Prin grafitizare se obţin fibre cu
un modul mai mare decât fibrele de carbon; acestea din urmă se prezintă sub formă de filamente
lungi în seturi de către 1000-160000 de filamente paralele.Fibrele de carbon pot fi achiziţionate
deasemenea şi sub formă de ţesături. Aceste fibre prezintă rezistenţa la tensiune şi efort
specifice.Pe măsură ce se înregistrează creşteri la nivelul modulului de elasticitate elongaţia şi
alungirea finală la rupere descresc. Comportamentul fibrelor de carbon sub acţiunea forţei de
tensiune este elastic însă în momentul ruperii comportamentul este casant.Fibrele de carbon şi
grafit nu sunt udate de matrice însă principalul lor dezavantaj este preţul de cost acestea sunt de
10 până la 30 de ori mai scumpe decât fibrele de sticlă, aceasta, în principal, datorită procesului
lung de fabricaţie şi costului ridicat al materiilor prime.

Fibrele de aramidă

Suntfibrepolimericecaracterizate de rezistentefoartebune; acestlucru se

datoreazăorientăriilanţurilorpolimerice de-a lungulaxuluifibrei.Aramidaeste o
denumiregenericăpentru un grup de fibreorganicecesuntproduseînprezent de DuPont (Kevlar)
şiAkzo Nobel (Twaron).Fibrele de Kevlar suntobţinuteprinextruderea cu molecule parţial
orientate. Kevlaruleste o polimidaaromatică cu inelearomatice.Suntmaimultetipuri de kevlar :
kevlar 29 destinatcompozitelorpentru impact şitolerantămaximă; kevlar 49
pentrumaterialeplasticeranforsate; kevlar 149 cu celmai mare modul elastic dintretoatearamidele.
Rezistenţa la compresiune a fibrelor de kevlarestemaimică de 20% raportată la rezistenţa la
tensiune; excepţie face modelulkevlar 49 care are un comportamentcasant la solicitarea la
tensiuneînschimb la compresiunecomportamentulsauestefoarteductilasemănător cu al
metalelorabsorbindastfel o mare cantitate de energie. Acesteproprietăţioferăcompozitelorpebaza
de kevlar o mare rezistenţă la impact.Deşirezistenţakevlaruluiscadeliniarodată cu
creştereatemperaturiitrebuiereţinutcăacest material îşipăstreazămaimult de 80% din
proprietăţipână la temperaturi de 180°C.Fibrele de kevlar absorb apă, conţinutul maxim de
umiditatevariazăînsăfuncţie de tipulfibrelor.Deasemeneaacest tip de fibresuntsensibile la
radiaţiileUV .Unconţinutridicat de umiditate duce la apariţiafisurilor interne înfibrele de kevlar,
fisuri care aparlângăgolurilepreexistenteşiducîncele din urmă la
desfacereapetraiectorielongitudinală a fibrei. Kevlarulprezintărezistenţă la
acţiuneaunuinumărdestul de mare de substanţechimiceînsăpoate fi degradat de o serie de
acizişisubstanţe cu caracteralcalin.
Compozitelepolimerice pot fi ranforsate fie cu fibre continue fie cu
fibrediscontinue.Încazulranforsăriiunidirecţionale cu fibre continue se
considerăcămajoritateaîncărcăriiestedistribuităşisuportatăpedirecţia de orientare a fibrelor.
Fibrelescurte, discontinue suntobţinuteprinsegmentareafibrelor lungi sausuntproduse direct
înaceastăformăpentru a reduce
costurile.Orientareaacestorfibreînplanulranforsăriiesteconsideratăaleatorie,
prinurmarecomportamentulacestora la încărcareesteconsideratizotrop. Rezistenţa la
acţiunemecanicăestemaimicăîncazulcompozitelorceînglobeazăfibreîn format discontinuu.

Fibrele de bor

Sunt disponibile pentru a fi utilizate în compozite de înaltă performanţă; totuşi sunt mult mai
scumpe decât cele prezentate anterior şi mult mai puţin atractive în ceea ce priveşte proprietăţile
mecanice dacă sunt comparate cu fibrele de carbon.Filamentele de bor sunt obţinute prin
descompunerea compuşilor de bor pe un filament de tungsten.Depunerea borului se face pe un
substrat încălzit electric, cu un diametru de 12,5 . Diametrul final al substratului va fi de 100,
140 sau 200 . Fibrele pot fi regăsite şi cu raport dimensional mic - fibre scurte.

Filamentele din carbură de siliciu

Sunt caracterizate că monofilamente cu diametru mare, sunt obţinute prin combinarea carbonului
cu siliciul la temperature ianlte 2000 °C, sunt mult mai eficiente din punct de federe economic
decât fibrele de bor şi prezintă proprietăţi mecanice comparabile. În general în cazul tuturor
filamentelor de acest gen (cu rezistenţă crescută) se manifestă un efect dimensional, fiind foarte
greu de atins diametrul potrivit la care atât alungirile cât şi rezistenţa să fie optime. Tot la nivelul
constituenţilor se încadrează şi matricile compozitelor, prin urmare se prezintă o scurtă descriere
a acestora.
11. Proprietăţile fibrelor de sticlă ale aramidelor şi
fibrelor de carbon.
 12. Avantajele si dezavantajele utilizarii materialelor
compozite comparativ cu materialele clasice

Avantaje:
- densitate mica in raport cu metalele. Compozitele din rasini epoxidice armate cu
fibra de Si, B si C au densitate sub 2kg/dm3. Rasinile epoxidice armate cu fibre de sticla sunt
cu 83% mai usoare decat otelul. Materialul plastic armat cu fibre de sticla hyfil are densitatea
de 1,8 kg/dm3.
- rezistenta la tractiune Rm sporita. Rezistenta materialelor compozite cu whiskers-
uri este de 5... 30 ori mai mare decat a matricei, pe o directie paralela cu directia de orientare a
whiskers-urilor. Rezistenta la tractiune a fibrelor de sticla este 19000...39000 daN/cm2.
Materialul compozit Kevlar are Rm de doua ori mai mare decat cea a sticlei.
- consum energetic scazut, si instalatii mai putin costisitoare in procesul de obtinere,
in raport cu metalele. Materialele plastice armate cu fibre de sticla pot fi usor realizabile,
procedeele aplicate uzual putand fi: laminarea, pulverizarea, extrudarea si injectarea.
Materialele compozite pe baza de materiale plastice sunt mai putin energointensive decat otelul,
aluminiu si cuprul.
- rezistenta practic nelimitata la actiunea proceselor determinate de agentii
atmosferici si de mediu (oxidare, coroziune, microorganisme);
- capacitate ridicata de amortizare a vibratiilor, de trei ori mai mare decat cea a
aluminiului;
- coeficient de dilatare foarte mic in raport cu metalele;
- durabilitate mare in functionare. In aceleasi conditii de functionare 1 kg. de kevlar
inlocuieste 5 kg. de otel, la o durata egala de functionare.

- stabilitate chimica si rezistenta mare la temperaturi redicate. Fibrele de Kevlar, teflon si hyfil
isi pastreaza proprietatile pana la o temperatura de 500 ºC, iar fibrele ceramice de tip SiC, Si3N4
si Al2O3 pana la temperaturi cuprinse intre 1400 ºC si 2000 ºC

Dezavantaje:
- uzarea prin frecare reprezinta un proces distructiv al materialelor compozite
echivalent cu cel a ruperii sau al deformarii.
- oxidarea si/sau coroziunea sunt procese care duc la degradarea progresiva si rapida
a suprafetei produselor si deci la uzarea lor avansata. Oxidarea devine mai periculoasa la
temperaturi inalte, insa depinde in mare masura de natura matricei si a materialului
complementar. Coroziunea se produce la temperaturi joase si inalte, in zona de contact dintre
componente (coroziunea galvanica, din cauza diferentei de potential electrochimic dintre
matrice si faza complementara).
- cedarea materialului sub actiunea solicitarilor mecanice ciclice se datoreaza
aparitiei, cresterii si propagarii fisurilor sau dezlipirilor. Starea de tensiune insa zone de
desprindere (goluri) la capetele fibrelor de ramforsare, si care se propaga sub forma unor
striuri in regiunea neramforsata.
 13. Tendinţe actuale
În prezent tehnologia se îndreaptă spre a obţine materiale care să satisfacă cereri specifice
orientate în ambele direcţii atât în ceea ce priveşte rezistenţa structurală cât şi funcţionalitatea.
Dorinţa de a explora noi pieţe în domeniul compozitelor polimerice a condus cercetarea din
Europa spre obţinerea a noi materiale biodegradabile şi biocompatibile.
Încă din anii 90 Japonia şi SUA au recunoscut necesitatea lărgirii domeniilor de aplicaţie a
compozitelor, Japonia a pus mai mult accent decât SUA în domeniul obţinerii de răşini
termoplastice şi termorezistente. În timp ce în SUA preocupările principale au fost în dezvoltarea
proceselor de producţie computerizate în Japonia acest lucru s-a orientat pe pregătirea de
specialişti oricum,în timp, ambele ţări au ajuns liderii producerii de materiale compozite.
Un alt domeniu de aplicaţie al compozitelor îl reprezintă domeniul biomedical. Astfel au apărut
materiale care pot simula foarte bine natura ţesuturilor vii care, în esenţă, sunt materale
compozite; totuşi sunt puţine aplicaţii şi asta deoarece se manifestă întârzieri în procesul de
transfer din arii de cercetare diferite şi datorită lipsei de strategii interdisciplinare. Spre exemplu
Japonia a înfiinţat Institutul Naţional de Cercetare Avansată Interdisciplinară care combină
practic elemente din diverse câmpuri de studiu, elemente care în mod normal nu pot fi predate
având în vedere programele actuale. Astfel a putut luă naştere o materia specializată pe ingineria
ţesuturilor.
Eforturile de reducere a costurilor şi a greutăţii compozitelor reprezintă şi ele o preocupare de
larg interes. Se mai observă o migrare a cercetărilor compozitelor orientată din ce în ce mai mult
spre industria telecomunicaţiilor.în cele din urmă tendinţele se îndreaptă spre obţinerea de
materiale cu proprietăţi (elasto-dinamice) modificabile în timp real astfel încât să poată face faţă
cererilor primite de la sisteme de operare ce evoluiaza în condiţii diferite.
Aşteptările şi cererile pentru următorii zece ani
Se astapta ca piaţa materialelor compozite să migreze spre domeniile unde costul reprezintă o
puternică limitare astăzi.
În concluzie activităţile de cercetare trebuie coordonate în aşa fel încât aplicaţiile în domeniul
compozitelor să sporească în număr şi de asemenea trebuie orientate către procesul de producţie
pentru eficientizarea acestuia şi pentru obţinerea de noi constituenţi cu performate inbunatatite şi
croite pentru a satisface proprietăţile structurale şi funcţionale a parametrulor de utilizare a
compozitelor

14. Concluzii
Principalul avantaj al compozitelor constă în posibilitatea acestora de a combina proprietăţile
fizice ale Constituenţilor pentru a obţine noi funcţionalităţi strcturale.Compozitele au apărut
foarte devreme în tehnologia umană, proprietăţile structurale ale paielor fiind combinate cu argilă
şi obţionandu-se primul compozit utilizat în construcţii pentru că, mai apoi, ranforsările de oţel şi
betonul să dea naştere la betonul armat materialul ce da notă dominantă a ultimului secol în
ingineria civilă. Această etapă este apoi urmată de dezvoltarea materialelor polimerice şi fibrelor
de modul înalt (carbonice, aramidice) introducandu-se astfel o nouă generaţie de compozite;
principalul avantaj fiind acela că se poate lucra cu costuri energetice reduse utilizandu-se şi
avantajul obţinerii de structuri rezistente şi stabile coroborat cu mase reduse.
Datorită posibilităţilor din punct de vedere al designului compozitele au fost utilizate foarte mult
acolo unde se cerea rezistenţă, greutate redusă, rezistenţă chimică s.a.m.d. Compozitele
polimerice au fost puternic utilizate în industria aeronautică, acolo unde reducerea greutăţii
reprezenta un punct foarte important în cercetare netinandu-se neapărat seamă de cost.Eforturile
cercetătorilor s-au constituit în optimizarea performatelor structurale ale acestor materiale şi nu în
ultimul rând în reducerea costurilor. Efortul de a produce compozite atractive din punct de vedere
economic s-a resimţit şi ca rezultat au apărut câteva tehnologii de producţie a acestor materiale
care sunt utilizate în prezent în industrie.

15. Bibliografie

1. Banu, M., “Curs de Tehnologia Materialelor Compozite”

2. Palfavi, A., “Tehnologia materialelor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1985;
3. Ştefănescu, F., ş.a., “Materiale compozite” Editura Didactică şi Pedagogică, Buc.
1996. Marian Mares „Materiale compozite” Editura Tehnopress,
4. Cerbu Camelia, Curtu Ioan, Mecanica si Rezistenta materialelor compozite,
Brasov, Editura Universitatii Transilvania, 2009 (III 23482; 539/C35), ISBN 978-
973-598-614-8.
5. Hadar Anton, Structuri din compozite stratificate, Ed. Academiei şi Ed AGIR, Buc,
2002
6. Circiumaru, A., Bria, V., Birsan, I.G., Andrei, G., Dima, D., Some Properties of
Stratified Composites, Proceedings of the ASME 2010 10th Biennial Conference on
Engineering Systems Design and Analysis, Istanbul, Turkey 2010, ISBN 978-0-
7918-3877-8.
a. Circiumaru, A., Andrei, G., Dima, D., Birsan, I.G., Bria, V., Thermal
Properties of Some Particulate Composites, Annals of DAAAM for 2010 &
Proceedings of the 21st International DAAAM Symposium, Zadar, Croatia,
2010, pp. 69-70, ISSN 1726-9679.
b. Andrei, G., Circiumaru, A., Dima, D., Birsan, I.G., Bria, V., Some Phisical
Properties of Fabric Laminae, Annals of DAAAM for 2010 & Proceedings
of the 21st International DAAAM Symposium, Zadar, Croatia, 2010, pp. 71-
72, ISSN 1726-9679.
c. Birsan, I.G., Circiumaru, A., Bria, V., Roman, I., Ungureanu, V., Some
Mechanical Properties of Reinforced Filled Epoxy Composites, Annals of
 DAAAM for 2010 & Proceedings of the 21st International DAAAM
Symposium, Zadar, Croatia, 2010, pp. 379-380, ISSN 1726-9679.
d. Birsan, I.G., Andrei, G., Bria, V., Postolache, I., Circiumaru, A.,
Tribological Behavior of Clay/Epoxy Composites, Proceedings of the 5st
International Scientific Conference BALTRIB’2009, Kaunas, Lithuania,
Vol. 5, pp. 164-169, ISSN 1822-8801.
e. Bria, V., Circiumaru, A., Birsan, I.G., Some Properties of Starch/Epoxy
Composites, MATERIALE PLASTICE, Vol. 48, no. 2, pp. 189-194, ISSN
0025-5289, 2011.
7. Circiumaru, A., Bria, V., Roman, I., Andrei, G., Dima, D., Birsan, I.G., Physical
Properties of Filled Epoxy Composites, Annals of DAAAM for 2011
&Proceedings of the 22nd International DAAAM Symposium “Intelligent
Manufacturing & Automation: Power of Knowledge and Creativity”, 23-26th
November 2011, Viena, Austria, pp. 59-60, ISSN 1726-9679, 2011.